top of page
  • Writer's pictureRodica Bretin

Arthur şi vinul de smochine

De când mă ştiu am vrut un animăluţ al meu, dorinţă cu atât mai fierbinte cu cât mi-era cu desăvârşire interzisă. Mama crescuse la ţară, de unde adusese la oraş o învăţătură deprinsă de la mama ei şi bunica mea: oamenii stau în casă, animalele afară. De-asta în apartamentul nostru sclipitor de curat, de parcă aşteptam musafiri în orice clipă, n-aveau ce să caute creaturi cu mai mult de două picioare. Visam să am un câine, o pisică, un hamster măcar, dar n-am avut noroc nici cu melcii pe care mama îi dibuia ascunşi prin vreun cotlon şi mă punea să îi duc înapoi de unde îi luasem, iar dacă îi găsea a doua oară, îi arunca cu mâna ei la gunoi.

Animalele îşi au locuinţele lor, îmi explica răbdătoare, în coteţe şi grajduri, n-au ce să caute sub acelaşi acoperiş cu oamenii, să lase urme de labe murdare pe parchetul dat cu ceară, păr pe covoare şi microbi nevăzuţi peste tot. Cât despre căţeii îmbăiaţi, periaţi şi parfumaţi cum era pekinezul vecinilor, aceia erau un moft, un lux care nu-şi avea locul într-o familie normală ca a noastră.

Normală pentru cine? N-am întrebat-o, pentru că nu stăteai cu mama la masa negocierilor, ea hotăra şi noi ascultam, tata şi cu mine, deşi el făcea parte din lumea maturilor şi ar fi avut drept de vot. Însă nu şi-l folosea, prefera să aibă linişte decât dreptate. De-asta în copilărie am purtat singură războaiele cu mama pentru cauza nobilă de a-mi împărţi viaţa cu un prieten necuvântător.

Şi-am tot pierdut, bătălie după bătălie, fără şanse de izbândă, dar şi fără să mă descurajez. „Dintr-o înfrângere în alta spre victoria finală“, era planul meu simplu şi genial la vârsta de patru ani, când adoptasem o nouă strategie, născută din experienţa atâtor eşecuri. Mama nu mă lăsa să aduc nicio făptură cu blană sau pene în casă? Atunci puteam să am una afară, ascunsă de ochii ei.

Pe vremea aceea obişnuiam să dau nume la tot ce aveam în jur, fiinţe sau lucruri, de la trotinetă la plantele din ghivece. Pe porumbelul găsit într-o dimineaţă în curtea din spate l-am botezat Arthur, după neînfricatul cavaler al Mesei Rotunde din poveştile pe care mi le citea tata, seară de seară.

Arthur îşi târa pe pământ o aripă beteagă şi ar fi fost o pradă uşoară pentru pisicile ce bântuiau acoperişurile şi cărora nu le scăpa nimic. Îl salvasem pe Arthur de la o soartă crudă şi nemeritată, o faptă demnă de un cavaler cu sabie şi armură lucitoare. Dar greul abia urma – ce să fac cu el? Nu erau decât trei locuri unde aş fi putut să îl ascund: podul, magazia sau pivniţa. În magazie se afla motocicleta tatei, unde el intra aproape zilnic, podul era şi el vizitat, săptămânal, de mama, când se ducea să întindă rufele. Ce rămânea? Camera din subsol, unde puteam să cobor singură, fiindcă ştiam unde ţineau ai mei cheia.

Şi era o minunăţie de pivniţă! Avea bolţi căptuşite cu cărămidă, rotunde şi înalte cum aveam să îmi închipui catacombele din Roma antică, unde se refugiau martirii creştini de prigoana împăratului Nero. „Quo vadis?“, romanul lui Sienkiewicz, care avea să îmi înflăcăreze imaginaţia câţiva ani mai târziu, a fost primul meu manual de istorie.

Însă catacombele de sub curtea noastră nu ascundeau decât putini cu varză, lăzi pentru cartofi, altele pline cu nisip în care erau îngropaţi morcovii de-a lungul iernii, păstrându-se bine până primăvara, când începeau să se scofâlcească, ajungând să arate ca degetele mumiilor egiptene.

Cândva, pivniţa noastră adăpostise şi nişte butoaie de stejar, în care fostul proprietar al casei îşi ţinea berea. Un străvechi butoi cu lemnul spart pe alocuri stătea mărturie, rămas stingher în mijlocul rafturilor curbate de recolta fiecărei toamne: mere – aşezate astfel încât să nu se atingă între ele, iar unul ce ar fi putrezit să le molipsească pe celelalte – , pere, prune puse la uscat, pepeni şi bostani, ciorchini de struguri ce deveneau cu timpul arămiile stafide. Şi mai erau puzderia de lăzi cu cartofi – din cei albi, „porceşti“, din cei roşii pentru prăjit –, sfeclă, ardei graşi, vinete, praz, ridichi, usturoi şi ceapă, tot de două feluri, albă „de apă“ şi roşie, din care îţi venea să muşti cu poftă, cum aveam să îl văd pe Franco Nero într-un western spaghetti.

Prin anii ’60 iernile erau mai lungi şi mai grele. Zăpada aşternută în Braşov pe la sfârşitul lui octombrie nu se dădea răpusă de soarele anemic şi ţinea în strat gros până prin martie, dacă nu chiar aprilie. Nu existau supermarketuri de unde să cumperi portocale, banane şi salată verde în luna lui Gerar. Braşovenii mâncau din ce agonisiseră în vizuinile de ciment şi cărămizi.

Pivniţa noastră era atât de plină încât am fi putut trece printr-un asediu îndelungat, cu viscolul şi gerul bătând zadarnic în uşi şi ferestre. Toate erau roade ale verii trecute care coborâseră să petreacă iarna la adăpost, păstrând pentru noi gustul dulce, făinos sau acrişor al zilelor însorite. Dar cel mai mult îmi plăceau borcanele cu murături, ajungea să mă uit la ele şi parcă simţeam mirosul de oţet fiert cu foi de dafin care ne umplea casa în zilele de toamnă târzie. Erau borcane de diferite mărimi, cu gogoşari, preferaţii mei, castraveţi, varză albă şi roşie, conopidă, gutui, ardei iuţi, gogonele, ţelină. Oricând aş fi ales murăturile în loc de dulciuri, poate şi fiindcă proveneau din tărâmul miraculos al pivniţei!

Cheia de la peştera cu bunătăţi stătea atârnată într-un cui, pe unul dintre pereţii cămării. Ca să ajung la ea mă urcam pe un scaun pe care aveam grijă să îl pun la loc de unde îl luasem. Ieşeam din casă pe balconul cel lung, ce mărginea apartamentul nostru şi al vecinilor, apoi o luam în jos pe scara cu două paliere ca să ajung în curte. Uşa pivniţei comune era din fier de cazan, groasă ca la un buncăr din filmele de război, iar singură n-aş fi putut să o clintesc, cu atât mai puţin s-o ridic. Din fericire era întotdeauna deschisă, dată de perete de cei care coborau şi lăsată aşa. Scara părea un puţ de beznă spre care se afundau oblic trepte abrupte. Cum comutatorul era pe la mijloc, trebuia să păşesc încet, cu grijă să nu alunec ori să mă împiedic de marginile cu cimentul ciobit, pe care nimeni nu se gândea măcar să le repare.

Aşa am coborât şi în ziua aceea, pe dibuite, într-o mână cu cheia, cu cealaltă strângând la piept porumbelul care la început s-a zbătut, dar s-a potolit repede, înţelegând probabil că nu îi voiam răul. N-a fost uşor să deschid lacătul cu o singură mână, dar am trecut şi peste obstacolul ăsta, am împins uşa din gratii de lemn şi iată-mă înăuntru.

Era august atunci, iar pivniţa încă goală, deci nicio primejdie ca vreunul dintre părinţi să intre prea curând acolo. Am găsit nişte câlţi şi cârpe, din care am făcut un culcuş rotunjit în formă de cuib, am pus alături vasul cu apă proaspătă şi celălalt, cu firimituri de pâine dintr-o felie luată din cămară – norocul meu că o găsisem gata tăiată, fiindcă nu mă încumetam să ţin un cuţit în mână. Era prea greu şi, dacă era să o cred pe mama, periculos.

Gândul la pericole m-a făcut să mă uit în sus, la fereastra-lucarnă ce dădea spre curtea de deasupra. Printre gratii n-ar fi putut trece o pisică, până şi lumina abia se strecura. Porumbelul era în siguranţă acolo, avea casa într-o fostă ladă cu cartofi, apă, mâncare...




43 views

Recent Posts

See All

Comments


bottom of page