Ce era să fac? Cartea, apărută la Editura Creangă ca Uriaşul cel bun, reunea basme cu înţelesuri pentru cei mari, dintre care cel mai important era „un om cu adevărat liber trăieşte pentru sine, nu cum îi dicteză alţii“. Şoimul alb, volum de povestiri publicat în 1987 la editura Facla a fost tot un exerciţiu de evadare din realitatea comunistă. După 1989 am scăpat de cenzură şi am putut să public ce voiam şi cum voiam. N-am renunţat însă la tărâmul imaginaţiei, continuând să scriu în cheie fantastică.

     Spre deosebire de genul science-fiction, în simbioză cu ştiinţa şi tehnica, fantasticul nu explică, nu justifică nimic, deschide doar ferestre spre lumi stranii, adesea de neconceput. Scriitorul de fantastic devine un demiurg care poate orice, oricum, oricând. Singura regulă ce trebuie respectată este cea a unui univers logic şi coerent, în care autorul să îşi respecte creaţia.

      Cel care vine din urmă, Omul de nisip, Fortăreaţa, Casa fără cărţi sunt volume de povestiri în care tema favorită rămâne inserţia neprevăzutului în existenţa banal-cotidiană, reacţia omului obişnuit pus într-o situaţie ieşită din comun şi, adesea, fără ieşire. Cărţile acestea introduc cititorul într-un univers ce ascultă de legi proprii, în care prind viaţă monştri născuţi din imaginarul colectiv sau din angoase individuale. Îl poartă prin alternative posibile la lumea pe care o ştim, fiindcă realitatea – nu-i aşa? – e doar o fisură care ne traversează închipuirile.

      Ce se întâmplă atunci când o hoardă de călăreţi ai stepei, venind din trecut, invadează un oraş modern? Când coşmarul unui veteran din Vietnam devine realitate, când eroi din literatura tuturor timpurilor înfruntă destinul într-o casă a morţii? Poate Lumea Tăcerii să nască simfonii nemuritoare, iar o fotografie să prindă viaţă? Ce se poate întâmpla când o femeie din secolul XXI se trezeşte într-un tablou medieval, când nisipul capătă amintiri, dorinţe şi trăiri omeneşti, când un automobil de epocă devine o capcană letală, iar o grădină transformă în materie vegetală trupul fetei care îngrijeşte copacii? Cum ar fi să trăieşti o iubire imposibilă, peste veacuri, sau să-ţi târăşti umbra nebuniei pe o insulă? Poate ura să dea viaţă unor ziduri, iar iubirea să le dărâme?

         Cartea Amurgul elkilor este la fel de fantastică, fiindcă lumea de acum 30 000 de ani pare mai străină nouă decât o civilizaţie extraterestră. Povestirile din volum reprezintă o imersiune ficţională în epoca de piatră a fiinţei şi conştiinţei umane, demonstrând un adevăr paradoxal: oamenii cavernelor nu erau neapărat inferiori celor de astăzi, doar diferiţi. Iar unele caractere s-au pierdut irevocabil, cum ar fi capacitatea neanderthalienilor de a se naşte cu „memoria speciei“, posesori ai cunoştiinţelor acumulate de generaţiile anterioare. Unele fragmente ale cărţii crează o atmosferă aproape apocaliptică, însă ceea ce pare un sfârşit se vădeşte a fi un început de lume.

       Nu ştiu de ce, poate datorită perioadei din viaţa mea în care am făcut cercetare ştiinţifică, am simţit nevoia să teoretizez puţin − fără a pierde implicarea literar-afectivă a textului −, în nişte domenii unde până atunci fusesem doar creator de ficţiune. Aşa au apărut Ultima frontieră şi Ecouri din tenebre. Prima este o tansgresiune dincolo de limitele actuale ale cunoaşterii umane, atât în timp, cât şi în spaţiu, într-un univers cu fiinţe şi civilizaţii atât de esenţial străine în­ţe­legerii noastre, încât nici măcar nu ni le putem imagina. Iar concluzia cărţii este una singură: se petrec mai multe fenomene inexplicabile în cer şi pe pământ decât suntem pre­gătiţi să acceptăm. Nu trebuie să credem în ele. E de ajuns să le admitem posibilitatea, să ne păstrăm min­tea deschisă, fiindcă necunoscutul este aici, acum, printre noi.

     În Ecouri din tenebre, ultima şi cea mai îndepărtată frontieră este cea dintre viaţă şi moarte. Fiecare dintre noi a pierdut pe cineva drag, iar unii au trăit măcar o experienţă „paranormală“... La întrebarea „Există viaţă după moarte?“ au încercat să răspundă, de-a lungul timpului, teologi, filosofi, istorici, oameni de ştiinţă. Ipotezele, cazuistica şi explicaţiile la care s-a ajuns sunt sintetizate în primele 50 de pagini ale cărţii. Mai departe sunt doar poveşti despre viaţă şi moarte, despre iubire, ură şi răzbunări nestinse de trecerea timpului. Le puteţi citi pe nerăsuflate, sărind peste istoria fenomenului – deşi ar fi păcat. Cât adevăr şi câtă ficţiune conţine această carte? Adevărul este în fapte, ficţiunea în interpretarea lor şi umplerea hiatusurilor narative. Întâmplările relatate sunt şocante, adesea incredibile prin ele însele. Cele din ultimul capitol, Păcate eterne, s-au petrecut, cronologic, aproape de zilele noastre, iar o parte dintre martori sau protagonişti sunt încă în viaţă. Pentru a le proteja identitatea le-am schimbat numele şi, uneori, datele biografice.

     Preocuparea pentru frontierele şi provocările ce trebuie abordate din toate unghiurile posibile – m-a dus, cumva, la vikingi. De ce tocmai la ei? Poate fiindcă au fost înainte de orice nişte exploratori, împingând mereu mai departe graniţele lumii cunoscute în vremea lor. Războinicii Nordului nu suportau limitările, considerau că orice obstacol era pus acolo doar pentru ca ei să îl poată trece, depăşindu-şi propria condiţie. Erau veşnic nemulţumiţi cu ce sunt, aflaţi într-o perpetuă devenire.

     Scris, cronologic, înainte de Vikingii, romanul Fecioara de Fier – o combinaţie de fantasy, istorie romanţată şi thriller – se petrece într-un Ev Mediu nu degeaba numit întunecat: asupra lui se întinsese umbra Inchiziţiei. În paginile cărţii se înfruntă regi, alchimişti, cavaleri şi mercenari, rătăciţi în labirintul unui război fără reguli şi fără cruţare. Făpturi dintr-o rasă mai veche decât timpul, asasini ai Sfântului Oficiu, răzvrătiţi cathari − fiecare vrea să învingă cu orice preţ şi ce nu îi ucide îi face mai puternici. Fecioara de Fier este, într-un fel, o întoarcere la perioada apăsătoare dinainte de 1989. Ce au în comun Inchiziţia şi comunismul, o dictatură politică şi una religioasă? Foarte multe, dar în primul rând pretenţia de a controla destinele individuale, de a le împinge în aceeaşi matcă a uniformităţii şi dezumanizării. Nu science-fictionul a inventat roboţii, ci societăţile opresive care voiau ca oamenii să trăiască şi să gândească după anumite tipare. Excepţiile, cei care înotau împotriva curentului, îşi plăteau scump actul de rebeliune: uneori cu libertatea, alteori cu viaţa. Însă chiar dacă luptau împotriva tuturor, la fel ca personajele romanului, se întâmpla – fie şi în realitatea neiertătoare a Evului Mediu − să câştige. Iar asta nu era doar o victorie personală. Aducea speranţă pentru ceilalţi, cei care o pierduseră demult şi, credeau ei, pentru totdeauna.

    Romanul Protectorii, în trei volume, un thriller cu elemente de urban-fantasy, mizează pe uman, pe ritmul unor sentimente autentice, pe surpriza gesturilor și replicilor firești, care tind să echilibreze senzaționalul poveştii. Nu doar o istorisire despre veșnica înfruntare dintre lumină și întuneric, dintre bine și rău, cartea reprezintă o declarație de dragoste către omul obișnuit. Acesta ignoră însă un adevăr terifiant: dincolo de visurile lui pentru o viață îndestulată, plină de mici bucurii sau glorie efemeră, se poartă războaie milenare, cu mize enorme, între îngerii luminii­ − care îi călăuzesc pe oameni discret, intervenind doar în momentele-cheie ale istoriei −, şi îngerii morţii, ce se hrănesc cu dezastre şi catastrofe.

     Tot genului fantastic-realist îi aparţin cele trei nuvele din volumul În zori, când vin îngerii. „Ce se întâmplă în Eden, rămâne în Eden“, e mótto-ul care deschide cartea. Eden este un orăşel de provincie unde totul este posibil, îngerii coboară din cer ca să se amestece cu muritorii, o femeie însărcinată poartă copilul unei nimfe din altă lume, iar o fată care îşi pierde iubitul într-un accident de maşină îl regăseşte într-o realitate paralelă. Personajele dintr-o poveste apar şi în celelalte, ceea ce transformă volumul într-un roman-puzzle, cu o atmosferă stranie, un fantastic pigmentat cu considerente sociale şi parodierea falsului spirit bucolic şi fariseismului de provincie.

      După ce mi-am purtat cititorii într-un Ev Mediu peste care veghea steaua neagră a Inchiziţiei, în epoca vikingă, unde bărbaţi şi femei făceau istoria cu arma în mână, după ce am ajuns până la cea din urmă frontieră, cea dintre viaţă şi moarte – a venit vremea unei călătorii ficţionale într-un trecut familiar: Braşovul anilor ’60. Oraşul copilăriei mele s-a dovedit o lume fascinantă, plină de lumini şi umbre, iar uneori de contradicţii.

    Comunismul în România nu a fost o perioadă în care să respiri liber, dar nici un gulag. Oamenii trăiau, iubeau, se căsătoreau şi îşi creşteau copiii în singura realitate ce le era îngăduită şi încercau să o facă dacă nu mai bună, măcar suportabilă. Eu, cel puţin, am trăit o copilărie fericită. Aveam ce mânca, haine curate, jucării pe care mi le făceam adesea singură şi nu mi-a lipsit dragostea alor mei, părinţi, rude, iar mai târziu, prieteni.

    Şi am mai avut ceva: Braşovul. Mereu prezent, mereu aproape, întotdeauna cu mine. Ce înseamnă să îţi declari dragostea pentru un oraş? Unii ar ridica din sprâncene, cu cinică superioritate. Cum adică să iubeşti nişte ziduri, bucăţi de pavaj, casele altora? Pentru cine nu simte asta, e greu de explicat. Un oraş nu e doar o aglomerare de clădiri, drumuri, magazine, străzi, stâlpi sau panouri publicitare. Braşovul e o stare de bine, care te înconjoară, te ţine în braţe ­− aşa cum munţii mărginesc Ţara Bârsei −, te ia în stăpânire şi ţi se dăruieşte, te face să te simţi în locul potrivit. Nicăieri altundeva nu am fost cu adevărat acasă. Nu doar fiindcă m-am născut la Braşov. E un oraş magic: dacă reuşeşti să rezonezi cu el, te cucereşte pentru totdeauna. Cunosc oameni care, deşi au venit din altă parte, nici prin gând nu le trece să mai plece.

Iată-mă deci înapoi în oraşul natal, scriind literatură realistă. În loc de lumi inventate, de eroi imaginaţi sau având drept model personaje din timpuri istorice, în loc de un univers fantastic, o lume autentică sută la sută. Toate personajele din  „Pisica de la ora cinci“ au trăit cu adevărat, iar unora nici nu le-am schimbat numele, fiindcă altul nu li s-ar fi potrivit. Toate întâmplările povestite chiar aşa s-au petrecut, nu a trebuit să le cosmetizez, sunt interesante aşa cum au fost, fiindcă realitatea, nu-i aşa, bate filmul sau cuvântul tipărit.

     „Pot să fac din viaţa mea un roman“, spunea mama câteodată şi poate s-ar fi încumetat la asta dacă serviciul, treburile casei şi creşterea mea i-ar fi lăsat timp pentru altceva decât să respire. Am scris cărţile mele pentru ea şi pentru tata, pentru tanti Suzi şi unchiul Traian, pentru bunica şi satul ei magic, Vlădeni. Oamenii Braşovului n-au înfruntat teroarea Inchiziţiei, n-au fost la fel de aventuroşi ca vikingii sau de înţelepţi ca uriaşul cel bun din basmul meu pentru adulţi. Dar au avut nişte calităţi care aproape s-au pierdut: simţul măsurii, un optimism temperat, o frumuseţe a spiritului în armonie cu munţii la poalele cărora trăiau.

    Lor, celor din generaţia care mi-a fost model în toate, le mulţumesc în singurul fel pe care îl ştiu: scriind despre ei.