top of page
  • Writer's pictureRodica Bretin

Ultima noapte a copilăriei, întâia zi de şcoală

Updated: Apr 4

Am urât şcoala, din prima zi, din prima clipă. Am păşit în clasă cu umerii apăsaţi de o greutate nevăzută, strângând în mână buchetul pentru învăţătoare, cu flori ce începeau deja să se ofilească – la fel, speranţele mele într-un viitor altfel decât în culori sumbre. Am mers printre bănci târându-mi paşii, iar în loc de scaunul electric m-am aşezat în ultima, pe rândul din mijloc, măcar să nu fiu sub ochii tovarăşei de la catedră.

Viaţa mi se sfârşise în dimineaţa aceea de toamnă a anului 1965. Şi cât de fericită fusesem până mai ieri! Azi, o cortină întunecată căzuse peste lume. Un meteorit lovise cerul copilăriei, aducând nori grei ce aveau să rămână acolo multă vreme, poate pentru totdeauna. O să pier ca dinosaurii, o să o scot cumva la capăt? Adio lenevitului în pat, de-acum trebuia să mă scol dis-de-dimineaţă, odată cu mama, ca să mă lase la şcoală în drum spre serviciu. Adio zilelor în care puteam să fac orice voiam, unde şi cum mi se năzărea, în minunata noastră curte de pe Strada Lungă.

Nu eram la prima condamnare. Acum vreo doi ani trecusem pe sub furcile caudine ale grădiniţei germane. Însă cum limba lui Rilke îmi suna în urechi precum chineza, Fräulein Klara s-a lăsat păgubaşă şi aşa mi-am recâştigat libertatea. O victorie efemeră, aveam să înţeleg curând. Nimeni nu poate opri timpul. Şapte ani însemna începutul vieţii de elev, aşa cum pentru oamenii din Evul Mediu, în anul o mie trebuia să vină Apocalipsa. Pe măsură ce se apropia ziua de 15 septembrie, îmi devenea tot mai limpede: nu aveam scăpare, o să merg la şcoală! Şi, de data asta, nu puteam să mă târguiesc cu mama, să-l înduplec cu rugăminţi pe tata, să mă fofilez, să le dovedesc încă o dată alor mei – de parcă mai era nevoie! – cât pot fi de încăpăţânată.

Era adevărat, clopoţelul suna la fiecare cincizeci de minute, îngăduindu-ne să ieşim în curtea închisorii, vreau să spun a şcolii, ca să ne cheme înapoi după alte zece. Zilele săptămânii nu mai erau luni, marţi, miercuri; fiecare avea o etichetă cum erau cele de pe caietele dictando sau cu pătrăţele, iar pe toate scria acelaşi lucru, zi de şcoală. Numărul 12 din Braşov se afla pe Strada Crişan, nu departe de casă. Dimineaţa mă ducea mama, să nu mă rătăcesc pe drum, deşi Strada Lungă era şi dreaptă. La sunetul ultimului clopoţel din zi simţeam cum îmi cresc aripi şi dădeam buzna pe uşa clasei, apoi pe poarta şcolii. Nici nu era nevoie să vină cineva să mă ia, mergeam singură pe trotuar până la poarta noastră, ori mai degrabă zburam! Dar un gând alerga după mine, iar câteodată mi-o lua înainte: a doua zi aveam să mă întorc, să o iau de la capăt.

Ce nu-mi plăcea la şcoală? Nimic. În primul rând, uram uniforma. În loc de pantalonii în care mă simţeam în largul meu, purtam o rochiţă dintr-un material pepit, peste care şorţuleţul apretat şi călcat de mama foşnea ca hârtia. Matricola era obligatorie, la fel cordeluţa, însă cu ultima m-am împăcat repede; în loc să mă chinui să îmi împletesc codiţe, dădeam de două ori cu pieptenul peste părul mereu zburlit, puneam bentiţa şi gata!

Cum fiecare închisoare are un gardian, clasa noastră o avea pe tovarăşa Dafina. Fiindcă nu i-a plăcut cum ne aşezaserăm în bănci, ne-a mutat pe toţi cum i se părea ei bine, după care ne-a pus să stăm smirnă, cu mâinile la spate, până când am amorţit. Ne-a desluşit apoi cum o să fim în clasa ei: ca într-o mare familie. Eram norocoşi, ne născuserăm în vremuri de aur şi se cuvenea să fim mulţumiţi cu ce primeam, de la manualele jerpelite lăsate moştenire de elevii mai mari, la învăţăturile despre lume şi viaţă pe care tovarăşa ni le împărtăşea cu generozitate. Eu însă, nu mă simţeam deloc privilegiată. Şi aveam deja o familie, nu voiam alta.

La ore, când ne spunea ceva, trebuia să se audă musca. Dacă cineva se foia, îi cădea pe jos guma ori creionul, nu mai zic să-i scape vreo şoaptă – tovarăşa se oprea, pironindu-l pe vinovat cu o privire menită să îi îngheţe sângele în vine. Altfel, îşi lipise pe buze un surâs blând, de bunicuţă care în loc de un nepot avea douăzeci şi cinci. Pe mulţi i-a păcălit zâmbetul acela, însă nu pe mine; mă îndemna să stau departe, asemeni culorilor ciupercilor otrăvite. Deşi avea părul cărunt şi câte o încreţitură sub ochi pentru fiecare generaţie de nerecunoscători pe care-i şcolise – erau vorbele ei, nu ale mele – nu se considera bunică, ci o mamă pentru noi toţi, aşa cum şcoala trebuia să ne fie a doua casă. Iar un cămin e întotdeauna curat, nu? La noi, podelele erau date cu petrosin măcar o dată pe lună, iar perdelele spălate săptămânal. O pânză bleumarin acoperea catedra şi altele mai mici, de un albastru deschis, băncile. Dedesubt, în lemnul înnegrit de vreme se ascundeau inscripţii interesante, pe care le admiram când se schimbau husele.

Pe lângă mama noastră de la catedră, mă pomenisem cu nişte copii necunoscuţi care îmi deveniseră peste noapte colegi. Un fel de fraţi şi surori, dar nu de suferinţă, doar de clasă. Toţi se simţeau ca peştele în apă, râdeau din orice, poate de mine, şuşoteau între ei în bănci, poate despre mine, iar în pauze se adunau în grupuri din care nu făceam parte, jucând jocuri pe care nu le ştiam. Mi se părea că mă întorsesem în timp, într-o perioadă ce încă îmi dădea coşmare. Kindergarten – numai la numele ăsta şi mă trecea un fior! Tot ce am învăţat acolo – între copii de saşi ori de români crescuţi cu bone nemţoaice, care ciripeau veseli în păsăreasca lor – a fost să ridic ziduri trainice între mine şi ceilalţi. La Şcoala 12 de pe strada Crişan toţi vorbeau în limba mea natală; ceea ce, cum aveam să descopăr curând, nu schimba prea mult lucrurile. Între atâţia străini, cu nume pe care nu izbuteam să le leg încă de chipuri, mă simţeam la fel de stingheră ca între plozii în Spielhosen şi pălăriuţe tiroleze.

Noii mei colegi s-au împrietenit imediat; unii se cunoşteau dinainte, se jucaseră în aceeaşi curte ori pe stradă, alţii fuseseră împreună la grădiniţa română. În prima săptămână erau amici la cataramă, în a doua s-au certat toţi, într-a treia apăruseră găşti, grupuri, tabere. Pe mine mă ocoleau, iar în clasă nu-mi vorbea nimeni – sau, cum îmi plăcea să văd eu lucrurile, mă lăsau în pace. În pauză, în loc să ies în curtea ce semăna când cu un câmp de bătălie, când cu Carnavalul de la Rio, rămâneam în bancă, mâncând foarte încet sandvişul pus de mama în pachet ori frunzărind cartea de citire, cu ochii la poze fiindcă nu ştiam încă rostul literelor. La răstimpuri, aruncam câte o privire pe fereastră, la ce se întâmpla afară. Nu-i invidiam pe cei de acolo; pentru asta ar fi trebuit întâi să îi înţeleg.

Crescusem între adulţi şi, în afară de Dragoş, băiatul vecinilor de la parter, avusesem drept tovarăşi de joacă câini sau pisici – şi da, câţiva prieteni imaginari, însă asta e o poveste mai ciudată chiar decât cea despre începutul şcolii. Eram timidă, mă izolam cu bună ştiinţă, ferindu-mă de ceilalţi copii ca dracul de tămâie, cum ar fi zis bunica. Ca un element antisocial, orice va fi însemnat asta, cum a spus învăţătoarea la o şedinţă cu părinţii, de parcă aveam păduchi şi făceam de ruşine şcoala, pe tovarăşa de la catedră şi pe tovarăşul din tabloul din mijlocul peretelui. Cuvintele mi le-au reamintit pe cele ale educatoarei de la Kindergarten. „Eşti tot alăturea cu drumul!“ răbufnise într-o zi Fräulein Klara, supărată pe tendinţele mele separatiste. Nu mă comportam la fel cu restul lumii, înţelesesem deja asta – eram retrasă, nu grea de cap! Ce nu pricepeam era de ce-ar fi trebuit să fim toţi la fel, o apă şi-un pământ... Şi, de partea cui era dreptatea? A lor, fiindcă erau mai mulţi? Până să înceapă şcoala mă simţisem confortabil în pielea mea. Acum nu-mi găseam nici locul, nici rostul. Şi învăţasem un cuvânt care nu făcea parte din programa clasei întâi: nefericire.

Dacă ar fi fost după capul lor, copiii s-ar fi înghesuit în ultimele bănci, aflate la mare căutare, cum erau lojile de la teatru. Fiind cea mai mică din clasă, ca vârstă şi înălţime – neajuns pentru care dădeam vina pe ziua mea de naştere din noiembrie –, învăţătoarea mă luase de unde aş fi vrut să stau, aşezându-mă sub ochii ei, unde nu voiam să fiu. Trebuia totuşi să recunosc, poziţia oferea nişte avantaje: vedeam bine la tablă şi, mai ales, eram aproape de uşă.

În prima lună nu am avut decât vecini vremelnici. Tovarăşa Dafina aducea câte un băiat, ţinându-l de ureche după ce îl prinsese cu vreo boacănă, a nu ştiu câta oară. Cel pus la stâlpul infamiei, lângă mine adică, era ascultător şi liniştit, cuminţenia pământului nu alta, până când mama noastră, a tuturor, uita de ce îl pedepsise. Apoi, într-una din pauze se strecura înapoi la râvnitele locuri din spate, spre uşurarea lui şi a mea. Nici un coleg de bancă n-a rezistat mai mult de trei zile.

Până la Claudiu.

Nu ştiu ce boroboaţă făcuse, însă urechea de care fusese adus stătuse roşie până la recreaţia mare. Cu mine, noul vecin nu a schimbat vreo vorbă, nici în prima zi, nici în următoarele. Dar nici n-a plecat. După o săptămână era tot acolo, iar eu nu ştiam ce să cred. N-auzise că sunt o ciudată? Poate nu-i păsa, ori poate era şi el altfel decât restul clasei, începând cu numele. Părinţii lui se gândiseră la daci şi romani când i-l puseseră? Nu era asta: tatăl lui, italian get-beget, se născuse la Florenţa, oraşul lui Leonardo da Vinci.

Toţi italienii erau artişti sau, dacă trăiau în Veneţia, gondolieri – îmi închipuiam pe vremea aceea. Tatăl lui Claudiu picta cu adevărat, tablouri în ulei şi acuarele, dar asta am aflat-o mai târziu. Deocamdată îi vedeam fiul mereu în mână cu un creion şi un caiet cu foi ferfeniţite, de care nu se despărţea nici în pauze, luându-l în curtea şcolii. Un jurnal? Şi încă unul scris cu creion HB? Oricum, avea multe de notat acolo. De câte ori mă uitam spre el îl vedeam aplecat asupra filelor încreţite de-atâta răsfoit, cu braţul stâng încolăcind caietul, ascunzându-l cu tot trupul, ca într-o cochilie vie. Avea secrete? Să şi le ţină! Tot ce mă interesa era să plece din bancă; cât mai curând, cu atât mai bine. Şi până la urmă ar fi făcut-o – urmând migraţia celor dinaintea lui sau fiindcă mă pricepeam de minune să îndepărtez pe oricine, artă în care am continuat să mă perfecţionez de-a lungul timpul –, dacă n-ar fi intervenit neprevăzutul.

De fapt, era de aşteptat, ba chiar inevitabil. Cum spuneam, tovarăşa voia să facă din clasa noastră o mare familie, una unde toţi să ştie totul despre fiecare. Iar cea mai informată trebuia să fie învăţătoarea, cea care ne dorea binele, la fel ca un părinte. Ea se voia deţinătoarea secretelor împărtăşite de bună voie sau, dacă era cazul, plivite asemeni unor buruieni din grădinile minţilor noastre de copii.

Pe Claudiu îl mai văzuse ocupându-se de jurnal. Cineva căruia nu îi scăpa nimic nu putea să treacă cu vederea obsesia lui pentru mănunchiul paginilor ajunse să arate ca nişte foi de varză. Îl urmărea de ceva vreme şi l-a prins cu ele în mână în mijlocul orei de caligrafie. Ea tocmai înşira cu creta bastonaşe pe tablă şi, când s-a răsucit spre noi, blasfemie! Claudiu era cu nasul între file, atât de concentrat încât n-a văzut norii ce se îngrămădeau deasupra capului său. Ce scria acolo cu atâta sârg, copia de pe tablă? Nu credeam asta şi, evident, nici tovarăşa.

Nu e treaba mea, nu-mi pasă, mi-aş fi spus dacă aş fi avut timp să despic firul în patru. Mi-a fost teamă că, iarăşi pedepsit, băiatul va rămâne în banca mea pentru cine ştie câtă vreme? Habar n-am ce mi-a trecut prin minte, însă mâinile mele ştiau singure ce să facă, iar lucrurile s-au desfăşurat cu o iuţeală ameţitoare. L-am văzut pe Claudiu înţepenind – iepure în lumina farurilor unui camion ce gonea noaptea pe o şosea de munte –, pe învăţătoarea care şi-a desprins privirea de la el, cât să lase creta pe marginea tablei. O clipă doar, îndeajuns ca să iau uşurel jurnalul şi să îi vâr lui Claudiu între palme unul din caietele mele, nu la fel de frunzărit, dar tot cu coperta de hârtie albastră.

Tovarăşa l-a smuls din mâinile care îl încleştaseră, l-a deschis şi a rămas cu ochii la rândurile înşiruite pe pagina dictando. Şi-atunci, un prim gând şi-a croit drum prin mintea mea amorţită: beţigaşele şi cârligele erau caligrafiate cu tocul meu, din care picura cerneala, în timp ce Claudiu ţinea în mână un creion. Învăţătoarea trebuie să fi băgat şi ea de seamă, n-avea cum să n-o facă! O să ne dea pe amândoi afară din clasă? O să ne mute, cu bancă cu tot, mai în faţă? N-a făcut nici una, nici alta. Se uita când la creionul din mâna lui Claudiu, când la pagina cu semne albastre ieşite de sub peniţă, în timp ce sprâncenele îi lunecau spre rădăcina nasului, gata să se unească într-un dublu semn de întrebare.

Din fericire, chiar atunci s-a auzit clopoţelul. În şcoală, constatasem încă din prima zi, sunetul acela nu era doar strident, pătrunzător. Era magic. Toţi intrau într-un fel de transă. Tovarăşa se oprea din vorbit, scris la tablă sau gesticulat, înhăţa catalogul ca pe un scut şi, cu el sub braţ, pornea grăbită spre cancelarie. La rândul lor, copiii năvăleau afară, de parcă se pregăteau să ia o cetate cu asalt. Şi, într-adevăr, puneau stăpânire pe curte, groapa de nisip, ţâşnitoarea cu apă, băncile şchioape şi cele două leagăne cu lanţuri ruginite, pentru a le părăsi cu părere de rău la următoarea chemare a clopoţelului.

Tovarăşa abandonase caietul meu, pradă de război cu care nu avea ce face. L-am scos pe al lui Claudiu din vizuina de lemn a pupitrului, întinzându-i-l pe sub bancă. L-a luat cu o lucire de spaimă în priviri. M-am grăbit să îl liniştesc:

– Nu m-am uitat!

Cu un oftat de uşurare, băiatul a ieşit în pauză, strângând la piept foile vărzuite, ca de obicei. Eu, tot ca de fiecare dată, am rămas în bancă ronţăind un măr ionatan; sandvişul îl mâncasem cu o pauză înainte. Am ajuns la cotor fără să simt gustul dulce-acrişor, atât eram de uimită. Îl minţisem pe Claudiu. Aruncasem o privire, bineînţeles! Curiozitatea ce îi vine de hac pisicii era doar o vorbă goală. Nu se aplica la oameni şi, oricum, nu văzusem vreuna omorâtă fiindcă îşi băgase nasul, sau boticul, unde nu trebuia; mai degrabă de maşini sau de câini, moment în care cele nouă vieţi nu îi foloseau la nimic, ori poate ajunsese, sărmana, la ultima.

Caietul lui Claudiu era plin cu desene. Însă taina asta era în siguranţă cu mine. Întâi, nici mie nu mi-ar fi plăcut să îmi afle cineva secretele – dacă le-aş fi avut. Apoi... Cui era să îi spun? După prima lună de şcoală, îmi făcusem la fel de mulţi prieteni ca pe o insulă pustie.

Mai aveam o oră şi, cum era vineri, scăpam de întreaga săptămână. Ultimele cincizeci de minute treceau cel mai greu, de parcă timpul îşi târa picioarele. Era ora magică, când tovarăşa ne îndruma în toate, fiindcă se pricepea la orice. De pildă, nu trebuia să zicem „sărut mâna, doamnă“ dacă intram într-un magazin, ci „bună ziua, tovarăşa vânzătoare“, cum era scris în noul cod al bunelor maniere. La fel, astăzi nimeni nu îşi făcea cruci cu „Doamne ajută!“ când pornea un tren din gară. Ştiinţa şi tehnica hotărau soarta călătorilor, nu misticismul, aşa cum mâna sigură a mecanicului conducea locomotiva. Pe toate ar fi trebuit să le ştim deja de la părinţi, din cei şapte ani de-acasă. Dar nu era o tragedie! De-asta se afla ea acolo, la catedră, să ne înveţe... Îi ascultam sunetul glasului, pândind clipa când va fi retezat de clopoţel, cu mintea ocupată de planuri pentru vacanţa pe care o zăream undeva între ceţurile primului semestru, ca pe un ţărm prea îndepărtat. Învăţătoarei îi plăcea să se audă vorbind, eu mă gândeam la ale mele, iar amândouă eram mulţumite.

Alteori, în loc să ne dăscălească despre una sau alta, începea să pună întrebări clasei, să vadă dacă nu vorbise la pereţi. Poate se referea la zicala zidurile au urechi, pe care o cunoşteam bine. Cei din jur erau jumătate albi, jumătate de culoare prăzulie, acelaşi verde de pe harta României, cu munţi, păduri şi ape, atârnată la dreapta catedrei. Când învăţătoarea azvârlea – ca pe un cârlig de undiţă – o întrebare, n-apuca să sfârşească şi o mulţime de mâini se înfigeau în văzduh s-o înhaţe. Unii chiar fuseseră atenţi la ce le zicea? Câte un băiat sărea în sus de parcă avea arcuri în pantofi, însă nu era băgat în seamă – cuvântul disciplină începând cu o literă din alfabet dinainte de e-ul de la entuziasm. Altfel însă, tovarăşei Dafina îi plăcea să vadă degete fluturându-i sub nas, mai să îi scoată ochii, însemna că învăţăturile ei căzuseră pe un pământ fertil. Al meu trebuie să fi fost deşertic, nisip sau de-a dreptul piatră seacă; nu-mi dădeau ghes muguri de cuvinte, lăstare de idei, nimic. Nu ridicam vreodată mâna, dimpotrivă, stăteam atât de nemişcată încât îmi înţepeneau umerii. Dar asta nu mă făcea nevăzută, cum aveam să constat.

Câteodată îmi auzeam numele – cea de la catedră îl rostea de parcă l-ar fi citit de pe un bilet extras din tombola numerelor necâştigătoare – şi, până să mă ridic, privirile colegilor erau aţintite spre mine, din creştetul unde părul mi se ridica sub bentiţă, până în vârful unghiilor. Toţi mă pironeau cu neîndurarea unora pregătiţi să smulgă aripile unei muşte, toţi îşi doreau să greşesc. Simţeam hohotul urcând în ei ca acidul din butelcile de sticlă umplute la sifonărie. Într-o zi, ştiam, o să răbufnească, o să se reverse asupră-mi; dar nu azi, nu încă. Până acum nimerisem răspunsurile, lepădându-le dintr-o răsuflare. Învăţătoarea dădea din cap, apoi îmi făcea semn să mă aşez în bancă, iar eu mă lăsam să cad înainte să mi se înmoaie genunchii.

Dacă o întrebare mă cobora într-un ocean arctic fără costum de scafandru, scosul la tablă îmi tăia de-a dreptul furtunul de oxigen. Până acolo erau trei paşi, destul cât să îmi fac o mulţime de gânduri, unele negre, altele gri, la fel de ciudate. Oare mi se şifonase uniforma, îmi lunecase o şosetă din elastic, nu îmi stătea drept cordeluţa? Din fericire tovarăşa ne scotea rar la tablă, preferând discuţiile cu toată clasa, unde nu ducea lipsă de voluntari. Ca orice mamă, voia să fie ascultată şi iubită în aceeaşi măsură, de-asta născocea tot felul de scenarii în care să învăţăm jucându-ne.

Astăzi, în loc să ne întrebe din lecţiile trecute, ca până acum, venise cu o idee nou-nouţă. Unul dintre noi spunea o propoziţie şi ea scria pe tablă cele două litere din coada ultimului cuvânt. Şcolarul următor trebuia să înceapă o afirmaţie cu ele, şi tot aşa... Nu era greu, două litere puteau deschide multe fraze-ferestre şi din fiecare se vedea altceva, un pisc, o cascadă, un oraş, poate chiar Braşovul. Trebuia numai un strop de imaginaţie, iar de-asta aveam prea multă. „Când s-a împărţit pe la toţi copiii, la tine s-a rupt sacul“, zicea mama, clătinând din cap. Era o calitate sau un defect? Nu mă lămurisem, însă celorlalţi le cam lipsea, fiindcă pădurea de mâini ridicate arăta astăzi ca o rarişte. Tovarăşa băgase şi ea de seamă, dar în loc să se descurajeze, a găsit rezolvarea: catalogul.

Când ne striga, la începutul zilei, cine îşi auzea numele spunea imediat prezent. Ce se întâmpla dacă n-ar fi făcut-o, devenea invizibil şi era lăsat în pace? Ideea mă atrăgea şi o dată am încercat-o, tăcând chitic. „Mai e cineva care nu îşi ştie numele?“ Tovarăşa şi-a plimbat privirea peste capete, fluturând-o ca pe o baghetă magică. Clasa a răspuns cu un hohot de râs, temperat doar după ce dirijoarea a rostit următorul nume. De câte ori ajungea la al meu tresăream mai rău ca atunci când suna ceasul deşteptător. Aş fi vrut să nu înceapă cu una din primele litere ale alfabetului, poate m-aş fi bucurat de mai puţină atenţie. „Fiecare cu crucea lui“, era o vorbă a bunicii. Deşi nu pleca prea des din gospodăria ei de la ţară, mă miram cât de bine cunoştea viaţa şcolarilor de la oraş.

Ca şi cum întâmplarea cu Claudiu nu ar fi fost de ajuns pentru ziua aceea, mi-am auzit numele citit din catalog. M-am ridicat şi am făcut cei trei paşi până la tablă, trăgând după mine privirile tuturor. Am rămas în faţa clasei, ţeapănă ca o sperietoare într-un lan de porumb; încăperea alb-prăzulie se clătina, se rotea, vedeam chipurile colegilor când aproape, când departe. Ce aşteptau? Să mă fac de râs, ce altceva! Parcă mă rostogoleam într-o fântână dintr-acelea în care lăsai găleata să cadă şi lanţul se desfăşura singur de pe tamburul de lemn.

Pe chipul învăţătoarei apăruse uimirea, buzele i se arcuiseră iarăşi, punându-mi o nouă întrebare. Răspunsesem la prima? În tren, când ajungeam la Predeal – oraşul căţărat la o mie de metri, între trei munţi, Postăvarul, Piatra Mare şi Bucegi – mi se înfundau urechile şi nu mai auzeam nimic. Trebuia să casc sau să înghit de câteva ori. Nici vorbă să pot face asta cu toţi ochii clasei pe mine! Din fericire auzul mi se întorcea încetul cu încetul. Mi-am ascultat vocea, deşi la început nu am recunoscut-o. Ce tot spuneam? Ce trebuia, pare-se, fiindcă tovarăşa era mulţumită şi în acelaşi timp neîncrezătoare. Mi-a pus altă întrebare şi altele, aruncându-mi-le ca pe nişte mingi peste o plasă de ping pong. I le azvârleam înapoi cu uşurinţă – parcă nu eu jucam la fileu ci altcineva, geamăna mea care nu era deloc timidă, ba chiar îi plăcea să fie în centrul atenţiei.

– Şi acum, o propoziţie care să înceapă cu pi.

Nici n-a terminat bine şi m-am pus pe turuit despre pisicile care umblă noaptea pe acoperişuri urmând cărări aşternute de Lună. Poetică şi la subiect, compoziţia i-a smuls un surâs matern învăţătoarei. Era mândră de mine, însă mai mult de ea însăşi – doar eram unul din copiii clasei sale!

M-am întors la locul meu, ţinând în braţe un zece cât mine de mare. Simţeam o căldură ciudată în piept, o emoţie altfel decât până atunci. Era... plăcută. În bancă mă aştepta o nouă surpriză, trebuie să fi fost ziua lor. Claudiu îmi făcuse portretul. Cât fusesem la tablă îl desenase cu creionul, pe jumătatea mea de husă. Şi-acolo, negru pe albastru, era un chip schiţat nu cu stângăcia unui copil, ci cu tuşele sigure ale unui viitor pictor. Dacă îmi semăna? Da, şi nu. Ochii erau prea mari, iar rotundul obrazului se lungise cumva – a spaimă?

Şi deodată, am priceput.

Nu era chipul fetei care-ştia-toate-răspunsurile, ce o uimise pe învăţătoare şi trezise admiraţia ori mai degrabă invidia clasei. Claudiu nu se lăsase păcălit de eroina fără trac pe care o vedeau toţi. Mă pictase pe mine, cea adevărată, fetiţa ghemuită pe bancheta din spate a maşinii gonind pe şoseaua succesului cu o sută pe oră. În loc de o învingătoare, de pe etamina albastră îmi întorcea privirea o fată ce se temea până şi de umbra ei – eu, cea de ieri, de mâine. Claudiu mă fixa întrebător şi m-am silit să zâmbesc, da, apreciam darul, apoi am acoperit desenul cu coatele, ca din întâmplare. Clipele treceau greu, picurate cu o pipetă înfundată; până a sunat clopoţelul mi s-a părut o veşnicie.

Era sfârşit de zi şi de săptămână, dar nu m-am grăbit să plec cum se întâmpla de obicei. Mi-am strâns cu încetinitorul tocul, sticluţa de cerneală, guma, creioanele, le-am aşezat în penar, le-am scos şi le-am pus iarăşi, în alte locaşuri, am răsfoit caietele şi cărţile înainte să le vâr în ghiozdan. Când mi-am ridicat în sfârşit privirea, rămăsesem singură. Tovarăşa Dafina era de mult în cancelarie, Claudiu, ceilalţi, coborâseră în curte, le auzeam glasurile îndepărtându-se.

Am desfăcut cele două elastice care ţineau husa, însă înainte să o strâng, m-am oprit. Nimeni nu trebuia să vadă portretul fetiţei care se temea de şcoală, de învăţătoare, de colegi, de viaţă. Am încercat să-l şterg cu podul palmei; nu se lua cu una, cu două. Păstrasem cotorul mărului şi l-am frecat de pânză până ce s-a făcut o pată sub care nu se mai desluşea ce fusese.

Şi dacă nu ieşea la spălat? Am alungat gândul cu o ridicare din umeri. Mama o să croiască altă husă, cumpărase un sul întreg de etamină. La sfârşit o s-o festoneze cu maşina de cusut Singer şi o să îi pună elastice noi, astea oricum se slăbiseră.

Claudiu n-o să mă mai deseneze vreodată! O să îl pun să jure cu mâna pe caietul cu schiţe. Aşa, fără explicaţie, ca între colegi de bancă. El cu secretele lui, eu cu ale mele.

Iar fata de la tablă, care astăzi îmi împrumutase chipul, vocea... Cum ar fi fost să fiu ea mereu, clipă de clipă? Poate nu îi plăcuse în pielea mea, poate se supărase fiindcă o silisem, chiar fără voie, să iasă la lumină. Speram s-o revăd curând, să o cunosc mai bine.

Şi, cine ştie, într-o zi să fiu ea.





108 views

Recent Posts

See All

Comentários


bottom of page