
Rodica Bretin
35 items found for ""
- De la Braşov la Lună
Mă potriveam cu tata la gusturi cinefile, de parcă eram două boabe într-o păstaie. Pierduţi în spaţiu, Tunelul timpului, Planeta giganţilor ne-au acaparat pe rând, iar Invadatorii ne-a cucerit de-a dreptul, deşi nu eram planete. Urmărisem cu sufletul la gură atâtea episoade cu străini veniţi din spaţiul cosmic, care îşi ascundeau navele pe faţa întunecată a Lunii, încât nu m-a surprins când am văzut la televizor, în direct, cum au aselenizat acolo primii oameni. În 21 iulie 1969, pe la zece seara, când vocea lui Andrei Bacalu a umplut sufrageria unei case din Braşov, de pe strada Lungă, până şi mama a lăsat vasele în bucătărie, să le spele mai târziu, şi a venit lângă noi să se uite. Fiecare dintre oamenii care urmăriseră coborârea pe Lună din casele lor, pe televizoare color sau alb-negru, şi ceilalţi vecini ai lor de pe planetă – trei miliarde cât erau pe atunci – a primit-o în felul său propriu. Unii s-au îndoit, ca Toma Necredinciosul, alţii s-au simţit privilegiaţi; fusese un eveniment unic într-o viaţă şi iată, îl văzuseră întâmplându-se – e drept, nu cu ochii lor, ci ai camerelor de filmat. Cerul e limita – suna o vorbă a americanilor, rămaşi din Vestul Sălbatic cu nostalgia cuceritorii de noi teritorii. Acum hotarul se lărgise, Luna era o insulă, nu o Ultimă Thule, iar dincolo de ea se aflau lumi nenumărate, gata să ne primească. Cei trei astronauţi nu dăduseră peste vreo farfurie zburătoare în Marea Liniştii, dar invadatorii se pricepeau de minune să se ascundă, aşa cum învăţasem din serialul despre isprăvile lor pe Pământ. Câte un episod îmi plăcea atât de mult încât, de îndată ce închideam ochii, mi se derula din nou înapoia pleoapelor, pe un fel de ecran – nu unul mic ca al televizorului, nici panoramic ca la cinema Patria, ci cât o lume ce mă înghiţea cu totul. Deveneam din spectator martor, iar câteodată actor. Iar povestea... Era şi nu prea ce văzusem. Câteodată părea să se continue, primind un final la care regizorul cu siguranţă nu se gândise, alteori schimbam distribuţia, devenind eroina ce îl scotea din belea pe detectivul cel frumuşel şi ghinionist. La fel s-au petrecut lucrurile în noaptea coborârii pe Lună. Fusese o transmisie directă, nu o ficţiune – dar încă nu înţelegeam diferenţa şi, oricum, nu mi-ar fi păsat. Era o aventură din care voiam, trebuia să fac şi eu parte. Neapărat! Cum nimănui nu-i ardea de dormit, ai mei au rămas să îl asculte pe Andrei Bacalu, care comenta ce văzuserăm cu toţii. Eu însă nu voiam un epilog ci un va urma, aşa că m-am dus cuminte la culcare. De la şase ani aveam camera mea, pe care o împărţeam cu prieteni imaginari şi cărţi de aventuri sau de călătorii, devorate la lumina veiozei. De data asta îmi pusesem în gând ceva mai ambiţios decât o lectură ce nu îşi avea locul în programa şcolară sau decât un simplu vis: o punere în scenă. Am scos din dulap pătura din păr de iac, adusă de tata de la Chişinău, două cergi groase ţesute de bunica la război şi plapuma cu care mă înveleam după căderea zăpezii. Era de-ajuns? Da, pentru iernile de pe la noi, chiar una din Siberia ori de la Polul Nord. Dar pentru frigul cosmic? Nu eram convinsă şi am mai pus nişte cuverturi, velinţe, o blană de oaie, ultima mai mult de frumuseţe, fiindcă nu acoperea decât vârful igluului pe care-l construisem strat cu strat. La sfârşit m-am vârăt înăuntru, cu oarecare greutate, ca un viermişor care îşi săpa tunelul printr-un măr. M-am aşezat pe spate, cu genunchii îndoiţi, ca să salt învelişul şi să pot ajunge la butoane, fiindcă mă aflam, nu-i aşa, în modulul Vulturul, coborând vertiginos spre suprafaţa Lunii. Eram singură în modulul cel mic, iar restul echipajului rămăsese în Columbia, să îmi aştepte întoarcerea. Ştiam ce trebuie să fac: să cobor treptele şi să înfig steagul românesc, ori mai bine pe cel cu stema Braşovului – coroana peste copacul cu rădăcini ramificate va da bine la televizor –, apoi să rostesc nişte cuvinte profunde care să pară că îmi veniseră chiar atunci pe buze. Încă nu găsesem ceva potrivit, simplu şi genial, o frază menită să ajungă în manuale şi să o repete cu mândrie toţi copiii lumii. Poate „J’y suis!“ cum zicea cavalerul Lagardère – adică „iată-mă!“, hop şi eu pe Lună în urma americanilor. Toate astea îmi treceau prin cap şi câte altele, de care nu-mi mai aduc aminte, în vreme ce apăsam pe manete şi butoane, uitându-mă prin hublou cum Luna creştea, se umfla, îşi desfăcea craterele cu nume de regi şi regine, promontoriile cu nume de sfinţi, mările şi oceanele cu denumiri latineşti, craterele botezate după astronomi sau matematicieni. Coboram prea repede ori poate Luna se năruia peste mine, tot mai strălucitoare, mai aproape, până ce... Sunt mări adevărate pe Lună? Nu, doar găleţi de piatră cât Ardealul, pline cu un praf în care, în loc de vrăbii, se scaldă meteoriţi. Atunci ce simţeam ud pe frunte, pe obraji? Şi de ce se hâţâna Vulturul de parcă îl prinsese un Arheopterix în gheare? Poate că dinosaurii nu pieriseră cu toţii, scăpaseră câţiva, refugiindu-se pe Lună. O nouă zguduitură m-a făcut să deschid ochii, nu spre astrul nopţilor, ci chipul palid al mamei. Mă scutura de umeri, ţipând la mine să mă trezesc, în timp ce tata venea în goană din baie, aducând comprese reci, gheaţă şi oţet. Mama îmi freca tâmplele, cu lacrimi de uşurare în colţurile ochilor, vorbind la fel de fără şir ca nălucirile mele dinainte, însă până la urmă am înţeles: iarăşi o făcusem de oaie, cum zicea bunica. Mama terminase treaba în bucătărie, apoi venise, ca-n fiecare seară, să vadă dacă eram bine învelită. Eram – şi încă cum! Când a dat la o parte mormanul de cergi, pături, cuverturi şi velinţe m-a găsit transpirată în aşa hal încât pijamaua mi se lipise de piele. Cum de nu mă înăbuşisem? – Ai uitat să pui şi covorul peste tine, a încercat tata să o dea pe glumă. N-a ţinut. Mama era supărată: pe americani, pe Lună, pe Andrei Bacalu, pe tata, dar mai ales pe ecranul alb-negru şi purecos. – O săptămână nu te mai uiţi la televizor! – ... decât la desene animate, a îndulcit tata pilula. Mickey Mouse? Aveam unsprezece ani, nu patru! Dar... putea fi mai rău. M-ar fi putut pune să urmăresc emisiunile pentru copii, Daniela şi Aşchiuţă sau Mihaela, Miaunel şi Bălănel. Asta da pedeapsă! – Fără filme până Duminica viitoare, a rostit tata, apoi, când să iasă, mi-a făcut cu ochiul. Mama nu văzuse; să aplecase să îmi atingă fruntea, să se încredinţeze că nu am febră. – Somn uşor, mi-a urat.
- Mătuşa Stela și colonelul
Albastrul nu era deloc culoarea mea. Totuşi, când tanti Stela a ales pentru viitoarea mea rochie o nuanţă bleu-ciel am zis da, apoi m-am prefăcut că răsfoiesc atentă revistele Elle, Neckermann şi Vogue pe care mi le-a pus în braţe – numere vechi măcar de un an în ţările lor, ultimul răcnet al modei la români – ca până la urmă să o las să aleagă materialul şi modelul. Mi-era indiferent ce pun pe mine, atâta vreme cât nu mă încurca la alergat, căţărat în copaci şi la sărit garduri. „Parcă ai fi un băieţoi“, ofta mama, exasperată. Dacă la alte fetiţe germenii cochetăriei scoteau capul încă de la grădiniţă, mie nu-mi păsa cum arăt în haine, ci cum mă simt în ele. Mai mult în pantaloni, rareori în fustă, niciodată în rochie – era deviza mea pe atunci, aşa cum preferam adidaşii anilor ’60, pe nume tenişi, sau încălţămintea din piele-ntoarsă în locul pantofilor incomozi şi – Doamne fereşte! – cu toc. Tocuri înalte n-am purtat nici mai târziu în viaţă, de parcă eram tot timpul pregătită să o rup la fugă – iar uneori aş fi vrut să o pot face. În anii de şcoală cel mai mult am urât uniformele, şi-apoi hainele strâmte, în care mă simţeam ca într-o cămaşă de forţă. Mama mi le cumpăra de la Confecţii, ieftine şi în culori închise, de tăvăleală, deşi asta nu ajuta întotdeauna. Încă din ziua în care puneam o rochiţă nouă pe mine, se întâmpla ceva: o agăţam într-un cui, rupând-o atât de rău încât nu putea fi cusută, o pătam cu suc de roşii, nuci verzi sau cerneală – de parcă ştiam exact ce nu iese la spălat. „Tu ai găsi singura baltă de noroi din Sahara. Cum reuşeşti?“ ridica mama ochii spre cer, luându-l martor pătimirilor sale. Cum cel mai deştept cedează, nu m-a mai obligat să port ceva semănând a rochie – cu excepţia detestatei uniforme, dar aici nu era vina ei. Şi tocmai când credeam că mi-am câștigat dreptul să mă îmbrac băiețește în afara școlii, mama m-a luat de mână şi m-a dus la tanti Stela. – O să ai prima ta rochie adevărată, făcută după măsuri, nu din cele de-a gata, care stau pe tine ca pe gard! mi-a spus mama. „Să te văd c-o mătrăşeşti şi pe-asta!“ a adăugat din priviri, apoi m-a lăsat în casa mătuşii, fiindcă deja întârziase la serviciu. În asemenea momente deveneam foarte cuminte şi ascultătoare – măcar până treceau pe deasupra norii cei negri. Iată-mă deci pe podiumul din atelier, îndurând cu stoicism să-mi fie luate măsurile cu un centimetru de pânză atât de uzat încât cifrele se şterseseră cu totul. Croitoreasa care mă răsucea ca pe un titrez le păstra însă întipărite în minte – altfel cum de nu greşea? Îmi era mătuşă de mai de departe – fratele ei, unchiul Tiberiu se căsătorise cu sora mamei –, însă decât tanti i se potrivea mai degrabă domniţa Stela. Dacă vreuna ar fi coborât într-o bună zi dintr-o tapiserie cu cavaleri şi nobile de odinioară exact aşa ar fi arătat ori s-ar fi purtat. Mergea dreaptă, de parcă ducea mereu o amforă plină cu apă pe creștet şi se ferea să nu verse vreo picătură, păşind cu eleganță chiar şi-n papuci de casă. Felul cum se mişca, mânca, vorbea – pe un ton cald, învăluitor, ce te-ar fi convins că ninge în miezul verii – pe toate le deprinsese în anii de pension la Viena, de care îşi amintea cu nostalgie. „O fată trebuie să știe să coasă, să gătească, să danseze“, mă dăscălea. „Şi mai ales... Dar asta îţi spun când va veni vremea.“ Între timp îşi dădea osteneala să mă învețe cât mai multe – poate ceva tot o să se lipească de mine. Mă punea să stau ţeapănă ca un manechin dintr-o vitrină, să mă plimb cu o carte pe cap până amețeam şi m-ar fi încălțat cu pantofii ei italieneşti, cu vârf ascuţit şi toc cui, noroc că-mi erau mari... Mă simțeam ca o cenuşăreasă antrenând-se cu zâna cea bună pentru o noapte de bal care n-o să vină niciodată, fiindcă prințul fugise în Anglia, Franţa sau chiar în iubita ei Austrie. Eram în România anului 1968, când prinţesele se duceau la serviciu, iar fiii de rege aveau carnete de partid în loc de săbii. La ce mi-ar fi folosit să merg ca o gheişă, să dansez ca o baiaderă, să cânt la mandolină precum barzii de altă dată? Ori să-mi fac o rochie pe care n-aveam de gând s-o port? Tanti Stela terminase de luat măsurătorile şi s-a apucat de croit. Rămasă pe podium ca o statuie neterminată, mă uitam cum desfăşura valul de crep pe masă şi, cu un creion chimic şi o riglă de lemn trasa linii, decupa tipare. „În croitorie, măsori de multe ori şi tai o dată“, le spunea mereu celor trei cusătorese. Întotdeauna le găseam în atelier, robotind cu acul, foarfeca ori la maşina de cusut, dar când era mult de lucru pentru vreo nuntă sau un botez, mătuşa angaja cinci-şase ajutoare şi atunci camera devenea neîncăpătoare, ca un stup plin de bâzâitul vocilor în surdină.
- Curcan de Sfântul Ioan
Pe 7 ianuarie, a doua zi după Bobotează, era în anii ’60 un fel de sărbătoare naţională. Două milioane de români îşi aveau onomastica deodată, ceea ce punea prietenii şi cunoştinţele în mare încurcătură: pe cine să aleagă? Fiecare avea printre rubedenii un Ion sau Ioana, sau măcar un Ionuţ, o Jana. Cum să îl prefere pe unul fără să îi supere pe ceilalţi? Un an la un Ioan, un an la altul, părea un răspuns rezonabil, însă ducea la o răcire a relaţiilor cu cei neglijaţi, măcar pentru 365 de zile. Unii braşoveni, mai inventivi, au găsit soluţia: se vor duce, pe rând, la toţi sărbătoriţii pe care-i cunoşteau. Pelerinajul începea dis de dimineaţă şi se încheia în miez de noapte, ori câteodată în zorii zilei următoare, de ziceai că a fost un al doilea revelion. Dacă toată suflarea urbei trecuse măcar câteva nume pe lista celor cărora trebuia să le calce pragul, unchii mei aveau agenda plină. Paul era chirurg, Cezar internist, dar împărţeau aceeaşi faimă: niciun bolnav nu plecase fără medicamentele potrivite din cabinetul unchiului Cezar, iar fratele lui salvase pacienţi pe care alţi doctori pregetau să îi opereze, considerându-i fără speranţă. Cine nu voia să-i vadă în capul mesei pe domnii doctori? Foşti bolnavi recunoscători, nomenclaturişti ipohondrii sau oameni cu funcţii importante, toţi le trimiteau invitaţii de nerefuzat. Unchii reuşeau turul de forţă să nu supere pe nimeni. La fiecare popas rămâneau cât să schimbe nişte vorbe, gustau ceva, îşi muiau buzele în paharul de vişinată ori de vin, apoi, cu nevasta de braţ coborau în stradă, unde maşina directorului de la Spitalul Mârzescu îi ducea spre noua destinaţie... Cu atâţia foşti şi viitori pacienţi, prieteni sau obligaţii, unchii mei abia puteau să îşi tragă sufletul. Când să mai găsească vreme pentru tata, unul din milioanele de Ioani care îşi serbau ziua şi care, întâmplător, le era şi frate? Toţi, cumva, găseau timp. Sângele apă nu se face, chiar dacă fratele cel mare era un simplu şi modest contabil. Vizitele unchilor semănau cu oprirea unui tren în gară; una-două auzeai iarăşi fluieratul locomotivei. Doctorii veneau, stăteau puţin şi plecau, grăbiţi să îşi continue periplul, iar asta se repeta an de an, ca o rutină. Ce nu ştiam era când vor veni. Momentul se schimba după cum bătea vântul relaţiilor sau intereselor. În iarna lui 1968 trecuse de prânz şi unchii nu apăruseră, ceea ce însemna că ne lăsaseră mai la coada listei. Trezită de cu zori, mama pregătise pentru masa de Sfântul Ioan ce ştia că le place cumnaţilor ei: salată de boef, ouă umplute, gustări cu telemea, cârnăciori, pate de ficat. Platourile ornate cu gogoşari şi castraveciori muraţi aşteptau cuminţi în frigider. Să le pună pe masă ori să mai aştepte? Anul trecut se grăbise cu aranjatul bucatelor şi, cum unchii întârziaseră mai mult decât de obicei, maioneza se înmuiase, pateul prinsese pojghiţă, cârnăciorii se răciseră, frunzele de pătrunjel şi salată nu arătau ca abia culese din grădină. Şi ce greu era să faci rost de atâtea, la câte cozi stătuse, apoi robotise ore în şir în bucătărie, pentru nişte feluri de mâncare potrivite unor musafiri simandicoşi. Nu-mi aminteam să o fi văzut pe mama stând degeaba. Când nu mesteca în oale spăla geamuri, vase, freca rufele în albie, dădea parchetul cu ceară, era mereu în mişcare, ca un perpetuum mobile din carne şi oase. Întotdeauna făcea ceva pentru casă, pentru mine sau tata şi, la urmă, când nu-i mai rămânea chiar nimic de isprăvit, se ocupa de ea. De Sfântul Ioan voia să arate bine în ochii cumnatelor şi îşi pusese părul pe moaţe, un fel de strămoaşe ale bigudiurile, din hârtie. Toate gospodinele deceniului şase, din Braşov până în Dallas, din Bucureşti până la Moscova, credeau cu tărie că sărmăluţele de pe cap le fac irezistibile în ochii bărbaţilor, luându-le mintea de la Războiul Rece. Aşa o fi fost, fiindcă nicio rachetă n-a pornit din silozuri, deşi în 1962 era cât pe ce să iasă rău în Cuba, poate fiindcă acolo femeile nu îşi făceau permanent. Mama tocmai îşi potrivea ultimul moţ în păr, când am auzit telefonul şi soneria, deodată, de parcă s-ar fi înţeles dinainte. Am încremenit, aşteptând să se mai pornească vreo sirenă, însă nu era alarmă nucleară, doar musafirii care veneau, ca de obicei, pe neaşteptate. Tata s-a dus să le deschidă, eu m-am năpustit la telefon, iar mama a început un du-te-vino între sufragerie şi frigider, cu o iuţeală pentru care Superman ar fi invidiat-o. Una-două masa arăta ca un bufet suedez de la Aro Palace, cu aperitive pe care îţi venea să le mănânci întâi cu ochii. Din hol, tata a aruncat o privire spre mine, deja căţărată pe scaun şi cu mâna întinsă spre aparatul care continua să sune isteric. Cine putea fi? Ne întrebam asta amândoi, cu oarece îngrijorare. O dată, unchiul Paul fusese chemat la o urgenţă şi s-a ridicat de la masă ducându-se să îi umble unuia în măruntaie – era primul apendice pe care-l scotea chiar de Sfântul Ioan! Telefonul a tăcut înainte să-l ating şi n-a mai sunat. Poate fusese o greşeală, deşi pe atunci oamenii aveau mai puţine cifre de ţinut minte şi era greu să le amestece; unii totuşi izbuteau. Am lăsat telefonul şi am alergat în hol, de unde se auzea foşnet de celofan, staniol şi hârtie creponată. Cui nu îi plac cadourile? Sărbătoritul zilei a primit o cravată vişinie – avea un sertar plin, să fi fost o tradiţie? Tata nu purta cravate, aşa cum nu bea sticlele de coniac, whisky sau gin cu etichete negre-aurii pe care mama le aşeza frumos în vitrină, printre bibelouri. Eu am căpătat o cutie cu bomboane „Dezrobirea“, din cele scumpe, de metal. Nu mă omoram după fondante, dar cutia cu un ursuleţ albastru pe capac era numai bună să ţin înăuntru colecţia de nasturi...
- Unchiul nostru din America
Casa bunicilor avea cutia ei cu miracole, o casetă din lemn de cireş, plină cu amintiri. Înăuntru erau fotografii în sepia şi felurite obiecte, fiecare cu istoria sa, pe care o aflam la lumina focului. N-aveam un şemineu de piatră ca în castelele din vechime, nici blănuri de urs peste o podea de mahon. Stăteam pe o piele de oaie prost argăsită, ce mirosea a brânză, ploaie şi câmp, aşternută pe duşumeaua din scânduri negeluite, iar buştenii din sobă ardeau greu de la umezeala din şopron, scoţând trosnete, scântei, mult fum şi prea puţină căldură. Neajunsuri uitate îndată ce bunica se apuca să îmi povestească. Niciodată aceeaşi istorisire, întotdeauna una adevărată. Unele i se întâmplaseră chiar ei, altele unor oameni pe care n-apucasem să-i cunosc, dar glasul amintirii îi chema pe rând din negura trecutului, ca pe nişte oaspeţi iviţi la uşă în prag de seară. Curând au început să nu-mi mai pară străini, ci parcă îi ştiam dintotdeauna. Şi era firesc să fie aşa, familia bunicii era doar și a mea – sau, folosind cuvintele atât de dragi ei – erau din neamul nostru. De fiecare dată alegea un obiect, o fotografie sau o scrisoare din caseta burduşită de mărturiile trecutului. Le scotea pe rând, ca pe nişte relicve preţioase aduse din Ţara Sfântă. Întâi, fotografiile: o codană cu ia brodată cu fir roşu şi negru, cu fota lungă, în dungi, pe care o ţesuse singură la război, închisă cu o pafta argintie, cu cheptarul împodobit cu broderie şi bumbi. Mi se părea tare ciudat că fata aceea frumoasă – cu care toţi flăcăii voiau să joace la horă, iar apoi îi ţineau calea pe uliţele satului să îi fure o vorbă şi, câteodată, un sărut –, devenise o femeie bătrână, încărunţită de griji, căreia doar zâmbetul i l-aş fi recunocut dintr-o mie. Pe bărbatul în cămaşă din pânză de in, cu pantaloni strânşi pe picior şi împodobiţi cu găitane cărora li se spunea cioareci, cu haină din lână tot albă, numită dimie, cu cizme înalte şi manta de atlas tivită cu blană de jder îl ştiam numai din poză. Era bunicul meu, nu-l cunoscusem şi nu mi-l puteam închipui altfel decât pururea tânăr – oricum aşa murise, la doar patruzeci şi doi de ani. A treia fotografie era de la nuntă. Bunicul şi bunica stăteau umăr lângă umăr, serioşi, stânjeniţi şi cam speriaţi – de parcă credeau, la fel ca indienii din America de Sud, că fotograful se pregătea să le fure sufletele. Apoi, în casetă îşi avea locul o colecţie ciudată: un degetar, un pieptene de fildeş, un ac de păr cu perlă în vârf şi o panglică de culoarea şofranului pe care bunica o purtase împletită în cosiţă în faţa altarului, când preotul satului îi unise pe miri „la bine şi la rău“, terminând cu vorbele „Ce Dumnezeu a împreunat, oamenii să nu despartă!“. Pe cei din fotografia pălită de vreme nu îi ţinuseră departe decât drumurile bărbatului prin Regat, la negoţul cu var, din care se întorcea întotdeauna cu daruri pentru femeia sa şi pentru copiii ce au venit pe rând, umplându-le gospodăria de griji, dar şi de bucurie. Nu i-au despărţit nici războiul, nici greutăţile, nici oamenii. Doar boala bunicului – o luptă pe care, de data asta, a pierdut-o. Răscolind prin caseta cât un cufăr, am dat peste un vraf de plicuri îngălbenite, legate cu o panglică albastră. Erau poeziile bunicului, tot un fel de scrisori, în versuri, pe care le compunea în drumurile sale prin Regat. Nu le trimitea cu poşta, i le dădea el însuşi la întoarcere – iar pentru bunica preţuiau la fel de mult ca banii aduşi din negoţ. Pe fundul cufărului cu amintiri, sub un vraf de foi cu titluri de proprietate ce nu mai aveau decât valoarea hârtiei pe care erau tipărite, adică niciuna, am găsit o fotografie neluată în seamă până atunci. Un bărbat cu plete bogate ieşind de sub borurile pălăriei, cu mustaţă după canoanele epocii şi chipeş după orice canoane, cu cizme, surtuc şi taşcă de vânătoare. Ţinea în mână un puşcoci ce semăna a flintă haiducească, privindu-mă în ochi de cealaltă parte a hârtiei fotografice şi dintr-un alt secol. Începusem să ţes deja în minte tapiseria încă unei iubiri secrete din tinereţea bunicii, când mi-a tăiat aripile fanteziei. – E fratele meu, Dumitru. Un frate de care n-auzisem, de care nici ea, nici mama nu pomeneau vreodată. Eram numai urechi, pregătindu-mă pentru o istorisire aventuroasă sau romantică. Dumitru se făcuse haiduc? Era unul dintre eroii ce muriseră în Marele Război? Fugise cu o săsoaică blondă, cu ochi ca florile de nu-mă-uita, poveste de dragoste sfârşită tragic, la fel ca între Vlad Dracul şi frumoasa Katharina? Bunica îşi văzuse ultima oară fratele în 1904, când ea avea unsprezece ani, iar el se apropia de douăzeci. Nu doar Dumitru părăsise atunci Vlădeniul, hotărât să îşi schimbe soarta. Ca el făcuseră mai mulţi, alungaţi de sărăcie, datorii, case ipotecate băncilor. Ardelenii nu îşi luaseră cu ei familiile, fiindcă nu se duceau să prindă rădăcini, ci să muncească peste ocean, apoi să se întoarcă cu dolarii agonisiţi în satul lor, unde era singura bogăţie pe care o râvneau: pământul. Am citit cartea lui Scott Fitgerald mult mai târziu, dar în momentul acela – deşi lecturile mele abia de scoteau capul din programa şcolară – am văzut o scenă desprinsă parcă din Marele Gatsby, în care bărbatul din fotografie intra în sat într-o maşină de epocă, stârnind un nor de praf şi de invidie în urma lui. Un automobil neapărat decapotabil – Rolls Royce sau Mercedes Benz. Dumitru deschidea portiera şi cobora într-un costum „la patru ace“: cămaşă cu lavalieră, haină de tweed, pălărie Fedora, bretele negre la pantaloni şi pantofi în două culori. Mi-l închipuiam o combinaţie între un lord englez şi un yancheu bogat, cam atât mă ducea mintea pe atunci, păşind cu pantofii lui scumpi prin colbul uliţei, în muta admiraţie a celor care se buluceau să îl vadă pe fiul satului ajuns gentleman. Pe înaintea ochilor mi se derula un film în care rolul lui era jucat de Rudolf Valentino, când glasul bunicii m-a făcut să cobor de pe înălţimea unde scria Hollywood cu litere uriaşe de neon. – Treizeci de bărbaţi au plecat în anul acela din Vlădeni. S-au întors douăzeci şi opt. Simion al Popii şi Dumitru al nostru au rămas acolo. Şi-aşa am aflat povestea bunicului-unchi, dacă îl pot numi astfel...
- Ziua cea mai lungă
Cine n-a văzut Tăcerea mieilor? Cine n-a vărsat măcar o lacrimă citind în nuvele sau romane cum o fetiţă fugită de acasă în ajun de Paşte aleargă pe câmp cu un mieluţ în braţe, într-o patetică încercare de a-l salva de cuţitul măcelarului? Toate istorisirile semănau, fiindcă toate se terminau la fel, realist şi previzibil. Fugarii erau prinşi înainte să ajungă prea departe, mielul dus înapoi la tăiere, iar după ce îşi plângea nefericirea, ghinionul de a se fi născut într-o lume crudă şi nedreaptă, fata învăţa prima lecţie de viaţă pe care n-avea să o uite vreodată: nimeni nu scapă de soartă. Povestea mea nu e nici tristă, nici plină de învăţăminte. Totul s-a petrecut în vara lui 1966, iar oile şi mieii joacă numai roluri de figuranţi. Aveam şapte ani şi în vacanţa mare petrecută în satul bunicii – unde altundeva? – descoperisem nişte creaturi minunate: câinii de stână. Spre dezamăgirea mea, câinilor nu le ardea de joacă. Erau la lucru şi fiecare ştia ce are de făcut. Lupu, Haiduc, Sultan şi Jiana se aşezaseră în aşa fel încât să aibă turma sub ochi. Stăteau pe burtă, cu ochii mijiţi, părând că dormitează. Îşi ieşeau însă din nemişcare imediat ce o oaie se îndepărta prea mult ori nişte miei zburdau până dincolo de desişuri. Câteodată era destul un lătrat ca mioara să se întoarcă printre suratele ei, alteori câte un berbec făcea pe niznaiul şi se ducea spre crânguri, cu gând să dispară între tufe. Câinii îl ajungeau la marginea pădurii, tăindu-i orice cale în afara celei de întoarcere. Oile păşteau ca nesătulele, abia de se opreau să respire, mieii tropăiau, se ciocneau frunte în frunte până ameţeau, berbecul îşi ridica la răstimpuri capul, iar spirala de fildeş a coarnelor lucea în soare. Ciobanii nu trebuiau să mişte un deget. Badea Antim stătea rezemat în bâtă, lăsându-şi privirea să se piardă în depărtări. Tudor şi Marinică îl imitau, intrând în neclintire ca într-o transă. Era şi ăsta un meşteşug, deşi unii îl luau în râs. Întâlnindu-se pe câmp cu un baci încremenit ca o statuie, un orăşean îl întrebase: „Ce faci bade, şezi şi cugeţi?“. „Numa’ şed“, i-ar fi răspuns acesta. Să scormoneşti zarea cu privirea fără să vezi nimic, fără niciun gând, sprijinindu-ţi bărbia de mâinile împreunate pe măciulia de lemn – cât de greu putea fi? Când voi fi mare, cioban mă fac, mi-am promis, hotărâtă să-i fur moşului meseria. Ceilalţi trei învăţăcei nu apreciau cum se cuvine învăţăturile baciului cel bătrân, împărtăşite prin forţa exemplului. Se plictiseau şi m-au luat cu ei în pădure, unde am aflat rostul coşurilor pe care le purtau sub braţ. Tudor mi-a arătat cum să aleg ciupercile bune de cele otrăvitoare, Marinică cum să mă caţăr după bureţii crescuţi pe trunchiuri ca nişte urechi brune cu care copacii ascultau vântul. Mure n-am găsit, nu era vremea lor, nici afine sau zmeură; am umplut însă două panere cu ciuperci, altul cu fragi sălbatici – arătau ca nişte căpşuni mărunţei, mai parfumaţi decât cei de grădină. Tocmai îi culegeam pe ultimii, unul în gură, unul în coş, când trosnetul unei crenguţe m-a făcut să tresar: era Neluţu. Vorbele mele alergau umăr la umăr cu gândurile, iar sunetele treceau uneori primele linia de sosire. Aşa că întrebarea mi-a ţâşnit de pe buze înainte s-o opresc. – Sunt urşi pe-aici? Neluţu n-a făcut decât să ridice din umeri, însă fraţii lui s-au grăbit să mă lămurească: – Sunt peste tot! Inima mi-a zvâcnit în piept, sărind peste o bătaie, ca un metronom care pierduse ritmul. Aveam cu noi patru dulăi, mi-am spus, dar după gândul liniştitor, a venit repede un altul: până şi lupii se tem de urs... Culesul se golise deodată de farmec, în schimb coşurile erau pline şi am fost bucuroasă să ne întoarcem în poiana unde badea Antim pregătise prânzul: pâine neagră unsă cu untură, peste care a pus cârnaţi, brânză, ceapă, ridichi, toate tăiate în felii cu un cuţit fără prăsele, numit custură. Mai mâncasem din astea la ţară, dar niciodată nu fuseseră atât de gustoase. „Foamea e cel mai bun bucătar“ ar fi zis... Bunica! Nu-i spusesem unde mă duc, nici cât o să stau. Aşa eram pe-atunci, când voiam cu tot dinadinsul ceva, uitam de restul lumii; între timp m-am mai schimbat, deşi nu cu mult. Ce fusese în capul meu? Nu mă gândisem că o să lipsesc toată ziua, acum bunica îşi ieşise din minţi de îngrijorare, iar mama şi mătuşa băteau din poartă în poartă, căutându-mă prin tot satul. Poate se duseseră la Primărie să îi dea telefon tatei, rămas la Braşov. Şi-acum, ce necaz, tata o să creadă că mă furaseră şătrarii din Ţânţari sau mă rătăcisem pe cine ştie ce coclauri! Ceea ce nu era departe de adevăr: dacă badea Antim m-ar fi lăsat acolo, n-aş fi găsit drumul înapoi. O clipă mi-a trecut prin minte să îi mărturisesc că plecasem de acasă fără să cer voie cuiva. Dar... M-ar mai fi luat altă dată? Restul zilei a trecut greu, îmi părea că soarele se târăşte înadins pe boltă ca să lungească orele pline de vinovăţie. Nu şi de regrete. În după-amiaza aceea am învăţat o grămadă de lucruri, printre care să aprind un foc cu lemne. Ştiam câte ceva din romanele lui Karl May, dar una e să-ţi închipui şi alta să vezi cu proprii ochi, să faci cu mâinile tale. Tudor şi Marinică au aşezat nişte pietre în cerc, clădind la mijloc un rug din crenguţe, sub care Neluţu a îngrămădit ierburi uscate şi iască. Fraţii deveniseră serioşi, ca nişte sacerdoţi oficiind un ritual. Finalul însă, m-a dezamăgit. În loc să işte scântei lovind bucăţi de cremene ca indienii lui Winetou, ori să frece două lemne până ieşea fum, ca boşimanii, băieţii au scăpărat un chibrit dintr-o cutie cumpărată de la magazinul din sat. Badea Antim ne-a ascuţit beţe de alun în care am înfipt hribi, felii de slănină şi pastramă de oaie. Se făcuse vremea cinei şi ne-am pus iarăşi pe mâncat, deşi bucatele nu-mi mai păreau atât de grozave când mă gândeam la ce mă aştepta acasă... M-am dus să dau din porţia mea dulăilor, care au hăpăit tot, până şi ciupercile, apoi m-au privit cu ochii lor de chihlimbar, plini de mirare. De obicei nu mâncau decât o dată pe zi, şi nu când erau de pază. Oare eu nu ştiam asta? Ciobanul cel bătrân picotea sprijinit în bâtă lângă focul care nu mai era decât o grămadă de cenuşă, Tudor căsca de îi trosneau fălcile, iar Marinică şi Neluţu păreau gata să tragă un pui de somn. Şi dacă vom rămâne acolo, dormind sub cerul liber, ca să ne întoarcem în Vlădeni abia a doua zi sau cine ştie când? Unii oieri plecau cu turma în munţi, la stânele de vară, coborând din nou în sat odată cu prima zăpadă. Îngheţasem, deşi rugul apusului îşi revărsa dogoarea peste dealuri. Apoi, soarele a clipit din marea lui pleoapă roşie, aducând primele neguri. Învioraţi de răcoarea serii băieţii au sărit în picioare, badea Antim şi-a tras mai bine sarica peste umeri, şi-a dus degetele la gură şi a fluierat prelung, câinii i-au răspuns fiecare cu un lătrat, iar turma s-a pus în mişcare...
- Crăciun cu un cartof copt
– Unchiul a fost un erou? Eroii primeau decoraţii, iar despre faptele lor se scria în cărţile de istorie. Recunosc, eram impresionată. – Mai mult chiar. E un supravieţuitor. Şi aşa am aflat taina unchiului, pe care n-o ştia nici mătuşa Iolanda, nici Ică, fiindcă există două feluri de secrete: cele ascunse de cei din jur şi altele despre care nu vorbeşti niciodată, ca să uiţi ce nu poate fi uitat. Toţi bărbaţii din generaţia tatei care puteau să ţină o puşcă în mână făcuseră războiul – pe frontul de Răsărit, de Vest, ori pe amândouă. Spre ghinionul său, Traian a ajuns în 1942 cu batalionul lui până la Stalingrad unde, şase luni la rând, nemţii şi ruşii au rupt fâşii din oraş, ca două mâţe încăierându-se cu furie pe un ghem, până ce l-au deşirat. Încercuiţi, rămaşi fără muniţie, nemţi, italieni şi români au pus jos armele – o sută de mii de prizonieri din care s-au întors şase mii din lagărele din Siberia. Unchiul Traian a fost unul dintre aceştia. – Mare noroc a avut! Altfel n-ar fi întâlnit-o pe tanti Iolanda, vărul meu Ică nu s-ar fi născut, iar eu n-aş fi avut cu cine să mă joc moară şi, în curând, şah. – Da... şi nu, a spus tata, cu jumătate de gură. Bine ar fi fost dacă asculta povaţa lui Anton. Anton fusese ordonanţa unchiului. Flăcău din Vlădeni, de unde erau amândoi, soldatul i-a mărturisit ce plănuise, fără să-i ascundă nimic, deşi numai pentru gândul nepus în faptă şi îl păştea Curtea Marţială. Voia să treacă noaptea linia frontului, apoi să o ia pe jos spre casă, mergând numai la adăpostul întunericului până ce va ajunge în satul lor. „Domnu’ locotenent, nu-i altă scăpare, aici ne lăsăm oasele!“Anton o ţinea pe-a lui, să încerce nebunia aceea împreună, însă Traian nici n-a vrut să audă. Cum să dezerteze, să-şi lase fraţii să lupte singuri? Până la urmă fiecare a făcut cum l-a dus mintea. Unchiul a ascuns fuga ordonanţei, iar Anton... – Soldatul credea cu tărie în sfântul căruia îi purta numele şi care îi va călăuzi paşii. Poate chiar a făcut-o; altfel cum s-ar fi strecurat printre santinelele ruseşti, cum ar fi străbătut atâta amar de drum, luându-se numai după licărirea stelelor? Pierduse socoteala zilelor şi-a săptămânilor, dar într-o bună dimineaţă a zărit clopotniţa bisericii din Vlădeni. Când Anton săruta colbul de pe uliţele satului, fericit că se întorsese acasă, Traian vedea cerul dintr-un lagăr din îngheţata Siberie. Erau acolo, între garduri de sârmă ghimpată, trei naţii. Dintre nemţi, pe care ruşii aveau cea mai mare pică, n-a trăit niciunul să povestească nepoţilor prin ce trecuse. Pe români şi italieni nu îi snopeau în bătaie în fiecare zi, însă îi munceau până cădeau din picioare, iar gerul, foamea şi bolile le veneau de hac până şi celor mai zdraveni. Totuşi, unii se încăpăţânau să trăiască. Iarna tăiau lemne pe un frig ce le lipea cozile topoarelor de palme, iar în unele zile plecau la lucru ţinându-se de frânghii ca să nu fie smulşi de viscol. Vara coseau iarba de dimineaţa până seara, năpădiţi de roiuri de musculiţe sau ţânţari, iar celor care rămâneau în urmă li se tăia raţia de ţigări sau ajungeau în carceră. Aproape cinci ani unchiul Traian a primit, zi după zi, aceeaşi mâncare: dimineaţa o cană de ceai de cicoare, la prânz un polonic dintr-o zeamă numită caşă – orez cu un strop de ulei – , iar seara ciorbă de varză, cum numeau apa tulbure în care fierseseră coaste de cămilă şi atât de sărată încât setea îl chinuia noaptea mai rău decât păduchii. Unchiul nu fuma, dădea ţigările lui altora pe un colţ de pâine mucezită din făină de orz, sau pentru o bucată de săpun. Îi fusese frig, foame, dormise ca vai de lume, sub acelaşi acoperiş cu alţi şaisprezece ofiţeri, fiindcă soldaţii aveau baraca lor, unde era şi mai rău – ori aşa se zvonise. Traian nu voia să păstreze amintiri din lagăr, dar una dintre ele i se înfipsese în minte ca un spin pe care nu îl putea smulge. Într-o zi, pe drumul de întoarcere de la locul unde tăiau lemne, el şi încă un prizonier, căpitan de artilerie, găsiseră, îngropat între frunze, un cartof scăpat dintr-una din lăzile aduse la cantina gardienilor. Bucurie mare, mai ales că era ajunul Crăciunului! Au împrumutat nişte cărbuni de la bucătărie şi noaptea, după ce au adormit ceilalţi din baracă, s-au pus pe gătit. Traian nu înţelegea nici acum, după atâţia ani, cum de mirosul de cartof copt s-a putut răspândi într-o clipită. Toţi s-au trezit din cel mai adânc somn, adulmecând ca nişte copoi hămesiţi. Cum să împartă un cartof la şaisprezece oameni? Doar Isus, făcătorul de minuni, a hrănit o mulţime de credincioşi cu cinci pâini şi doi peşti! Cartoful tot unul a rămas şi fiecare primit o firimitură, cât să sature un pui de vrabie. În 1946, când unchiul s-a întors acasă, la părinţi, nimeni din Vlădeni nu credea c-ar mai fi pe lumea asta. Vestea venirii lui se întinsese deja în tot satul, iar Anton a fost printre cei care au alergat să-l vadă. Ordonanţa şi locotenentul au rămas faţă în faţă, primul cu ochii mari, ca Toma Necredinciosul, până ce Traian a făcut paşii care îi despărţeau şi l-a luat în braţe. „Dacă te-ascultam...“ Atât i-a spus. Anton se însurase, avea copii, o gospodărie aşezată. Unchiul pierduse patru ani şi şapte luni în lagărul din Siberia, dar tot se putea socoti norocos, fiindcă scăpase cu viaţă. Traian terminase Dreptul şi, înainte să fie luat în armată, fusese asociatul unui avocat de pe strada Maiakovski. S-a dus la Braşov să-l caute, fără mari speranţe. În atâta vreme domnul Brăileanu îi găsise cu siguranță un înlocuitor, poate nici nu-şi mai amintea de el. Când a bătut la uşa biroului, a văzut cu uimire că numele lui rămăsese pe plăcuţă, de parcă ieri fusese încă acolo. I-a deschis chiar avocatul cel bătrân – mai împuţinat la trup, însă altfel cum îl ştia –, iar când i-a strâns mâna, ochii i s-au umezit. Traian se va întoarce într-o zi – domnul Brăileanu a fost singurul care crezuse asta cu tărie, în toţi acei ani. Bătrânul n-a mai dus-o mult, de parcă doar aşteptarea îl ţinuse până atunci în viaţă. N-avea copii şi i-a lăsat tot ce avea, casa, cabinetul, clienţii. Şase luni mai târziu, când îşi făcuse deja un renume ca avocat, Traian a cunoscut-o pe Iolanda, s-au căsătorit, l-au avut pe vărul meu – viaţa îşi intra pe făgaşul firesc. Orice nenorocire lasă urme adânci, exact ca o boală. După foamea îndurată în pustietăţile nordului, eroul lui Jack London din Dragoste de viaţă ascundea biscuiţi sub saltea oricâtă mâncare era în jur... Şi Traian rămăsese cu ceva din lagăr – tata îi zicea optimism bine temperat. După atâţia ani de iad ce mai conta sculatul cu noaptea în cap pentru o coadă la lapte? Nu c-ar fi fost orb, surd sau nepăsător; vedea bine lipsurile şi nedreptăţile din noua normalitate în care se pomenise după război. Însă învăţase că relele sunt ca vântul, ori ca şuvoaiele: întâi vin, apoi trec, dacă omul se face stâncă şi nu se lasă clintit din locul lui. – Unchiul a fost un supravieţuitor, am repetat vorbele de la început ale tatei. Ică știe asta? – Doar că a fost în prizonierat la ruşi. Nici Iolanda, nici părinţii lui n-au habar de mai mult. Câte au pătimit ai noştri acolo mi-a povestit doar mie şi bătrânului avocat... Ştiam de ce îl alesese pe tata. Nu fiindcă îi era văr şi aveau aceeaşi vârstă. Erau camarazi de arme, trecuseră prin grozăvii pe care numai cei care le trăiseră le putea înţelege, unele atât de cumplite încât nu voiau să sufle nimănui vreun cuvânt despre ele. „Când vorbesc despre lagăr, e ca și cum m-aș întoarce acolo. Ică o să afle totul într-o zi, când va fi mai mare...“, i-a spus unchiul Traian. Mie, tata îmi povestise. Oscilam între mândrie şi nedumerire, când mi-a lămurit dilema. – Parcă vrei să te faci scriitoare! Pentru asta trebuie să cunoşti oamenii, începând cu familia ta. Am dat din cap, deşi, sincer, nu pricepeam mare lucru. Pe vremea aceea eram convinsă – aş fi pus chiar mâna în foc – că imaginaţia e cheia literaturii. Mult mai târziu am înţeles ce tata încercase să mă înveţe încă de atunci, dacă aş fi avut urechi de auzit şi răbdarea să-l ascult: tot ce îi trebuie cu adevărat unui romancier este o memorie bună. Tata tăcea, rătăcit prin cine ştie ce ţinut al aducerilor-aminte, iar când i-am auzit iarăşi glasul, nu mie îmi vorbea, ci tot unei amintiri. – Ştii ce l-a făcut pe Traian să se agaţe atât de zdravăn de firul vieţii? N-am şovăit vreo clipă. – Gândul că va vedea iarăşi Lunca cea înflorită. Dacă ar fi fost după mine, fâşia de pământ dând pe dinafară de culori şi miresme de peste drum de casa bunicii ar fi fost una dintre minunile lumii, pe care uitaseră să o treacă pe listă. Răspunsul însă, nu-l nimerisem. – Mămăliga. În lagăr, când nu putea să doarmă, îşi amintea gusturile mâncărurilor care îi plăcuseră odinioară. Şi le simţea pe vârful limbii, pe toate în afară de una. Când a ajuns în sat a cerut un ceaun de mămăligă şi l-a mâncat încet, cu o lingură de lemn, până la ultima îmbucătură. După ce s-a căsătorit cu unguroaica lui, a învăţat-o secretul mămăliguţei pripite, cum se face în Vlădeni. De-atunci, plăcinta moale şi aurie n-a lipsit niciodată de la vreo masă în casa unchiului şi a mătuşii...
- Omul cu portocale
– Selim e cel mai neînfricat om de pe lume, draga mea. Fără el n-aş vorbi astăzi cu tine. Devenisem deodată numai urechi, simţind apropierea unei istorisiri dintr-acelea care îmi plăceau cel mai mult: una adevărată. Tata se lăsase pe canapea şi m-am aşezat alături, încrucişându-mi braţele, ca să ştie că n-avea scăpare până ce nu aflam totul. Din fir în păr era o vorbă a bunicii. – Armata am făcut-o la Vânătorii de Munte... Mai ştii ce vorbeam despre ei şi caii lor? Sigur că-mi aminteam! Îmi arătase o insignă cu un vultur pe ea, munţi şi o floare de colţ cum aveam şi eu în ierbar, uscată, semănând cu o fotografie în sepia a unei flori ce fusese odată vie... Vânătorii de Munte nu împuşcau urşi sau mistreţi, ci luptaseră în război. Urcau pe poteci abrupte înşiruiţi, ducându-şi de căpestre caii cu mers la fel de sigur ca al cerbilor, care nu se temeau să păşească pe margini de râpe, cărând în spinare arme, provizii sau chiar tunuri. Caii aceia se chemau huţuli şi nu erau foarte arătoşi, însă de încredere, ceea ce, între stânci şi prăpăstii, făcea diferenţa dintre viaţă sau moarte. Deşi aveau cai ce cărau poveri, precum catârii, şi alţii, de călărie, Vânătorii de Munte rămâneau trupe de infanterie – lumea celor mari era plină de contradicţii, dar cine stătea să le numere! Calul tatei semăna cu armăsarii Junilor, nărăvaş, cu foc în vine, dar înainte avusese unul mai blând, cu care se înţelegea de minune. Pe Mănâncă-jăratic îl primise odată cu gradul de sergent şi cum ar fi putut să-l refuze? Toate mi-au venit buluc în minte, timp în care îmi spunea altceva, însă nu eram atentă – vedeam doar, cu ochii minţii, fotografia îngălbenită de vreme cu tata călare pe calul lui neasemuit – iar când mi-am desfundat urechile de gânduri, ajunsese deja mai departe cu istorisirea. – ... războiul începuse şi fiecare ne-am întors la vechea unitate. Războiul nu era totuna cu armata, ştiam. În război se moare. Şi despre asta aflasem, era ca o prăpastie care ne pândea pe toţi, la capătul vieţii, pe oricare drum am fi apucat. Dar erau vorbe auzite de la alţii, pentru mine moartea însemna trupul înţepenit şi ochii sticloşi ai porumbelului Arthur, pe care îl îngropasem în pământul din fundul curţii. Însă tata trecuse o dată pe lângă moarte, atât de aproape încât îi simţise răsuflarea îngheţată în ceafă. – Calul tău ţi-a salvat viaţa, nu? Îmi povestise acum un an, când tocmai ne întorseserăm de la sărbătoarea Junilor şi nu mă mai săturam să aud despre cai. Tata mi l-a zugrăvit pe al lui, întâi în vorbe, apoi a scos vechiul album şi mi l-a arătat într-o fotografie. Era un cal rasat: negru ca pana corbului, zvelt și cu picioare lungi, de trăpaș. Cu coama împletită şi ţesălat până ce părul îi lucea ape-ape, părea și mai arătos. Mai greu cu încălecatul... Călărețul era mărunt de statură, armăsarul prea înalt. Tata cobora una dintre scări, nu tocmai regulamentar, se sălta în şa, apoi îşi potrivea din mers scara, înainte ca vreun ofiţer să bage de seamă – însă ajungea să plece întotdeauna cu câteva clipe mai târziu decât restul plutonului, ceea ce, printr-un ciudat capriciu al sorţii, îi fusese de mare folos într-o rarişte din Caucaz. – Calul, da. Şi Selim. Şi-aşa am aflat ce nu-mi spusese de prima oară. Poveştile tatei se îmbogăţeau odată cu anii mei. Nu erau schimbate, miezul de fapte rămânea acelaşi, însă auzeam amănunte noi, pe care altădată nu le-aş fi priceput. Cu timpul, istoriile deveneau mai complicate şi mai pline de înţelesuri, de parcă ar fi crescut împreună cu mine. Şi războiul, al doilea pentru întreaga omenire, fusese unul complicat. Vânătorii de Munte luptaseră întâi de partea nemţilor, pe Frontul de Răsărit, ajungând în nordul Bucovinei şi mai departe, în Ucraina, Crimeea şi Caucaz. După întoarcerea armelor, s-au pomenit mărşăluind alături de Armata Roşie, din Transilvania până în Ungaria şi Cehoslovacia. Dar în iulie 1942, tata şi soldaţii lui erau încă... – ... la Nalcik, în Rusia. Românii dormeau somnul adânc dinaintea zorilor la o margine de pădure, când au fost atacaţi. Înainte ca lumina noii zile să se aleagă de întuneric, s-au aprins pe cer flăcările roşii al exploziilor, de parcă, în loc să răsară, soarele se fărâmiţase în bulgări de foc care cădeau peste oameni şi cai. Printre bubuituri răsunau tropote, nechezaturi şi ordine urlate de ofiţeri. Nu era prima oară când Vânătorii de Munte se pomeneau într-un baraj de artilerie; ştiau ce trebuie să facă. Au pus repede ce puteau în spinarea huţulilor, apoi s-au aruncat pe caii lor iuţi şi au pornit către zidul copacilor, ce avea să le ascundă fuga. Tata a încălecat, ca de obicei, ultimul, când restul plutonului era deja la o aruncătură de piatră distanţă. Cât ar fi asta, mult, puţin? Puţin când te afli în spinarea unui cal care goneşte sub pânza unor păianjeni de fier. Mult când între tine şi ai tăi se crapă deodată lumea în două, când cerul ţi se prăvale în creştet, iar pământul deschide fălcile ca să te înghită. Un obuz explodase chiar în faţa tatei, iar suflul l-a aruncat din şa, l-a rostogolit prin văzduh. A fost de parcă ar fi privit soarele de aproape, aidoma lui Icar cel cu aripile lipite cu ceară. Văpaia aceea era şi sunet, i-a străpuns timpanele ca un tăiş. Apoi n-a mai simţit nimic – a lunecat în burdihanul fiarei care-l înghiţise, ca Iona în pântecul balenei, unde era beznă şi tăcere. De Iona ştiam din Biblie, despre Icar aflasem din Legendele Olimpului. După o vreme a fost trezit de hurducăturile unei căruţe. Deasupra erau crengile copacilor, ascunzând cerul de lumină ori de pucioasă şi, în loc de un înger sau un demon care să-i ureze bun venit pe cealaltă lume, a văzut chipul lui Selim, ce îi ducea la gură gamela cu apă. – Era rece şi bună ca viaţa pe care tocmai o primeam înapoi. Crezuse că până aici i-a fost, ceea ce nu era departe de adevăr. Obuzul care îl trântise la pământ fusese printre cele din urmă, ruşii dădeau năvală pe pajiştea arată de proiectile, apropiindu-se de locul unde zăceau tata şi calul – animalul cu gâtul frânt, omul la fel de nemişcat. Şi-atunci... Turcu’ nu i-a spus niciodată cum îl salvase, el doar râdea bucuros că îl vede întreg şi nevătămat. I-au povestit ceilalţi soldaţi, care îl văzuseră întorcând căruţa, mânând caii printre craterele ce fumegau ca nişte guri de vulcan gata să scuipe lavă. Când a sărit de pe capră gloanţele începuseră deja să şuiere împrejur, însă nu le-a luat în seamă, a ajuns la cel căzut şi l-a tras, l-a târât, apoi Alah i-a dat putere să-l salte, să-l urce în căruţă, deşi tata era mai zdravăn decât el. Selim nici nu simţise înţepătura de viespe din şold, a apucat hăţurile şi a mânat de parcă îl hăituiau lupii... Abia când a ajuns în mijlocul pădurii, unde se regrupaseră ai noştri, iar cineva a strigat după un infirmier, a băgat şi Turcu’de seamă că fusese rănit. Vederea sângelui ce îi şiroia pe sub pantaloni l-a făcut aproape să leşine. Nu era curajos din fire, îi era frică până şi de cai, nu putea să încalece pe vreunul, de-asta îl numiseră bucătarul plutonului şi îi dăduseră în grijă căruţa intendenţei. Însă în singurul moment care conta, Selim se dovedise neînfricat. Omul care trecea, când şi când, pe la noi, ca să-mi aducă un zâmbet bun şi o portocală, îi salvase viaţa tatei, într-o faptă de un curaj nebun întâmplată cu şaisprezece ani înainte ca eu să vin pe lume...
- Micul Lord din Kronstadt
Vărul meu nu mă lua în seamă. Eram fată şi cu doi ani mai mică – într-un cuvânt, neinteresantă. Fără să fie răutăcios sau egoist din fire, Sorin era la vârsta la care băieţii cred sincer că ei şi fetiţele sunt ca apa şi uleiul, n-au cum, nici de ce să se amestece. Mamele noastre erau surori şi împărţeam aceeaşi bunică – aici puteam trage linie pentru ce aveam în comun. Cât despre diferenţe... Sorin era un copil de bloc, nu crescuse în primii ani la ţară, ca mine. Nu-şi murdărea hainele tăvălindu-se prin iarbă, nici nu aducea acasă orice pisoi jigărit îi ieşea în cale. Găini văzuse doar la aprozar, iar vaci sau porci în pozele din cărţile de şcoală. Mâţele nu-i plăceau, le considera nişte prefăcute, iar de câini se ţinea departe de când îl muşcase unul. Nu s-ar fi extaziat înaintea unui muşuroi de cârtiţă, n-ar fi luat în palmă un melc bălos, descântându-l până ce îşi scotea coarnele, n-ar fi adunat ciuperci nebuneşti ca să i le ducă bunicii pentru tocăniţă, n-ar fi plimbat o raţă în căruciorul de păpuşi, nici n-ar fi suflat în toate păpădiile de pe luncă, venind acasă cu părul alb de la puf. Sorin avea întotdeauna unghiile curate, fiindcă nu îşi băga mâinile în pământ după râme, ori în baltă sub mătasea-broaştei după mormoloci, nici nu descojea toamna nucile verzi care lăsau pete trainice pe piele. „De ce nu eşti cuminte ca vărul tău?“ mă întreba mama când mă întorceam de la Vlădeni cu purici, căpuşe sau cu acei microbi pe care ea îi vedea fără microscop şi, de fiecare dată, trebuia să mă deparaziteze frecându-mă cu buretele, peria şi faimosul săpun Cheia ce făcea puţin clăbuc, în schimb mirosea a leşie. Chiar dacă nu se dădea în vânt după viaţa la ţară, lui Sorin îi plăceau păsările – cele cântătoare trăind în colivii – şi peştii care îşi fluturau cozile şi înotătoarele ca pe nişte voaluri. Cum părinţii lui nu-şi permiteau să cumpere vreo zburătoare exotică, nici n-aveau loc de acvariu în apartamentul de bloc, ţinea câţiva caraşi aurii într-un fost borcan de murături. Se uita la ei cu drag, îi hrănea şi le schimba apa cu un devotament pe care nu-l înţelegeam. Ce folos că lunecau neobosiţi în cercuri între pereţii de sticlă; cum să mângâi un peşte, să-l iei în braţe, să-l lipeşti de obraz? Mă duceau cu gândul la plăcuţele de la Grădina Zoologică din Noua. „Uitaţi-vă la animale, însă nu puneţi mâna pe ele.“ Peştii lui scoteau uneori capul din apă ca să îi atingă pe creştet, susţinea Sorin – dar am decis să cred asta când voi vedea cu ochii mei, ceea ce, până astăzi, nu s-a întâmplat. Sorin era politicos, ascultător. Nu spărgea geamuri, cu mingea ori cu praştia, nu se bătea cu alţi băieţi, venea de la joacă înainte ca tanti Suzi să-l strige a doua oară şi dormea după-amiezele fără să protesteze. Un singur cusur avea: era mofturos la mâncare – scobea până şi feliile de şuncă ori de salam dacă zărea vreun punctişor de grăsime. Dar poate şi asta să fi fost tot o calitate, venea din sângele lui de moşier, cum râdea câteodată mătuşa mea. Nu era chiar o glumă, bunicul lui Sorin avusese ditamai conacul la Sânnicolau Mare. Prinsesem asta din zbor şi de atunci îi spuneam micul lord, bineînţeles în gând; nici el, nici nimeni n-avea să afle vreodată. De ce? Fiindcă era unul dintre secretele periculoase, pe care nu le şopteai nici celui mai bun prieten – nu c-aş fi avut vreunul. Mătuşa mă răsfăţa ca pe o prinţesă, poate fiindcă şi ea venea dintr-o poveste, a Cenuşăresei din Vlădeni – însă fără mama vitregă şi surorile cele rele – măritată cu un prinţ venit tocmai din Banat. Tanti Suzi fusese una dintre frumuseţile satului. Mereu zâmbitoare, se purta de parcă n-ar fi fost griji pe lume, iar peţitorii roiau în jurul ei ca fluturii atraşi de strălucirea unui lampadar. Bunica se temea că o să se mărite înaintea sorei mai mari, adică a mamei, ceea ce nu se făcea. Din fericire, Suzana nu era grăbită să aleagă, se lăsa curtată, dar atât. Îşi păstra dragostea pentru acela care avea să i-o fure, întreagă. S-a întâmplat să fie un străin înalt şi chipeş, cu care s-a cunoscut în Braşov, la balul de absolvire al Liceului de Fete Principesa Elena. În seara aceea a dansat numai cu el şi, înainte de a bate de miezul nopţii, a ştiut că îşi găsise alesul. N-a fost nevoie să îşi piardă un pantof pentru ca Tiberiu să o caute a doua zi, cerând-o de soţie. Spre surprinderea tuturor, Suzana cea până atunci nehotărâtă a spus da, iar nunta a adunat tot satul, chiar ca-n basme. În ziua în care se cununaseră, tanti Suzi ştia despre bărbatul vieţii ei două lucruri: că inima îi bate mai repede de câte ori îl vede şi că vorbea atât de frumos încât nu s-ar fi săturat niciodată să îl asculte. După căsătorie a cunoscut-o pe Stela, sora lui Tiberiu, care făcuse pensionul la Viena, şi pe mama lui, marea doamnă cum îi ziceau până şi copiii ei. Când comuniştii scuturaseră istoria, întorcând-o pe dos ca pe o haină cu căptuşeala în afară, familia unchiului se strămutase la Braşov, lăsând în urmă tot ce fuseseră al lor şi nu mai era – pământul, lanurile de grâu, pădurile, livezile, turmele de oi, vacile de rasă Simmental şi caii din grajduri –, dar nu şi trecutul care, ca un câine bătrân şi credincios, avea să îi urmeze peste tot. Odată cu conacul li se confiscaseră tapiserii, arme şi armuri medievale strânse în cinci generaţii. Tot ce reuşiseră Tiberiu şi ai lui să salveze din averea familiei – câteva mobile, tablouri, un ceas cu pendulă şi o oglindă veneţiană – stăteau înghesuite, claie peste grămadă, în apartamentul de bloc unde locuiau acum cu chirie. Lucrurile acelea urmau să fie zestrea Stelei – aşa hotărâse marea doamnă, şi aşa s-a făcut. Când s-a însurat, Tiberiu avea numai hainele de pe el şi dragostea pentru mătuşa mea, ceea ce ar fi trebuit să fie de ajuns. Însă în România acelor ani basmele erau de-a-ndoaselea, ca un film nedevelopat, unde albul e negru şi negrul alb. Şcolit în Austria, fiul marii doamne învăţase Istoria şi Dreptul, adică lucruri care nu-i foloseau acum la nimic. Ce n-avea în schimb? Origine sănătoasă. În loc să ajungă avocat sau judecător, nenorocosul meu unchi a trebuit să se mulţumească cu singurele munci care îi erau îngăduite. A cărat saci şi lăzi cu cârca, descărcând marfă la o Alimentara, a fost şofer pe maşina de strâns gunoiul, om de serviciu la o şcoală profesională. A spălat ani lungi sticle şi borcane, le-a răzuit etichetele în staţia din Răcădău, apoi, fiindcă era printre puţinii de acolo care ştiau să scrie, l-au pus să facă liste cu ambalajele ce veneau murdare şi plecau mai mult sau mai puţin curate...
- Cerceii din stele de mare
La prima vedere strada Lungă părea o stradă oarecare. Asta până când deschideai una dintre porţi. Era ca-n tablourile în care artistul se pictează pe sine însuşi cu pensula în mână în timp ce zugrăveşte un al doilea autoportret unde se vede încă unul şi încă, la nesfârşit. Pe strada Lungă, din prima curte se deschideau altele, nu chiar la infinit, fiindcă ultima se înfigea în Dealul Făgetului ca într-un dig verde. Aşa îşi făceau saşii casele, cu camere înşiruite în „stilul vagon“ – ar fi putut trece dintr-o încăpere în alta ca într-un tren unde locomotiva era la poartă, iar ultimul vagon în spatele curţii. Am spus ar fi putut, lucru care nu mai era valabil, fiindcă Spaţiul Locativ decuplase vagoanele între ele, dând repartiţie pe fiecare câte unei familii sau mai multora. Dimineaţa, oamenii porneau spre serviciu la aceeaşi oră, iar atunci curtea semăna cu un tren ajuns la destinaţie din care toţi călătorii coboară în grabă, aglomerând peronul. Privită de pe Tâmpa, strada Lungă arăta ca o staţie cu sute de peroane lângă care erau trase trenuri ce nu plecau niciodată. Exista însă o diferenţă. Spre deosebire de gările din anii ’60, cu zugrăveala scorojită şi scaune răpciugoase, cu coşuri de gunoi ce dădeau pe dinafară şi mucuri de ţigară aruncate pe jos − curţile săseşti erau pline de flori. Iar dacă s-ar fi ţinut un concurs de frumuseţe, cea de lângă grădiniţa germană, care avea la parter o papetărie, merita să câştige marele premiu. Mijlocul curţii era o alee podită cu pietre de râu, iar dintr-o parte şi din alta se revărsau talazuri verzi în care se topise un curcubeu. Pretutindeni vedeai flori: în straturile de pământ, în ghivecele atârnate de pereţi, în jardinierele de sub ferestre, în vasele de lemn, plastic sau fontă aşezate lângă praguri. Poteca se tot îngusta, până ce păşeai de-a dreptul printre lujere înalte, îngreunate de povara corolelor, iar la uşa ultimului apartament, al familiei Lehmann, se dezlănţuia o adevărată junglă. Erau acolo o puzderie de muşcate, garofiţe, bujori, regina-nopţii şi mai ales zorele albe, roz, mov, căţărându-se pe ziduri ca o iederă sălbăticită. N-aveau cum să înflorească toate deodată, plantele au şi ele ceasul lor biologic, răstimpul lor de glorie efemeră când urcă pe scena lumii vegetale ca nişte actriţe la o gală Oscar – dar întotdeauna erau destule care să îşi etaleze petalele catifelate, îmbobocite sau în amurgul splendorii lor, pentru ca fundătura curţii să arate ca un adevărat Eden. „O grădină e oglinda sufletului celui care o îngrijeşte“ – sau aşa se spune. De fiecare dată doamna Raissa, soţia bijutierului, ne primea, pe mine şi pe mama, ca pe nişte oaspeţi dragi. Ne aşezam sub umbrarul de glicină liliachie şi – în timp ce îl aşteptam pe domnul Lehmann să iasă din atelier – sorbeam din limonada servită rece şi sifonată, cu lămâie şi glazură de zahăr pe buza paharului, un adevărat răsfăţ! Dacă Raissa ar fi crescut flori din piatră seacă, soţul ei era un artist, aşa cum fuseseră tatăl şi bunicul său. Elad Lehmann lucra în aur sau argint − orfevrării filigran, fine ca nişte dantele cusute la gherghef de domniţele din vechime. Iar gemele îi vorbeau, le alegea după culoare şi limpezime: diamante, agate, rubine. Ştia să le şlefuiască fără cusur pe cele noi, să redea strălucirea celor vechi. Sub umbrarul de glicină a apărut în sfârşit aurarul, împreună cu fata lui, Talida, şi cu un album gros, îndemnându-ne să-l răsfoim pe îndelete. Pe fiecare pagină erau inele, brăţări, coliere, lănţişoare cu pandantive cum nu văzusem vreodată şi nici nu credeam să existe: clasice, baroce, unele cu arabescuri complicate, pe care nu ştiam pe atunci să le descriu ori să le numesc. Erau şi cercei acolo, după ei venisem, mama voia să port neapărat unii − probabil ca să dovedească celor din jur că aparenţele înşală: în ciuda părului tuns scurt şi a purtărilor băieţeşti, eram totuşi o fetiţă. Când am ajuns la sfârşitul catalogului l-am închis şi am luat-o de la capăt, filă cu filă. Nu că n-aş fi avut de unde alege, dimpotrivă, erau atâtea modele, unul mai frumos decât altul! Multe îşi aflau inspiraţia în grădina doamnei Raissa, însă am văzut şi cercei candelabru, evantai sau fluture, ba chiar nişte buburuze cu rubine cât vârful de ac pe aripi. Mamei îi plăceau doi ghiocei cu toartele curbate, deşi bijutierul o tot îmbia cu ultima lui creaţie, de care părea tare mândru: o pereche de libelule din aur alb, cu ochi de safire. Lehmann era un adevărat maestru, mama privea încântată, se mai oprea să mă întrebe pe mine, dar eu dădeam din cap că nu – şi aşa ne-am pomenit iarăşi la cea din urmă pagină. – Nu-ţi place nimic? m-a întrebat mama, stânjenită de lipsa mea de entuziasm. M-am uitat la fata meşterului aurar, la paginile rămase deschise, apoi iarăşi la Talida şi la cerceii pe care îi avea în urechi. Erau micuţi, delicaţi, în forma unor stele de mare. Mă îndrăgostisem de ei pe loc, în chiar clipa când îi văzusem. Nu era frumos să arăţi cu degetul, ştiam, dar am făcut-o totuşi, împungând timid văzduhul spre Talida. În loc să se supere, fata şi-a dat părul după ureche, ca să îi pot admira şi celălalt cercel. Avem aceleaşi gusturi,nu-i aşa? spunea sclipirea din ochii ei. – Steluţe de mare... Bună alegere, a rostit Elad cu un zâmbet care a trecut de la el la Talida şi înapoi la mine. Şi-aşa a rămas. Mama adusese aur la schimb – un lănţişor cu o verigă ruptă şi verigheta bunicului, puse într-o batistă înnodată pe care i-a dat-o meşterului. În trei săptămâni cerceii vor fi gata, ne-a promis domnul Lehmann, am băut restul de limonadă cu lămâie şi zahăr, apoi, când să plecăm, Talida a vrut să-mi adune un buchet din florile dimprejur – şi erau multe, de parcă grădina ar fi fost o arcă a lui Noe florală...
- Caii din curtea veche
Tata era plecat la serviciu toată ziua, mama trebuia să se ducă şi ea, chiar dacă avea un program redus – deci, ce să facă cu mine? „Din dilema asta nu puteţi ieşi!“. Cine a afirmat asta, nu auzise de tăierea nodului gordian. Pentru mama, soluţia a fost simplă: mă lăsa încuiată în apartamentul nostru de la etajul unu. Singură acasă – seamănă cu un titlu de film, nu-i aşa? Filmul meu, nu chiar de Oscar, la care am fost scenarist, regizor şi producător n-a fost nici comedie, nici tragedie, mai degrabă o peliculă în genul lui Luis Buñuel, perioada absurd-suprarealistă. Au fost multe dimineţi frumoase, când mă uitam ore în şir pe fereastră, curioasă de ce oamenii par atât de grăbiţi, unde se duc, de unde se întorc, şi alte întrebări care îmi treceau prin cap în timp ce plănuiam să deschid geamul şi să cobor pe cearşaful răsucit ca o frânghie, sau să sar pe lada de gunoi scoasă marţea în stradă, ca Selina, femeia-pisică. Nici măcar nu părea departe, doar la vreo patru metri înălţime... Altfel spus, nu mă plictiseam deloc. Aveam lumea de afară la picioare, sub marea fereastră cu cele trei secţiuni desfăşurate într-un triptic de sticlă, de unde priveam ca dintr-o lojă defilările de la 1 Mai şi 23 August. Toate procesiunile importante treceau pe strada Lungă, printre care cea a Junilor ce coborau o dată pe an din Şchei, în haine de sărbătoare, călare pe cai lor masivi şi impunători, aduşi de prin satele dimprejur ori din herghelia de la Sâmbăta. Cai erau negri, albi, roibi, suri, bălţaţi, din rase de care aveam să aud mai târziu: lipiţan, huţul, trăpaş românesc şi chiar câte un pur sânge arab sau englez − poate nu chiar atât de pur... Alaiul Junilor trecea pe sub fereastra mea o singură dată pe an, însă era de-ajuns ca să îl revăd în minte când voiam, în oricare din cele 364 de zile rămase. Şi aşa, din amintiri, gânduri, filme şi cărţi topite în creuzetul imaginaţiei a prins să bolbosească ceva, fiindcă într-o dimineaţă m-am pomenit că nu mai sunt singură acasă. Mă uitam ca de obicei pe fereastra-triptic şi, când am întors privirea spre cameră, am dat cu ochii de el. Plutea la vreun metru de podea, cu picioarele încrucişate, de parcă ar fi stat pe un covor zburător. Arăta ca un băiat de 13 ani, semănând mai degrabă cu Peter Pan decât cu Puck, spiriduşul. Ariel, i-am zis cuprinsă de o inspiraţie subită, iar oaspetele a ridicat din umeri, acceptându-şi numele ca pe o haină pe care o putea îmbrăca şi da jos oricând. De unde până unde Ariel? Nu de la detergentul ce mai trebuia să aştepte o jumătate de secol pentru a ajunge în supermarketuri, ci de la duhul înaripat din Furtuna lui Shakespeare. Aici, trebuie să mărturisesc, era şi vina tatei. El era responsabil cu cititul poveştilor, dar îşi îndeplinea sarcina într-un fel original. În copilărie am sărit peste Punguţa cu doi bani, Fata moşului şi a babei, Prâslea cel voinic şi merele de aur, oprindu-mă la basmele fraţilor Grimm şi Hans Christian Andersen, mult mai interesante decât Capra cu trei iezi. Dacă Scufiţa Roşie îmi părea la fel de palpitantă ca Hansel şi Gretel, am trecut poate prea repede la Povestiri după piesele lui Shakespeare, carte pe care ajunsesem să o ştiu pe de rost. Într-una dintre istorisiri, Ariel era un fel de zeu Loki pus pe şotii, dar şi pe fapte bune – adică nici erou, nici răufăcător – un caracter credibil, cum ar fi spus scriitorul care nu eram încă. În piesa lui Shakespeare, Prospero, ducele Milanului, s-a pomenit exilat împreună cu fiica lui, Miranda, pe o insulă ce se presupunea a fi pustie, însă acolo au dat peste Ariel şi fratele acestuia, Caliban. În piesa mea lucrurile luaseră o cu totul altă turnură. Prospero, Caliban şi Miranda erau trei ponei aflaţi în paza lui Ariel care, nu se ştie din ce motive, mi-i adusese să le port de grijă. Nici prin cap nu mi-a dat să-l refuz! A urmat o perioadă de care îmi amintesc cu drag şi oarece îngrijorare, deşi de atunci n-au mai fost momente când să-mi fi luat închipuirile drept realitate... Ştiam deja că orice lucru pe care vrei să-l păstrezi cât mai multă vreme, trebuie să rămână ascuns. Un principiu experimentat şi mai târziu în viaţă, când toate clipele mele cu adevărat fericite au trebuit furate, trăite ca un zbor de efemeridă şi ferite de ochii celor care, dacă nu-mi doreau răul de-a dreptul, îmi voiau binele aşa cum îl înţelegeau ei. Întotdeauna am fost încredinţată că agenţii secreţi sunt nişte oameni norocoşi. Chiar şi acum, când trecerea anilor ar fi trebuit să mă înţelepţească, încă păstrez convingerea asta. Ce poate fi mai palpitant decât să duci o existenţă dublă, una normală şi una de care să nu ştie nimeni? E ca şi cum ai trăi de două ori! Lunile în care mi-am păzit cu străşnicie taina au fost tare ciudate, dar şi frumoase. Pentru părinţi, ca şi pentru restul lumii, eram o fetiţă obişnuită. E-adevărat că nu mergeam la cămin, nici nu aveam copii de vârsta mea cu care să mă joc – însă nu făceam caz dintr-asta, ori din faptul că mama mă lăsa încuiată în casă câtă vreme era la serviciul ei de numai şase ore. „Ce greu trebuie să-i fie, sărăcuţa!“, o auzeam plângându-se câte unei prietene care se grăbea să îşi arate compasiunea. Eu tăceam mâlc, lăsându-mi privirea în pământ, cu prefăcută resemnare. Ce să le spun? Nu vă faceţi griji, nu mă plictisesc deloc, Ariel şi poneii lui îmi ocupă tot timpul? Ariel nu rostea vreun cuvânt, îmi ştia în schimb orice dorinţă înainte să mi se închege în minte. Şi, câteodată, îi auzeam glasul sub frunte; îmi răscolea gândurile aşa cum vântul face copacii să foşnească, trezind alte voci decât cele omeneşti, dar cu vorbe pline de miez şi tainice înţelesuri. Cei trei căluţi ai lui nu arătau mărunţi şi îndesaţi ca poneii, fiind mai curând nişte cai în miniatură. Caliban era mai negru decât nopţile fără Lună, iar lui Prospero cel alb ca zăpada şi din neamul unicornilor cineva îi retezase cornul de fildeş, lăsându-i un ciot în mijlocul frunţii. Miranda era o frumoasă iapă andaluză, cu blana catifelată, de culoarea chihlimbarului. Spre deosebire de Ariel, care putea să plutească peste lucruri deşi n-avea aripi, poneii mergeau pe pământ şi erau ca toţi căluţii – cu excepţia faptului că rămâneau nevăzuţi, desigur. Trebuia să am grijă de ei, ceea ce nu era întotdeauna uşor. După-amiaza, când plecam la plimbare cu unul dintre părinţi – de obicei cu mama – îmi luam noii prieteni cu mine. Mergeam toţi şase pe strada Lungă, eu cu mama de mână, poneii tropotind în spatele nostru cu Ariel în ariergardă, veghiindu-i din văzduh, uneori de la câţiva metri înălţime, alteori coborând atât de jos încât mă temeam să nu atingă pălăriile sau capetele trecătorilor. Când ajungeam în dreptul Casei Armatei, îi spuneam mamei că am obosit şi ne aşezam pe una dintre băncile din jurul fântânii: un bazin circular în mijlocul căruia tronau statuile de piatră a trei cai, de fapt bustul şi picioarele din faţă, într-un salt încremenit. Deasupra lor erau trei sirene ţinându-se de mâini, spate în spate, de parcă ar fi ieşit din acelaşi trup. Jeturi de apă ţâşneau din nişte guri de lei, altele se revărsau din vârful havuzului peste cai, peste creştetele sirenelor. Una privea către Tâmpa, alta spre Dealul Cetăţii şi a treia spre Şirul Livezii, de unde începea Drumul Poienii. A fost fântâna aceea, la care mă uitasem de-atâtea ori, cea de la care a pornit fantezia mea ciudată? Poate că da. Dar pentru moment era locul unde îmi trimiteam micuţa herghelie la adăpat. După ce beau apă, căluţii treceau strada pe la locurile marcate şi, ajunşi în Parcul Central, rămâneau să pască iarbă în insula verde din inima oraşului − înconjurată de Sfatul Popular, Palatul Poştei, al Telefoanelor, hotelurile Aro Palace şi Carpaţi, Rectoratul şi, de cealaltă parte, vilele antebelice de pe strada Iorga şi biserica Buna Vestire. După popasul de la havuz, urcam pe strada Mureșenilor – botezată de curând 7 Noiembrie − apoi traversam Piaţa 23 August sau, cum îi spuneau dintotdeauna braşovenii, Piaţa Sfatului. În vremea copilăriei mele era încă umbrită de salcâmi care, la sfârşitul lui mai, te ameţeau cu parfumul lor. Prin anii ’80 toţi bătrânii arbori urmau să fie tăiaţi, aşa cum aveau să fie alungaţi porumbeii, fiindcă îndrăzneau să se găinăţeze pe faţadele abia renovate... Ai mei îşi făcea cumpărăturile pe Republicii, un Lipscani al Braşovului numit şi Strada Porţii. Acolo maşinile n-aveau ce să caute, strada era toată a oamenilor ce umpleau albia pietruită dintre cele două şiruri de clădiri, fiecare cu magazine la parter‚ din care vânzătoarele te priveau la fel de nemişcate ca nişte manechine. Unii se oprea câteva clipe în faţa vreunei vitrine, alţii intrau să se uite la ce era înăuntru – transilvănenii fiind campioni la cumpăratul cu privirea – însă câţiva chiar erau hotărâţi să plece cu ceva în sacoşă. Mama n-avea prea mulţi bani, fiecare leu fiind socotit şi pus deoparte pentru o cheltuială anume. Luam numai lucruri de care era neapărată nevoie, dacă le găseam la un preţ convenabil. La fel ca aproape toţi braşovenii prin anii ’60, trebuia să fim chibzuiţi. Copiii învăţau asta de mici şi nu vedeai plozi tăvălindu-se pe stradă şi urlând că mor pe loc dacă nu li se cumpără o jucărie, o prăjitură sau vreun alt moft. N-am cerut niciodată nimic când mergeam în oraş cu ai mei. Ştiam că, dacă pot, îmi vor cumpăra ce-mi place – îngheţată de ciocolată vara sau gogoşi presărate cu zahăr pudră iarna. Când terminam lista cu necesităţi, mama lua clătite cu brânză şi stafide de la o dugheană de lângă restaurantul Postăvarul. Le mâncam pe o bancă din faţa Villei Kertsch – demolată în 1970, ca pe locul ei să se ridice Modarom-ul. Drumul de întoarcere trecea prin Parcul Central, de unde îmi recuperam caii lăsaţi să pască sub ochii vigilenţi ai lui Ariel, apoi o luam cu toţii tropa-tropa în jos pe strada Lungă. Abia când ajungeam la poarta curţii urma greul. Trebuia să găsesc un motiv ca să o ţin deschisă până se strecurau Prospero, Caliban şi Miranda, cu Ariel plutind peste coamele lor. Uneori mă prefăceam că îmi leg şireturile, alteori îmi curgea din senin nasul şi îi ceream mamei batista, iar cât se scotocea ea prin geantă putea să treacă o turmă de bizoni pe lângă noi, nu doar trei căluţi invizibili...
- VIKINGII
Vikingii este un roman istoric apărut în 2023 la Editura Creator. O istorie romanțată, cartea relatează evenimentele prin intermediul unor eroi inspirați de personaje reale. Epoca vikingă este văzută prin ochii mai multor generații dintr-o familie de norvegieni, epopee consemnată de o cronicară bizantină, luată ca sclavă într-unul din raidurile vikinge şi ajunsă soția căpeteniei clanului Hardraad – cea care le va scrie istoria în Cronica vieții și faptelor unor războinici din Nord. Dacă stră-străbunicul pleacă din Norvegia în anii 800, strănepoata sa va ajunge în America în anul 1000, apoi va face parte din faimoasa Gardă Varegă a împăraţilor Constantinopolelui. În timp ce urmărește devenirea personajelor şi cronologia evenimentelor, cartea încearcă să răspundă unor întrebări încă neelucidate pe deplin de istoricii contemporani. Au fost vikingii negustori sau pirați? De ce a erupt cu atâta putere vulcanul scandinav, trimițându-și fiii în toate direcțiile, spre Europa, Asia, Africa și America de Nord? A fost doar hazardul, nevoia de aventură, dorința unor navigatori îndrăzneți de a merge mereu mai departe, descoperind noi teritorii, cucerind tot ce avea preț ori însemnătate? De fapt, cine erau vikingii? Războinici invincibili? Demoni care invadaseră Occidentul creştin, pedepsindu-i deopotrivă pe cei drepţi şi pe păcătoşi? Comercianţi ce negociau cu arma în mână? Aventurieri în căutare de bogăţii şi faimă? Jefuitori, cuceritori, colonizatori, mercenari − războinicii Nordului au schimbat istoria Europei, scoţând-o din letargie, aşa cum numai cruciadele şi ciocnirea cu Islamul aveau să o facă. N-au existat portrete ale vikingilor, nici monumente care să le păstreze amintirea ori să le preamărească înfăptuirile... Şi totuşi, epopeea războinicilor Nordului a dăinuit în memoria posterităţii, nealterată de curgerea secolelor. Iar flăcările aprinse de ei ne luminează încă nopţile. Pentru că au știut să moară ori pentru că știau să trăiască? Alții au avut arme mai bune, corăbii mai mari, au cucerit mai multe teritorii, cetăți și orașe, au câștigat victorii mai răsunătoare. Și-au statornicit vaste imperii, au ridicat ziduri, fortărețe, turnuri de pază. Temându-se de singurul potrivnic pe care nu-l puteau învinge – uitarea – conducătorii lor au pus să fie înălțate piramide, ziggurate, temple, mărturiile slavei celor „asemenea cu Zeii“. Faraoni, regi, împărați cu chipuri hieratice privesc spre viitor din tablouri, fresce, statui, monede, efigii. Dar n-au existat nici tăblițe de piatră, nici papirusuri sau cronici care să preamărească înfăptuirile vikingilor. Şi totuși spiritul lor – căruia îi este dedicată această carte – a dăinuit, așa cum rugăciunea războinicilor scandinavi se aude încă în Ţările Nordului: „Îţi cer iertare mărite Odin... Pentru bătăliile pe care nu le-am câştigat, Şi ţărmurile unde n-am pus încă piciorul, Pentru drumurile pe care nu le-am străbătut până la capăt, Şi mările unde vântul nu mi-a purtat corabia, Pentru câte n-am făcut şi ar fi trebuit, Pentru vorbele rămase nerostite. Pentru toate chem îngăduinţa zeilor, A strămoşilor mei şi a urmaşilor care vor veni să mă judece, Vouă, tuturor, vă cer iertare!“ Romanul istoric „Vikingii“ poate fi achiziţionat din librăria St.O.Iosif din Braşov sau comandat on-line de pe site-ul libris.ro, editura Creator.
- Ecouri din tenebre
Ecouri din tenebre, apărută în 2022 la Editura Creator, este o carte ancorată în ştiinţele de frontieră, segment al cunoaşterii uneori criticat, contestat, alteori împins în derizoriu, dar rămânând la fel de actual. La întrebarea „Există viaţă după moarte?” au încercat să răspundă, de-a lungul timpului, teologi, filosofi, istorici, oameni de ştiinţă. Ipotezele, cazuistica şi explicaţiile la care s-a ajuns umplu sute, poate mii de volume. Autoarea le-a sintetizat într-o prezentare cât mai completă şi atractivă, în primele 50 de pagini ale cărţii. Mai departe sunt doar poveşti despre viaţă şi moarte, despre iubire, ură şi răzbunări nestinse de trecerea timpului. Le puteţi citi pe nerăsuflate, sărind peste istoria fenomenului – deşi ar fi păcat. Cât adevăr şi câtă ficţiune conţine această carte? Adevărul este în fapte. Imaginaţia autoarei, în interpretarea lor şi, acolo unde a fost nevoie, în umplerea hiatusurilor narative. Întâmplările relatate sunt şocante, adesea incredibile prin ele însele. Însă mai interesantă chiar decât insolitul cazurilor rămâne reacţia celor implicaţi direct. Întâmplările din ultimul capitol, Păcate eterne, s-au petrecut, cronologic, aproape de zilele noastre, iar o mare parte dintre martori sau protagonişti sunt încă în viaţă. Pentru a le proteja identitatea, Rodica Bretin le-a schimbat numele şi, uneori, datele biografice. Stăpânul muntelui, Galeria ororilor, Colecţionarul de suflete, A cincea poruncă, Vrăjitoarea din Stonehaven şi Doamna neagră sunt rezultatul unor cercetări ale autoarei, iar în fiecare există un procent variabil de ficţiune, atât în desfăşurarea acţiunii, cât şi în descrierea gândurilor, sentimentelor, trăirilor celor care au trecut prin nişte experienţe dramatice, ce aveau să le schimbe viaţa. „Nu există moarte – şi nici morţi“, anunţa o piatră funerară din Hydesville, unde surorile Catherine şi Margaretta Fox susţineau, în 1848, că primesc mesaje din lumea spiritelor. Şi au fost crezute – de milioane de oameni din Statele Unite, apoi din întreaga lume. „Sufletul este o formă a existenţei independentă de spaţiu şi timp“, afirma Carl Gustav Jung (1875-1961), unul dintre promotorii psihanalizei moderne. Ne naştem fără să o fi cerut, trăim aşa cum ne spun alţii şi murim întotdeauna prea devreme, înainte să înţelegem de ce, care este sensul, finalitatea existenţei. Şi mai departe? Anihilarea conştiinţei, dizolvarea în neant? Clipa în care tot ce reprezintă o personalitate umană va fi şters, anulat odată cu încetarea funcţionării creierului, cu ultima bătaie de inimă? Să fie acesta sfârşitul absolut, sau moartea nu este decât o bornă pe drumul devenirii, marcând trecerea spre un alt nivel existenţial? Se află ceva dincolo de moarte? Ecouri din tenebre nu îşi propune să convingă cititorul despre existenţa inexplicabilului în viaţa noastră, a tuturor, ci să îi ţină treaz interesul, să îi hrănească imaginaţia. Fiindcă multe dintre lucrurile despre care va afla în continuare trebuie înţelese cu inima, nu doar cu mintea... Cartea „Ecouri din tenebre“ poate fi achiziţionată numai din librăria St.O.Iosif din Braşov sau comandată on-line de pe site-ul libris.ro, editura Creator.