top of page
  • Writer's pictureRodica Bretin

Mărgele de sticlă

Mama ştergea rafturile bibliotecii o dată pe săptămână, întotdeauna în faţa cărţilor. În spate, praful se aduna nestingherit, la fel ca pe partea nevăzută a Lunii. Am pus colierul într-o pungă de plastic şi, pentru a-l vârî în ascunzătoare am scos trei volume, cât să-mi încapă mâna. Când să le pun înapoi, dintr-unul a căzut ceva – o poză îngălbenită de vreme ce stătuse ascunsă între filele din Mândrie şi Prejudecată, de Jane Austin. O carte pe care încă nu o citisem, aşa cum nu văzusem niciodată fotografia aceea.

M-am uitat curioasă la băiatul şi fata ce zâmbeau fără grijă, nişte adolescenţi parcă, gata să pornească pe drumul vieţii, cât de repede şi de departe îi vor duce caii putere. La început nu i-am recunoscut pe cei doi, doar motocicleta – şi abia atunci i-am privit mai cu luare-aminte. Da, ei erau, tata şi mama!

Încălecaseră cu nonşalanţă şaua dublă, el cu scurtă de piele, un James Dean din Carpaţi, rebelul fără cauză, ea o Jane Fonda şatenă, ce nu jucase vreodată în Barbarella. Să fi fost aceia părinţii mei? Greu de crezut. Ca toţi copiii, eram convinsă că ai mei se născuseră, într-un fel, odată cu mine. Mi-era cu neputinţă să-mi închipui viaţa lor dinainte, când fuseseră altceva decât mama mea şi tatăl meu. Dar iată că amândoi trăiseră nişte vremuri în care nu mă aveau pe mine şi – mă înfioram numai gândindu-mă! –, altele în care nici nu se cunoşteau.

Fata din fotografie purta pantaloni strânşi pe picior, părul lung, o eşarfă aruncată neglijent peste umăr. Am încercat să mi-o închipui schimbându-se în femeia în fuste până sub genunchi, rochii înflorate ori capot de diftină, cu eternul şorţ de bucătărie... Tata semăna mai mult cu cel de acum, ca şi cum el se luase la trântă cu timpul şi ieşise învingător. În loc de obişnuitele costume luate de-a gata de la Romarta, purta pantaloni din piele neagră şi geacă de motociclist, în ton cu bocancii militari şi ochelarii negri. Părea rupt din filmele la care ne uitam amândoi acum, detectiv, spion sau vânător de extratereştri, care trăia periculos, un rebel în toată puterea cuvântului, însă unul care găsise pentru cine să lupte: întâi pentru mama şi apoi pentru mine. Şi dacă ar fi trecut unul pe lângă altul fără să ştie, să se recunoască? Dacă nu s-ar fi îndrăgostit – neapărat la prima vedere şi în împrejurări romantice – eu n-aş fi fost acum aici, cu fotografia asta în mână, ascunzând în spatele cărţilor cadoul de ziua mamei.

Am pus la loc Mândrie şi Prejudecată, însă poza am păstrat-o. În săptămâna următoare m-am simţit tare ciudat, altfel de ce m-ar fi întrebat mama atât de des dacă mi-e bine, punându-mi câteodată palma pe frunte – însă n-aveam febră, fiindcă întrebarea care mă ardea pe dinăuntru nu era dintre cele care să suie mercurul termometrului.

Cine erau străinii aceia? Când spuneam ai mei, aşa îi credeam, trup şi suflet. Nu luaseră prima gură de aer odată cu mine, nu deschiseserăm împreună ochii asupra lumii, ca o făptură cu şase mâini şi picioare, cu trei inimi bătând la unison? Se părea că nu. Mama trăise treizeci şi doi de ani fără mine, tata şi mai mult, patruzeci – o jumătate de viaţă! – în care n-avuseseră habar că le lipseşte ceva – ori cineva. Mă căutaseră măcar în vise? Fusesem un copil dorit, în primii zece ani de căsătorie mă tot aşteptau, ştiam. Dar puteam fi eu, putea fi altul. Voiam neapărat un copil, oricare, sau pe mine?

Iar ei doi, prin ce miracol se întâlniseră? Dacă mama s-ar fi îndrăgostit de un alt bărbat, un alt copil în locul meu şi-ar fi bătut acum capul ce cadou să îi facă de ziua ei. La gândul că fusesem atât de aproape să nu fiu mă lua cu ameţeală. M-am uitat din nou la chipurile necunoscuţilor de pe motocicletă. Arătau atât de... fericiţi! Cum puteau fi când eu nu eram cu ei, nici măcar o promisiune, ci aşteptam undeva în beznă şi tăcere ca tata să mă caute, ca mama să mă cheme?

Şi-un gând nou, la fel de tulburător. Poate lor le-ar fi fost mai bine fără mine, poate un alt copil le-ar fi adus mai multe bucurii, sau măcar mai puţine probleme. „Alţii creşteau zece până te-am crescut eu pe tine!“ zicea cu năduf mama, când reuşeam să o supăr mai rău ca de obicei. O vorbă aruncată la nervi, pe care n-o luam în seamă, nu-i dădusem importanţă. Şi dacă... chiar aşa simţea?

De atâtea gânduri negre – asta tot o vorbă fără noimă era, cum să aibă un gând culoare, ori miros, ori gust? –, era să uit de ziua mamei. Se nimerise într-o sâmbătă şi ea pusese aşternuturile la fiert şi mesteca cu un băţ de lemn în oala cu leşie. Albaluxul făcea câteodată nazuri şi atunci trebuia să spele rufele cu mâna, iar frecatul, limpezitul şi storsul cearşafurilor cât o pânză de corabie nu erau treburi uşoare. Tocmai astăzi se întâmpla din nou, poate fiindcă maşina nu ştia că e ziua ei. Am aşteptat ca mama să pună rufele la uscat – unele în pod, altele pe sârmele de pe balcon – apoi i-am tăiat calea spre bucătărie, înainte să se apuce de curăţat zarzavatul pentru supă.

Cum n-aveam altă cutie mai arătoasă, am pus colierul într-una de bomboane; o căptuşisem cu o foiţă aurie de staniol, pe care mărgelele străluceau ca nişte smaralde. Dar nu erau decât nişte biete bile de stilă – o să-i placă oare? Mă întrebam, tot mai neliniştită, fiindcă mama deschisese cutia, se uita de prea multă vreme şi nu zicea nimic, sigur n-o nimerisem, iarăşi făcusem totul după capul meu, în loc să-i întreb pe tata, pe tanti Suzi ori pe bunica care îi cunoşteau gusturile demult, nu de azi, de ieri, ca mine. Cu sufletul la gură, aşteptam un gest, un cuvânt, o privire... când mama m-a luat în braţe, strângându-mă la piept de parcă cineva încerca să mă smulgă de lângă ea.

După o vreme mi-a dat drumul, însă nu de tot, doar cât să se uite în ochii mei. Ai mamei, verzi şi limpeziţi de lacrimi, străluceau ca nişte smaralde adevărate şi-am ştiut că se născuse odată cu mine, iar toţi anii dinainte de venirea mea pe lume i se scurseseră într-o lungă aşteptare, nu a unui copil oarecare ci a mea, pe mine mă visase, mă dorise o viaţă întreagă. N-aveam de ce să fiu geloasă pe oamenii sau întâmplările de până să mă aibă, fiindcă fusesem şi eu acolo cu ea, clipă de clipă, chiar fără glas, fără chip. Mama era numai a mea!

Aşa ne-a găsit tata, iarăşi îmbrăţişate, ea cu mărgelele verzi la gât, eu simţind că toate erau din nou aşa cum trebuiau să fie. Ca de obicei, tata venise cu un buchet de trandafiri galbeni şi, până să îi pună în vază, am dat fuga după fotografie şi le-am vârât-o alor mei sub ochii.

– Voi sunteţi? i-am luat la întrebări.

– Tocmai cumpăraserăm motocicleta... a murmurat mama.

Sunase ca o scuză, de parcă s-ar fi jenat de cât de tineri şi frumoşi erau. Tata însă, n-avea problema asta:

– Unde ai găsit poza? Trebuie să mai fie şi altele, din drumurile noastre prin Moldova, la Porţile de Fier, la Timişoara... Am umblat ceva prin ţară în anii aceia!

Am simţit din nou împunsătura geloziei. Ce erau micile mele secrete, faţă de aventurile părinţilor mei, de care habar n-avusesem! Şi gândul mi-a adus un altul, ca un balsam: când erau împărtăşite, secretele deveneau poveşti.

Mama nu apucase să gătească nimic, aşa că şi-a pus o rochie verde, în culoarea mărgelelor, iar tata ne-a scos pe amândouă la restaurant, la Aro.

Motocicleta a rămas în magazie, tăcută, misterioasă şi plină de amintiri. Dacă ar fi putut vorbi, ar fi avut multe să îmi spună. La fel, părinţii mei.

Dar pe ei nu trebuia decât să-i întreb.

În loc de final...

  Pe vremea când am început să scriu eram convinsă – aş fi pus chiar mâna în foc – că imaginaţia e cheia literaturii. Mult mai târziu am înţeles adevărul: tot ce îi trebuie unui romancier este o memorie bună.

M-am născut pe strada Lungă, chiar într-o casă de acolo, nu la spital, cu ajutorul unei moaşe săsoaice în loc de doctor. Însă nu doar de asta Braşovul a fost şi a rămas oraşul sufletului meu, oriunde m-ar fi dus valurile vieţii. Când m-am întors în sfârşit acasă, am decis să scriu despre oraşul de la poalele Tâmpei şi despre oamenii pe care i-am iubit în anii copilăriei.

În „Pisica de la ora cinci“ sunt amintiri despre părinţii mei, bunica, unchi, veri, mătuşi, vecini şi cunoscuţi. Unii nu mai sunt printre noi, de-asta am vrut să îi pictez cu vorbe, la fel de vii, de frumoşi, de adevăraţi cum i-am păstrat în amintire. Însă personajul principal al cărţii rămâne Braşovul, aşa cum l-am purtat mereu cu mine, în buzunarul de la piept, în dreptul inimii.




 



 



34 views

Recent Posts

See All

Comments


bottom of page