top of page
  • Writer's pictureRodica Bretin

Curcan de Sfântul Ioan

Pe 7 ianuarie, a doua zi după Bobotează, era în anii ’60 un fel de sărbătoare naţională. Două milioane de români îşi aveau onomastica deodată, ceea ce punea prietenii şi cunoştinţele în mare încurcătură: pe cine să aleagă? Fiecare avea printre rubedenii un Ion sau Ioana, sau măcar un Ionuţ, o Jana. Cum să îl prefere pe unul fără să îi supere pe ceilalţi? Un an la un Ioan, un an la altul, părea un răspuns rezonabil, însă ducea la o răcire a relaţiilor cu cei neglijaţi, măcar pentru 365 de zile. Unii braşoveni, mai inventivi, au găsit soluţia: se vor duce, pe rând, la toţi sărbătoriţii pe care-i cunoşteau. Pelerinajul începea dis de dimineaţă şi se încheia în miez de noapte, ori câteodată în zorii zilei următoare, de ziceai că a fost un al doilea revelion.

Dacă toată suflarea urbei trecuse măcar câteva nume pe lista celor cărora trebuia să le calce pragul, unchii mei aveau agenda plină. Paul era chirurg, Cezar internist, dar împărţeau aceeaşi faimă: niciun bolnav nu plecase fără medicamentele potrivite din cabinetul unchiului Cezar, iar fratele lui salvase pacienţi pe care alţi doctori pregetau să îi opereze, considerându-i fără speranţă. Cine nu voia să-i vadă în capul mesei pe domnii doctori? Foşti bolnavi recunoscători, nomenclaturişti ipohondrii sau oameni cu funcţii importante, toţi le trimiteau invitaţii de nerefuzat. Unchii reuşeau turul de forţă să nu supere pe nimeni. La fiecare popas rămâneau cât să schimbe nişte vorbe, gustau ceva, îşi muiau buzele în paharul de vişinată ori de vin, apoi, cu nevasta de braţ coborau în stradă, unde maşina directorului de la Spitalul Mârzescu îi ducea spre noua destinaţie... Cu atâţia foşti şi viitori pacienţi, prieteni sau obligaţii, unchii mei abia puteau să îşi tragă sufletul. Când să mai găsească vreme pentru tata, unul din milioanele de Ioani care îşi serbau ziua şi care, întâmplător, le era şi frate?

Toţi, cumva, găseau timp. Sângele apă nu se face, chiar dacă fratele cel mare era un simplu şi modest contabil. Vizitele unchilor semănau cu oprirea unui tren în gară; una-două auzeai iarăşi fluieratul locomotivei. Doctorii veneau, stăteau puţin şi plecau, grăbiţi să îşi continue periplul, iar asta se repeta an de an, ca o rutină. Ce nu ştiam era când vor veni. Momentul se schimba după cum bătea vântul relaţiilor sau intereselor. În iarna lui 1968 trecuse de prânz şi unchii nu apăruseră, ceea ce însemna că ne lăsaseră mai la coada listei.

Trezită de cu zori, mama pregătise pentru masa de Sfântul Ioan ce ştia că le place cumnaţilor ei: salată de boef, ouă umplute, gustări cu telemea, cârnăciori, pate de ficat. Platourile ornate cu gogoşari şi castraveciori muraţi aşteptau cuminţi în frigider. Să le pună pe masă ori să mai aştepte? Anul trecut se grăbise cu aranjatul bucatelor şi, cum unchii întârziaseră mai mult decât de obicei, maioneza se înmuiase, pateul prinsese pojghiţă, cârnăciorii se răciseră, frunzele de pătrunjel şi salată nu arătau ca abia culese din grădină. Şi ce greu era să faci rost de atâtea, la câte cozi stătuse, apoi robotise ore în şir în bucătărie, pentru nişte feluri de mâncare potrivite unor musafiri simandicoşi.

Nu-mi aminteam să o fi văzut pe mama stând degeaba. Când nu mesteca în oale spăla geamuri, vase, freca rufele în albie, dădea parchetul cu ceară, era mereu în mişcare, ca un perpetuum mobile din carne şi oase. Întotdeauna făcea ceva pentru casă, pentru mine sau tata şi, la urmă, când nu-i mai rămânea chiar nimic de isprăvit, se ocupa de ea. De Sfântul Ioan voia să arate bine în ochii cumnatelor şi îşi pusese părul pe moaţe, un fel de strămoaşe ale bigudiurile, din hârtie. Toate gospodinele deceniului şase, din Braşov până în Dallas, din Bucureşti până la Moscova, credeau cu tărie că sărmăluţele de pe cap le fac irezistibile în ochii bărbaţilor, luându-le mintea de la Războiul Rece. Aşa o fi fost, fiindcă nicio rachetă n-a pornit din silozuri, deşi în 1962 era cât pe ce să iasă rău în Cuba, poate fiindcă acolo femeile nu îşi făceau permanent.

Mama tocmai îşi potrivea ultimul moţ în păr, când am auzit telefonul şi soneria, deodată, de parcă s-ar fi înţeles dinainte. Am încremenit, aşteptând să se mai pornească vreo sirenă, însă nu era alarmă nucleară, doar musafirii care veneau, ca de obicei, pe neaşteptate. Tata s-a dus să le deschidă, eu m-am năpustit la telefon, iar mama a început un du-te-vino între sufragerie şi frigider, cu o iuţeală pentru care Superman ar fi invidiat-o. Una-două masa arăta ca un bufet suedez de la Aro Palace, cu aperitive pe care îţi venea să le mănânci întâi cu ochii. Din hol, tata a aruncat o privire spre mine, deja căţărată pe scaun şi cu mâna întinsă spre aparatul care continua să sune isteric. Cine putea fi? Ne întrebam asta amândoi, cu oarece îngrijorare. O dată, unchiul Paul fusese chemat la o urgenţă şi s-a ridicat de la masă ducându-se să îi umble unuia în măruntaie – era primul apendice pe care-l scotea chiar de Sfântul Ioan!

Telefonul a tăcut înainte să-l ating şi n-a mai sunat. Poate fusese o greşeală, deşi pe atunci oamenii aveau mai puţine cifre de ţinut minte şi era greu să le amestece; unii totuşi izbuteau. Am lăsat telefonul şi am alergat în hol, de unde se auzea foşnet de celofan, staniol şi hârtie creponată. Cui nu îi plac cadourile? Sărbătoritul zilei a primit o cravată vişinie – avea un sertar plin, să fi fost o tradiţie? Tata nu purta cravate, aşa cum nu bea sticlele de coniac, whisky sau gin cu etichete negre-aurii pe care mama le aşeza frumos în vitrină, printre bibelouri. Eu am căpătat o cutie cu bomboane „Dezrobirea“, din cele scumpe, de metal. Nu mă omoram după fondante, dar cutia cu un ursuleţ albastru pe capac era numai bună să ţin înăuntru colecţia de nasturi...

 





7 views

Recent Posts

See All

Comments


bottom of page