top of page
  • Writer's pictureRodica Bretin

Dulapul, camionul și bunica

N-am avut noroc de bunici. În loc de patru care să mă răsfeţe, am prins-o în viaţă doar pe bunica din partea mamei. Deşi m-am născut la oraş, până la trei ani am crescut la Vlădeni, satul unde ea avea o întreagă gospodărie cu găini, porci şi vite, grădină de legume şi o tarla cu cartofi şi sfeclă.

La Braşov, bunica stătea întotdeauna la mama, fiindcă locuiam la casă. Mai bine o curte cu mulţi vecini decât un apartament de bloc − ori aşa umbla vorba în oraşul vechi. Mătuşa mea, tanti Suzi, venea des să o vadă, iar câteodată îi despletea cozile şi îi pieptăna părul. Tata îmi citise din poveştile fraţilor Grimm despre prinţesa Rapunzel, închisă într-un turn de o vrăjitoare rea. Bunica avea părul alb şi nu ca spicul de grâu, nici chiar atât de lung încât un prinţ să se poată căţăra pe el, măcar până la etajul unu. Eu însă, care eram tunsă băieţeşte ­− ca mama să mă spele mai uşor când îmi băgam capul prin pânzele de păianjen din pod sau mă umpleam de scaieţi am fost foarte impresionată de cosiţele bunicii.

Primii trei ani din viaţă i-am petrecut în lumea satului – am zis asta, nu? Acum, când bunica venise în lumea mea, era rândul meu să îi fac cunoştinţă cu oraşul, care eram convinsă că îmi aparţine, laolaltă cu alte o mie de lucruri menite să o impresioneze.

Unii oameni se simt în largul lor oriunde. Alţii se potrivesc într-un anume loc, unde i-a aşezat viaţa dintru început, iar când îi scoţi de acolo devin stângaci, stânjeniţi, parcă tot timpul gata să îşi ceară iertare fiindcă au adus noroi pe o pardoseală abia spălată. Aşa era bunica. Dacă la ţară fusese ca peştele în apă, la oraş nu îşi găsea rostul. Aici nu trebuia să coboare de cu zori la fântână, apa curgea la robinet, chiar dacă uneori tulbure sau cu rugină. Salata verde şi ceapa nu creşteau în spatele casei, ci stăteau în lădiţe pe un raft, roşiile de la Aprozar erau mai mari decât cele din grădină deşi mai puţin gustoase, iar castraveţii veneau din serele Codlea, unde nu îi bătea bruma. Ouăle pe care acasă le aduna unul câte unul de prin cuibare, aici le aducea tata, de la Alimentara, câte treizeci pe un carton. Şi ce fel de găini făcuseră ouăle acelea, cu gălbenuşul atât de palid? Bunica le privea cu suspiciune, iar pentru un lucru ar fi pus mâna în foc: din ele n-ar fi ieşit niciodată pui... La Braşov nimeni nu spărgea lemne ca să aprindă focul în cuptor. Pâinea venea cu camioanele, în lăzi de plastic, de la fabrica unde vetre uriaşe coceau sute de pâini deodată. Lumea oraşului era rânduită altfel şi adesea de neînţeles pentru bunica. Cu unele lucruri se putea obişnui; cu altele, nu.

Se simţea inutilă. La Vlădeni era în picioare la primul cântat al cocoşilor, se scula cu o mie de treburi de făcut pentru ziua aceea şi se culca după ora găinilor, fără să le fi dus pe toate la bun sfârşit. La Braşov n-avea decât o misiune, pe care şi-o luase singură: să aibă grijă de mine. Şi, cum a descoperit repede, noua sarcină era cât cele din sat la un loc – şi încă ceva în plus. „Băiata asta e ca argintul viu“, se plângea bunica de câte ori mama pleca de acasă lăsându-mă în grija ei, ori mai degrabă pe ea în seama mea.

Cel mai mult îmi plăcea să o uluiesc. Eram pe teritoriul meu, al oraşului, trăind într-o minunată lume nouă pe care i-o prezentam bunicii cu mândrie de proprietar. Şi aveam ce să-i arăt! Întâi, telefonul cu fir şi cifre pe un cadran, dar altfel decât la ceas. Roteam discul cu degetul de cinci ori, formând numărul mătuşii, apoi lipeam receptorul de urechea bunicii. Când a auzit prima oară vocea fetei ei ce locuia tocmai la capătul oraşului, răsunând ca şi cum ar fi fost lângă ea, s-a speriat şi era să scape aparatul din mână. Până la urmă s-a obişnuit cu el, ca şi cu radioul, cutia cu voci, ba chiar a început să asculte în fiecare zi ştirile sau teatrul radiofonic. La televizor însă, n-am reuşit să o înduplec să se uite – una era să audă glasuri venite de nicăieri, alta să vadă o lume întreagă micşorată, care încăpea într-o cutie din lemn şi plastic!

Fiecare crede că a descoperit America tuturor posibilităţilor, iar generaţia lui a inventat tot ce merita inventat, că lumea lui e superioară celei în care s-au născut părinţii şi, mai ales, bunicii lui. Mai avansată, poate. Mai bună, am nişte îndoieli. De fapt, oricât de mult ar evolua tehnologia, oamenii iubesc sau urăsc la fel ca acum o sută sau o mie de ani. Iar bunica mă iubea nespus şi adesea se prefăcea mai uimită sau mai ignorantă decât era în realitate faţă de minunile pe care i le vâram mereu sub ochi, doar ca să-mi facă plăcere.

Aveam şi alte bucurii, nu la fel de nevinovate. Bunica suferea de apă la genunchi, auzisem de la părinţi. Adică cum? Apa băută nu ştia unde trebuie să se ducă şi, în loc să ajungă în stomac, luându-se după mâncare, cobora mai departe, ca să se oprească tocmai la genunchi? Când n-o supărau prea tare picioarele, bunica mă lua la o plimbare în Parc sau până în Piaţa Sfatului, unde iarna se ţinea Orăşelul Copiilor. La întoarcere mergeam pe strada Lungă, eu cu paşii mei mărunţi, ea cu ai ei, înceţi şi poticniţi.

După ce lăsam în urmă staţia de troleibuze şi mai aveam puţin până la acasă, îmi trăgeam uşurel mâna dintr-a bunicii, mă strecuram printr-o familie mai numeroasă ce tocmai ajunsese în dreptul nostru şi mă ascundeam într-o curte. În câteva clipe bunica îşi dădea seama că nu eram lângă ea. Se oprea, se uita în jur, tot mai neliniştită, dar nu mă vedea nicăieri, de parcă mă topisem în văzduh. Mă striga, uitându-se cu spaimă când la albia plină de maşini dintre trotuare, când la cei care treceau pe lângă ea – o bunică disperată ce îşi pierduse nepoata ziua în amiaza mare –, unii privind-o cu milă, alţii cu indiferenţă.

Pe câţiva îi oprea, întrebându-i „n-aţi văzut o băiată, aşa şi aşa“, ei ridicau din umeri, iar unii o sfătuiau să se plângă miliţianului ce dirija circulaţia în intersecţia cu strada De Mijloc. Bunica însă n-avea încredere în slujbaşii autorităţilor, iar singura uniformă pe care o respecta era cea militară – poate fiindcă bunicul se întorsese din Marele Război cu grad de căpitan, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul şi, mai ales, în viaţă.

Până la urmă se resemna să vină acasă fără mine. Intra în curte, urca scara cu paşi grei, mergea de-a lungul balconului sprijinindu-se de balustradă. În faţa uşii se oprea să îşi tragă sufletul, să-şi adune curajul, apoi apăsa butonul soneriei. Mama ieşea îndată şi îngrijorarea de pe chipul bătrânei trecea pe al fetei sale, ca o pată de cerneală întinzându-se peste apele sufletului.

– Am pierdut băiata! gâfâia bunica, descriind catastrofa în cuvinte grăitoare.

Acela era momentul în care mă iveam din spatele ei, unde stătusem ascunsă, fiindcă odată intrată în curte nu se mai uita în urmă. Săream într-un picior şi băteam din palme, încântată că o păcălisem atât de lesne...




38 views

Recent Posts

See All

Комментарии


bottom of page