Search this site

Un pas înaintea altuia, după altul. Copaci în faţă şi-n spate, împrejur, copaci pretutindeni – doar eram într-o pădure. Şi ploaia. Venea de peste tot; din cerul plumburiu ce mesteca vârfurile pinilor, din brazii ce se scuturau peste noi ca nişte câini verzi, cu blana udă, din ferigile ce-mi stropiseră pantalonii cu noroi până la genunchi. Răpăitul picurilor în creştet mi-a adus în minte poemul lui Alfred Tennyson, cel cu „Tunuri în dreapta lor/ Tunuri în stânga lor/ Tunete şi fulgere neîntrerupte.“ Poate fiindcă, la fel ca brigada uşoară ce intrase în Valea Morţii şi nu se putea opri, nici întoarce, trebuia să mergem înainte. Nu spre un sfârşit stupid şi eroic, ci spre Cabana Vânătorilor de la Plaiul Foii. Iar în loc de bubuituri sau efecte pirotehnice, apocalipsa noastră lichidă era liniştită, tăcută, discretă. Nu o furtună, ci o ploaie mocănească, din cele care nu se mai termină. Venise sezonul musonic în Transilvania? Şi ziua începuse atât de bine! Pe cer nu vedeai un nor, nici să-l cauţi cu acul de insectar. Când ne-am urcat în tren în gara Bartolomeu, ne dureau ochii de atâta soare. Am coborât la Zărneşti fără să luăm în seamă cei doi norişori ce atârnau peste piscul Piatra Craiului, gheme cenuşii aşteptând ghearele vântului ca să-i deşire. În loc de asta au venit alţi nori, ce stătuseră ascunși în peşterile cerului: grei, negri. Decişi să ne strice planurile. Ploaia nu ne-a dat vreo şansă. S-a prefăcut nehotărâtă, o răpăială de vară ce ne urase drum bun în dreptul indicatorului-săgeată spre cabană. S-a oprit repede, ţinându-şi în frâu şiroaiele până am trecut de jumătatea distanţei, unde era punctul fără întoarcere. Apoi ne-a vărsat primele găleţi de apă în cap. Eu şi Anca le-am primit resemnate, Gabriel la fel, Eric le-a zis norilor în germană ceva despre mama lor. Asta i-a supărat, fiindcă s-au stors şi mai abitir peste noi. Curând ne muiaseră până la piele, iar bocancii plini de apă clefăiau la fiecare pas. Azi ar fi trebuit să fie altfel; cu totul şi cu totul. După mersul prin pădure, la pas, fără multe suişuri şi coborâşuri, doar o lungă plimbare pe promenada de sub arbori, ne-ar fi ieşit în faţă Cabana Vânătorilor. Nu mai fusesem acolo, însă îmi închipuiam ceva între Hotel Aro şi coliba pădurarului; confort și romantism. Parterul îl vedeam ca pe Hanul Ancuţei – nici o legătură cu Anca mea –, mobilat rustic, neapărat cu un şemineu de piatră în care să ardă un foc de-adevăratelea, ca în castelele medievale înainte de a deveni muzee. La etaj îmi închipuiam dormitoare cu tavan oblic şi ferestre dând spre masivul Piatra Craiului, Kilimanjaro al nostru, cu zăpezi aproape veşnice. Nouă ne plăcea și aşa... O escapadă departe de oraş, două zile şi o noapte într-o excursie cu clasa, cum credeau ai mei. Nu fusese uşor să îi conving să mă lase, mai ales pe mama! Până la urmă astrele se aliniaseră, minus ploaia. Ce mai putea merge prost? Să ne rătăcim, de pildă. O vreme urmaserăm traseul turistic, cu ochii la trunchiurile pe care apărea, când şi când, un triunghi albastru, marcând poteca nevăzută. Apoi Eric se plictisise, o luase pe scurtătură şi noi după el, ca nişte curci plouate. Gabriel era ultimul din şir, cărând două rucsace. Scăpată de povară, Anca mergea urma mea, fără să se plângă, fără să întrebe când se oprește turnatul din cer, de ce n-am ajuns încă... Chiar, de ce? Mărşăluiam de prea multă vreme. Trebuia să fim deja la cabană dacă era să mă iau după ce văzusem scris pe plăcuţa de lemn, acum patru ore. De-atâta udătură şi timpul se îngreunase... Eric nu se uita la ceas, nu privea peste umăr. Mergea înainte, hotărât să o ţină tot aşa până se isprăveau copacii sau lumea. Şi, brusc, ceva s-a terminat: pădurea. Nu de tot, cât să facă loc unui luminiş în mijlocul căruia, miracol, se înălţa Cabana Vânătorilor. Scria chiar deasupra intrării, altfel aş fi fost convinsă că, într-adevăr, ne rătăciserăm. Unde erau veranda, terasele, etajul cu camere rustice? În imaginaţia mea, evident. Ce vedeam era o căsuţă scundă, cu două ferestre înguste şi un acoperiş năpădit de muşchi, aplecat într-o rână; o iluzie optică ultima parte, speram. Apoi am zărit firicelul de abur ieşind din coş şi mi-a mai venit inima la loc. Fumul înseamnă foc, adăpost, un loc unde nu bate ploaia. Ceilalţi ajunseseră la concluzii asemănătoare. Un puseu de entuziasm ne-a iuţit paşii, Eric a dat uşa de perete, apoi a încremenit, cu noi buluciţi în spatele lui. În clipa următoare i-am înţeles ezitarea. Cabana – o singură încăpere cu pereţii căptușiți cu scânduri negeluite – era ocupată de un grup de excursionişti. Patru fete şi cinci băieţi, am constatat, timp în care ei ne numărau pe noi, aruncând priviri spre uşa închisă de Gabriel în urma lui. Cu treisprezece înăuntru, părea de-a dreptul înghesuială. Un număr nepotrivit, spuneau privirile primilor veniţi. Ce-ar fi să-i aruncăm pe ăştia afară, în ploaie? Noi am ignorat răceala primirii. Altfel, înăuntru era călduț şi uscat, iar şemineul de pe peretele opus intrării ne atrăgea ca un magnet. Era aşa cum mi-l dorisem, din pietre de râu rotunjite la colţuri, cu flăcări înalte, buşteni ce trosneau şi pârâiau în chinuri prometeice. Lângă stiva de lemne pentru hrana ghionoaei de foc stătea de veghe un vătrai autentic, nu luat de la Consignaţie. Vatra aceea era tot ce rămăsese din fantezia mea cabanieră – bine şi-atât! În faţa căminului se înşirau perechi de încălţări, însă în loc de cadouri aduse de un Moş Niculae întârziat, înăuntru poposea câte un sâmbure de tăciune, strălucitor ca un licurici. Ne-am aliniat bocancii, aşezând alături şoarecii leşinaţi ai şosetelor. Ne-am pus altele, din rucsace; fără o pereche de schimb n-aveai ce cauta pe munte – alpiniştii ştiu de ce. Între timp, ne mai dăduserăm jos din ţoalele murate şi eram gata să ne apărăm petecul de pământ uscat abia cucerit. Şi ceilalţi avuseseră timp să îşi facă o strategie. Pentru ei eram intruşi, nepoftiţi şi nedoriţi. Fuseseră acolo înaintea noastră, ceea ce le dădea nişte drepturi. Primul sosit, primul statornicit. Deranjam, le tulburaserăm şezătoarea forestieră. Chiar aşa? Era Cabana Vânătorilor, nu a noastră, nu a lor. Însă sezonul alergării după mistreţi cu puşti, câini şi hăitaşi se terminase în februarie, din primăvară jivinele erau lăsate în pace. Şi-oricum, căsuţa de lemn fusese a vânătorilor numai cu numele, era un refugiu pentru cine avea nevoie de adăpost. Iar noi aveam! Mă pregăteam să dau glas consideraţiilor dinainte şi altora, la fel de categorice, când muza lui Gabriel a făcut un pas spre duşmani. – Sunt Anca, mulţumim de găzduire... A fluturat un zâmbet ca un steag alb, apoi a ţinut-o tot aşa. Curând, străinii ştiau cine suntem, de unde venim, la ce liceu învaţă fiecare. Trebuia să le facă mărturisiri complete? Acum o să strâmbe şi mai tare din nas: iată, ne-au picat pe cap nişte puştani. Fiindcă da, erau mai mari decât noi. Şi toţi erau colegi, studenţi în anul doi la Arhitectură. Sosiseră din Bucureşti, de ieri, dormiseră aici, iar azi făcuseră o plimbare prin pădure. Îi prinsese ploaia, dar nu se plângeau, la munte era frumos pe orice vreme. În cinci minute le aflaserăm numele, cine era prietena cui, câte ferestre ale clădirii facultății dădeau spre Intercontinental, de ce decanul purta cravate cu picățele la costum... Cei nouă bucureşteni erau o gaşcă prietenoasă; unde dispăruseră încuiaţii de mai devreme? Însă nu m-am mirat din cale-afară. Anca era vrăjitoare – până şi ursuzul portar de la Şaguna îi zâmbea, iar urşii i-ar fi mâncat din palmă; pe-asta, mai bine n-o verificam. Studenţii au scos la iveală o sticlă de vodcă Săniuţa, pe jumătate goală. Eric a răscolit în rucsac după coniacul Vaslui, pentru care puseserăm toţi bani. Viitorii arhitecţi au murmurat apreciativ, băiatul cu sprâncene împreunate – Titi îl chema? – a găsit prin bagaje un vinars Drobeta cu sigiliul intact, iar Gabriel a ridicat ştacheta cu un coniac Kvint. Între timp, Anca şi cu mine am pus pe masa lungă, mărginită de două laviţe, cuţite, furculiţe, şerveţele, sandvişuri, un cozonac tăiat felii, saleuri, un salam de cacao, tot ce căraserăm până acolo. Fetele au pus la bătaie cât le rămăsese din proviziile aduse – nu mare lucru... Ce n-aveam? Pahare. Nu era bai, sticlele au început să treacă din mână în mână, vorbele să curgă slobode, ca între prieteni. Cum era să fii student în capitală? Am aflat asta şi multe altele, despre mâncarea de la cantină şi viaţa în cămin. Era bună, rea? Până să mă lămuresc, lumea trecuse la bancuri. Cu Nea Nicu. – Ceauşescu şi Lenuţa se întorc dintr-o vizită în străinătate. Când avionul se apropie de Bucureşti, ea îi zice cu mândrie: „Ia uită-te, Nicule, ce frumos se văd străzile!“ La care el îi răspunde, nervos: „Taci, proasto, alea-s cozili!“ După băiatul cu pulover în carouri care venise cu blonda – Sever şi Mara? –, a urmat Dinu. Ochelaristul înalt, cu o prietenă ce abia îi ajungea la umăr, Olguța, ne-a spus bancul cu noul profesor de educaţie sexuală la o şcoală generală. Aici ne-a făcut cu ochiul; adică eram plozi, sau ce?... În sfârșit, omul era aşteptat cu nerăbdare de elevii curioşi să știe cum e cu sexul. Şi află. „Dragostea între două femei este imorală. Între doi bărbaţi este caz penal. Între un bărbat şi o femeie mai merge, dar cea mai importantă e dragostea faţă de partid şi despre asta vom vorbi tot anul.“ Studenţii râdeau să se prăpădească, de parcă auzeau bancul acela răsuflat pentru prima oară. Poate că unul dintre ei voia să ne pună la încercare – râdem sau nu? Când, din întâmplare, vocile au amuţit toate deodată, o linişte nefirească s-a lăsat peste Cabana Vânătorilor, peste pădure. Afară, ploaia se oprise. Ca să asculte ce vorbeam înăuntru? Zumzetul glasurilor s-a întors, dar gândul cel nou nu se dădea dus. Dacă unul dintre studenţi lua notiţe pentru ce-o să aştearnă pe hârtie mai târziu, la întoarcere? Şi nu un eseu despre codrii transilvani şi sufletul românului. Asta mi-a amintit de un banc, nu mai știam de la cine îl auzisem... „Să nu gândeşti! Dacă gândeşti, să nu vorbeşti. Dacă vorbeşti, să nu scrii. Dacă scrii, să nu semnezi. Dacă semnezi, să nu te miri...“ Ceva, poate vodca Săniuţa, mă îndemna să-l spun cu voce tare. Noroc cu Felix, băiatul venit singur – ori n-avea prietenă, ori se certaseră –, care adusese un casetofon cu baterii şi i-a dat drumul. La ce credeţi? Jesus Christ Superstar. Opera rock din 1970 făcea furori pe Broadway, se turnase şi-un film după ea, pe care n-o să-l vedem vreodată. Dar să nu fim cârcotaşi. Iată, după şapte ani, albumul ajunsese la noi, în premieră şi de contrabandă. Toată studenţimea din capitală îl asculta cu religiozitate, tot era o temă biblică... Din simpatie ori ca să ne dea pe spate, viitorii arhitecţi ni-l puseseră şi nouă, bieţi elevi la un liceu din provincie, să-l ascultăm şi să ne minunăm. Să ne culturalizeze, să ne surprindă. Surpriză a fost, e-adevărat. A lor. După ce-am ascultat This Jesus Must Die de pe primul disc, Anca a pus pe pauză şi le-a zis ce-o să urmeze. Dintre solo-uri, Don’t Know How to Love Him a lui Mary era memorabil. Aici s-a contrazis cu Eric, căruia îi plăcea Judas’ Death, unde îşi uneau vocile Iuda, Ana şi Caiafa. Despre Andrew Lloyd Webber şi Tim Rice, unul cu muzica, altul cu versurile, Gabriel le-a spus ce nu scria pe coperta discului, lucruri de culise, de-ale artiştilor. Se amestecase şi-un scriitor aici, Fulton J. Sheen, inspirat de Evangheliile sinoptice ale lui Matei, Marcu şi Luca. Cea de-a patra, a lui Ioan, oferea o altă viziune teologică; într-un cuvânt era diferită, i-a lămurit Anca. Eu n-a trebuit să deschid gura, numai să zâmbesc atoateştiutor, ca Mona Lisa căreia Leonardo da Vinci îi şoptise la ureche un secret, cerându-i să îl păstreze măcar până termină de pictat. Şi studenţii rămăseseră tablou. Ia te uite câte ştie puştimea braşoveană! Atmosfera se încălzise, şi nu de la flăcările din şemineu, ce ardeau potolit, ori de la vodca Săniuţa, care se terminase. În clipa aceea, viitorii arhitecți ne-ar fi primit între ei chiar fără examenul de admitere la facultate. Eram de-ai lor, îi simţeam de-ai noştri. Cât am ascultat o variantă prescurtată a albumului – cât le încăpuse pe caseta de-o oră – fraternitatea născută în Cabana Vânătorilor s-a adâncit, s-a betonat. În loc de două grupuri eram unul singur. De-asta am sărit toţi în picioare când Titi a schimbat caseta, şi-am dat rock and roll-ul pe disco. Daddy Cool a celor de la Boney M. ne-a aflat bâţâindu-ne la grămadă, mai departe ritmul s-a domolit, iar noi ne-am adaptat din mers. Eric a tras-o spre el pe Olguța, prietena ochelaristului, Gabriel pe Carmen, roşcata cu părul scurt, ridicat pe creştet ca o blană de vulpe. Mara, cea cu șuvițe platinate și bretonul în ochi, l-a luat de mână pe Felix. Dinu, care părea şeful grupului, a invitat-o pe Anca. Brunetă, cu părul încrețit mărunt și ten de mulatră, Lucica se legăna de fiecare mână cu un partener, să îşi ţină echilibrul, iar eu m-am pomenit în braţele studentului cu perciuni, un strănepot al lui Carol Davila pe nume Cornel, ce dăduse medicina pe arhitectură. După alte permutări, am ajuns cu cine trebuia şi aşa am rămas. Gabriel a întins braţele, iar Anca s-a lipit de el ca pilitura de fier de un magnet. Și-a ridicat fruntea, poetul a sărutat-o pe pleoape, apoi s-au privit lung, de parcă se descopereau unul pe altul atunci, cu uimire. Îi priveam şi eu, încercând să mă hotărăsc: se mişcau încet, hipnotic, ori stăteau pe loc şi lumea întreagă îi legăna? Deveniseră un Axis Mundi. De când soarele se dusese la culcare, Pământul se rotea în jurul lor. Erau cuplul original, iar noi, niște cópii palide. Celelalte perechi simţeau asta. Deşi încăperea era strâmtă, făcuseră loc în jurul lor. Însă nu erau Abelard şi Heloise în anul o mie şi-o sută, nici noi la o mănăstire din Paris, ci la o cabană de la Plaiul Foii. Fusese o zi plină. Mărşăluisem prin ploaie, băusem, dansasem – prea mult, din toate. Afară se înnoptase de-a binelea, înăuntru flăcările scăzuseră şi cineva a aprins un opaiţ din inventarul sărăcăcios al cabanei. Lumină electrică nu era, nici paturi, perne, cearşafuri. Doar într-un colţ, patru saltele jerpelite şi vreo duzină de pături. Studenţii, care dormiseră acolo, ne spuseseră cum va fi în noaptea asta. Anca şi cu mine o să stăm cu fetele, înghesuite ca niște sardele pe saltelele lipite una de alta, băieţii pe podea, de cealaltă parte a mesei. Sub marele cort de lemn, mirosul de rășină arsă lăsa tot mai mult loc altuia, de blană de oaie şi mucegai. Venea de la pături, însă primii oaspeți ai cabanei ne-au liniştit: erau murdare şi rupte, însă nelocuite. Purecii sau ploşniţele, dacă fuseseră, muriseră de foame sau de plictiseală – vânătorii nu dădeau pe acolo, turiştii erau rari. Cum de nimeriserăm odată cu studenţii? Karma. Soarta ne face uneori daruri, alteori ni le ia. În loc de cea dintâi noapte cu Eric, aveam să gust din deliciile traiului în comun într-un loc faţă de care căminele studenţeşti erau hoteluri de patru stele. Să dorm îmbrăcată sub o pătură jegoasă, cu băieţi care sforăie în dreapta şi fete ce se foiesc în stânga, nu fusese una din fanteziile mele romantice... Eric mi-a auzit gândul, fiindcă şi-a lipit buzele de ale mele: consolator, ca o promisiune. Vor fi şi alte nopţi, la capătul unor zile împreună. Ce trebuie să fie, va fi. Chris Norman, vocea şi chitara armonică de la Smokie, îşi adunase douăzeci şi patru de ani curajul să vorbească cu enigmatica lui vecină. Living Next Door to Alice era melodia anului, abia lansată la ei şi la noi – piraţii muzicali se mişcaseră mai repede decât de obicei. O auzeam pentru prima dată şi nu m-am supărat când Felix, singurul care n-avea cu cine dansa, a pus-o de trei ori la rând. Studenţii se sărutau de mama focului, de parcă venea sfârşitul lumii, profeţit de Nostradamus în 1555. Nici noi n-am fost în disonanţă cu filmul Podul Waterloo, scena despărţirii protagoniştilor... După care fetele au potrivit saltele cap la cap, în timp ce băieţii, de cealaltă parte a mesei, aşezau păturile pe podea. Mai târziu, întinsă pe spate, între Anca şi Olguța, am rămas cu ochii la Luna umflată care nu încăpea pe fereastră, deşi tot încerca să se strecoare înăuntru. Ştiam că n-o să închid ochii până dimineaţa, chinurită de insomnie. Să-mi plâng de milă? În loc de asta m-a pufnit râsul. Mâine, după o noapte nedormită, un nou marş prin pădure şi o călătorie cu trenul de navetişti, o să mă întorc acasă cu inima uşoară. Nu mă apăsa vreo vinovăţie, nu-i minţisem pe ai mei; prea mult. Fusesem într-o excursie cu grupul – un adevăr, nu? Căpătasem un gust al vieţii la căminele studenţeşti. Unul pe care n-o să-l uit prea curând.

În seara aceea mă uitam la Dulce şi Amar. Un film bulgăresc – ce altceva să dea televiziunea română într-o vineri? Nu ţin minte la ce secvenţă ajunsese acţiunea de pe micul ecran, una mai plictisitoare decât alta – dar ştiu că Hera a ţâşnit din culcuşul unde dormea, alergând să se ascundă sub pat. Făcea asta când veneau musafiri; nu-i plăceau străinii în casa ei şi, sincer, nici mie. Era 21:21. Asta am aflat-o mai târziu, din ziare, atunci nu stăteam cu ochii pe ceas, ci pe ecran, şi-apoi pe pisică. Casa s-a zguduit scurt, ca atunci când o mașină cu cauciucurile sparte trece peste un şanţ. A fost doar începutul. Am sărit din fotoliu pe podeaua ce se zdruncina, se legăna. M-am uitat în sus, la lustra pendulând, metronom cu trei brațe ce o luase razna, la ecranul plin de purici. Şi iarăşi zgâlţâieli, tot mai dese, mintea mea goală de orice gând în afara unuia singur: Te rog, Doamne, fă să se oprească odată! Tocmai când credeam că n-o să se mai termine, camera a încremenit ca o cabină de teleferic suspendată deasupra prăpastiei. Cincizeci şi şase de secunde, atât durase. Dar mi se păruse mai mult, nu un minut, ci o veşnicie. Dacă mă speriasem? Nu pe loc, eram ca un dinozaur căruia îi căzuse în cap un stei de piatră, dar el continua să rumege frunze până să ajungă noutatea la ganglionii sacrali, făcând să i se înmoaie picioarele. Am văzut frica întâi în ochii mamei, care a dat buzna în cămaşă de noapte, cu şuviţe de păr ieşind de sub plasa cu bigudiuri ca şerpii Meduzei. O încerca o răceală, de-asta se băgase în pat mai devreme decât de obicei și o visase pe bunica, care o scutura de umeri: „Scoală-te, Ermino, e cutremur!“ – A fost cutremur, a repetat tata, ca un ecou. După care şi-a tras răsuflarea; fusese în beci, după cartofi. Mama îl trimisese de ieri, dar uitase, tocmai la filmul bulgăresc îşi adusese aminte, sau poate voia să mai scurteze din plictis, îmbinând utilul cu plăcutul. O vizită în pivniţă însemna şi-o întâlnire de gradul trei cu damigeana de vişinată. Ai mei prinseseră cutremurul cel mare, din 1940 – tata la Cernăuţi, mama la Vlădeni – într-o vreme când nu eram pe lume, iar ei nu se cunoşteau. Acum mama era pe jumătate adormită și avea să se sperie de-adevăratelea cu întârziere, a doua zi, odată cu primele veşti; de la ea moştenisem pare-se creierul sacral, de-asta mă prindeam greu, în special la lucruri cu totul neaşteptate. Tata, mai conectat la realitate, încerca să ne liniştească după cum se pricepea. Braşovul era între munţi, ţinut în braţe de piatră, până la noi spasmele pământului îşi pierdeau puterea de a face foarte mult rău. Da? Ne zdruncinaserăm destul de zdravăn, ori aşa mi se păruse. Oricum, eram cu nervii în pioneze, fiindcă am sărit în sus toţi patru – iar Hera, care ieşise de sub pat, s-a întors acolo – când a sunat telefonul. Eu înţepenisem, ai mei s-au năpustit amândoi să răspundă. Se gândeau la ce era mai rău şi mama a rămas cu privirea agăţată de chipul tatei, ce dusese receptorul la ureche. După o clipă l-a pus jos; nu era nimeni pe fir şi, oricât a bătut în furcă, n-a venit tonul. Telefonul era mort, ca toate celelalte din oraş – cum aveam să aflăm în zori, după o noapte în care nimeni n-a închis ochii. Mama a aţipit într-un fotoliu şi, la prima geană de lumină, a pus mâna pe telefon. Miraculos, tonul revenise. A sunat întâi la tanti Suzi. Erau bine? Erau. Mătușa, unchiul Tiberiu şi văru’meu Sorin ieşiseră din bloc împreună cu vecinii şi stătuseră ceasuri întregi în stradă... Mama a lăsat receptorul, răsuflând ușurată. După care tata a sunat, pe rând, la fraţii lui. La Paul, chirurgul, era ton de ocupat, primea ori dădea telefoane. La internist, telefonul zbârnâia în gol, ca într-o peşteră pustie. Ce se întâmplase? Până la urmă i-a răspuns Paul. Cezar era la el, venise cu familia, pe Strada Republicii casele erau vechi, iar unora, mai șubrede, li se fisuraseră pereţii. Mama a mai dat şi ea nişte telefoane, după care a fost rândul meu, apoi iarăşi al tatei. Toate rudele și cunoscuții erau bine, scăpaseră cu spaima. A fost o zi cu temeri şi nesiguranţă, iar telefoanele au sunat într-una, dându-ne veşti. La Braşov se dărâmaseră nişte coşuri, căzuseră ţigle de pe acoperişuri, în Şchei se năruise o coşmelie în care nu stătea nimeni. Cam atât. Apoi au început să sosească veştile cu adevărat rele. De la Bucureşti. Capitala în ruine, zeci de mii de morţi sub dărâmături – zvonurile ne-au lovit ca un ciocan pneumatic, lăsându-ne năuciţi, neştiind ce să credem. După care au venit ştirile, cumplite şi ele, fiindcă, de data asta, erau adevărate; le citeam în ziare, le auzeam la radio, le vedeam la televizor. Cutremurul pornit din Vrancea zguduise toată ţara; se simţise până la Moscova, la Leningrad, la vecinii bulgari de unde venise filmul. În nord-estul Munteniei şi sudul Moldovei pământul crăpase, iar pe Valea Prahovei versanţii o luase în jos pe alocuri. Şi da, cel mai rău fusese lovit Bucureştiul: 33 de clădiri prăbuşite, 1400 de morţi. Dintre cei îngropaţi sub ruine, câteva nume erau pe buzele tuturor: Toma Caragiu, Doina Badea, A.E. Baconski, Alexandru Bocăneţ... Muriseră oameni de care auzisem ori pe care nu-i ştiam. Muriseră oameni. O nenorocire despre care veneau noutăţi năucitoare – unele exagerate, altele nu – ca o rană infectată din care curge când sânge, când puroi. Pe prima pagină a ziarelor vedeam fotografii cu un Ceauşescu grav şi pretutindenar, căţărat ba pe un morman de moloz, ba pe altul, el şi nepreţuitele lui indicaţii. Un festivism de mucava, ciuruit de grindina veştilor scăpate de cenzură, ajunse la noi prin rude şi prieteni. Apoi, tot într-o vineri, la două săptămâni din seara aceea, m-am dus la Anca. Când mă chema scurt, fără explicaţii, era ceva important, ştiam... Într-adevăr, în afară de Gabriel şi Teodora, care mai mult locuiau pe Strada Doctor Babeş decât pe la casele lor, am găsit-o acolo pe Manuela, verişoara ei din Bucureşti. N-o văzusem până atunci, dar Anca ne împuiase capul cu cea care o făcuse să se îndrăgostească, înainte de Gabriel, de Beehoven, Brahms, Mahler... Manuela era tot ce ne zisese – frumoasă, elegantă, sofisticată – şi avea încă ceva pe deasupra: s-o numesc carismă? Tedi nu-şi putea lua privirea de la rochia-jerseu, cizmuliţele din piele-ntoarsă şi eşarfa de mătase; moda din capitală, care la noi ajungea târziu, iar uneori, deloc. Însă părul mai negru decât al prinţeselor din filmele indiene şi ochii de un verde smarald ar fi făcut-o pe Manuela greu de uitat, orice ar fi pus pe ea. Verişoara Ancăi era studentă în anul trei la Conservator, prilej ca să aflăm lucruri ce ne interesau şi nu prea. Manuela răspundea scurt, într-un menuet verbal la care dansatorii urmau paşii ceruţi de etichetă, atenţi să nu se poticnească, dar grăbiţi să termine uvertura obligatorie. Până la urmă, i s-a făcut milă de noi. – Vreţi să ştiţi cum a fost, nu? Da, voiam. Cernuserăm zvonuri, citiserăm printre rânduri în Scânteia, ascultaserăm cu inima strânsă buletinele de la Europa Liberă – deşi veneau de departe, erau singurele de încredere. Şi iată, aveam mai mult decât toate astea la un loc. Pe cineva care fusese acolo. Un martor al dezastrului ce lovise capitala, ţara şi pe noi toţi. – Cvartetul în si bemol major de Mozart... L-am cântat la mine în sufragerie în seara aceea, eu la clarinet, prietenele mele la vioară, contrabas şi violoncel. Voiam să luăm repetiţia de la capăt, dar tata a zis că ajunge, deranjăm vecinii... Fetele au plecat, le-am condus până în stradă, apoi am urcat cu liftul pe terasa blocului, să trag o ţigară fără să mă vadă ai mei. Şi, după al treilea fum, Manuela a simţit cum podeaua de ciment se scutură sub ea, ca un mare animal ce voia s-o arunce din spinare. S-a agăţat de balustradă în timp ce, împrejur, blocurile se clătinau, se înclinau de-o parte şi de alta ca nişte plopi în furtună. Un vuiet venea, creştea de la marginea zării, coaja de ou a cerului a crăpat în două, împărţită de un arc de foc, apoi a izbit-o în piept vântul, ca un pumn uriaş aducând un miros greu, de ars. După care s-au stins luminile. Toate. Iar oraşul... mai era în picioare? Manuela tăcuse, era o linişte în care ciocănitul tocătorului de vinete din bucătărie răsuna nefiresc de tare, ca gongul unei mănăstiri tibetane. Aveam multe întrebări de pus, însă Tedi a ales una cam ciudată: – E vreun film cu...? Nu era, nici fotografii făcute în minutul acela. Oamenii fuseseră surprinşi la masă, la televizor, în pijama sau la o ţigară, ca verişoara Ancăi. Dar nu cu vreun aparat de filmat în mână – ce să fie demn de imortalizat pe peliculă într-o banală seară de martie? Exista, în schimb, o mărturie sonoră. La Sala Radio, un magnetofon lăsat să meargă în timpul unei pauze de concert înregistrase un vuiet-vâjâit, duduitul pământului ce se zvârcolea din străfunduri. Cu sunetul acela cumplit în urechi, Manuela n-a îndrăznit să folosească liftul, a coborât pe scări până la etajul doi, găsind apartamentul pustiu – ai ei, la fel ca toţi vecinii, erau în stradă. Trotuarele se umpluseră de oameni speriaţi, năuciţi, înfriguraţi – mulţi n-apucaseră să îşi pună măcar un pulover peste halatul de casă. Era pană de curent în tot oraşul, telefoanele nu mergeau, veştile circulau din om în om. Căzuseră Casata şi Scala de pe Bulevardul Magheru, blocul Belvedere de pe Strada Brezoianu, hotelul Lafayette şi blocul Nestor de pe Calea Victoriei, Dunărea şi Wilson de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu. Pe alocuri, orașul arăta ca-n filmele de război, după un bombardament: trotuare îngropate în fiare şi moloz, movile de dărâmături, clădiri retezate la jumătate, ciuntite, înclinate într-un echilibru imposibil, un pat atârnând între etaje, o cadă prinsă între grinzi la înălţime, ca un cuib de fontă. Verișoara Ancăi le văzuse pe toate a doua zi, în lumina crudă a dimineţii. În noaptea dinainte n-avusese decât un gând, ca toţi bucureştenii care scăpaseră: cine mai putea fi salvat? S-a oprit o clipă, scuturând de pe pleoape amintirea coşmarului. – Odată cu zorii au început căutările. Părea că oraşul întreg se apucase să sape, să-şi caute copiii. Următoarele zile au semănat cu un recviem de Beethoven: tragice, înălţătoare. De ce spusese asta? Fiindcă o catastrofă naturală – spre deosebire de războaiele lumii – scoate la iveală tot ce e mai bun în oameni. Soldaţi, pompieri, voluntari, chiar şi deţinuţi au scormonit în mormanele de moloz cu lopeţi, hârleţe şi răngi, au dat la o parte grinzi şi bucăţi de planşeu cu mâinile goale. Au continuat să sape cu încăpăţânare, chiar după ce li s-a spus că n-are rost, nu mai sunt speranțe. Ultimul supravieţuitor a fost scos de sub dărâmături la unsprezece zile de la cutremur... – Între timp, în multe locuri intraseră excavatoare, buldozere. Operaţiunile de salvare erau abandonate, trebuia să înceapă demolarea. – Şi câinii elveţienilor? l-am auzit pe Gabriel. Crucea Roşie Elveţiană trimisese câini deprinşi să salveze oameni, să-i scoată de sub avalanşe. Auzisem şi eu la radio Europa Liberă; unde altundeva? – Da, au venit pe 6 martie. Însă nu li s-a dat voie în prima zi, au trebuit verificaţi, să nu fie dulăii Saint-Bernard agenţi sub acoperire. Gafa activiştilor prea zeloşi n-a fost singura, nici cea mai mare. La Dunărea, Ceauşescu dăduse indicaţii – el nu dădea ordine, ci sfaturi tovărăşeşti – să fie oprite căutările. Tot el decisese că nu mai erau supravieţuitori la blocul Scala, deşi sunetiştii dintr-o echipă de voluntari aveau aparate care înregistraseră ciocănituri şi voci venind de sub dărâmături. Câteva ore mai târziu apăruseră buldozerele. Peste moloz, spărturi de cărămidă, fiare contorsionate și cioburi, terenul a fost nivelat, apoi s-a turnat pământ, s-au plantat flori: lalele, trandafiri, begonii. – Şi prietenul tău? Dacă astăzi era ziua întrebărilor nepotrivite, Tedi putea fi încoronată regină. De obicei, Anca îi trecea cu vederea gafele, însă de data asta s-a încruntat la ea. Curând am înţeles de ce. – Vlad era la un coleg din Militari, când... Însă ai lui locuiau în blocul Dunărea. Cu toţii am amuţit; o altfel de tăcere decât până atunci. Fără nume şi chipuri, o nenorocire e numai o cifră în statistici. O înregistrezi, te afectează – dar nu te doare. Manuela şi părinţii lui Vlad fuseseră apropiaţi, o viitoare familiei ce n-a fost să fie. Anca se ridicase, căuta prin raftul cu discuri unul cu care să umple liniştea ce se lipise de pereţi ca un tapet în culori sumbre. N-am aflat ce-a ales până ce n-au răsunat primele acorduri. Dar ştiam bine ce nu va mai asculta vreodată, nici ea, nici noi. Concertul în si bemol major de Mozart.

În toamna lui ’75 liceul nostru şi-a primit înapoi numele, redevenind Şaguna în loc de anostul Numărul 1. Cum de s-a întâmplat, cine a reuşit să spargă rutina în care lumea din jur se afunda tot mai mult? Nu ştiam, nu eram curioşi să aflăm. Fusese un mic miracol şi l-am luat ca atare, bucurându-ne de el. În surdină, atenţi să nu răscolim apele realităţii; în adâncurile mâloase dormeau monştri, iar unul ar fi putut oricând să se trezească. Am închis ochii, primind darul cu amândouă mâinile, fără să ne pese de unde venea. Ca atunci când dai peste o monedă pe stradă... Nu te întrebi cine a pierdut-o, sau dacă ar trebui să îl cauţi pe păgubaş. Te uiţi în dreapta şi-n stânga, iar dacă nu te vede nimeni, o bagi repede în buzunar şi mergi mai departe. Noi nu pierduserăm numele liceului, cineva îl luase cu japca. Dar fusese găsit şi aveam de gând să-l păstrăm. La început au fost numai zvonuri și puţini le-au luat în seamă, era prea frumos ca să fie adevărat. Apoi, într-o luni dimineaţa, am fost chemaţi în Sala Festivă. Patru profesori erau deja acolo, privindu-ne cum intram tăcuţi şi ne aşezam în bănci, până am umplut toate locurile, iar unii au rămas pe margine, în picioare. Apoi, într-o linişte în care se auzea zumzetul curentului electric prin beţele unui troleibuz trecând prin faţa clădirii, Greta Lowitz a urcat pe podium, îmbrăcată în alb ca îngerul Bunei Vestiri. Şi-am aflat ce unii bănuiau, iar alții nu crezuseră c-o să se întâmple prea curând sau vreodată: vom avea alte matricole, poate şi-o plăcuţă la intrarea elevilor, cu noul nume, vechi din 1851. Ceilalţi profi se uitau la diriginta noastră precum cei trei magi la steaua de la răsărit, gata să o urmeze până la capătul lumii, în ieslea din Betleem ori în cancelarie. Şi toţi veniseră, în loc de aur, smirnă şi tămâie, cu darul vorbelor – pentru noi. Întâi, nişte nume rostite de profesoara de chimie: Titu Maiorescu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Eugen Jebeleanu. Îi cunoşteam după reputaţie. Stătuseră în băncile unde eram acum, îşi ridicaseră ochii spre aceleaşi fresce din tavanul pictat. Poate se gândiseră și ei la cei dinaintea lor, ori la prima promoţie, de-acum un secol. După Minerva Vianu a vorbit Iorgu Eşanu, latinist prin vocaţie şi istoric în timpul liber. A luat-o de la începuturi, cu prietenii lui romani. Ba chiar mai dinainte, cu templele dacice de pe Tâmpa, de lângă Pietrele lui Solomon, cu ruinele străvechi de pe Dealul Melcilor şi din Valea Cetăţii. Dacă arheologii săpau după cioburi de lut şi vârfuri de săgeţi din silex, istoricii medievali găsiseră certificatul de naştere al orașului în manuscrise din secolul al XIII-lea. Pe atunci inima urbei era Cetatea Braşovului și cele trei îngrămădiri de case din afara zidurilor: Şcheiul, locuit de români, oraşul vechi cu gospodăriile săseşti, şi Blumăna, unde se aşezaseră maghiarii. Îi uitase pe teutoni, i-a amintit Hortensia Nicolau, căreia nu-i plăceau omisiunile, deşi istoria nu era o ştiinţă exactă, ca fizica. Iar cavalerii crucii făcuseră lucruri bune pentru Ţara Bârsei. Au întărit cetatea de pe Tâmpa, apoi au întemeiat mănăstirea de surori a Sfântei Catharina, lângă de Biserica Neagră. Aşa cum ştiam, în Şchei se aflase Prima Şcoală Românească, unde diaconul Coresi a tipărit cărţi, iar Dimitrie Eustatievici a scris cea dintâi gramatică. Ce nu aflasem până atunci era cât de mult îşi doreau neguţătorii brașoveni ca fiii lor să meargă mai departe, la şcoli înalte. Pe vremuri, orașul nostru se voia un centru cultural, nu o cetate îndustrială înconjurată de mușuroaiele de beton ale blocurilor. Şi fusese, în deceniile dintre cele două războaie, cât o bătaie de pleoapă a istoriei, însă destul ca oamenii să îşi aducă aminte. Proful de latină spunea lucruri pe care ar fi trebuit să le-aflăm de la cel de istorie, între cum se atârnase Vasile Roaită de sirenă, să se-audă până-n China şi cum îşi depăşea Ana Pauker norma la împărţit manifeste. Iorgu Eşanu ne zugrăvea o cronică a neamului, în care familia era un întreg oraş. Eram numai urechi, când uşa s-a dat de perete şi Gherasim Negrea şi-a făcut intrarea de cabotin pe scenă, într-o piesă unde regizorul nu-l distribuise să joace vreun rol. Vi s-a întâmplat ca într-o sală de cinema să se ridice unul şi să acopere ecranul tocmai când filmul e mai interesant? Aşa şi cu directorul adjunct. Nimeni nu-l chemase, nu-l voia acolo, să strice momentul nostru. Dar venise. S-a uitat la noi scârbit, cum făcea când prindea câte un băiat fumând în toaleta elevilor, la cei patru profesori acuzator, de parcă ne-ar fi aprins chiar ei țigările cu brichete pe care era ştanţat Liceul Şaguna. – Ce se întâmplă aici? Negrea avea o voce bubuitoare, Sala Festivă rezonanţă. Totuşi, nu ştiu de ce, de data asta vorbele au lovit în gol, ca într-un gong tibetan învelit în câlţi. Noul venit se înnegrise la chip, să îşi merite numele. Îi înţelegeam frustrarea, nimerise la o adunare de care nu ştiuse, unde nu fusese invitat. Ce era el, director adjunct sau cârlig de rufe? Greta Lowitz îi spunea ceva cu glas scăzut, n-auzeam ce, încercând să-l convingă, să-l îmbuneze. Nu era o adunare subversivă, nici revolta de pe Bounty ca-n filmul cu Marlon Brando pe care-l văzusem la Patria. Iar Gherasim Negrea n-avea uniformă şi sabie, nici catarge înalte de unde să ne atârne în ștreang, precum căpitanul Bligh pe marinarii răzvrătiți. Tot ce putea face era să ne scadă nota la purtare. Pagubă-n ciuperci! Ştia şi el asta, fiindcă a pus tunurile velierului pe profesori, trimiţându-i pe la clasele lor. Orele se terminaseră în ziua aceea, erau în timpul lor liber şi-al elevilor, le auzeam pe Minerva Vianu şi Hortensia Nicolau suflând într-o lumânare ca să stingă un uragan. – Avem acordul directorului. Poate era adevărat, poate nu, Iorgu Eşanu o zisese la inspiraţie. Costin Hristu era în concediu medical, dar toţi ştiam de a cui parte ar fi fost. Adjunctul s-a uitat la proful de latină ca şi cum el îi dăduse ideea lui Brutus să îl înjunghie pe Cezar pe la spate. – Aprobare scrisă? S-o văd! Înainte ca Iorgu Eșanu să ducă mâna la buzunar şi s-o scoată goală, din ultimele rânduri ale sălii au răbufnit glasuri, întâi răzleţe, apoi unindu-se, devenind unul singur. Gaudeamus igitur Juvenes dum sumus Directorul adjunct a deschis gura, a închis-o la loc – oricum n-ar fi fost auzit ori luat în seamă. Era anul 1975 când, pe 17 iulie, o lume întreagă stătuse cu ochii pe americani şi pe ruşi după ce Apollo se cuplase în spaţiu cu Soiuz. Trei yankei şi doi sovietici închişi patruzeci de ore împreună, fără să îşi dea în cap. Acela fusese momentul lor de glorie, cel de astăzi era al nostru. Nimeni nu ni-l putea lua. Toți ştiam versurile – era şi latina bună la ceva, până la urmă! Cei de-a douăsprezecea învățaseră imnul liceenilor ca să-l cânte la absolvire, ceilalți l-au prins din mers, ori poate îl ştiuseră dintotdeauna şi trebuiau doar să şi-l aducă aminte. Vita nostra brevis est Brevi finietur. Viaţa e un vis, prea repede spulberat. Au spus-o înţelepţii hinduşi, misticii persani, budiştii, gânditorii iudeo-creştini, filozofii greci. Şi, înainte ca scriitorii s-o înhaţe ca pe un subiect literar, viața trebuia trăită. Cei din Sala Festivă asta făceau. Gaudeamus-ul lor era din toată inima, chiar dacă mai ciunteau versurile sau muzica luneca uneori în falset. Dac-am fi fost un cor, nu ne-ar fi primit în vreun festival. Dar în urechile fiecăruia dintre noi ce cântam suna bine, şagunist. Vivat academia! Vivant professores! Începuserăm strofa a patra, când pe directorul adjunct l-au lăsat nervii. S-a răsucit pe călcâie şi a plecat atât de plin de lehamite încât a uitat să trântească uşa. Ne-am încheiat cântecul cu aplombul unor soldaţi ce plecau la război având în raniţă bastonul de mareşal, vorba lui Napoleon. După care ni s-a dat liber. Orele se terminaseră, noua viață a liceului Andrei Șaguna abia începea.

În seara asta mergeam la Anca, să învățăm la chimie – credeau ai mei. Să mă întâlnesc cu Eric – era adevărul gol-goluț. M-am dus să mă schimb, fără să par grăbită. Mama spăla vasele, tata îşi băgase nasul în ziar. În timp ce treceam pe lângă fotoliul lui a murmurat în surdină, ca să aud doar eu, nu și mama. – La zece să fii acasă, prea multă chimie strică. În cinci minute eram gata: o umbră de rimel pe gene, fard argintiu pe pleoape, puţin ruj pe buze. Am dat cu pieptenul prin păr, am pus pe mine cea mai scurtă rochie din dulap şi deasupra un balonzaid până sub genunchi. Pantofi cu toc n-aveam. Și-apoi, de unde să ştiu ce îşi pusese în gând Eric? Uneori băteam străzile ore în şir, alteori avea chef să-mi citească din poeţii dragi lui şi-atunci făceam cenaclu, noi doi pe o bancă din Parcul Central ori de pe aleea de sub Tâmpa. Cu el n-aveam cum să mă pregătesc pentru o întâlnire aşa ori altfel. Nu puteam decât să mă las surprinsă. Şi chiar am fost. Mă aştepta în faţa porţii, nu în curtea magazinului de feronerie, douăzeci de case mai sus, cum ne înțeleseserăm. M-a sărutat de parcă nu mă văzuse de o lună, după care m-a luat de umeri, posesiv. Aşa am defilat pe sub ferestrele de la etaj, de unde bucătăria alor mei avea o vedere panoramică asupra Străzii Lungi. Şi dacă vreunul s-ar fi uitat întâmplător afară? Gândul, nor negru pe cerul verii, m-a însoţit vreo trei paşi. La al patrulea nu-mi mai părea de însemnătate – orice problemă amânată destul poate să dispară. Eric se oprise o clipă şi, când mi-am ridicat privirea, mi-a atins buzele cu ale lui; uşor, ca o promisiune. Avea un plan pentru seara asta, altul decât să lase totul la voia întâmplării. Nu l-am întrebat care. Mi-era de-ajuns să fiu cu el, unde mă ducea n-avea vreo însemnătate. Totuşi... Ce căutam la Rectorat? La intersecţia de la Astra crezusem că o vom lua către Şirul Livezii. În faţa Casei Armatei fusesem sigură că vom traversa spre Parcul Central. Da de unde! Eric o ţinea drept spre clădirea ce fusese o vreme Palatul Pensiilor, apoi Oficiul Poştei şi Telegrafului, Prefectura şi, din 1968, aici îşi aveau birourile cei din conducerea universităţii. La etajele unu şi doi. La parter erau săli de conferinţă, studioul radioului studenţesc şi discoteca. Pe măsură ce ne apropiam, am început să disting un zvon de muzică; înăbuşit, distorsionat, răzbătând parcă de pe alt tărâm. În loc să mă cheme, sunetele m-au făcut să şovăi. Chiar veneau dintr-altă lume, a unora la fel de străini mie ca locuitorii de pe faţa nevăzută a Lunii. Facultatea, oricare va fi să fie, avea porţi albe până la cer. Era Asgard, cetatea de la capătul curcubeului unde benchetuiau zeii Nordului. Peste doi ani aveam să bat la acele porţi şi atunci, poate... Ce căutam astăzi acolo? Înţepenisem şi Eric a împins uşa masivă, m-a tras după el într-un hol înalt, apoi într-o curte interioară. Nu ne-a oprit nimeni să ne întrebe de sănătate, nici ce căutam acolo. Curând am înţeles de ce: locul era plin de puştime de pe la licee şi şcoli generale. Însă la discotecă intrau numai studenţii, pe uşa vegheată de doi angajaţi ai rectoratului cu alură de boxeri. Scena mi-a trezit o amintire pe care o credeam uitată: eu, în mijlocul unei cete de plozi de pe strada Lungă, dând târcoale cinematografului Astra unde rula filmul Angelica, marchiza îngerilor, interzis sub 14 ani. Un film de categoria B, de la banal. L-am văzut anul trecut la cinematecă, două ore pierdute. Curiozitatea mi-a trecut, topită în plictiseală şi dezamăgire. Ce n-am uitat e gustul frustrării, parcă mestecam frunze de pelin, îndelung, masochist. Să-l simt încă o dată? Nu, mulţumesc! Eric îmi vâra ceva în buzunarul balonzaidului. – Hai, mi-a şoptit la ureche. Şi m-am dus. Ne-am aşezat, ultimii, la coada care înainta cu pasul piticului. Am avut vreme să mă uit la ce-mi dăduse: un carnet de student. Maricica Ignat, anul întâi, Facultatea de Silvicultură. Blondă sau brunetă? Poza, alb-negru, cam neclară, putea fi a oricui. În seara asta voi fi Maricica. De ce nu? Paznicul căruia i-am întins legitimaţia fără să-mi tremure – prea mult – degetele, mi-a făcut semn să mă grăbesc, așteptau şi alţii în spatele meu. Eric îşi arătase carnetul în treacăt, fără să-l deschidă, ca pe o legitimaţie de agent secret aflat în misiune. După care s-a grăbit să mă ia iarăşi de mână. Și bine a făcut! Din întunericul curţii m-am pomenit sub razele unui soare albastru, orbitor. Se aprindea şi se stingea, pulsând odată cu sunetele din difuzoare. Iar muzica strecurată afară ca o adiere, aici devenise uragan. Mă simţeam ca o cârtiţă căreia cupa unui excavator îi surpase muşuroiul; oarbă, năucită, gata să o iau la fugă. În loc de asta, Eric m-a dus în ringul de dans... În prima clipă m-am simţit pierdută. Nu mai eram eu, nici Maricica, n-aveam nume, identitate. Devenisem un nimeni asemeni lui Ulise, pierdută în insula ciclopilor. Vedeam ochiul lui Polifem aţintindu-mă hipnotic. Numai ochiul. Era nefiresc de mare, faţetat și se învârtea, împroşcând jerbe de lumină. Un glob disco, de care auzisem atâtea! Acum îl vedeam, o sferă goală pe dinăuntru, acoperită cu plăcuţe-oglinzi. Arăta fabulos! Simţurile mele îşi veneau încet în fire, senzaţiile se desprindeau unele de altele. Întâi, văzul: sub soarele rotitor se încrucişau fascicule şi spoturi, ţesând o plasă de trasoare. Muzica era mai mult vibraţie decât sunet. Înainte să o auzi o simţeai în stomac, sub stern, în podeaua de sub picioare. Oscilaţia membranei difuzoarelor ritma cu bătăile inimii. Lumini stroboscopice străpungeau intermitent fumul gros – al ţigărilor sau de recuzită? Lumina se topea în sunet şi mişcare, într-o sincronizare perfectă. Am avut pornirea să ating coperţile carnetului studenţesc, paşaportul spre altă lume. Însă n-aveam buzunare, lăsasem balonzaidul într-un cuier, la intrare – ciudat, nu-mi aminteam când o făcusem. Intraserăm pe Johnny B. Goode şi vocea lui Chuck Berry. Ne luase în primire Jerry Lee Lewis cu al său Great Balls of Fire, apoi The Monkees ne-au scuturat ca pe nişte zaruri până când am strigat împreună cu ceilalți I’m a Believer. Şi-am ţinut-o tot aşa, într-o zbânţuială din care nu mă puteam opri nici dacă aş fi vrut. Noroc cu Neil Diamond şi Sweet Caroline – aşa mi-am mai tras sufletul în braţele lui Eric. Îmi era bine acolo, unde am rămas cu Tommy James and The Shondells pe Crimson and Clover. Ca să nu cădem în toropeală, disk jockey-ul a pus Waterloo, un hit nou-nouţ. Nu-l mai auzisem până atunci, dar nu mi-a fost greu să înţeleg de ce făcea furori prin discoteci. Cei de la ABBA te luau de mână, ajutându-te să urci în nacela unui carusel ce pornea să se rotească ameţitor. Dansam cu Eric, dar şi cu toţi de acolo, o sută de trupuri însufleţite de un țel comun, ca albinele dintr-un stup. În loc de regina matcă aveam un DJ, în loc de alveole cu miere boxele a căror membrane trepidau în podea şi pereţi, în trupurile noastre. Lemn, cărămidă, beton, carne şi sânge vibrau pe-aceeaşi lungime de undă, a muzicii. Eram materie, dar şi energie, o dualitate crepuscul-undă ce le dădea bătaie de cap fizicienilor. Dar noi eram liberi să călcăm în picioare o lege-două, tropăind şi săltând, să purtăm bătălii ca Napoleon la Waterloo, fără să ne pese dacă eram învingători sau învinşi, conectaţi la electrozi ce ne turnau curent în terminaţiile nervoase, ne contractau muşchii în spasme prelungi, ne injectau drogul sunetelor în măduva spinării. Aveam un singur gând, o unică dorinţă – să nu se sfârşească, să mai dureze o clipă şi încă una, încă puţin, până la sfârşitul lumii. Tot ce fusese alb devenise de-un albastru electric. O fată în rochie decoltată luase foc, un băiat cu un tricou fără mâneci părea un ifrit, un duh al deşertului cu bustul în flăcări. Eu n-aveam mult alb pe mine, numai şireturile de la tenişi. Fără să vreau m-am uitat cum flutură ca nişte înotătoare de peşti abisali, fosforescenţi. Când mi-am ridicat privirea, Eric era nemişcat, ascultând ce îi spunea un student înalt, ce se aplecase să îi şoptească ori mai degrabă să-i strige în ureche nişte vorbe ce s-au pierdut în bubuiala din jur. Ce-i spusese? Ceva destul de important ca să mă tragă după el din mijlocul dansatorilor, spre capătul opus intrării în discotecă. La început ne-am făcut loc cu greu, dar înghesuiala se rărea spre periferia ringului şi, când ne-am pomenit în afara vortexului de trupuri, am răsuflat uşurată. Probabil aşa simţeau şi astronauţii de la NASA când ieşeau din centrifugă. Am luat-o pe un culoar cu mai multe uşi. Pe prima scria toaletă, pe a doua magazie, pe a treia nu era nici o plăcuţă. Eric a apăsat pe clanţă şi a deschis-o, nu larg, cât să se strecoare afară. L-am urmat; puteam să n-o fac? Dincolo, în loc de tavanul unei încăperi, era un cer plin de stele. Ajunseserăm într-o curticică interioară, din care un gang îngust şi scund – ca un tunel săpat în trupul de cărămidă al clădirii – ne-a scos în strada 7 Noiembrie. Am dat de un grup de studenţi, fete şi băieţi, ieşiţi din pântecul balenei Rectoratului. Unii, ca și mine, aveau întrebări. Alţii, ca Eric, ne puteau da nişte răspunsuri. Razie, Miliţia – erau cuvintele pe care le auzeam cel mai ades. Parcă fuseserăm într-un local ilegal din Chicago să bem whisky în vremea prohibiţiei, în timp ce Eliot Ness şi Incoruptibilii ciocăneau în uşă cu paturile armelor semi-automate. Un fior mi-a lunecat pe şira spinării; veniseră pentru noi? Doi elevi de liceu care se strecuraseră într-o discotecă studenţească... Din ce auzeam împrejur, nu era cazul să îmi fac griji sau să-mi dau prea multă importanţă. Miliţienii primiseră un pont. Căutau ceva, ori veniseră să salte pe cine nimereau, la întâmplare. – Marijuana! Studenţii străini o vând în cămine şi la discoteci, a spus cineva. – De unde droguri? Te crezi în Occident? am auzit altă voce, mai coborâtă. – Aşa e! Singura care te ameţeşte la noi e ideologia. Mai tare decât LSD-ul. – Ori poate nu le place muzica! Unii au râs, alţii nu. După asta, nimeni n-a mai comentat, lăsând-o în coadă de peşte. Niciodată nu puteai ştii cine vorbeşte, cine ascultă. Ne-am împrăştiat în tăcere. Și la timp. Înăuntru, boxele amuţiseră, în schimb se auzeau sirenele unor maşini de miliţie ce blocaseră ieşirea din Rectorat. Am trecut repede strada spre Casa Armatei, uitându-ne după maşini, mai ales din cele alb-albastre. Am traversat iarăşi aproape în fugă la intersecţia Astra şi abia pe Strada Lungă am încetinit pasul, fiecare cu gândurile lui. Eric s-a oprit în faţa casei mele, de unde mă luase. Pământul e rotund, nu? – Îmi pare rău. Erau primele cuvinte pe care le scotea de când scăpaserăm ca prin urechile acului de vigilenţa miliţiei; care tot nu pricepeam ce căutase. Eric mi-a cuprins obrajii în palme, privindu-mă în ochi. Cu regret. Se simţea vinovat pentru seara stricată de alţii. – Să nu-ţi pară! M-am înălţat pe vârfuri ca să-i primesc sărutul. Buzele îi erau fierbinţi, uscate. Când le-a lipit de ale mele le-am simţit tremurul, ca al dunelor deşertului surpate de vânt. Mintea lui năruia şi clădea gânduri răzleţe. N-am izbutit să prind nici unul. Dar buzele lui peste ale mele mi-au spus ce voiam să aflu. Mi-au dat ce voiam să am. M-a sărutat de parcă venea Apocalipsa şi noi stăteam pe marginea abisului, aşteptând ca Marele Nimic să ne înghită. Ragnarok, Judecata de Apoi, un alt Potop. Lumea putea să piară în multe feluri. Și ce dacă. Avusesem seara mea cu Eric, momentul nostru de tandreţe. Poate vor fi şi altele, universul era un loc plin de suprize. Eric plecase, urcam scările încet, ca prin vis, când mi-am adus aminte de balonzaidul uitat în cuierul discotecii. Şi de legitimaţia din buzunar, pe numele unei fete pe care o chema Maricica.

Cunoaşteţi vreun scriitor în viaţă? Nu din cărţi, pe-astea oricum nu le citeşte nimeni, unul în carne şi oase, care în loc de colonie îşi dă pe obraz dimineaţa, după ce se bărbiereşte, cu orgoliu şi carismă. În 1973 când l-am întâlnit – e doar un fel de a spune, eu în bancă şi el la catedră, la ani-lumină distanţă –, Beniamin Barbu merita să apară pe coperta revistei de celebrităţi a liceului, asta dacă am fi avut vreuna. Neapărat cu o fotografie din semiprofil, cu părul pieptănat spre spate şi dat cu briantină, dezvelind o frunte de Eminescu. Romancier ar fi scris dedesubt și, cu litere mai mici, dascăl de română. Deşi costumul şi cravata erau pe-atunci un soi de uniformă pentru profesori, BB prefera cămăşile descheiate la ultimul nasture, sacouri de catifea şi pantaloni raiaţi. Excentricităţi la care directorul liceului închidea un ochi sau pe amândoi. Câţi scriitori publicaţi în Bucureşti avea urbea noastră provincială? Unul şi-atât. Faima lui se revărsa asupra instituţiei de învăţământ ca o ploaie de aur, poleindu-i pe cei care îi treceau pragul. BB nu era egoist. Împărţea tuturor din gloria lui ca pe nişte bucăţele de anafură; în schimb, era lăsat să predea la ore la fel cum se îmbrăca: elegant, fantezist şi mai mult pe-alături de programa şcolară. Colegele mele n-aveau nevoie de busuioc sub pernă ca să-l viseze. Dacă ar fi fost un zeu din Olimp, s-ar fi călcat în picioare să îi fie vestale. Aşa, când îl vedeau intrând în clasă, parcă abia coborât de pe soclu, li se tăia răsuflarea. BB se aşeza la catedră cu un mic zâmbet în colţul gurii care spunea: v-am adus un cadou. Pe mine. Nu deschidea catalogul decât rareori, când era în toane proaste. De câte ori se întâmpla asta, fetele l-ar fi sfâşiat cu ghearele şi cu dinţii pe cel care îl supărase pe Beni al lor – vinovatul fiind de obicei directorul adjunct, un intrigant şi-un ranchiunos în care invidia dădea pe dinafară. Însă în ziua aceea – o miercurea obişnuită, în mijlocul unei săptămâni oarecare din primul trimestru al clasei a noua – cauza încruntării lui Beniamin Barbu nu era o enigmă pentru nimeni. Micşorase pleoapele, iar privirea lui îl tăia ca o sabie de lumină pe elevul ce tocmai deschisese uşa, încremenind în prag. Nefericitul întârziase la oră. O vreme s-au uitat privit doar, unul cu nătângă mirare, altul cu strâmbătura de neplăcere a unui client într-un restaurant de lux, scârbit să descopere o muscă în farfurie. Până la urmă Stelică s-a prins ce era cu supa şi cine era insecta din familia Muscidae, ordinul Diptera. S-a tras de-andăratelea, un pas, altul, apoi a închis uşa pe dinafară cu atâta grijă, încât dintre cariile aţipite în tăblia de fag nu s-a trezit niciuna din somn. BB îl uitase deja, începând o istorie amuzantă cu scriitori de altădată. Povestea întotdeauna despre ei ca de nişte prieteni vechi pe care îi cunoscuse la un pahar de vorbă. Astăzi venise rândul lui Ion Agârbiceanu – omul, nu un nume pe copertă ori pe o piatră de mormânt. Fetele îi sorbeau fiecare cuvinţel, deşi nu se omorau după clasicul autor scos de la naftalină. Sperau însă ca BB să strecoare cumva, pe undeva, vreun comentariu ori chiar o confidenţă făcută lor, cu dedicaţie, despre ultimul său roman. De dragoste, cum altfel? Toate îl cumpăraseră, voiau să îl ţină pe Beni al lor pe un raft, în bibliotecă, să doarmă cu el pe noptieră. La cine visa el? Ca să se lămurească, citiseră cartea din scoarţă în scoarţă, puteau să recite pasaje întregi. Care-i erau fostele iubiri, pe cine fericea acum – erau mistere ce ar fi trebuit să fie descoperite, clarificate. Aş, de unde! În loc de răspunsuri, romanul buchisit cu râvnă – deşi nu era la lecturi obligatorii sau tocmai de aceea –, năştea alte întrebări. Cine să fi fost misterioasa domnişoară de care se îndrăgostise bărbatul între două vârste din roman? Eroul, cum ar veni. Ce personaj, să fim serioşi, în spatele lui se ascunde întotdeauna autorul. Beni era înamorat până peste cap! De o elevă, o profesoară? De nevastă-sa nu putea fi vorba... Elevele de la Şaguna începuseră să pună pariuri: cum arăta în realitate eroina secretă a romanului și cum o chema pe misterioasa muză a lui BB – fiecare candidată având cota ei de popularitate. Parcă eram în campanie electorală, tot nu se mai ţinuseră alegeri libere în România din ’46! O activitate subversivă la care suflarea masculină a clasei nu participa – din gelozie, ori așa umbla vorba. BB scribălea niște romane siropoase, ce mare scofală, ar fi zis băieții, dacă le cereai părerea. Dar cine s-o facă? Eu, în niciun caz. Cel care punea întrebările la ora de română era Beniamin Barbu, iar pentru astăzi alesese una cu schepsis, legată tot de Agârbiceanu. Spre dezamăgirea cititoarelor sale fidele, tramvaiul prelegerii nu deraiase de data asta de pe şinele programei şcolare. – Fefeleaga... O femeie care suie în fiecare zi Golgota vieţii. Şi totuşi rămâne cu sufletul neciuntit. Agârbiceanu o spune în șase cuvinte. Care? Răspunsul era la mintea cocoşului, ori a găinii; cu condiţia să fii citit nuvela, măcar între două romane de dragoste. În loc să-l ungă pe orgoliu tăcerea din jur – era mai citit decât Agârbiceanu! –, proful pescuia după vreo mână rătăcită pe sus. Nu era nici una. Cititoarele năzuiau să-i pună ele întrebări idolului-scriitor, băieţii se voiau afară, la fotbal, sau să sprijine tejgheaua birtului din colţ cot la cot cu Stelică. BB îşi rotea privirea ca pe un periscop. Degeaba, apele clasei erau astăzi liniştite şi pustii. Chiar nimeni? Până şi Violeta, tocilara noastră, stătea potolită în banca ei, cu capul vârât între umeri şi mâinile în poală. Ce o făcea pe Fefeleaga un personaj memorabil? Aceasta-i întrebarea! Hamlet o pusese aşa, retoric, dar BB încă spera să scoată de la cineva măseaua unui răspuns. Privirea lui luneca peste capete, baleind banchiza tăcerii. Şi peste mine a trecut, fără să zăbovească. Fefeleaga? Da, o citisem. Şi Arhanghelul, Stana, Strigoiul, de acelaşi Agârbiceanu. Nu c-ar fi fost autorul meu preferat, mai curând era pe la coada listei. Citeam orice îmi cădea în mână – cărți istorice, poliţiste, de aventuri, de călătorii. La cele de dragoste trăgeam linie, toate erau pe acelaşi calapod, previzibile, grețos de dulcege, mult prea lungite. Da, până şi romanul lui BB îmi părea o zeamă chioară. Era mai bun ca profesor decât ca prozator – părerea mea! Cum ar fi zis americanii, nu trebuia să îşi lase slujba de zi... Îmi ţineam gândul ăsta pentru mine; şi altele, pe toate de fapt. Eu tăceam, în clasă dormeau adânc sicriele de plumb într-o atmosfera bacoviană, iar BB începea încet-încet să îşi piardă răbdarea. Şi-atunci, în tăcerea atât de groasă încât puteai să o tai cu un cuţit bont, am auzit uşa deschizându-se, nu de tot, cât să se strecoare înăuntru Tedi – cine alta? Teodora Cernat întârziase douăzeci de minute. Ştia şi ea, doar avea ceas la mână. Se lipise cu spatele de cadrul uşii, ca o căprioară hăituită de lupi, nimerită din lac în puţ, drept în bătaia puştii braconierului. Împietrise, clipind din genele rimelate, de parcă nu se hotăra dacă să facă un pas timid în faţă, lăsându-se la mila vânătorului, sau să o zbughească înapoi în codru, sfârşind sub colţii haitei. Apoi, genele curbate cu migală s-au ridicat, ochii verzi plini de picuri aurii s-au aţintit într-ai bărbatului de la catedră, a cărui nemulţumire s-a topit, cub de gheaţă într-un pahar de palincă, whiskyul nostru neaoş. BB şi-a fluturat mâna într-un gest indecis, putând să însemne du-te să-l cauţi pe Stelică sau n-ai întârziat decât douăzeci de minute, treacă de la mine. Tedi a ales ce îi convenea. S-a smuls din pragul unde prinsese rădăcini, defilând graţios până la prima bancă, rândul de la fereastră. Înainte să se aşeze a aruncat o privire clasei – asta-s eu, cine ar putea să mă refuze? – şi o şoaptă, numai pentru mine: – E-n toane rele Beni. Ce l-a muşcat? Păianjenul Agârbiceanu... Cum era greu să-i explic, am ridicat din umeri. Da, Tedi era cinică, prefăcută, manipulatoare – nu din cele cu căruciorul la depozite, ci de sentimente. Profita din plin de faptul că nimeni nu-i putea spune nu. Dar... hei, fiecare supravieţuiam cum puteam în jungla anilor de liceu! Şi-apoi, îmi plăcea Teodora și nu fiindcă îl avea pe vino-ncoaʼ. Se aşezase lângă mine în prima zi de liceu, iar după două luni încă rămăseserăm în aceeaşi bancă. Clasa se mai relaxase, unii sperau să tragă foloase de pe urma binevenitei întreruperi. Aş, de unde... Înapoi la Fefeleaga. Lămurit că n-o să scoată nimic de la noi, BB ne-a pus să luăm taurul de coarne. Extemporal! Ceva care dădea fiori tuturor – clasei de groază, mie de nerăbdare. Extemporalul îmi părea o gură de oxigen. Ca şi cum cineva trăgea obloanele şi îi făcea pe toţi dimprejur să dispară; mă pomeneam singură, în beznă şi tăcere. Dar aveam în mână un pix, o pagină albă și puterea de a isca totul din nimic. La început a fost cuvântul... – Scrieţi despre Agârbiceanu. Orice! Mai lăsase din pretenţii şi, în liniştea plină de înţelesuri – băieţii ar fi avut multe de zis, fetele la fel, dar ele aveau să îl ierte pe Beni al lor – s-a auzit foşnetul foilor smulse din caiete, apoi al manualelor de română răsfoite frenetic pe sub pupitre. Eu, deja plecasem de acolo. M-am pomenit alături de o femeie „înaltă, uscată, cu obrajii stricaţi de vărsat, arşi de soare şi de vânt“. Ea păşea „larg, tropotind cu cizmele tari, pline de umflături uscate“, eu mărunt, uitându-mă când la dealul din faţa noastră, când la „calul alb, cu picioare ciolănoase, purtând pe spinarea deşălată două coşărci“. Calul era vrednic de milă, bătrân, orb, ostenit. Desăgile atârnau ca nişte stânci, iar dedesubt i se rosese părul, pielea jupuită de-atâta frecătură părând o rană tăbăcită. Mai mult n-am văzut – ceva îmi înceţoşa privirea. Nu era drept! Oamenii se descurcau, loveau împrejur până ce îi doborau alţii, mai tari, mai șmecheri ori fără scrupule. Dar animalele? Cine le apăra, cine vorba în numele lor, cui să-i fie milă de un cal de povară, atât de prăpădit încât era de mirare că face umbră pământului, darămite să care piatră pe povârnişul abrupt. „Ho, mă Bator, ho, mă sărace!“, am spus într-un glas eu şi Fefeleaga lui Agârbiceanu, fiindcă amândorura ni s-a frânt inima în aceeaşi clipă. – Dă cotul într-o parte! m-a înghiontit Tedi. Am răsucit foaia spre ea, să nu-şi forţeze ochii. Nu-mi făceam griji. Teodora nu copia niciodată mot à mot, făcea improvizaţii pe margine, ca la jazz. De câteva ori luase notă mai mare decât mine, dar nu era cu supărare – creativitatea se cuvine răsplătită. Între timp, pe foaia dictando aproape plină, Fefeleaga şi Bator se opriseră şi îşi trăgeau suflarea, agăţaţi ca nişte căpuşe de coasta dealului, unde răutatea celorlalţi, mulţi şi puternici, nu îi putea atinge. Însă lumea, chiar a satului, e neiertătoare, nu îngăduie decât răgazuri. Clopotele de la biserica nevăzută din vale au pornit să bată, mânându-i mai departe pe drumul Golgotei. Nu erau clopote ce auzeam, ci soneria de ieşire. Oricum pasta din pix era pe terminate, scriam ba cu albastru, ba cu cerneală simpatică. Am apucat totuşi să caligrafiez, în josul paginii şi la mijloc, ultimul cuvânt: sfârşit.

Elke avea ochi căprui, nu albaştri – nu era urmaşa pe linie directă a Katarinei, iubita lui Vlad Ţepeş, atât de secretă că o ştia întregul oraş. Cu un tată român şi mama săsoaică, Elke Bayer ar fi intrat fără bătaie de cap la Honterus. Ce căuta la Şaguna? Fusese alegerea ei, ori poate soarta, destinul, fatalitatea, o împinseseră spre întâlnirea cu maimuţa-capucin. Kismet! Aveam biologie în ziua aceea şi clasa era buluc în laborator, pentru o lecţie practică. Toţi am trecut pe lângă cuşca din fier forjat – era în mijlocul încăperii şi pe oriunde ai fi ocolit tot te apropiai la o lungime de braţ. De om, nu de maimuţă. Capucinul le avea scurte şi subţirele – nu păreau o ameninţare, deşi pe peretele de vizavi scria negru pe alb păstraţi distanţa! Ori Elke n-a fost atentă, ori maimuţa avea brațe telescopice. O clipă părea să moțăie ghemuită în fundul cuştii, în cealaltă s-a transformat într-un fulger de blană, înfigându-și mâinile de bebeluş în cozile ce-i fluturau pe la nas. Săsoaica noastră avea părul auriu, însă maimuţa vedea roşu înaintea ochilor. A tras-o spre ea, lovind-o cu tâmpla de gratii, de parcă voia să o tragă înăuntru. De unde atâta putere în trupuşorul cât al unei pisici? Elke încremenise, dar Violeta şi Nina ţipau în locul ei, în timp ce Anişoara o apucase de umeri, încercând să o tragă de acolo. Degeaba! Maimuţa se agăţase cu mâini-ventuze, iar pe chipul de bătrân eschimos sub gluga din blană de vulpe polară, năsturaşii ochilor scânteiau demonic. Stelică râdea să se prăpădească, Victor şi Marko comentau ca la un meci de box, Elke, palidă ca hârtia, părea gata să leşine. Anca a apărut cu o vază cu flori – de unde o luase? –, a aruncat trandafirii peste umăr şi apa în creștetul capucinului. Maimuţă i-a dat drumul Elkăi, trăgându-se înapoi cu un zbieret, apoi s-a scuturat de parcă o stropise cu vitriol. Când a venit asistenta de laborator era linişte. Unii erau grămadă în jurul jupuitului, un manechin jumătate schelet, jumătate cu inima, splina, ficatul şi rinichii la vedere, alții se holbau la șopârlele murate din borcanele de pe rafturi, ca și cum le-ar fi văzut pentru întâia oară. Elvira Lucan s-a uitat la feţele noastre nevinovate, la capucinul care strângea în labă o şuviţă aurie, apoi şi-a adus aminte că mai avea un an până la pensie şi a ridicat din umeri. Orice s-ar fi petrecut acolo nu era treaba ei. Şi-aşa era singură pe trei laboratoare, de biologie, fizică şi chimie, ştergea zilnic praful de pe microscoape, cutii de eprubete şi borcane cu broaşte în formol. De parcă n-avea destule de făcut, îi mai dăduseră pe cap şi maimuţa, s-o hrănească, să îi pună apă când se golea bolul, să cureţe cuşca când îşi aducea aminte. Ce era ea, îngrijitoare la circ? – Dacă vă place atât de mult, luaţi-o acasă! ne-a aruncat în treacăt, apucându-se să clătească nişte pahare Berzelius. Nu s-a oferit nimeni. Iar după întâmplarea aceea, doamna Elvira a pus afişe cu ocoliţi maimuţa! pe toate laturile cuştii. Elke şi-a tăiat cozile de Rapunzel, însă capucinul avea o memorie de elefant: cum o vedea, cum se năpustea la gratii, ţipând ca o harpie furibundă căreia tocmai i se smulsese prada din gheare. Maimuţele sunt rele – ori aşa se spune. A noastră, dacă nu se născuse aşa, se înrăise după câte avusese de pătimit... Se legăna, liberă și fără griji, de pe o creangă pe alta într-o junglă din îndepărtata Brazilie, când se pomenise prinsă, înghesuită într-o cuşcă şi răpită din paradisul bananier. Dacă ar fi putut să învinuiască pe cineva, l-ar fi arătat cu degetul pe Anghel Penescu, călător și explorator într-o vreme când era greu să primeşti viză până și pentru Cehoslovacia. Oricum, Emil Racoviță al Șagunei s-a întors cu un cadou de la prietenii de peste ocean. Maimuţa a călătorit cu camionul pe drumurile desfundate ale Americii de Sud, cu vaporul spre Constanţa, cu trenul până la Braşov – sfârşit de drum, începutul unui lung șir de necazuri. Nu ştiu ce îşi dorea doamna Penescu de la viaţă, însă o maimuţă venită cu obiceiuri proaste din junglă nu era pe listă. După o săptămână de coșmar, în care o găsea agăţată de perdele şi draperii ori dându-se huţa pe lustre, stăpâna casei i-a pus-o soţului în braţe, cu indicaţii precise: amândoi vor pleca de acasă, însă numai unul se va întoarce. Cum milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima, Livingstone de la poalele Tâmpei a decis să scape de belea. Uşor de zis, greu de făcut. Capucinul n-avea acte, era intrat ilegal în ţară. Cadou, scria în declaraţia de la vamă. De la cine, nu cumva fusese o mită? Întors cu un refuz de la Grădina Zoologică din Noa, Penescu a venit cu maimuța la serviciu – la nevastă nu mai îndrăznea. Şi-aşa a ajuns capucinul în noua lui casă, liceul Şaguna. În primele luni a fost o adevărată atracţie. Aveau sau nu treabă pe acolo, elevi şi profesori se perindau prin laborator, să vadă ce le adusese proful de biologie din jungla braziliană. La rândul ei, maimuţa se uita cu interes la vizitatori – şi, când i se punea pata pe vreunul, încerca să-l agaţe. Deşi nu era Stăncuţă din clasa păsărilor, familia Corvidae, genul Corvus, părea atrasă de orice străluceşte şi, mai ales, atârnă. Înhăţa tot ce putea – cercei, mărgele, o şuviţă aurie –, iar printre victime s-a numărat diriginta noastră, care nici acum nu găsise toate perlele din şiragul rupt, risipite pe sub mobilierul din laborator. Ultima care îi căzuse capucinului în labe fusese Elke, în săptămâna dinaintea Crăciunului. În vacanţa de iarnă nu intrase în laborator decât doamna Elvira, să îi aducă prizonierei mâncare şi să facă focul în soba de teracotă. Când am început şcoala maimuţa era tot acolo, ceva mai jigărită şi deprimată după zilele când îi ţinuseră de urât doar fulgii căzând în ciudata junglă de zăpadă de afară. Elke, care nu-i purta ranchiună, îi adusese o portocală, eu câteva felii de măr, Tedi o banană. Speram să i le putem strecura în cuşcă înainte să apară laboranta cu reguliile ei absurde, printre care nu hrăniţi maimuţa. N-am avut noroc. Doamna Elvira era înăuntru, însă nu certa pe nimeni. O voce groasă, de bărbat, zbiera la ea. – Ce caută chestia aia într-un liceu? Omul se sufoca de indignare. Mă ducea cu gândul la un vechil venit pe moşie; călcase într-o balegă şi voia să afle cine o pusese în calea lui. Asistenta bâiguia ceva despre schimburi de experienţă cu țări prietene din lumea a treia şi material didactic. Avea un glas pierit, ca o flăcăruie gata să se stingă sub suflarea unui uragan. În loc să se îmblânzească, insul cu faţa pătrăţoasă şi părul tuns perie a umflat şi mai tare bojocii, cerând numele vinovaţilor – de ce nu capetele? „O să trec în raport“, repeta într-un crescendo ameninţător, de parcă flutura o carte de vizită pe care stătea scris inspector. Fiindcă asta era, m-am prins – cam târziu, ca întotdeauna –, unul dintre cei şase tovarăşi de la Ministerul Învăţământului care bântuiau prin liceu de o săptămână, nelăsând vreo piatră neîntoarsă, doar vor descoperi sub ea scorpionul unei nereguli... Şi iată, cine caută, găseşte! Un inspector mai zelos urcase în laboratorul de biologie şi aici – surpriză! – dăduse nas în nas cu maimuţa. Capucinul stătea cuminte, cu labele în poală, bărbatul în costum n-avea vreo ureche lipsă, înroşită ori cu urme de colţi. Ceva, totuşi, îl muşcase. Simţul civic, al datoriei, grija pentru elevi? Poate asculta de prima lege a birocratului: trebuie o adeverinţă pentru toate. Maimuţa n-avea carnet de sănătate, buletin, paşaport. Şi totuşi exista, în carne, oase şi blană, sfidându-l cu ochi rotunzi de emigrantă ilegală, nevaccinată şi plină de păduchi. – O să chem Sanepidul, hingherii, Miliţia! Primele două, treacă-meargă. Dar să văd maimuţa încătuşată, dusă între doi miliţieni era prea mult! Totuși n-am râs, nici eu, nici nimeni. Inspectorul voia răspunsuri, n-avea de gând să plece fără ele. Şi, fiindcă doamna Elvira nu îi dăduse vreunul care să îl mulţumească, s-a răsucit spre noi cu ochi sfredelitori. – A cui e maimuţa? Tăcerea nu însemna decât amânare. Până la urmă o să afle, cineva o să-l toarne pe Anghel Penescu, poate directorul adjunct – de mirare că nu chemase chiar el autorităţile să ridice capucinul şi pe biologul-contrabandist. Laboranta o oftat, apoi a deschis gura, pusă pe mărturisiri complete. Cineva i-a luat-o înainte. – A mea! Inspectorul l-a aţintit pe colegul nostru cu o privire care spunea iată un exemplar la fel de revoltător ca primata, hai să-l punem într-o cuşcă şi să-l studiem mai de-aproape. – Şi cum te cheamă pe tine, băieţaş? – Iulian Zincă. Ca pe tata. Mie, numele nu-mi spunea nimic. Nici celorlalţi, care au căscat ochii de la el la inspector, aşteptând să detoneze bomba atomică. Doamna Elvira şi-ar fi deschis o umbrelă de azbest ca să o apere de radiaţii ucigătoare. N-a fost nici o explozie. Bărbatul în costum a tresărit, de parcă trupul îi căpătase o voinţă proprie şi încerca să ia poziţie de drepţi. În loc de asta s-a răsucit scurt şi a pornit spre ieşire, atât de repede încât cei din calea lui abia au apucat să se dea la o parte. Cu cine ne nimeriserăm în clasă? O întrebare umflându-se în mintea tuturor ca un balon, pe care doamna Elvira a spart-o cu acul de gămălie al unui îndemn. – Ştiu că aţi adus de mâncare. Haideţi, hrăniţi maimuţa! Da, azi era o zi câştigătoare pentru noi şi capucin, atâta lucru pricepuserăm deja. Şi, poate, trebuia să fie de ajuns.

– Alex e un băiat rău... în toate sensurile cuvântului. Anca a spus-o cu un soi de afecţiune, ca pentru un vechi prieten. Sigur, ce nu era de plăcut? Alex DeLarge omora şi viola pe muzică clasică, era un delicvent sofisticat, un psihopat carismatic. Lui Malcolm McDowell rolul îi venea ca o mănuşă, îl văzusem jucând şi în alte filme, întotdeauna era băiatul dur şi neînţeles ce se revolta împotriva tuturor: şcoala care îl plictisea, societatea ce îi dădea ghes să se reformeze, bunicul care coborâse puşca din pod şi îl dăduse afară din casă. Pe lista lucrurilor detestate era limba lui Shakespeare, de-asta inventase nadsat-ul, un argou slavo-englez în care găvăreau cei din droogs, gaşca lui de huligani. – Iar Stanley Kubrick e un regizor genial... Am zis-o cu jumătate de gură, sperând să nu mă întrebe careva ce alt film al lui Kubrick văzusem. Răspunsul ar fi fost nici unul. Iar despre Portocala Mecanică citisem în revista Cinema, cele câteva rânduri strecurate în penultima pagină – nefiind un film educativ, ci dimpotrivă. Asta aveam şi noi de gând, să ne strecurăm în cinema Popular prin spate, pe la ieşirea spre aleea După Ziduri. Cum? Profitând de busculada de la reprezentaţia dinainte – întotdeauna spectatorii sunt mai grăbiţi să iasă decât să intre; ciudat, nu? – şi de complicitatea unui unchi al Teodorei, plasator în sală. Cartea lui Anthony Burgess apăruse în 1962 și iată, zece ani mai târziu, Hollywoodul scosese o ecranizare. Dacă romanul trecuse aproape neobservat, filmul a spart orice box-office, iar Burgess a devenit peste noapte un scriitor celebru, autorul unui best-seller. Încurcate sunt căile succesului! – Scena cu falusul de porţelan... Cum o fi pe ecran? a zis Tedi, visătoare. Toţi citiserăm romanul după ce Anca îl făcuse rost numai ea ştia de unde şi cum. Toţi aveam aşteptări mari de la film, întâi pe partea erotică, nu explicită dar prezentă în carte, solul fertil în care încolţeau semințele unor acte violente. Însă romanul lui Burgess săpa adânc în natura umană şi-n fariseismul comunităților urbane; dincolo de gardul pe care erau pictate familii fericite şi vecini cumsecade îşi ascuţea colţii leopardul frustrărilor. Aici sunt tigrii! avertiza Ray Bradbury într-un volum de povestiri din anii ’60. La rândul lui, Burges trăise o fericire cu pereţi de mucava, năruiţi în clipa când soţia lui însărcinată fusese victima unui atacator. Nu își pierduse doar copilul, ci şi mințile. O dramă din care se născuse o carte, apoi un film. Cum am spus, toţi aveam mari aşteptări de la ultimul şi ne temeam că vom fi dezamăgiţi. Singurul care nu s-a sfiit să o spună a fost Eric. – Staţi blânzi, n-o să vedeţi vreo scenă de sex. Ce a scăpat la montaj, a tăiat foarfeca Consiliului Culturii. Cenzura era mai vigilentă decât un gardian de la închisoarea Alcatraz – nu, pe-asta au făcut-o muzeu, mai curând Sing Sing. Tot ce li se părea tovarășilor veghetori prea-prea ori foarte-foarte trebuia să dispară. Un gest îndrăzneţ, un cuvânt cu două înţelesuri, erau rase din filme sau cărţi, nu mai zic de spectacole şcolare. Tot aşa, violenţa n-avea ce să caute în jurnalele de ştiri. Acolo toată lumea muncea şi se veselea. În fabrici şi uzine, la sate sau oraşe, românii o ţineau într-o sărbătoare. Sub crusta de totul e bine, trăim în cea mai frumoasă dintre lumi, dospea o drojdie otrăvită. Câteodată răbufnea la suprafaţă, vulcanic, de neoprit. Şi-atunci se petreceau crime, violuri, lucruri cumplite de care nu afla nimeni, însă toţi le ştiau, le bănuiau măcar. Societatea era o oală ce fierbea de prea multă vreme şi căreia gospodina uitase să îi scoată, din când în când, capacul. Într-o zi avea să explodeze. Într-o zi, dar nu astăzi. Azi era zi de mers la cinema. Luluş vedea partea plină a paharului. – Filmul merită văzut şi-n varianta ciuntită. Coloana sonoră e o minunăţie, numai muzică clasică, plus sintetizatorul Moog al lui Wendy Carlos. La Portocala mecanică s-a folosit pentru prima oară Dolby Sound, o să mai auziţi de el, ţine-ţi minte ce vă spun! Tedi nu s-a lăsat impresionată. – Dacă voiam operetă mă duceam la Sunetul muzicii, deşi n-o suport pe Julie Andrews în rol de călugăriţă melomană. – Prescurtat sau nu, filmul lui Kubrick a fost lăsat să treacă din greşeală. Mai devreme sau mai târziu cineva de sus o să se prindă şi o să-l scoată de pe afiş. E vorba de când, nu dacă. Ascultându-l pe Gabriel, m-a trecut un fior. Poate mâine nu o să mai ruleze, nici la Popular, nici altundeva. Trebuia să-l vedem astăzi! Eric m-a luat de umeri, trăgându-mă spre el; gestul mi-a risipit panica înaintea vorbelor. – De ce să-l scoată? Oricum nu îl înţelege nimeni. Nu-l puteam contrazice. Portocala mecanică, dacă avea vreo morală, era una confuză – aşa voise scriitorul, iar regizorul, după câte auzisem, îi cânta în strună. AlexDe Large, psihopatul carismatic, este prins până la urmă de poliţie. Ajuns după gratii, are de ales: să îşi ispăşească pedeapsa sau să fie cobai într-un experiment la sfârşitul căruia se va întoarce în societate vindecat, reformat, cetăţean model şi responsabil. Tentant, nu? Alex a zis da, dându-se pe mâna psihiatrilor. Numai că tratamentul semăna cu ședințele de tortură. La sfârşit ajunge inofensiv ca un mieluşel, dar şi spălat pe creier, o legumă umană. Nu rămâne din el decât învelişul, un manechin gol pe dinăuntru... Cartea lui Burgess ar putea fi despre neputinţa de a-l înţelege pe cel de lângă noi, despre răul ca plagă a societăţii şi tăierea lui prea din rădăcină, despre alegeri greşite şi eradicarea liberului arbitru. Un subiect confuz, greu de înghiţit, nu degeaba la premieră spectatorii din Anglia plecaseră din sală în graba mare. Un film care trebuia văzut neapărat, dacă trecuse pe sub atâtea furci caudine. Ne cruceam cum de le scăpase tovarăşilor de la cultură... Gabriel avea o teorie pe care a ţinut să o împartă cu noi. – Nu există scăpări. Cămila nu încape prin urechile acului, iar de cenzură nu trece nimic. Filmul e dat special, vor să știe cine se duce să-l vadă. – Nu-s ei chiar atât de deştepţi! a pufnit Tedi. – Dar sunt peste tot, a zis moale Anca. Am tăcut toți, de parcă am fi ţinut un moment solemn la căpătâiul cuiva al cărui nume n-aveam voie să-l rostim. Sau a ceva. Libertatea de a spune ce gândim ori ce simţim murise înainte ca noi să ne fi născut, pe vremea când părinţii noştri erau tineri şi aveau încă multe de pierdut, de îndurat. Nu şi de iertat. Ei nu luaseră cu japca doar fabricile, casele şi pământul oamenilor din Ţara Bârsei. Le luaseră şi cuvintele, ascunzându-le sub limba de lemn, minciuni şi făţărnicie. Nu trebuiau să fie inteligenţi, subtili, machiavelici. Era de-ajuns să stea cu urechile ciulite, cu pixul şi agenda în buzunarul de la piept, în locul inimii. Să asculte, să consemneze, să răstălmăcească – scrie o delaţiune şi dă-o mai departe, era crezul lor. Ei, cei fără chip sau nume, pretutindenarii din umbră. Unii dintre noi. – Gata copii, iese lumea! ne-a făcut atenţi Luluş. La cei douăzeci şi trei de ani ai lui, Luluş se credea patriarhul găştii, trecut prin ciur şi dârnon. După bacalaureat, dăduse admiterea la Conservator. Două drumuri la Bucureşti, două examene, două ratări. Acum era magazioner la Hidromecanica şi folkist în timpul liber. Nu câştiga cine ştie ce, dar destul cât să-și cumpere un bilet la cinema şi să intre prin faţă, cu fruntea sus. Însă fără noi ăştialalţi, filmul fiind interzis sub 18 ani. Pe buletinele noastre scria altceva, de-asta ne-am lipit cu spatele de zidul cinematografului, aşteptând ca şuvoiul celor ieşiţi de la reprezentaţie să se scurgă pe lângă noi. În loc să comenteze cu însufleţire cum se întâmpla de obicei, spectatorii se revărsau din sală în tăcere, într-o procesiune de zombi. Să-l opresc pe unul şi să-l întreb dacă îi plăcuse filmul? Nu dădeam decât de priviri confuze și chipuri de oameni treziţi din somn, care nu se lămuriseră încă pe ce lume se află. Curiozitatea mea depășise linia roşie, vibra ca acul indicator al unui contor Geiger după o explozie atomică. Tedi şi Luluş se strecuraseră înăuntru, Gabriel şi Anca treceau pe lângă plasatorul care-i privea cu blajină complicitate. Era rândul nostru şi făcusem primul pas spre tărâmul făgăduinţei, când Eric m-a prins de braţ, apoi s-a aplecat să-mi picure vorbe la ureche. În clipa următoare am făcut alt pas, de-andăratelea, apoi o răsucire. În loc să merg împotriva şuvoiului de trupuri m-am lăsat dusă de el şi iată-mă îndepărtându-mă de uși mână în mână cu Eric, în timp ce cinematograful Popular rămânea tot mai în urmă, iar chemarea i se stingea ca un cântec de sirenă acoperit de ape. „Hai cu mine“, îmi şoptiseră buzele lipite de urechea mea. Şi m-am dus. Fără şovăială, fără să-mi pară rău după Portocala mecanică – deşi fusese într-adevăr ultima reprezentaţie, a doua zi aveam să văd de-a curmezişul afişului o bandă pe care scria anulat. Dacă mi-a părut rău? Nici măcar o clipă! Eram cu Eric, era primăvară, era soare. Pentru asta aș fi renunțat la toate filmele din lume.

Între săptămâna babelor şi Florii, cu şoşonii încă plini de zăpada mieilor şi aripile inspiraţiei muiate de astenia de primăvară, poetul îşi încordează lira. „Verde crud verde crud/ Mugur alb şi roz şi pur/ Vis de-albastru şi de-azur/ Te mai văd te mai aud.“ Da, acelaşi George Bacovia care se culcase între florile de plumb ale unor versuri sumbre, într-un ţeapăn şi funerar veşmânt, ca să se trezească dimineaţa în ciripit de păsărele şi să scrie în loc de o elegie pe o lespede de mormânt o veselă poezioară pe Note de primăvară. Tot simbolism era, dar într-altă cheie. Un obiect banal şi misterios, pentru care Ion Minulescu compusese un cânte fără note, Romanţa cheii. „Cheia ce mi-ai dat aseară/ Cheia de la poarta verde/ Am pierdut-o chiar aseară!.../ Dar ce cheie nu se pierde?“ Ce ştiam despre poezie? Mai nimic, era un soare orbitor, însă lumina se rătăcea pe drum până la planeta proză. „Poezia e o stare de spirit, o treaptă către rugăciune“, sau așa auzisem. Altfel spus, poezia trebuie să o simţi, mai degrabă decât s-o înţelegi. De pildă Ion Barbu, poetul-matematician, avea nişte versuri ce păreau ieşite din maşina de scris Enigma, cu care nemţii criptau atât de meșteșugit mesajele secrete, încât erau cât pe ce să câştige războiul spionilor, bătălia secretă din spatele frontului. „Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,/ Intrată prin oglindă în mântuit azur,/ Tăind pe înecarea cirezilor agreste, /În grupurile apei, un joc secund, mai pur.“ Mie, ermetismul nu-mi spunea mare lucru, însă versurile sunau bine. Îmi plăceau aşa cum erau, absconse. Nu simţeam nevoia să disec indefinibilul, să clarific echivocul. „Poezia e o cadână cu chipul ascuns sub văluri, pe care poetul le dă la o parte în noaptea nunţii.“ Cine spusese asta? Iar eu, ce scuză aveam să împart banca din părculeţul de la Poarta Ecaterina şi dimineaţa de primăvară cu patru volume de versuri? Erau subţiri e-adevărat, însă poezia se măsoară în adâncime, nu în număr de pagini. Pe Bacovia, Minulescu și Barbu i-am pus pe bancă, în dreapta. În stânga mă aştepta Alexandru Macedonski, neoclasicist şi părinte al rondelurilor. „E vremea rozelor ce mor,/ Mor în grădini şi mor şi-n mine –/ Ş-au fost atât de viaţă pline,/ Şi azi se sting aşa uşor.“ – E vremea rozelor ce mor! Nu era vocea gândului, a ecoului, nici a tufelor înmugurite dimprejur, deşi posesoarea glasului purta un nume de floare. Hortensia Nicolau, profesoară de fizică şi admiratoare a lui Macedonski, se uita la mine de sus, fără să dea semne c-ar vrea să plece. Am luat teancul de cărţi în poală, făcându-i loc lângă mine pe bancă. – E primăvară. De la ce chiuleşti? Fusese o afirmație. De parcă mugurii roz şi grăsuţi ca nişte degete de prunc nu ştiau ce anotimp îi trezise din somn. Iar întrebarea nu sunase a reproş, mai curând a curiozitate. I-am satisfăcut-o. – Socialism ştiinţific. Cu tovarăşul Negrea. O precizare redundantă. Cine altul să tămâieze cu sârg raiul socialist şi sfânta treime comunistă? În loc să mă trimită fuguţa la oră, a dat din cap cu înţelegere. Nu părea să-i aibă la suflet nici pe directorul adjunct, nici pe Marx, Engels şi Lenin. Fizica o fi fost ea tot ştiinţă, dar era din alt film. O vreme am rămas alături, împărţind soarele zgârcit de aprilie – o rază ei, una mie –, ciripitul anemic al vrăbiilor, ecourile meciului de fotbal jucat în curtea liceului. Să mă ridic, să găsesc un pretext şi să plec? Să tăcem mai departe împreună? Înainte să mă hotărăsc a început să vorbească. Încet, pe un ton domol, aşa cum preda la oră. Doar că, de data asta, nu încerca să îmi bage în cap legile lui Newton sau ecuaţia lui Einstein, cea cu energia egal masa înmulţită cu viteza la pătrat a luminii, pe care o ştie toată lumea, dar nimeni nu-i dă de capăt. Vorbea despre un bărbat şi mi-a luat un timp până să pricep cine era: tatăl ei. Îl vedea ca pe un zeu coborât din Olimp, să păşească o vreme printre muritori în togă grecească şi sandale romane; ca pe un copil ce învăţa să meargă şi trebuia să ţinut de mână până să facă primii paşi. Un tată adulat, care îmbătrânise și se cerea ocrotit – de înțeles, din partea unei fiice. Dar... de ce-mi spunea mie? Hortensia Nicolau nu părea genul pus pe confesiuni. Era mai curând rece, corectă până-n pânzele albe, organizată până-n măduva oaselor. Nu dădea note mai mari de şapte, în schimb umplea tabla cu scheme şi formule pe care trebuia să le copiem până la ultima cifră sau liniuţă. Nu asculta lecția din manual, ci din ce preda la clasă. Tipicara, o numea Stelică, candidat la corijenţă. Tovarăşa fată bătrână o poreclise Tedi, convinsă că are pe-acasă măcar trei pisici. N-am aflat nimic despre mâţe, doar o poveste încâlcită despre un tată cu probleme – ale ei, nu ale mele. Dacă voia să se confeseze, de ce nu se ducea la biserică? Scuze, n-avea cum, era atee, la fel ca tovarăşul tată. Care, în vremurile legendare ale lui citeşte şi dă-l mai departe împărţea manifeste pe la colțuri de stradă. Un Vasile Roaită fără sirenă, un Filimon Sârbu al Braşovului. Mi-am şters o lacrimă – sau era soarele de aprilie, orbindu-mă ca un reflector în plină zi? – Deşi ar trebui să asculte de legi deterministe, sistemele dinamice evoluează imprevizibil, iar unele tind spre haos... Brusca incursiune în fizică m-a năucit de tot. Sărise de la una la alta? Nu chiar; încerca să treacă din teorie în practica unde lucrurile se aşază cum vor ele, nu cum scrie în lege. Un paradox pe care tatăl ei îl trăia cu tragism de Don Quijote. Discipolul lui Karl Marx își văzuse visul plantat în solul fertil al realităţii – însă nu era nici cum, nici ce îşi dorise. Dacă Inchiziția transformase religia iubirii într-un ciocan al terorii, corifeii partidului pervertiseră idealul înaintaşilor în altceva... N-a zis în ce, lăsându-mă să completez punctele de suspensie. Coşmar, poate? Vârsta îi înţelepţeşte pe unii, pe alţii îi face slobozi la gură. În loc să îşi ţină dezamăgirile ascunse și părerile pentru el, fostul ilegalist le spunea oricui stătea să-l asculte, familie, prieteni, necunoscuţi cu care împărţea cozile la pâine, Gostat sau Alimentara. Pe oricare altul, băieţii în albastru l-ar fi săltat de mult. Dar nici Miliţia, nici Securitatea nu se atingeau de ilegalişti. Partidul avea nevoie de legende care să transpire eroism prin toţi porii. Astăzi. Dar mâine? Deja, tatăl guraliv se întorsese de câteva ori acasă şifonat şi fără plasele cu care plecase dimineaţa... – Într-o zi o să-l calce o maşină pe trecerea de pietoni! Hortensia Nicolau s-a oprit abrupt, uitându-se la mine cu neliniştea cuiva care spusese prea mult. La rându-mi, mă întrebam ce făcusem ca să îi merit confesiunea. Nu eram eleva ei preferată – nici pe departe. Poate aveam una dintre figurile nevinovate care inspiră încredere. Totuşi, nu putea ştii dacă sau cui o să repet acea mărturisire de primăvară, pe o bancă de lângă Poarta Elisabeta... Şi-atunci m-a lovit o înțelegere târzie. Hortensia trebuia să spună cuiva, oricui; atunci, în clipa aceea. Altfel revolta, neputinţa, ar fi sufocat-o. Se nimerise să fiu eu, dar putea fi altcineva care... Bine că fusesem eu! Nu puteam să o ajut cu mare lucru, numai să tac; la asta mă pricepeam. Cred c-a înţeles, fiindcă mi-a zâmbit – cu bucuria complicităţii, cu regretul că mă împovărase cu un necaz al ei. S-a ridicat şi, înainte să plece, a întins un deget spre Romanţe pentru mai târziu. – Citeşte şi Spovedanii. Tot versuri. Merită! Nu m-am mirat. Dacă un matematician putea scrie poezie, mai exista speranţă, sfârşitul lumii putea fi amânat, cum se mai întâmplase o dată, prin anul o mie. Deşi... Ieri, azi, e totuna. Lumea nu se schimbă, se reciclează. Nimic nou sub soare. Cum a întors-o din condei al nostru Eminescu în Glossă: „Toate-s vechi şi nouă toate.“ Şi-atunci, ce să alegem? Înapoi la poezie! Rămăsesem la Ion Minulescu şi am deschis la Romanţă fără ecou, unde era semnul de carte: „Iubire, bibelou de porţelan,/ Obiect cu existenţa efemeră,/ Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră/ Pe care te-am lăsat acum un an“... Nostalgiei îi plăcea singurătatea; și mie. Dar nu când peste cinci minute se suna de intrare. Ora de fizică. O fi ştiut profa unde eram şi ce făceam, însă absenţă tot mi-ar fi pus; nemotivată. Am ajuns la timp numai fiindcă Hortensia Nicolau nu intrase în clasă. Din părculeţ o luase drept spre clădirea liceului şi nu era în obiceiul ei să tândălească prin cancelarie. Ce se întâmplase? – I-a fugit pisica! Stelică, care avea explicaţii pentru toate, a scos repede una şiroind de apă; puţul gândirii lui era prea adânc ca să sece vreodată. Unii au râs, unii nu, eu mi-am amintit cuvintele auzite mai devreme, lângă Poarta Elisabeta. Sunau altfel acum, ameninţătoare, profetice: „Într-o zi o să-l calce o maşină pe trecerea de pietoni!“ Ziua aceea putea fi astăzi. Poate deja se întâmplase. Hortensia Nicoleau a intrat chiar atunci, transformând murmur clasei într-o tăcere dezamăgită. Pisica nu fugise, fizica se întorcea. Profesoara a lăsat catalogul pe catedră şi a apucat creta, hotărâtă să recupereze minutele irosite – de ea, de noi, de soartă. A desenat întâi un cerc, iar înainte să-l împodobească cu formule s-a uitat în clasă şi privirile ni s-au întâlnit. Într-a mea zăbovea îngrijorarea, fiindcă profesoara a clipit liniştitor. Totul e bine, nu s-a întâmplat nimic. Uitase un cuvânt, dar m-am ferit să mi-l citească în ochi. Unul mic şi urât, zgomotos ca un bondar. Încă.

Ştiţi pe ce stau casele din Veneţia, măsele de mortar înfipte în gingia mării? Pe lemn: trunchi lângă trunchi, lăsate la murat în mâl până ajungeau tari ca piatra. Pe lângă liceul nostru nu treceau gondole, dar tot pe trunchiuri fusese ridicat, de stejar, împlântate în solul mlăştinos unde săpaseră fundaţia în 1851. Nu găsiseră un alt teren? Poate nici nu căutaseră; altfel cum ar fi apărut zicala, trecută de la o promoţie la alta, prinsă în piept ca o insignă. Din stejar, stejar răsare! De-asta, din alte cauze ori fără vreun motiv anume, Şaguna fusese dintotdeauna un liceu de snobi. Nici cu noi, cei de-a noua, nu îmi era ruşine. Deşi abia intraseră în clădirea legendară, colegii mei dovedeau potenţial. Pentru ei, Şaguna era liceul, singurul pe băncile căruia merita să îţi toceşti coatele. Şi ceva dreptate aveau. În afara școlilor profesionale, fără număr, Braşovul nostru rămăsese cu puține licee teoretice. Honterus era al adolescenților trecuți prin Kindergarten, Meşotă o închisoare a golanilor, Unirea un dolce far niente pentru cei care nu străluceau la materii realiste. Datorită stejarilor, mai precis din cauza lor, şaguniştii se credeau deasupra altora. Aveau de toate: cei mai buni profesori, părinţi care-şi băgaseră mâinile adânc în buzunare ca să le plătească meditaţiile. Și nu fusese în zadar. Intraseră! În patru ani aveau să iasă aceiaşi snobi, dar cu bacalaureat. Mai erau unii care chiar voiau să înveţe... Eu, din păcate, n-aveam circumstanţe atenuante; ţinusem neapărat să calc pe urmele tatei, ceea ce tot aroganță era, dacă te uitai cu lupa. Toţi ne ciuguleam penele de păun dimineaţa în oglindă, ne uitam dacă matricola nu e cumva desfăcută. Ceea ce pentru alții rămânea un accesoriu obligatoriu şi detestat, pentru noi era un blazon nobiliar. Adelina Budeanu nu intra pe poartă cu matricola pe braţ. N-avea de ce; deşi arăta ca o elevă, era din tabăra cealaltă, a profesorilor. Când o întâlneau prin curte, cei din clasele mari se făceau că nu ştiu cine este. Fluierau şi îi strigau obrăznicii învelite în staniolul complimentelor. Altă profă i-ar fi târât de urechi până în biroul directorului adjunct. Adelina Bubulina se făcea că n-a auzit, n-a înţeles, nu dă atenţie la fleacuri. Dar îi păsa – şi încă cum! Violeta, care o găsise o dată plângând în vestiarul elevelor, îmi împărtăşise taina aceea, mie şi la toată clasa. Toţi ştiam că nu va reclama niciodată pe nimeni. Pentru o profesoară de engleză stagiară, un scandal ar fi fost ca un bumerang. Cei de la Minister n-ar fi întrebat cine-i de vină, ar fi trimis-o să predea limba lui Shakespeare într-un sat de pe unde se atârnă harta-n cui. Adelina Budeanu tăcea şi înghiţea. Măgăriile băieţilor, privirile estimative cu care fetele o urmăreau pe coridoare: uite-o, iarăşi cu fusta neagră şi bluza albă, alte haine n-are? E drept, umblase toată toamna în acelaşi pardesiu de stofă ieftină şi cu aceeaşi pereche de pantofi pingeliți. În timp ce alte profesoare se întreceau în a-și schimba toaletele, la cea de engleză ce era pe ea era şi-n ladă. Colegele mele o priveau de sus, ca şi cum la orele Adelinei catedra se scufunda până la jumătate în mlaştina din care se ivise odinioară liceul. O sărăntoacă să le-nveţe pe ele, să le cheme la tablă, să le pună note? Era enervant, credea Réka. În ziua în care a găsit pe catedră o cravată de pionier, Adelina, profesoară căzută la examenul modei, a căscat ochii a nedumerire. Dacă te îmbraci ca o pionieră, atunci pune-ţi şi cravata, i-a răspuns bucata de pânză roşie, sugrumată cu un inel de plastic. Réka Marton era intriganta clasei. Unde era o sămânţă de vrajbă, hop şi ea, unde mocnea un scandal punea paie peste foc. De data asta sărise calul. Dacă întâmplarea ajungea la directorul adjunct, nu i-ar fi fost moale; nici ei, nici nouă. Nu te joci cu lucruri sfinte – un utecist neîndemânatic fusese exmatriculat după ce scăpase steagul roşu într-o băltiţă din curte... Am răsuflat uşuraţi toţi şi fiecare când profa a luat cârpa de pe catedră şi a băgat-o în geantă cu un gest firesc, de parcă era o eşarfă de-a ei uitată acolo. A început să predea lecţia din ziua aceea, iar noi am deschis caietele, dintr-o dată plini de râvnă. De-atunci nu s-a mai luat nimeni de stagiara de engleză – în clasa noastră, de restul nu garantez. Adelina venea cu catalogul ţinut la piept ca pe un scut, ochii în pământ şi buzele strânse, îşi ţinea ora, preda, asculta, dădea note – întotdeauna peste cinci, cum să fi îndrăznit să lase pe cineva corigent? Primea soneria de ieşire cu o uşurare abia ascunsă, închidea catalogul şi pornea spre cancelarie cu paşi grăbiţi, aproape o fugă. Era terorizată de elevi, de ceilalţi profesori, călca în vârful picioarelor când trecea prin faţa biroului directorului adjunct. Însă nu se întâmplase vreodată să întârzie la ore. Până acum. Trecuseră douăzeci de minute şi nimeni nu intra să ne întrebe „What’s the weather like in London?“, iar unul dintre noi să răspundă „A bit like in Brasov“, dacă era în toane bune sau „It’s the Londonersʼ problem“, dacă se sculase cu faţa la cearceaf. Pauza intrase în prelungiri, rumoarea din clasă începea să semene a hărmălaie, moment de plictiseală pentru unii, al marilor oportunităţi de a-și bârfi colegii pentru alţii. Uşa s-a deschis până la urmă, însă în loc de profa de engleză – pregătită să îşi ceară scuze pentru că a întârziat, ne deranjează, şi-n general fiindcă există –, cine credeţi că a intrat? Diriginta. Avea catalogul nostru cu ea, semn că nu se afla în trecere, venise ca să rămână. Nu era bine; deloc. Măcar nu ne-a lăsat să ne zvârcolim în incertitudine. – O să faceţi oră cu mine. N-am încercat să aflăm dacă încurcase cumva clasa; Greta Lowitz nu greşea, aşa cum nu îmbrăca de două ori aceeaşi rochie. Însă ne-a răspuns la ce n-o întrebaserăm. Adelina Budeanu nu mai preda la liceul nostru, gata cu engleza, de săptămâna viitoare o să avem un nou profesor de limbi străine. Unul de rusă.

Greta Lovitz iubea nuanţele pastel. Şi motivele geometrice bine conturate, în culori ţipătoare – nu degeaba era profă de mate. Când dădea uşa de perete, ţopăind pe tocuri până la catedră, semăna cu pasărea paradisului cu catalogul sub o aripă. Arăta ca şi cum dimineaţa se înfăşurase în grabă în tapetul de pe perete. Nu că n-ar fi avut ce să îmbrace, dimpotrivă, avea un şifonier sau două burduşite cu fuste, bluze, eşarfe, costume deux-pièces, dar mai ales rochii. Pe ultimele avea mare grijă să nu le repete, ca și cum erau o ecuaţie la care nu trebuia să greşească. Ziua şi rochia! De unde atâtea dintr-un salariu de profesoară, chiar la liceu? Poate le repeta totuşi, dar nu ştiam noi. Purtase de două ori aceeaşi rochie? Ca să afle, câţiva băieţi au întrebat în stânga şi-n dreapta, în toţi anii şi la toate clasele de la Şaguna. La sfârşitul anchetei, stupoare! Greta Lowitz – care scria aceleaşi fracţii supraetajate pe toate tablele şi dădea note mici în toate cataloagele – nu se repeta vestimentar. Niciodată. Băieţii erau impresionaţi, fetele invidioase, eu rămăsesem cu o întrebare: cine îi picta niște imprimeuri atât de oribile, Picasso? Rochia de astăzi era o orgie cubistă în galben, mov şi verde, cu pliuri ce se desfăceau în evantai ori de câte ori posesoarea ei se întindea să ajungă mai sus pe tablă. Tocmai scrisese o ecuaţie ce semăna cu turnul din Pisa. L-a sprijinit de un egal ca să nu se prăvale, apoi s-a dat la o parte, satisfăcută. Şi-a rotit privirea prin clasă ca pe o roată de ruletă în roşu şi negru – culori cum îi plăceau ei, contrastante. Câştigătoarea, Anişoara Bunea s-a dus, vrând-nevrând să îşi ridice premiul: bucata de cretă. Noi, ceilalţi, am răsuflat uşuraţi; ne trecuse glonţul pe la ureche. Anişoara şi când stătea pe loc o făcea cu stângăcie. Acum luase creta şi rămăsese cu ea în mână, de parcă se întreba la ce foloseşte. – Curaj, nu muşcă, a îndemnat-o profa, răsucindu-şi inelul cu piatră verde pe deget. Nu era smarald, fetele o aflaseră şi pe-asta, dar montura era de argint antichizat – dat cu negreală ca să pară mai vechi. Şi Anişoara se întunecase – la chip. Se uita la ecuaţia de pe tablă și tabla la ea, într-un meci de Skandenberg pe tăcute. Până la urmă s-a recunoscut învinsă, cu un „nu ştiu“ atât de stins încât nu l-a desluşit nimeni, iar profa i l-a citit de pe buze. – Asta fiindcă gândeşti cu stomacul, Anişoaro lele! Pe Stelică în schimb l-a auzit toată clasa, până şi femeia de serviciu care spăla pe hol, cu mopul şi găleata. Anişoara, grasă? Nu m-aş fi gândit niciodată la ea în felul ăsta. Era înaltă şi, da, trupeşă. Roşie în obraji şi arsă de soare de la munca câmpului, avea mâinile mari, potrivite mai degrabă să mânuiască lopata decât pixul ori stiloul, cu degete în care n-ar fi încăput un inel cu pietre false. N-o fi fost o lebădă grațioasă, dar cu învățatul se descurca. Avea note bune la cele mai multe materii, cu o excepţie. Exact, matematica. Şi mai avea un defect: le lua pe toate în tragic. Acum îi dăduseră lacrimile şi ţâşnise din clasă înainte să o zguduie de-a binelea plânsul. Ceilalți i-au urmărit ieşirea furtunoasă din scenă fără prea mare interes. Stelică şi-a încrucişat braţele la piept cu o expresie de punct ochit, punct lovit, profa de mate şi-a aranjat un cârlionţ rebel ieşit din permanent, după care l-a invitat pe bufonul clasei să descurce ecuaţia dacă el gândea cu alte părţi anatomice, ceea ce i-a şters din rânjet. M-am dus şi eu la tablă, deşi nimeni nu mă chemase. Eram de serviciu în ziua aceea, iar pe dreptunghiul negru se înghesuiau cam multe calcule, mai vechi ori mai noi. Am luat buretele şi hai cu el la udat înainte să îi dea profei prin minte să mă oprească. Aşa cum mă aşteptam, Anişoara se refugiase în toaletă. Când am intrat terminase cu plânsul. Strângea marginea unui lavoar de i se albiseră degetele şi se uita la fata bucălată, pleznind de sănătate din oglindă. Cu ură, cu deznădejde. Ar fi vrut să o facă fărâme. S-o jupoaie pe ţăranca cu bujori în obraji ca pe o piele veche şi să o calce în picioare. Ar fi dat orice să fie o domniţă palidă şi suavă, pășind peste petale de trandafiri. Ca Tedi. O închipuire te poate duce uneori foarte departe, ştiam. I-am scuturat copacul reveriei. – Aveţi porci acasă? Anişoara a dat din cap, confuză. – Unul. Pe celălalt l-a tăiat tata de Crăciun. – Şi cum îl cheamă? S-a frecat la ochi cu dosul palmei, apoi s-a uitat lung la mine. – Stelică. O fi fost ea din Purcăreni, unul dintre cele şapte sate din Săcele, însă avea mintea brici, nu degeaba intrase la cel mai bun liceu din oraş înaintea unora ca Bucur Stelea. Când să cred c-o împăcasem, a început iarăşi să dea apă la şoareci. Nu mai găseam nimic deştept de zis; am tăcut așadar, lăsând-o să îşi verse oful. Şi-am aflat: cum se trezea în fiecare dimineață la patru, înaintea cocoşului; cum scoatea apă din fântână, hrănea caprele, vacile, găinile şi pe porcul Stelică; cum pregătea ceva de îmbucat pentru surorile mai mici –, toate pe fugă, să prindă autobuzul de şapte spre Braşov. „Dacă ai vrut să fii doamnă la oraş, treaba ta!“ auzea Anişoara de la părinţii ei iubitori, în fiecare seară. Maică-sa voia să lase baltă învăţătura, oricum nu folosea la nimic, să pună osul în gospodărie şi la munca câmpului. Taică-su, mai subtil ori poate nehotărât, îi punea altă placă: ori vine numai cu zece pe linie, ori să stea la coada vacii, unde îi e locul! Anişoara n-avea batistă; a luat-o pe cea pe care i-o întindeam, şi-a suflat nasul, apoi şi-a adus aminte că nu terminase. – Ieri, ai mei s-au vorbit să mai cumpere două vaci, ca să vindem laptele. Cine crezi c-o să aibă grijă de ele? Întrebarea nu aşteapta un răspuns. Doar aprobare, înţelegere, simpatie. Tedi nu avea de nici unele când a intrat ca o furtună. Noroc că nu stătea vreuna dintre noi în spatele uşii izbite de perete, altfel toaleta fetelor ar fi avut de-acum un afiş nou-nouţ. Când a dat cu ochii de Anişoara – amărâtă şi plânsă cum era, părea că intrase la apă, deşi ne depăşea pe amândouă cu un cap –, Tedi şi-a încreţit fruntea. – Ce-ai fato? Ţi-au murit peţitorii, au dat bir cu fugiţii? Stelică e un bou, nu te poţi uita în gura lui! Anişoara s-a înseninat deodată, hâţânând cu vigoare din cap. Da, da, patrupedul din ultima bancă trebuia ignorat, uitat, şters din peisaj. Nu asta îmi bătusem gura s-o conving? Însă orice aş fi zis, auzit de la Teodora suna mai bine. Dar nu era bai, ca să rămân în tonalitate rurală. Cu o colegă de bancă ca a mea ar fi fost greu să mă plictisesc. Cine n-o plăcea pe Tedi? Profa de mate; poate fiindcă ne era şi dirigintă, ori nu suporta concurenţa. Erau în război din prima zi, al Gretei Lowitz pe faţă, al Teodorei unul de guerilă. Tedi îşi oxigena părul ca să arate ca Marilyn Monroe şi se machia la greu. În zilele când aveam ore cu diriga venea fără masca de teatru kabuki – mai să n-o recunosc! Cu matricola o rezolvase cosându-şi patru capse pe mânecă; o scotea şi-o punea într-o clipă. Mai complicat era cu uniforma, ba mini, ba puțin deasupra genunchilor – tivul se franjurise de-atâta desfăcut şi cusut. Se nimereau însă zile când aveam şi română, şi mate. Nasol! Trebuia să arate bine pentru BB, fără să intre în radarul Gretei, iar câteodată reuşea să treacă neobservată, alteori nu. Azi, ghinion. Diriga o dibuise şi o scosese cu capul din caiet, trimiţând-o să se spele pe faţă. A dat-o la o parte pe Anişoara de la chiuvetă – singura la curgea apa – şi s-a aplecat peste ligheanul de porţelan, stropindu-se pe obraji, pe pleoape. Întâi ca pisica, apoi, cum negreala nu se lua, frecându-se zdravăn. Proastă idee: creionul dermatograf nu se dădea șters, în schimb mascara se întinsese, fardul bleu-ciel coborâse sub ochi în cearcăne vinete, obrajii îşi arătau tencuiala din fond de ten căzută pe jumătate. – Arăţi ca mireasa lui Frankenstein, i-am spus. Cum n-auzise de monstrul lui Mary Shelley, a luat-o drept compliment. Anişoara i-a întins batista, tot albă, nu şi imaculată. Tedi s-a uitat la colega noastră, la bucata de pânză mototolită căreia i-a dat drumul în coşul de gunoi, apoi s-a răsucit spre mine. De obicei eram bună la prins priviri – dar pe asta am lăsat-o să se izbească de tăblia uşii pe care m-am grăbit s-o închid. Pe dinafară.

Eu şi cu tata eram nişte adevăraţi cinefili. De când intrase televizorul Rubin în casa noastră nu scăpam vreun film. Iar dacă, din cine ştie ce motive, absolut întemeiate, unul dintre noi pierdea vreun episod dintr-un serial, celălalt i-l povestea de-a fir în păr – eu mai adăugam amănunte de la mine, sare și piper. La ce ne uitam? La orice, acţiune să fie! Ne plăceau filmele de război, western, poliţiste, de capă şi spadă. Nici comediile nu erau de lepădat. Charlie Chaplin, Stan şi Bran ori Buster Keaton ne făceau să râdem atât de tare încât uneori mama băga capul pe uşă să vadă ce se întâmplă. Se uita la noi care ne țineam cu mâinile de burtă, la micul ecran, iarăşi la noi, să se convingă că suntem bine. Eram şi încă cum! Liniştită, se întorcea în bucătărie, unde lăsase vase de spălat sau tocana fierbând pe sobă. Nu îi plăceau comediile, iar filmele cu urmăriri sau cavalcade – nici atât. În toate vedeai bătăi, împuşcături, bombe căzând din cer, maşini ciocnindu-se, case făcute zob. Mama ar fi vrut ca toţi oamenii să se înţeleagă între ei, pe ecran şi-n viaţă. Era o pacifistă, zicea tata, ca şi cum i-ar fi atârnat de gât o medalie. Deşi, în rarele momente când ai mei nu se puneau de acord dacă să cumpere una sau alta din banii mereu drămuiţi – ea ieşea întotdeauna învingătoare. Ori poate tata o lăsa să câştige, fiindcă bătălia vorbelor nu i se părea de însemnătate. Mama se ducea totuşi la cinema. Ea şi cutia de batiste strigau prezent ori de câte ori rula o premieră la Popular – cu cerşetoare oarbe, prinţi ajunşi porcari, orfeline greu încercate de soartă, vagabonzi care nu se puteau opri din cântat, sau cu iubirea interzisă dintre un preot şi o călugăriţă, trimişi să convertească un trib de canibali. Filmele pe placul ei erau drame puternice, nu orişicum. Astea la care ne uitam eu şi tata îi păreau toate la fel: eroul şi negativii se alergau tot filmul, ei mulţi, bine înarmaţi şi diabolic de inteligenţi, el cu tot atâtea şanse de izbândă cât Maica Tereza într-un meci de box cu Cassius Clay. Totuși, eroul o scotea cumva la capăt, păşind în final spre un soare la asfințit cu puşca pe umăr şi celălalt braţ petrecut peste umerii fetei pe care o scăpase din ghearele bandiţilor, monştrilor sau omuleţilor verzi... Scenariile Hollywoodiene erau croite pe acelaşi calapod. Mama se uita cinci minute la secvenţa asupra căreia îi picaseră ochii, dădea din cap înţelepţeşte şi trăgea concluzia: „Filmul ăsta l-am mai văzut.“ După care se întorcea în bucătărie, de parcă acolo s-ar fi petrecut lucruri pasionante. Ar fi avut dreptate, dacă n-ar fi fost regula de aur a scenariilor, împrumutată din literatură: nu contează ce se întâmplă, ci cum. Filmul din seara asta, mai altfel decât restul, ridica o întrebare nouă: de ce. Te punea pe gânduri încă din titlu, Rebel fără cauză. Cum adică? Pe la minutul patruzeci nu mă lămurisem, iar la sfârşit eram tot ca la început – confuză. Povestea începea în arestul poliţiei, unde eroii făceau cunoştiinţă unul cu altul, iar noi, spectatorii, cu ei. Jim, Plato şi Judy erau trei tineri cu probleme de-ale americanilor, sătui de prea mult bine. James Dean se plictisise să-i audă pe ai lui certându-se din orice fleac. Natalie Wood se băga în toate buclucurile ca să îi facă lui taică-său în ciudă... Măcar avea unul, în timp ce al treilea actor, al cărui nume îl uitasem, era crescut de mamă, care nu prea își găsea timp pentru el. Ce să zic, nefericire mare pe cei doi băieți și pe fată, deși aveau ce mânca, cu ce să se îmbrace, locuiau în case frumoase şi se duceau la școală când și dacă aveau chef. Ce le lipsea? Nici ei nu ştiau, dar un lucru voiau cu siguranţă: mai multă atenţie de la cei din jur. Şi erau gata de orice ca să o capete! Căutând ei necazurile cu lumânarea, până la urmă le-au găsit. Plato a fost împuşcat de poliţişti, Jim şi Judy au scăpat ca prin urechile acului. Morala? Asta e, că nu prea avea. Sau poate înţelesurile erau atât de adânci încât trebuia săpat după ele. Am vrut să împrumut un hârleţ de la tata, care văzuse multe la viaţa lui – şi nu doar în filme. – Rebel, e de bine, am zis cu convingere. Să n-ai o cauză, e de rău. Cum să fii amândouă în acelaşi timp? – Nu poţi. Şi mi-a desluşit diferenţa dintre rebeliunile care, la fel ca alte cuvinte începând cu aceeași literă – revolte, revoluţii, răscoale și războaie – erau macazuri unde trenul istoriei ori trecea pe altă linie, ori deraia de-a dreptul. Toate aveau un scop, nu schimbarea de dragul schimbării. Când acesta lipsea, se iscau tulburări sociale, ca într-o mişcare moleculară unde particulele tind către starea de haos. Însă exista şi un alt soi de rebeliune: cea a copiilor faţă de părinţi. – Fiecare generaţie îşi închipuie că a inventat focul şi roata. Până la ei n-a fost nimic, iar după ei, Potopul. I-am dat dreptate, şi eu simţisem ceva asemănător faţă de bunica. De câte ori venea la Braşov, îi prezentam miracolele vieţii de la oraş – radioul, telefonul, dar mai ales televizorul –, cu mândrie de inventator. Ea nu știa să le folosească, era atât de stângace! Se pricepea, în schimb, la o mie de lucruri ce puneau pe roate gospodăria de la ţară, am înţeles după niște ani. Cu cât aflam mai multe despre bunica, cu atât podiumul pe care mă suisem singură mi se topea sub tălpi. Până când am ajuns cu picioarele pe pământ. – Rebeliunea asta... cât ţine? Semăna cu o răceală, se lua de la alţii şi trecea fără medicamente; dacă nu te împuşca poliţia înainte... Tata a ridicat din umeri, ca şi cum era de la sine înţeles. – Până când rebelii au, la rândul lor, copii. Şi dacă n-aveau? Rămâneau rebeli pentru tot restul vieţii? Înainte să întreb, mama ne-a chemat la masă. – E gata musacaua! Am închis televizorul fără regrete, în mijlocul Jurnalului. Oricum, ştirile erau copiate după cele de ieri: cincinalul în patru ani şi jumătate, depăşiri de plan, vizite de lucru; mai ales ultimele puteau umple singure programul televiziunii naţionale. Tata îi povestea mamei filmul serii, sărind peste secvenţele de violenţă care nu i-ar fi plăcut, aşa cum filmele lui Hitchcock îi dădea coșmaruri. Scenele de dragoste n-a trebuit să le taie, avusese grijă cenzura... Mama a ascultat cu luare-aminte ce se întâmplase pe micul ecran în timp ce prăjea vinete şi dădea carnea prin maşina de tocat. La sfârşit, a tras concluzia. – N-am pierdut nimic. – Eşti sigură? Nu cumva ai văzut filmul? S-a uitat la mine, mirată de ce mă apucase. – Măcar a fost cu happy end. Judy şi Jim au rămas împreună. Tata era împăciuitor, ca totdeauna. Însă mama s-a pornit, de parcă îi dăduse apă la moară. – Să-i vezi peste doi ani, la divorţ. Şi-aşa am aflat cum căsătoriile cu s-au zărit, s-au plăcut, s-au luat sunt mai puţin trainice decât cele puse la cale de părinţi, care ştiu ce e bine pentru miri. – A voastră cum a fost? m-a luat gura pe dinainte. – Aranjată! a râs tata. Glumea, cu siguranță. Nici el, nici mama nu mi-au spus cum se cunoscuseră, dar trebuie să fi fost un coup de foudre, vorba profei de franceză. Mi-l închipuiam pe tata în pantaloni şi geacă de piele, călare pe Awo Simson, pe mama fluturând o eşarfă la marginea şoselei; el frâna într-un iureş de colb, iar când norul de praf se risipea erau amândoi în şaua motocicletei, pornind în trombă spre un munte în vârful căruia scria cu brazi Stalin, în loc de Hollywood. Viaţa bate filmul, nu? Iar realitatea, ficţiunea. Întâlnirea alor mei, aflam acum cu uimire, nu fusese din cale-afară de romantică... După liceul de fete Principesa Elena, mama se angajase dactilografă la CFR pentru ca sora ei să poată urma Şcoala Comercială. Stăteau cu chirie într-o odăiţă cât o chilie, împărţind cu tanti Voichița, gazda lor, bucătăria; baie nu aveau, doar un lighean unde se spălau cu apă adusă de la cişmeaua din curte. Unele amănunte le ştiam deja şi s-au aşezat firesc în jurul poveştii spuse de tata, ca faldurile unei pelerine. Mama era o fată serioasă şi devreme acasă; nu intra în vorbă cu băieţi, nu era invitată la petrecerile celor de la birou şi mergea rareori la cinema – deşi pe atunci încă nu văzuse toate filmele. În schimb Suzi, mereu veselă ca și cum n-ar fi fost griji pe lume, avea o mulţime de peţitori. Veştile au picioare lungi şi merg mai repede decât maşina ori trenul, iar bunica, care primea buletinul de ştiri direct de la tanti Voichiţa, a intrat în panică. Dacă mezina se va mărita înaintea fetei celei mari? Ar râde întreg satul! Fiind ea o femeie de acţiune, s-a pus îndată pe treabă. Cunoştea toate familiile din Vlădeni, până într-a patra spiţă şi se descurca în păienjenişul de încuscriri mai lesne decât preotul care ţinea anuarul Bisericii. Bunicul din partea tatei şi fiii lui se întorseseră de la Chişinău, unde ruşii nu îi vedeau cu ochi buni pe români. În Basarabia pierduseră tot, iar familia era pe cale să se risipească. Doi dintre băieţi erau la Cluj, studenţi la medicină; al treilea frate îşi găsise serviciu la Braşov. Avea treizeci şi patru de ani pe atunci, un holtei nici cu caşul la gură, nici acrit de viaţă – numai bun de însurat, şi-a zis bunica. S-a înţeles cu părinţii lui, iar ei au vorbit cu fiul lor. Mai în glumă, mai în serios, tata le-a promis să o caute pe viitoarea – poate da, poate nu, zarurile nu fuseseră aruncate – posibilă mireasă. Fata cea mare a bunicii abia împlinise douăzeci şi trei de ani şi n-avea habar ce i se pregăteşte. Auzind că o caută un străin s-a cam speriat şi întâlnirea era cât pe ce să nu aibă loc. – Baba Voichiţa era tare de ureche, și-a amintit tata. I-am spus cum mă cheamă şi-a înţeles altceva. Mama i-a întărit spusele. – Vă caută un prieten, aşa ne-a zis, în loc de băiatul lui Bretin. Ce-am mai râs după aia, de câte ori ne aminteam! Suzi era curioasă să afle cine-i necunoscutul care le bate la uşă odată cu întunericul, după ce urcase străduţele înguste din Şchei. Și-așa l-au primit, noroc cu viitoarea mea mătușă. Altfel – m-a trecut un fior rece – n-aş fi fost astăzi pe lume. N-am fi stat toţi trei în jurul mesei de la bucătărie, mâncând musaca de vinete și depănând amintiri. Oaspetele la ceas de seară şi surorile se plăcuseră, iar mama şi tata mai mult de-atât. Până la urmă ieşise cum voia bunica. Un deznodământ fericit, pe care mi l-am închipuit în felul meu. – V-aţi îndrăgostit la prima vedere! Ai mei nu îmi ascundeau nimic, ceea ce era bine; însă câteodată mama exagera cu sinceritatea. – Nu, nici la a doua. Întâi am fost prieteni, vorba babei Voichiţa. Tot mai buni, cu fiecare întâlnire. Restul, îl ştii. Aş fi vrut să aflu mai multe, dacă tot deschiseseră robinetul dezvăluirilor. Însă, chiar în clipa aceea, am auzit soneria. Mama se apucase de spălat vase, tata le ștergea. Singura fără ocupaţie eram eu. Mă bătea gândul să nu deschid – când sunetele au răbufnit iarăşi, cu o notă de urgenţă. Oaspetele, oricine-ar fi fost, rămăsese cu degetul înfipt în butonul soneriei. Era trecut de zece, o oră nepotrivită pentru vizite. Un străin, în fapt de seară! Am deschis, abia ascunzându-mi dezamăgirea: nu era decât vecina noastră, doamna Spireanu, venită să împrumute râşniţa de măcinat pesmet. Oricum ar fi fost cam devreme, luna viitoare abia împlineam treisprezece ani. Peste alți zece, poate...

Bunicii n-ar trebui să moară niciodată. Bunicul din partea mamei şi amândoi din partea tatei plecaseră într-altă lume înainte ca eu să ajung în asta. O avusesem doar pe bunica. Şi-acum, nici pe ea. Nu puteam să cred că nu mai e, iar locul pe care-l ocupase în viaţa mea va rămâne gol pentru totdeauna. Încă o vedeam pe prispa casei din Vlădeni, cum i se aprindea chipul de o lumină venită dinăuntru când mă vedea intrând cu mama de mână pe poartă. Cum i se abureau ochii și îi ştergea pe furiş cu dosul palmei când plecam și ea ne petrecea cu privirea de pe veranda umbrită de crengile mărului pădureţ. Bunica nu mă certase vreodată. Nici când mă ascundeam de ea pe strada Lungă şi se speria că mă pierduse, nici când luam ouăle de sub cloşcă şi i le aduceam să facă păpară. Şi amintirile veneau, de-a valma, de parcă pândiseră în spatele unei uşi pe care cineva o descuiase din greşeală. La fel cum bunica deschisese într-o seară cufărul cu amintiri, îmi arătase fotografia bunicului, îmi citise scrisorile şi poeziile lui de pe foi îngălbenite. Tot atunci aflasem despre fratele ei Dumitru, de care nu mai ştia nimic după ce îi despărţise un ocean şi răutatea oamenilor. Poveştile nu erau cu feţi-frumoşi, căpcăuni şi zmei, ci cu oameni în carne şi oase ce trăiau în amintirea femeilor din neamul nostru. Poveşti adevărate pe care nimeni nu le scrisese încă. Şi-acum, poveştile amuţiseră. Mă lăsaseră cu o întrebare pe care n-aveam cui să o pun. Unde era bunica? În trupul ţeapăn ce stătuse o noapte întreagă în Casa Rece, ca toţi cei care o cunoscuseră să o poată acoperi cu flori şi uitare? În coşciugul purtat de căruţa groparilor pe aleea spre cimitir, apoi printre crucile sub care morţii satului îşi dormeau somnul? În groapa unde coborâseră lada de lemn, azvârlind deasupra bulgări de pământ ca pe nişte pietre? Bunicii nu îi plăcea întunericul, nici încăperile joase şi strâmte. Când trebuia să coboare în pivniţă, trimitea fetele sau pe Gheorghe. Iubea soarele şi Lunca plină de flori care îi desfăta dimineţile. Trebuie să fi fost deja acolo, în lunca de dincolo, unde bunicul ajunsese înaintea ei şi o aşteptase fără să simtă trecerea celor treizeci și patru de ani. Răbdare şi timp; cei vii nu au nici una, nici alta, iar morţilor le prisosesc. Nu mai fusesem la vreo înmormântare și – judecând după privirile lungi ale sătenilor şi şuşotelile câtorva babe cârcotașe – n-am făcut ce ar fi trebuit, să intru în Casa Rece ca să sărut fruntea mortului, cum era obiceiul. Ai mei nu m-au silit să o fac, iar bunica m-ar fi iertat dacă ar fi fost acolo. Dar nu era, n-avea cum să fie. Am aşteptat afară, pe banca de sub nucul din spatele bisericii, până când au pus coşciugul în căruţă, acoperindu-l cu jerbe și coroane. Garoafe albe, garoafe roşii, trandafiri, crizanteme şi crini – nici una nu era preferata bunicii, care iubea florile de câmp, la fel ca mine. Albăstrele, garofiţe, sulfină, bujorei, ciuboţica cucului şi altele – cu nume pe care le uitasem, dar ea le-ar fi ştiut pe toate –, se amestecau în buchetul ce îmi atârna într-o mână, de parcă era prea greu. De cealaltă m-a apucat tata, trăgându-mă lângă el sub umbrelă. Când începuse să plouă? În Luncă, unde culesesem florile, era senin; la fel peste cele două dealuri pe care cimitirul le umpluse de cruci. O clipă soarele strălucea între norişori albi, în cealaltă cerul aşezase peste lume o lespede de plumb ca în poezia lui Bacovia. „Dacă plouă la înmormântarea cuiva, mortului îi pare rău după viaţă“, îmi spusese bunica când o văzusem ultima oară. M-am mirat de vorbele acelea, poate deja nu mai era ea, începuse să plece. Mâinile îi erau reci, chipul mai alb decât perna spitalului Mârzescu, unde o internaseră după o pneumonie. „Luaţi-o acasă, nu e nimic de făcut“, l-am auzit pe doctor spunându-i lui tanti Suzi. Surorile au hotărât să o aducă la noi, unde avea camera pregătită să o primească. N-au apucat. S-a stins în aceeaşi noapte, fără o lumânare la căpătâi. Cine să i-o aprindă? Într-un spital comunist nu îşi aveau locul candele sau icoane, iar preoţii n-aveau ce să caute. Aici, bunica păcălise sistemul. Se spovedise şi luase împărtăşanie înainte să fie internată. „Nu se ştie niciodată“, le-a spus fetelor ei. Vorbe într-o doară pe care nu le-au luat în seamă. Poate de-asta m-a rugat pe mine să strecor o carte de rugăciuni în micul bagaj, pregătit ca pentru o călătorie. Bunica nu s-a mai întors; ce-au luat de la Morga spitalului era numai o parte din ea, cea mai puţin importantă. Însă era tot ce rămăsese şi surorile au dus-o la Vlădeni, să fie alături de bunicul, aşa cum îşi dorise. Moartea, care îi despărţise o vreme, acum îi unea. Tata, căruia ceremoniile nu-i spuneau mare lucru, mi-a împărtăşit în drum spre Vlădeni încă o vorbă pe care aveam să o ţin minte: „Obiceiurile de îngropăciune sunt făcute pentru cei vii. Morţilor nu le pasă dacă sunt puşi în pământ, arşi împreună cu corabia ca la vikingi sau lăsaţi să se usuce în copaci după datina indienilor.“ După aia i-a părut rău de ce zisese, dar era şi el supărat. Ginerii nu îşi au la inimă soacrele, însă tata era excepţia care confirmă regula. Şi bunica îl plăcuse dintru început; nu şi pe Tiberiu – poate de-asta stătea cu mai multă tragere de inimă la noi decât la mătușa mea. Da, ritualurile erau pentru cei rămaşi, nu pentru cei plecați. Cum ar fi fost bocitul. Vecine cu care bunica îşi dădea bună ziua şi cam atât, plângeau de sărea broboada de pe ele, de parcă le murise norocul. Plângea şi tanti Suzi, dar tăcut, lacrimile îi alunecau pe obraji fără să încerce să le oprească, poate nu le simţea – de unde avea atâtea? Bărbaţii nu plângeau; nici mama. Stătea cu ochii pe preot și pe cantor, să facă slujba cum trebuie, doar nu se zgârcise la bani! Astăzi toate trebuiau să fie cum se cuvine, cum fusese lăsat din bătrâni. Bunica, dacă privea cumva de sus, avea să fie mulţumită. Mama îşi pusese lacrimile de-o parte, să le verse mâine ori în altă zi, când va fi vreme. Dacă vreuna se trecura pe la colţurile pleoapelor o ştergea repede cu dosul palmei, ruşinată de clipa de slăbiciune. Şi erau multe de făcut! După priveghi, slujba de la Casa Rece şi cea de la mormânt, urma parastasul. Curtea bunicii se umpluse cu mese şi laviţe lungi, împrumutate de la Căminul Cultural. Pe ştergarele aşternute de tanti Suzi, mama a aşezat coşuri cu pâine caldă, abia scoasă din cuptor, şi tăvile cu gustări: pastramă, cabanoşi, şuncă, jumări şi muşchi ţigănesc tăiate în felii sau cubuleţe, cârnaţi şi carne de la Crăciun, păstrate în borcane cu untură. Tata a înşiruit paharele, lăsând din loc în loc câte o sticlă cu vin sau palincă. Mi-am adus contribuţia punând câte o carafă cu apă la fiecare masă – deşi ştiam că de asta nu o să se atingă nimeni. Apa e pentru spălat, dacă o bei faci broaşte-n burtă, erau convinși vlădărenii. Farfuriile şi tacâmurile aveau șervețele împăturite lângă fiecare, să nu trebuiască omul să se şteargă pe mâini cu faţa de masă... După care tuşa Varvara a pus străchinile cu murături: castraveţi în saramură sau oţet, gogoşari, varză murată şi gogonele. Vlădeni era un sat mai degrabă mic; n-avea primărie, numai biserică, o şcoală de patru clase şi nelipsita cârciumă comunală. Toţi se ştiau rude de departe, măcar de la Adam şi Eva. Şi toţi o cunoscuseră pe bunica, îi dădeau binețe dacă li se încrucişau paşii pe uliţă. La cimitir veniseră destui, la praznic şi mai mulţi – curtea atât de largă încât puteai întoarce un car cu boi părea neîncăpătoare. Bunica s-ar fi bucurat să vadă atâta lume venită pentru ea – deși unii îi călcau prima oară în bătătură. Nu era bai! Aveam mâncare şi băutură îndeajuns, credea tanti Suzi – deşi, când a trebuit să aducă alte scaune, nu mai era atât de sigură. S-a liniştit abia după ce a văzut tăvile cu frigărui și mici umplând mesele. Mai erau oala de sarmale clocotind pe plită vegheată de o vecină, ceaunul cu mămăligă şi burdufurile cu brânză din care alte două pregăteau bulzuri, iar în pivniţă un butoi de vin aşteptând să i se dea cep – sigur nu va rămâne nimeni cu farfuria ori paharul goale! Mesenii n-aveau nevoie de vreun îndemn; s-au pus gospodăreşte pe mâncat şi băut, dar mai ales pe vorbit. Întâi, despre bunica. Un unchiaş uitat de ani şi-o amintea codană, prinzându-se întâia oară în horă. Altul jucase la nunta ei cu feciorul lui Enache. Gheorghe şi Elena – îmi sunau ca numele unor străini, dintr-o vreme când nu erau încă bunicii mei. Bunicul dăduse de băut la tot satul când i se născuse un fecior căruia i-a zis tot Gheorghe, după obiceiul pământului. Dar şi mai tare s-a bucurat de cele două fete, fără să se împotrivească când bunica le-a botezat Ermina şi Suzana, spre mirarea vlădărenilor. Fusese şi un alt băiat, însă acela n-a avut zile. Aşa era viaţa omului, cu bucurii, cu necazuri, iar ultimele păreau mai uşor de dus când aveai cu cine să le împarţi. La Braşov, străzile erau pline de necunoscuţi pe lângă care treceai fără să îi bagi în seamă. La Vlădeni, cum ieşeai în uliţă începeai să dai bineţe în dreapta şi-n stânga. În sat nu era loc de secrete, toţi ştiau totul despre fiecare. Iar viaţa bunicilor fusese o carte deschisă. Nu doar evenimentele de însemnătate erau trăite laolaltă cu obştea, ci şi întâmplările mărunte, din care se ţes anii: ziua când tuşa Varvara se îmbrăcase cu hainele bunicii ca să poată mulge bivoliţa, ce nu îngăduia pe nimeni în afara stăpânei... Dimineaţa în care bunicul găsise coteţul pustiit şi toate găinile omorâte de un dihor venit din pădure... Seara când cei patru bouleni se întorseseră singuri de la păşune, iar Ermina, care credea că îi pierduse, dormise în Luncă de frica pedepsei... Pe unele le știam de la mama ori de la tanti Suzi, pe altele le auzeam pentru prima dată. Prin câte mai trecuse bunica! Nu era de mirare să-i fi albit părul... Tata punea pe mese alte damigene cu vin, să lunece pe gât sarmalele care abureau în cratiţele aduse din bucătărie, iar vorbele despre ce fusese se amestecau tot mai mult cu altele despre ce va fi. O toamnă ploioasă, se temeau vlădărenii, n-o să apuce să strângă cartofii, care vor putrezi sub zăpezi. Şi aşa CAP-ul nu le dădea mare lucru după o vară de trudit pe ţarini. Dacă nici recoltă nu va fi, ce însemna o zecime din nimic? Cum grijile zilei de mâine atârnau mai greu decât amintirile, oamenii pomeneau tot mai des despre vremurile când pământul era al lor şi nu sufla vântul prin grajduri şi hambare. Unii, încă tineri sau în putere, se gândeau să îşi ia serviciu la Braşov, cum făcuseră alții care câştigau binişor, chiar dacă trebuiau să facă naveta în fiecare zi. Curând, au uitat-o pe bunica. Morţii cu morţii, viii cu ce le-a mai rămas. Singurul care nu scotea o vorbă era fratele mai mare al mamei. Nu-i spuneam unchi, fiindcă nu mă puteam gândi la el ca la un adult. Când aveam patru ani şi el patruzeci, îmi părea un tovarăş de joacă. De-atunci mai crescusem, însă îl găseam de fiecare dată la fel, un zdrahon blând, cu minte de copil. Gheorghe se născuse cu un beteşug; nu al trupului, ci al minţii. Întâi părinţii, apoi surorile şi cumnaţii îl purtaseră zadarnic pe la doctori din Braşov şi Bucureşti, până când unul, mai şcolit, de la spitalul de psihiatrie Voila îi pusese diagnosticul: autism. O boală pentru care vlădărenii găsiseră niște nume mai pe înţelesul lor: sărac cu duhul, idiotul satului, zărghit. Sminteala lui era una liniştită, care nu supăra pe nimeni. Era ascultător, făcea tot ce i se cerea, dar trebuia întâi să înveţe orice lucru, oricât de simplu. Bunica îi arăta cum se întețește focul, cum se ţine o greblă în mână, cum se curăță zăpada cu lopata. Însă orice deprindea dădea repede uitării, ca şi cum ar fi fost lipsit de însemnătate. „Gheorghe nu trăieşte în lumea noastră. O are pe a lui, o poartă cu el oriunde, aşa cum melcul îşi duce în spate cochilia.“ Tanti Suzi îmi spusese vorbele astea. Aveam puţini ani când le-am auzit şi nu le-am priceput prea bine. De-atunci m-am gândi deseori la ele, până le-am găsit un înţeles... Era ca atunci când citeşti pe nerăsuflate un roman. Intri în lumea lui şi duci o vreme viaţa personajelor, însă după ultima pagină, pe care scrie sfârşit, te întorci la realitatea ta. Cum ar fi să n-o mai poţi face? Gheorghe trăia într-o carte scrisă într-o limbă străină, pe care nimeni altcineva n-o putea citi. Cât era la Braşov sau în Dumbrăviţa cu vreo treabă, bunica îl lăsa în grija gospodarilor de peste drum; aşa făcuse şi de data asta, dându-le ouă, slănină și lapte de bivoliţă drept plată pentru găzduire. Nici Gheorghe nu stătea degeaba în bătătura vecinilor. Spărgea lemne, rânea în grajd şi hrănea animalele cu care se înţelegea mai bine decât cu oamenii. Când se terminau vreascurile pentru foc îl trimiteau după altele, în pădure. El aduna câte putea duce şi se întorcea cocoşat de povară. Când nu găsea uscături în miriştea de lângă sat cauta mai departe, iar câteodată îl prindea întunericul. Rămânea atunci să doarmă între copaci, că-i plăcea pădurea – şi sub soare, şi sub stele. Aşa fusese în noaptea de priveghi. Vecinii n-avuseseră de unde să îl ia, iar când venise de pe coclauri bunica era în drum spre cimitir. Ca şi mine, Gheorghe n-o văzuse moartă – eu, fiindcă nu voiam, el dintr-o întâmplare. Fiul cel mare al bunicii s-a mirat să găsească curtea plină de lume, mesele încărcate cu mâncare şi băutură ca la o nuntă – numai muzica lipsea. Tata i-a spus de ce, tanti Suzi l-a aşezat între meseni, mama i-a umplut farfuria cu de toate. Gheorghe ducea mâncarea la gură, o mesteca fără grabă şi-o înghiţea, apoi lua altă bucată, tot cu mâna, fiindcă nimeni nu reuşise să îl deprindă rostul tacâmurilor. Acum îşi înălţase ochii din farfurie, fără să privească pe cineva anume, de parcă întrebarea era adresată tuturor. – Unde-i mămuca? Sătenii se obişnuiseră într-atât cu tăcerile lui, încât s-au mirat auzindu-l. Din dreapta, tuşa Varvara i-a deslușit, răbdătoare, al cui praznic ne adunase acolo. A câta oară auzea asta? Gheorghe a ascultat-o fără să o creadă. N-o văzuse pe bunica decât vie, pentru el aşa avea să rămână. Încercasem şi eu scamatoria asta, însă nu-mi ieşise. Şi-o clipă, una singură, am vrut să fiu în locul unchiului meu autist, să-mi pot lua închipuirile drept realitate. Gheorghe avea o barbă de câteva zile şi surtucul mototolit în care dormise. De o viaţă, bunica îl veghea ca pe un copil. Îi spăla hainele, avea grijă să se îmbrace gros iarna şi să poarte pălărie vara, îi scurta pletele cu foarfeca, îl bărbierea cu mâna ei; altfel, de neîndemânatic ce era, s-ar fi tăiat de fiecare dată... Cine o să facă toate astea de acum înainte? Între timp, ultimul fel de mâncare, bulzul cu mămăligă şi smântână, trecuse din bucătărie pe platourile de unde mesenii îşi puneau în farfurii. Cum paharele erau din nou goale, mama a coborât în pivniţă să-l ajute pe tata la trecutul vinului din butoi în sticle. Din poartă, tanti Suzi mi-a făcut semn s-o urmez. Ştiam unde se duce: să vorbească la telefon cu unchiul Tiberiu. Îl lăsase pe văru-meu acasă bolnăvior, în grija tatălui. Deşi era ditamai elevul la liceul Meşotă, Sorin făcuse una dintre bolile copilăriei pe care, pare-se, nu o luase la timpul potrivit. Eu le bifasem, nu scăpasem vreuna, puteam sta liniştită în privinţa asta. Cum am zis, Vlădeni n-avea nici primărie, care era la Dumbrăviţa, darămite abonaţi telefonici. Firul însă trecea pe acolo, aşa că au pus un aparat, de sămânţă. Casa bunicii era în capul satului, telefonul la Căminul Cultural din centru; era de mers până acolo, dar se potrivise bine – aveam de vorbit cu mătuşa. Să o întreb de-a dreptul, ori pe ocolite? „Vorba lungă, sărăcia omului“, ar fi zis bunica. Am ascultat sfatul, luând-o pe scurtătură. – Cine o să aibă grijă de Gheorghe? Se gândise la asta, ba chiar vorbise cu unchiul Tiberiu, cu mama şi cu tata. O adunare de familie la care nu fusesem chemată. Ciudat, ai mei nu luau hotărâri fără să mă întrebe, măcar de formă, ca să fim în formaţie completă. Acum fusese altfel, şi-am înţeles curând de ce. – Tiberiu a găsit un loc liber la Voila. Sunt doctori buni acolo, e curat şi linişte. Bolnavii au o curte mare unde să se plimbe... Tanti Suzi vorbea de locul acela ca despre un hotel de trei stele. Pe cine încerca să păcălească, pe mine sau pe ea? La Voila nu era decât un azil, orice alt nume i-ai fi dat. M-am oprit în mijlocul uliţei, ca să mă uit în ochii mătuşă-mii. – Ai promis! Ştia ce, ştia când. Cu șase ani în urmă eram amândouă în casa bunicii şi, după ce îmi povestise despre copilăria ei şi a mamei – mai puţin veselă decât a lui Creangă – ajunseserăm la ce s-ar întâmpla cu Gheorghe dacă... „Îl luăm la Braşov, n-o să ajungă la mila străinilor“, mi-a spus atunci. Ce se schimbase? – Stăm la bloc, și-așa suntem înghesuiți. Îl luăm la noi, pe strada Lungă! ar fi trebuit să-i răspund. N-am făcut-o. Şi apartamentul nostru era mic, şi-apoi... Ai mei erau toată ziua la serviciu, eu la şcoală. Ce să facă Gheorghe în lipsa noastră, să joace table în curte cu Bodor-baci? Nu-l vedeam pe fiul autist al bunicii la oraş, aşa cum nu îşi găsise locul nici în sat. Se potrivea măcar undeva, într-o lume unde toţi erau altfel decât el? Supărarea împotriva mătuşii, a unchiului Tiberiu şi alor mei era un vin tulbure, adunând pe fund drojdia vinovăţiei. Lumea e nedreaptă fiindcă oamenii o fac aşa. Iar eu eram unul dintre ei.