Search this site

Eu şi cu tata eram nişte adevăraţi cinefili. De când intrase televizorul Rubin în casa noastră nu scăpam vreun film. Iar dacă, din cine ştie ce motive, absolut întemeiate, unul dintre noi pierdea vreun episod dintr-un serial, celălalt i-l povestea de-a fir în păr – eu mai adăugam amănunte de la mine, sare și piper. La ce ne uitam? La orice, acţiune să fie! Ne plăceau filmele de război, western, poliţiste, de capă şi spadă. Nici comediile nu erau de lepădat. Charlie Chaplin, Stan şi Bran ori Buster Keaton ne făceau să râdem atât de tare încât uneori mama băga capul pe uşă să vadă ce se întâmplă. Se uita la noi care ne țineam cu mâinile de burtă, la micul ecran, iarăşi la noi, să se convingă că suntem bine. Eram şi încă cum! Liniştită, se întorcea în bucătărie, unde lăsase vase de spălat sau tocana fierbând pe sobă. Nu îi plăceau comediile, iar filmele cu urmăriri sau cavalcade – nici atât. În toate vedeai bătăi, împuşcături, bombe căzând din cer, maşini ciocnindu-se, case făcute zob. Mama ar fi vrut ca toţi oamenii să se înţeleagă între ei, pe ecran şi-n viaţă. Era o pacifistă, zicea tata, ca şi cum i-ar fi atârnat de gât o medalie. Deşi, în rarele momente când ai mei nu se puneau de acord dacă să cumpere una sau alta din banii mereu drămuiţi – ea ieşea întotdeauna învingătoare. Ori poate tata o lăsa să câştige, fiindcă bătălia vorbelor nu i se părea de însemnătate. Mama se ducea totuşi la cinema. Ea şi cutia de batiste strigau prezent ori de câte ori rula o premieră la Popular – cu cerşetoare oarbe, prinţi ajunşi porcari, orfeline greu încercate de soartă, vagabonzi care nu se puteau opri din cântat, sau cu iubirea interzisă dintre un preot şi o călugăriţă, trimişi să convertească un trib de canibali. Filmele pe placul ei erau drame puternice, nu orişicum. Astea la care ne uitam eu şi tata îi păreau toate la fel: eroul şi negativii se alergau tot filmul, ei mulţi, bine înarmaţi şi diabolic de inteligenţi, el cu tot atâtea şanse de izbândă cât Maica Tereza într-un meci de box cu Cassius Clay. Totuși, eroul o scotea cumva la capăt, păşind în final spre un soare la asfințit cu puşca pe umăr şi celălalt braţ petrecut peste umerii fetei pe care o scăpase din ghearele bandiţilor, monştrilor sau omuleţilor verzi... Scenariile Hollywoodiene erau croite pe acelaşi calapod. Mama se uita cinci minute la secvenţa asupra căreia îi picaseră ochii, dădea din cap înţelepţeşte şi trăgea concluzia: „Filmul ăsta l-am mai văzut.“ După care se întorcea în bucătărie, de parcă acolo s-ar fi petrecut lucruri pasionante. Ar fi avut dreptate, dacă n-ar fi fost regula de aur a scenariilor, împrumutată din literatură: nu contează ce se întâmplă, ci cum. Filmul din seara asta, mai altfel decât restul, ridica o întrebare nouă: de ce. Te punea pe gânduri încă din titlu, Rebel fără cauză. Cum adică? Pe la minutul patruzeci nu mă lămurisem, iar la sfârşit eram tot ca la început – confuză. Povestea începea în arestul poliţiei, unde eroii făceau cunoştiinţă unul cu altul, iar noi, spectatorii, cu ei. Jim, Plato şi Judy erau trei tineri cu probleme de-ale americanilor, sătui de prea mult bine. James Dean se plictisise să-i audă pe ai lui certându-se din orice fleac. Natalie Wood se băga în toate buclucurile ca să îi facă lui taică-său în ciudă... Măcar avea unul, în timp ce al treilea actor, al cărui nume îl uitasem, era crescut de mamă, care nu prea își găsea timp pentru el. Ce să zic, nefericire mare pe cei doi băieți și pe fată, deși aveau ce mânca, cu ce să se îmbrace, locuiau în case frumoase şi se duceau la școală când și dacă aveau chef. Ce le lipsea? Nici ei nu ştiau, dar un lucru voiau cu siguranţă: mai multă atenţie de la cei din jur. Şi erau gata de orice ca să o capete! Căutând ei necazurile cu lumânarea, până la urmă le-au găsit. Plato a fost împuşcat de poliţişti, Jim şi Judy au scăpat ca prin urechile acului. Morala? Asta e, că nu prea avea. Sau poate înţelesurile erau atât de adânci încât trebuia săpat după ele. Am vrut să împrumut un hârleţ de la tata, care văzuse multe la viaţa lui – şi nu doar în filme. – Rebel, e de bine, am zis cu convingere. Să n-ai o cauză, e de rău. Cum să fii amândouă în acelaşi timp? – Nu poţi. Şi mi-a desluşit diferenţa dintre rebeliunile care, la fel ca alte cuvinte începând cu aceeași literă – revolte, revoluţii, răscoale și războaie – erau macazuri unde trenul istoriei ori trecea pe altă linie, ori deraia de-a dreptul. Toate aveau un scop, nu schimbarea de dragul schimbării. Când acesta lipsea, se iscau tulburări sociale, ca într-o mişcare moleculară unde particulele tind către starea de haos. Însă exista şi un alt soi de rebeliune: cea a copiilor faţă de părinţi. – Fiecare generaţie îşi închipuie că a inventat focul şi roata. Până la ei n-a fost nimic, iar după ei, Potopul. I-am dat dreptate, şi eu simţisem ceva asemănător faţă de bunica. De câte ori venea la Braşov, îi prezentam miracolele vieţii de la oraş – radioul, telefonul, dar mai ales televizorul –, cu mândrie de inventator. Ea nu știa să le folosească, era atât de stângace! Se pricepea, în schimb, la o mie de lucruri ce puneau pe roate gospodăria de la ţară, am înţeles după niște ani. Cu cât aflam mai multe despre bunica, cu atât podiumul pe care mă suisem singură mi se topea sub tălpi. Până când am ajuns cu picioarele pe pământ. – Rebeliunea asta... cât ţine? Semăna cu o răceală, se lua de la alţii şi trecea fără medicamente; dacă nu te împuşca poliţia înainte... Tata a ridicat din umeri, ca şi cum era de la sine înţeles. – Până când rebelii au, la rândul lor, copii. Şi dacă n-aveau? Rămâneau rebeli pentru tot restul vieţii? Înainte să întreb, mama ne-a chemat la masă. – E gata musacaua! Am închis televizorul fără regrete, în mijlocul Jurnalului. Oricum, ştirile erau copiate după cele de ieri: cincinalul în patru ani şi jumătate, depăşiri de plan, vizite de lucru; mai ales ultimele puteau umple singure programul televiziunii naţionale. Tata îi povestea mamei filmul serii, sărind peste secvenţele de violenţă care nu i-ar fi plăcut, aşa cum filmele lui Hitchcock îi dădea coșmaruri. Scenele de dragoste n-a trebuit să le taie, avusese grijă cenzura... Mama a ascultat cu luare-aminte ce se întâmplase pe micul ecran în timp ce prăjea vinete şi dădea carnea prin maşina de tocat. La sfârşit, a tras concluzia. – N-am pierdut nimic. – Eşti sigură? Nu cumva ai văzut filmul? S-a uitat la mine, mirată de ce mă apucase. – Măcar a fost cu happy end. Judy şi Jim au rămas împreună. Tata era împăciuitor, ca totdeauna. Însă mama s-a pornit, de parcă îi dăduse apă la moară. – Să-i vezi peste doi ani, la divorţ. Şi-aşa am aflat cum căsătoriile cu s-au zărit, s-au plăcut, s-au luat sunt mai puţin trainice decât cele puse la cale de părinţi, care ştiu ce e bine pentru miri. – A voastră cum a fost? m-a luat gura pe dinainte. – Aranjată! a râs tata. Glumea, cu siguranță. Nici el, nici mama nu mi-au spus cum se cunoscuseră, dar trebuie să fi fost un coup de foudre, vorba profei de franceză. Mi-l închipuiam pe tata în pantaloni şi geacă de piele, călare pe Awo Simson, pe mama fluturând o eşarfă la marginea şoselei; el frâna într-un iureş de colb, iar când norul de praf se risipea erau amândoi în şaua motocicletei, pornind în trombă spre un munte în vârful căruia scria cu brazi Stalin, în loc de Hollywood. Viaţa bate filmul, nu? Iar realitatea, ficţiunea. Întâlnirea alor mei, aflam acum cu uimire, nu fusese din cale-afară de romantică... După liceul de fete Principesa Elena, mama se angajase dactilografă la CFR pentru ca sora ei să poată urma Şcoala Comercială. Stăteau cu chirie într-o odăiţă cât o chilie, împărţind cu tanti Voichița, gazda lor, bucătăria; baie nu aveau, doar un lighean unde se spălau cu apă adusă de la cişmeaua din curte. Unele amănunte le ştiam deja şi s-au aşezat firesc în jurul poveştii spuse de tata, ca faldurile unei pelerine. Mama era o fată serioasă şi devreme acasă; nu intra în vorbă cu băieţi, nu era invitată la petrecerile celor de la birou şi mergea rareori la cinema – deşi pe atunci încă nu văzuse toate filmele. În schimb Suzi, mereu veselă ca și cum n-ar fi fost griji pe lume, avea o mulţime de peţitori. Veştile au picioare lungi şi merg mai repede decât maşina ori trenul, iar bunica, care primea buletinul de ştiri direct de la tanti Voichiţa, a intrat în panică. Dacă mezina se va mărita înaintea fetei celei mari? Ar râde întreg satul! Fiind ea o femeie de acţiune, s-a pus îndată pe treabă. Cunoştea toate familiile din Vlădeni, până într-a patra spiţă şi se descurca în păienjenişul de încuscriri mai lesne decât preotul care ţinea anuarul Bisericii. Bunicul din partea tatei şi fiii lui se întorseseră de la Chişinău, unde ruşii nu îi vedeau cu ochi buni pe români. În Basarabia pierduseră tot, iar familia era pe cale să se risipească. Doi dintre băieţi erau la Cluj, studenţi la medicină; al treilea frate îşi găsise serviciu la Braşov. Avea treizeci şi patru de ani pe atunci, un holtei nici cu caşul la gură, nici acrit de viaţă – numai bun de însurat, şi-a zis bunica. S-a înţeles cu părinţii lui, iar ei au vorbit cu fiul lor. Mai în glumă, mai în serios, tata le-a promis să o caute pe viitoarea – poate da, poate nu, zarurile nu fuseseră aruncate – posibilă mireasă. Fata cea mare a bunicii abia împlinise douăzeci şi trei de ani şi n-avea habar ce i se pregăteşte. Auzind că o caută un străin s-a cam speriat şi întâlnirea era cât pe ce să nu aibă loc. – Baba Voichiţa era tare de ureche, și-a amintit tata. I-am spus cum mă cheamă şi-a înţeles altceva. Mama i-a întărit spusele. – Vă caută un prieten, aşa ne-a zis, în loc de băiatul lui Bretin. Ce-am mai râs după aia, de câte ori ne aminteam! Suzi era curioasă să afle cine-i necunoscutul care le bate la uşă odată cu întunericul, după ce urcase străduţele înguste din Şchei. Și-așa l-au primit, noroc cu viitoarea mea mătușă. Altfel – m-a trecut un fior rece – n-aş fi fost astăzi pe lume. N-am fi stat toţi trei în jurul mesei de la bucătărie, mâncând musaca de vinete și depănând amintiri. Oaspetele la ceas de seară şi surorile se plăcuseră, iar mama şi tata mai mult de-atât. Până la urmă ieşise cum voia bunica. Un deznodământ fericit, pe care mi l-am închipuit în felul meu. – V-aţi îndrăgostit la prima vedere! Ai mei nu îmi ascundeau nimic, ceea ce era bine; însă câteodată mama exagera cu sinceritatea. – Nu, nici la a doua. Întâi am fost prieteni, vorba babei Voichiţa. Tot mai buni, cu fiecare întâlnire. Restul, îl ştii. Aş fi vrut să aflu mai multe, dacă tot deschiseseră robinetul dezvăluirilor. Însă, chiar în clipa aceea, am auzit soneria. Mama se apucase de spălat vase, tata le ștergea. Singura fără ocupaţie eram eu. Mă bătea gândul să nu deschid – când sunetele au răbufnit iarăşi, cu o notă de urgenţă. Oaspetele, oricine-ar fi fost, rămăsese cu degetul înfipt în butonul soneriei. Era trecut de zece, o oră nepotrivită pentru vizite. Un străin, în fapt de seară! Am deschis, abia ascunzându-mi dezamăgirea: nu era decât vecina noastră, doamna Spireanu, venită să împrumute râşniţa de măcinat pesmet. Oricum ar fi fost cam devreme, luna viitoare abia împlineam treisprezece ani. Peste alți zece, poate...

Bunicii n-ar trebui să moară niciodată. Bunicul din partea mamei şi amândoi din partea tatei plecaseră într-altă lume înainte ca eu să ajung în asta. O avusesem doar pe bunica. Şi-acum, nici pe ea. Nu puteam să cred că nu mai e, iar locul pe care-l ocupase în viaţa mea va rămâne gol pentru totdeauna. Încă o vedeam pe prispa casei din Vlădeni, cum i se aprindea chipul de o lumină venită dinăuntru când mă vedea intrând cu mama de mână pe poartă. Cum i se abureau ochii și îi ştergea pe furiş cu dosul palmei când plecam și ea ne petrecea cu privirea de pe veranda umbrită de crengile mărului pădureţ. Bunica nu mă certase vreodată. Nici când mă ascundeam de ea pe strada Lungă şi se speria că mă pierduse, nici când luam ouăle de sub cloşcă şi i le aduceam să facă păpară. Şi amintirile veneau, de-a valma, de parcă pândiseră în spatele unei uşi pe care cineva o descuiase din greşeală. La fel cum bunica deschisese într-o seară cufărul cu amintiri, îmi arătase fotografia bunicului, îmi citise scrisorile şi poeziile lui de pe foi îngălbenite. Tot atunci aflasem despre fratele ei Dumitru, de care nu mai ştia nimic după ce îi despărţise un ocean şi răutatea oamenilor. Poveştile nu erau cu feţi-frumoşi, căpcăuni şi zmei, ci cu oameni în carne şi oase ce trăiau în amintirea femeilor din neamul nostru. Poveşti adevărate pe care nimeni nu le scrisese încă. Şi-acum, poveştile amuţiseră. Mă lăsaseră cu o întrebare pe care n-aveam cui să o pun. Unde era bunica? În trupul ţeapăn ce stătuse o noapte întreagă în Casa Rece, ca toţi cei care o cunoscuseră să o poată acoperi cu flori şi uitare? În coşciugul purtat de căruţa groparilor pe aleea spre cimitir, apoi printre crucile sub care morţii satului îşi dormeau somnul? În groapa unde coborâseră lada de lemn, azvârlind deasupra bulgări de pământ ca pe nişte pietre? Bunicii nu îi plăcea întunericul, nici încăperile joase şi strâmte. Când trebuia să coboare în pivniţă, trimitea fetele sau pe Gheorghe. Iubea soarele şi Lunca plină de flori care îi desfăta dimineţile. Trebuie să fi fost deja acolo, în lunca de dincolo, unde bunicul ajunsese înaintea ei şi o aşteptase fără să simtă trecerea celor treizeci și patru de ani. Răbdare şi timp; cei vii nu au nici una, nici alta, iar morţilor le prisosesc. Nu mai fusesem la vreo înmormântare și – judecând după privirile lungi ale sătenilor şi şuşotelile câtorva babe cârcotașe – n-am făcut ce ar fi trebuit, să intru în Casa Rece ca să sărut fruntea mortului, cum era obiceiul. Ai mei nu m-au silit să o fac, iar bunica m-ar fi iertat dacă ar fi fost acolo. Dar nu era, n-avea cum să fie. Am aşteptat afară, pe banca de sub nucul din spatele bisericii, până când au pus coşciugul în căruţă, acoperindu-l cu jerbe și coroane. Garoafe albe, garoafe roşii, trandafiri, crizanteme şi crini – nici una nu era preferata bunicii, care iubea florile de câmp, la fel ca mine. Albăstrele, garofiţe, sulfină, bujorei, ciuboţica cucului şi altele – cu nume pe care le uitasem, dar ea le-ar fi ştiut pe toate –, se amestecau în buchetul ce îmi atârna într-o mână, de parcă era prea greu. De cealaltă m-a apucat tata, trăgându-mă lângă el sub umbrelă. Când începuse să plouă? În Luncă, unde culesesem florile, era senin; la fel peste cele două dealuri pe care cimitirul le umpluse de cruci. O clipă soarele strălucea între norişori albi, în cealaltă cerul aşezase peste lume o lespede de plumb ca în poezia lui Bacovia. „Dacă plouă la înmormântarea cuiva, mortului îi pare rău după viaţă“, îmi spusese bunica când o văzusem ultima oară. M-am mirat de vorbele acelea, poate deja nu mai era ea, începuse să plece. Mâinile îi erau reci, chipul mai alb decât perna spitalului Mârzescu, unde o internaseră după o pneumonie. „Luaţi-o acasă, nu e nimic de făcut“, l-am auzit pe doctor spunându-i lui tanti Suzi. Surorile au hotărât să o aducă la noi, unde avea camera pregătită să o primească. N-au apucat. S-a stins în aceeaşi noapte, fără o lumânare la căpătâi. Cine să i-o aprindă? Într-un spital comunist nu îşi aveau locul candele sau icoane, iar preoţii n-aveau ce să caute. Aici, bunica păcălise sistemul. Se spovedise şi luase împărtăşanie înainte să fie internată. „Nu se ştie niciodată“, le-a spus fetelor ei. Vorbe într-o doară pe care nu le-au luat în seamă. Poate de-asta m-a rugat pe mine să strecor o carte de rugăciuni în micul bagaj, pregătit ca pentru o călătorie. Bunica nu s-a mai întors; ce-au luat de la Morga spitalului era numai o parte din ea, cea mai puţin importantă. Însă era tot ce rămăsese şi surorile au dus-o la Vlădeni, să fie alături de bunicul, aşa cum îşi dorise. Moartea, care îi despărţise o vreme, acum îi unea. Tata, căruia ceremoniile nu-i spuneau mare lucru, mi-a împărtăşit în drum spre Vlădeni încă o vorbă pe care aveam să o ţin minte: „Obiceiurile de îngropăciune sunt făcute pentru cei vii. Morţilor nu le pasă dacă sunt puşi în pământ, arşi împreună cu corabia ca la vikingi sau lăsaţi să se usuce în copaci după datina indienilor.“ După aia i-a părut rău de ce zisese, dar era şi el supărat. Ginerii nu îşi au la inimă soacrele, însă tata era excepţia care confirmă regula. Şi bunica îl plăcuse dintru început; nu şi pe Tiberiu – poate de-asta stătea cu mai multă tragere de inimă la noi decât la mătușa mea. Da, ritualurile erau pentru cei rămaşi, nu pentru cei plecați. Cum ar fi fost bocitul. Vecine cu care bunica îşi dădea bună ziua şi cam atât, plângeau de sărea broboada de pe ele, de parcă le murise norocul. Plângea şi tanti Suzi, dar tăcut, lacrimile îi alunecau pe obraji fără să încerce să le oprească, poate nu le simţea – de unde avea atâtea? Bărbaţii nu plângeau; nici mama. Stătea cu ochii pe preot și pe cantor, să facă slujba cum trebuie, doar nu se zgârcise la bani! Astăzi toate trebuiau să fie cum se cuvine, cum fusese lăsat din bătrâni. Bunica, dacă privea cumva de sus, avea să fie mulţumită. Mama îşi pusese lacrimile de-o parte, să le verse mâine ori în altă zi, când va fi vreme. Dacă vreuna se trecura pe la colţurile pleoapelor o ştergea repede cu dosul palmei, ruşinată de clipa de slăbiciune. Şi erau multe de făcut! După priveghi, slujba de la Casa Rece şi cea de la mormânt, urma parastasul. Curtea bunicii se umpluse cu mese şi laviţe lungi, împrumutate de la Căminul Cultural. Pe ştergarele aşternute de tanti Suzi, mama a aşezat coşuri cu pâine caldă, abia scoasă din cuptor, şi tăvile cu gustări: pastramă, cabanoşi, şuncă, jumări şi muşchi ţigănesc tăiate în felii sau cubuleţe, cârnaţi şi carne de la Crăciun, păstrate în borcane cu untură. Tata a înşiruit paharele, lăsând din loc în loc câte o sticlă cu vin sau palincă. Mi-am adus contribuţia punând câte o carafă cu apă la fiecare masă – deşi ştiam că de asta nu o să se atingă nimeni. Apa e pentru spălat, dacă o bei faci broaşte-n burtă, erau convinși vlădărenii. Farfuriile şi tacâmurile aveau șervețele împăturite lângă fiecare, să nu trebuiască omul să se şteargă pe mâini cu faţa de masă... După care tuşa Varvara a pus străchinile cu murături: castraveţi în saramură sau oţet, gogoşari, varză murată şi gogonele. Vlădeni era un sat mai degrabă mic; n-avea primărie, numai biserică, o şcoală de patru clase şi nelipsita cârciumă comunală. Toţi se ştiau rude de departe, măcar de la Adam şi Eva. Şi toţi o cunoscuseră pe bunica, îi dădeau binețe dacă li se încrucişau paşii pe uliţă. La cimitir veniseră destui, la praznic şi mai mulţi – curtea atât de largă încât puteai întoarce un car cu boi părea neîncăpătoare. Bunica s-ar fi bucurat să vadă atâta lume venită pentru ea – deși unii îi călcau prima oară în bătătură. Nu era bai! Aveam mâncare şi băutură îndeajuns, credea tanti Suzi – deşi, când a trebuit să aducă alte scaune, nu mai era atât de sigură. S-a liniştit abia după ce a văzut tăvile cu frigărui și mici umplând mesele. Mai erau oala de sarmale clocotind pe plită vegheată de o vecină, ceaunul cu mămăligă şi burdufurile cu brânză din care alte două pregăteau bulzuri, iar în pivniţă un butoi de vin aşteptând să i se dea cep – sigur nu va rămâne nimeni cu farfuria ori paharul goale! Mesenii n-aveau nevoie de vreun îndemn; s-au pus gospodăreşte pe mâncat şi băut, dar mai ales pe vorbit. Întâi, despre bunica. Un unchiaş uitat de ani şi-o amintea codană, prinzându-se întâia oară în horă. Altul jucase la nunta ei cu feciorul lui Enache. Gheorghe şi Elena – îmi sunau ca numele unor străini, dintr-o vreme când nu erau încă bunicii mei. Bunicul dăduse de băut la tot satul când i se născuse un fecior căruia i-a zis tot Gheorghe, după obiceiul pământului. Dar şi mai tare s-a bucurat de cele două fete, fără să se împotrivească când bunica le-a botezat Ermina şi Suzana, spre mirarea vlădărenilor. Fusese şi un alt băiat, însă acela n-a avut zile. Aşa era viaţa omului, cu bucurii, cu necazuri, iar ultimele păreau mai uşor de dus când aveai cu cine să le împarţi. La Braşov, străzile erau pline de necunoscuţi pe lângă care treceai fără să îi bagi în seamă. La Vlădeni, cum ieşeai în uliţă începeai să dai bineţe în dreapta şi-n stânga. În sat nu era loc de secrete, toţi ştiau totul despre fiecare. Iar viaţa bunicilor fusese o carte deschisă. Nu doar evenimentele de însemnătate erau trăite laolaltă cu obştea, ci şi întâmplările mărunte, din care se ţes anii: ziua când tuşa Varvara se îmbrăcase cu hainele bunicii ca să poată mulge bivoliţa, ce nu îngăduia pe nimeni în afara stăpânei... Dimineaţa în care bunicul găsise coteţul pustiit şi toate găinile omorâte de un dihor venit din pădure... Seara când cei patru bouleni se întorseseră singuri de la păşune, iar Ermina, care credea că îi pierduse, dormise în Luncă de frica pedepsei... Pe unele le știam de la mama ori de la tanti Suzi, pe altele le auzeam pentru prima dată. Prin câte mai trecuse bunica! Nu era de mirare să-i fi albit părul... Tata punea pe mese alte damigene cu vin, să lunece pe gât sarmalele care abureau în cratiţele aduse din bucătărie, iar vorbele despre ce fusese se amestecau tot mai mult cu altele despre ce va fi. O toamnă ploioasă, se temeau vlădărenii, n-o să apuce să strângă cartofii, care vor putrezi sub zăpezi. Şi aşa CAP-ul nu le dădea mare lucru după o vară de trudit pe ţarini. Dacă nici recoltă nu va fi, ce însemna o zecime din nimic? Cum grijile zilei de mâine atârnau mai greu decât amintirile, oamenii pomeneau tot mai des despre vremurile când pământul era al lor şi nu sufla vântul prin grajduri şi hambare. Unii, încă tineri sau în putere, se gândeau să îşi ia serviciu la Braşov, cum făcuseră alții care câştigau binişor, chiar dacă trebuiau să facă naveta în fiecare zi. Curând, au uitat-o pe bunica. Morţii cu morţii, viii cu ce le-a mai rămas. Singurul care nu scotea o vorbă era fratele mai mare al mamei. Nu-i spuneam unchi, fiindcă nu mă puteam gândi la el ca la un adult. Când aveam patru ani şi el patruzeci, îmi părea un tovarăş de joacă. De-atunci mai crescusem, însă îl găseam de fiecare dată la fel, un zdrahon blând, cu minte de copil. Gheorghe se născuse cu un beteşug; nu al trupului, ci al minţii. Întâi părinţii, apoi surorile şi cumnaţii îl purtaseră zadarnic pe la doctori din Braşov şi Bucureşti, până când unul, mai şcolit, de la spitalul de psihiatrie Voila îi pusese diagnosticul: autism. O boală pentru care vlădărenii găsiseră niște nume mai pe înţelesul lor: sărac cu duhul, idiotul satului, zărghit. Sminteala lui era una liniştită, care nu supăra pe nimeni. Era ascultător, făcea tot ce i se cerea, dar trebuia întâi să înveţe orice lucru, oricât de simplu. Bunica îi arăta cum se întețește focul, cum se ţine o greblă în mână, cum se curăță zăpada cu lopata. Însă orice deprindea dădea repede uitării, ca şi cum ar fi fost lipsit de însemnătate. „Gheorghe nu trăieşte în lumea noastră. O are pe a lui, o poartă cu el oriunde, aşa cum melcul îşi duce în spate cochilia.“ Tanti Suzi îmi spusese vorbele astea. Aveam puţini ani când le-am auzit şi nu le-am priceput prea bine. De-atunci m-am gândi deseori la ele, până le-am găsit un înţeles... Era ca atunci când citeşti pe nerăsuflate un roman. Intri în lumea lui şi duci o vreme viaţa personajelor, însă după ultima pagină, pe care scrie sfârşit, te întorci la realitatea ta. Cum ar fi să n-o mai poţi face? Gheorghe trăia într-o carte scrisă într-o limbă străină, pe care nimeni altcineva n-o putea citi. Cât era la Braşov sau în Dumbrăviţa cu vreo treabă, bunica îl lăsa în grija gospodarilor de peste drum; aşa făcuse şi de data asta, dându-le ouă, slănină și lapte de bivoliţă drept plată pentru găzduire. Nici Gheorghe nu stătea degeaba în bătătura vecinilor. Spărgea lemne, rânea în grajd şi hrănea animalele cu care se înţelegea mai bine decât cu oamenii. Când se terminau vreascurile pentru foc îl trimiteau după altele, în pădure. El aduna câte putea duce şi se întorcea cocoşat de povară. Când nu găsea uscături în miriştea de lângă sat cauta mai departe, iar câteodată îl prindea întunericul. Rămânea atunci să doarmă între copaci, că-i plăcea pădurea – şi sub soare, şi sub stele. Aşa fusese în noaptea de priveghi. Vecinii n-avuseseră de unde să îl ia, iar când venise de pe coclauri bunica era în drum spre cimitir. Ca şi mine, Gheorghe n-o văzuse moartă – eu, fiindcă nu voiam, el dintr-o întâmplare. Fiul cel mare al bunicii s-a mirat să găsească curtea plină de lume, mesele încărcate cu mâncare şi băutură ca la o nuntă – numai muzica lipsea. Tata i-a spus de ce, tanti Suzi l-a aşezat între meseni, mama i-a umplut farfuria cu de toate. Gheorghe ducea mâncarea la gură, o mesteca fără grabă şi-o înghiţea, apoi lua altă bucată, tot cu mâna, fiindcă nimeni nu reuşise să îl deprindă rostul tacâmurilor. Acum îşi înălţase ochii din farfurie, fără să privească pe cineva anume, de parcă întrebarea era adresată tuturor. – Unde-i mămuca? Sătenii se obişnuiseră într-atât cu tăcerile lui, încât s-au mirat auzindu-l. Din dreapta, tuşa Varvara i-a deslușit, răbdătoare, al cui praznic ne adunase acolo. A câta oară auzea asta? Gheorghe a ascultat-o fără să o creadă. N-o văzuse pe bunica decât vie, pentru el aşa avea să rămână. Încercasem şi eu scamatoria asta, însă nu-mi ieşise. Şi-o clipă, una singură, am vrut să fiu în locul unchiului meu autist, să-mi pot lua închipuirile drept realitate. Gheorghe avea o barbă de câteva zile şi surtucul mototolit în care dormise. De o viaţă, bunica îl veghea ca pe un copil. Îi spăla hainele, avea grijă să se îmbrace gros iarna şi să poarte pălărie vara, îi scurta pletele cu foarfeca, îl bărbierea cu mâna ei; altfel, de neîndemânatic ce era, s-ar fi tăiat de fiecare dată... Cine o să facă toate astea de acum înainte? Între timp, ultimul fel de mâncare, bulzul cu mămăligă şi smântână, trecuse din bucătărie pe platourile de unde mesenii îşi puneau în farfurii. Cum paharele erau din nou goale, mama a coborât în pivniţă să-l ajute pe tata la trecutul vinului din butoi în sticle. Din poartă, tanti Suzi mi-a făcut semn s-o urmez. Ştiam unde se duce: să vorbească la telefon cu unchiul Tiberiu. Îl lăsase pe văru-meu acasă bolnăvior, în grija tatălui. Deşi era ditamai elevul la liceul Meşotă, Sorin făcuse una dintre bolile copilăriei pe care, pare-se, nu o luase la timpul potrivit. Eu le bifasem, nu scăpasem vreuna, puteam sta liniştită în privinţa asta. Cum am zis, Vlădeni n-avea nici primărie, care era la Dumbrăviţa, darămite abonaţi telefonici. Firul însă trecea pe acolo, aşa că au pus un aparat, de sămânţă. Casa bunicii era în capul satului, telefonul la Căminul Cultural din centru; era de mers până acolo, dar se potrivise bine – aveam de vorbit cu mătuşa. Să o întreb de-a dreptul, ori pe ocolite? „Vorba lungă, sărăcia omului“, ar fi zis bunica. Am ascultat sfatul, luând-o pe scurtătură. – Cine o să aibă grijă de Gheorghe? Se gândise la asta, ba chiar vorbise cu unchiul Tiberiu, cu mama şi cu tata. O adunare de familie la care nu fusesem chemată. Ciudat, ai mei nu luau hotărâri fără să mă întrebe, măcar de formă, ca să fim în formaţie completă. Acum fusese altfel, şi-am înţeles curând de ce. – Tiberiu a găsit un loc liber la Voila. Sunt doctori buni acolo, e curat şi linişte. Bolnavii au o curte mare unde să se plimbe... Tanti Suzi vorbea de locul acela ca despre un hotel de trei stele. Pe cine încerca să păcălească, pe mine sau pe ea? La Voila nu era decât un azil, orice alt nume i-ai fi dat. M-am oprit în mijlocul uliţei, ca să mă uit în ochii mătuşă-mii. – Ai promis! Ştia ce, ştia când. Cu șase ani în urmă eram amândouă în casa bunicii şi, după ce îmi povestise despre copilăria ei şi a mamei – mai puţin veselă decât a lui Creangă – ajunseserăm la ce s-ar întâmpla cu Gheorghe dacă... „Îl luăm la Braşov, n-o să ajungă la mila străinilor“, mi-a spus atunci. Ce se schimbase? – Stăm la bloc, și-așa suntem înghesuiți. Îl luăm la noi, pe strada Lungă! ar fi trebuit să-i răspund. N-am făcut-o. Şi apartamentul nostru era mic, şi-apoi... Ai mei erau toată ziua la serviciu, eu la şcoală. Ce să facă Gheorghe în lipsa noastră, să joace table în curte cu Bodor-baci? Nu-l vedeam pe fiul autist al bunicii la oraş, aşa cum nu îşi găsise locul nici în sat. Se potrivea măcar undeva, într-o lume unde toţi erau altfel decât el? Supărarea împotriva mătuşii, a unchiului Tiberiu şi alor mei era un vin tulbure, adunând pe fund drojdia vinovăţiei. Lumea e nedreaptă fiindcă oamenii o fac aşa. Iar eu eram unul dintre ei.

Clasa a şasea începuse de câteva săptămâni şi frunzele se agăţau cu ultimele puteri de ramurile copacilor. Uneori le smulgea vântul, învârtejindu-le în văzduh, alteori pluteau resemnate spre pământ; însă sfârşeau la fel, ajungând să îngroaşe stratul de pe aleile Parcului Central. Când eram mică îmi plăcea să îmi târşâi picioarele şi să fac frunzele să foşnească, era unul dintre glasurile toamnei. Oare ce îmi şoptea? – Puneţi mâna la treabă! Vocea profului de sport a hurducăit peste capetele noastre. Era îmbrăcat în veşnicul trening tocit la coate și genunchi, însă își uitase la şcoală mingea medicinală, cea umplută cu plumb, de la care îşi căpătase numele, Bolovanu’. Toamna aducea Ziua Recoltei, cu must, pastramă, mici şi ceafă la grătar, dar şi muncile patriotice. Întâi, agoniseam sticle şi borcane de la părinţi, rude şi vecini, mai lipsea să mergem cu sacul pe la ghene. După care cerşeam cartoane pe unde puteam; fără cota de hârtie reciclată, ne scădea nota la purtare. Şi-acum era a doua sâmbătă când Bolovanu’ ne scosese la măturat, să facă Sfatul Popular economie la salariile gunoierilor. Prima dată adunasem frunzele frumos, în grămezi. Muncisem cu avânt și spor, însă până să vină camionul să le ridice, câteva volburi stârnite din senin le aşternuseră la loc pe alei. Vântul, adevăratul stăpân al parcului, ştia unde e locul frunzelor şi unde al oamenilor. Dar la ce folos? Azi o luam de la început şi, ca să nu ne fie munca în zadar, primisem pe lângă mături saci negri de nailon şi sfori, să îi umplem apoi să îi legăm zdravăn, să nu fugă iarăși frunzele care-ncotro. Profesorul de sport ne împărţise câte doi pe o alee, suflase din fluier ca la un început de meci, iar noi ne puseserăm pe treabă sub ochiul său vigilent. Mătura din nuiele era mare și grea. După trei ore mă dureau braţele, făcusem băşici la degete şi bătături în palmă, niște experienţe de viaţă neprețuite. Dora mânuia târnul ca pe o crosă de hochei, schimbând impresii cu mine de câte ori ne întâlneam pe linia mediană. – O zeghe în dungi, ghiuleaua la picior şi boneta de ocnaş ne mai lipseşte. Am adus completarea necesară: – Şi o uniformă de gardian pentru Bolovanu’. Care avea ochi în ceafă, fiindcă s-a răsucit spre noi cu o privire mobilizatoare şi un îndemn. – Haideţi, munca e brăţară de aur! Liana nu părea convinsă, nici dornică să şi-o atârne la încheietură. Dădea din târn în dorul lelii, noroc cu Nadia care mătura ce rămăsese în urma ei, altfel proful le-ar fi tăiat la amândouă ziua de lucru. În schimb Gyuri şi Răducu făceau echipă bună: unul scăpa de frunze în vreun canal pe cale să se înfunde, altul le zburătăcea în aleea alăturată, să le adune Octav şi Relu – prietenii la nevoie se cunosc. Mihaela şi Cristian măturau parcul ca pe propria curte. Ei luau în serios munca voluntară, la fel cum le făceau pe toate. De-asta au şi terminat primii. Când au trecut pe lângă noi, Mihaela mi-a aruncat peste umăr: – Ochii care nu se văd, se uită! Cristian, dar mai ales Mihaela, n-o plăceau pe Dora. Mă făcuse să îmi uit vechii prieteni, aşa se vedea de la ei. Geloşi, poate? Era problema lor! A mea erau frunzele. Măturam două şi trei cădeau din copac; nu puteau să stea până mâine? Mai dând cu târnul, mai trişând, Gyuri şi Răducu îşi făcuseră norma şi dispăruseră în peisaj. Nadia măturase aleea şi în locul Lianei, iar proful le dăduse liber. Între timp umpluserăm ultimul sac, care foşnea când îl mişcam, de parcă înăuntru era un roi de albine. Dora a scos sfoara din buzunarul pantalonilor, eu am sugrumat sacul, ea l-a legat, după care proful de sport ne-a îngăduit să plecăm, oricum rămăseserăm ultimele. Am luat-o pe lângă Teatrul Dramatic, pe trecerea de pietoni de la Sfatul Popular, prin faţa liceului Unirea, apoi pe lângă zidurile vechilor fortificaţii, în sus, până la aleea umbroasă de sub Tâmpa. Trotuarul de sub munte era pustiu, pe băncile din lemn nu se odihneau decât frunze. Una singură era de piatră, cea a îndrăgostiţilor, unde o fată şi un băiat fuseseră striviţi de o stâncă prăvălită de pe culme. Tot Braşovul ştia legenda, până şi eu. De câte ori vedeam o pereche sărutându-se, mă uitam după triunghiul roşu cu semnul atenţie, cad stânci! Noi am ales o bancă obișnuită, cu numai două scânduri lipsă în spătar. Ne-am aşezat şi ne-am dat jos gențile-sac de pe umeri. A Dorei părea mai umflată ca de obicei; ce îmi adusese? A scos întâi termosul, o linguriţă şi două pahare. Într-al meu a pus un cubuleţ de zahăr, într-al ei doar cafea. A băut o gură, eu la fel, apoi am pus paharele pe bancă şi ne-am uitat în susul şi-n josul aleei. Împrejur, nimeni. Acum era momentul! Cu o mişcare iute am scos o carte din sacul meu şi am vârât-o într-al ei, în timp ce Dora făcea acelaşi lucru. Am apucat să zăresc titlul de pe copertă, Maestrul şi Margareta. Autorul era dintre cei interzişi, n-aveam să-l găsesc în rafturile vreunei librării. Cartea pe care i-o împrumutam nu era pe lista neagră, doar foarte căutată. Cine reușise să pună mâna pe ea o făcuse pierdută, plătind amenda la bibliotecă ca să o poată păstra. Mie, tata mi-o citise prima oară în 1963. Ce putea pricepe din Fahrenheit 451 a lui Ray Bradbury un plod de cinci ani? Nu cine ştie ce, însă două lucruri mi-au rămas în minte, bătute în cuie. Primul: literatura e importantă. Şi al doilea: cei care ard astăzi cărţi, mâine vor arde oameni. – Romanul cu pompierii care dau foc la tot? De când o caut! s-a bucurat Dora care trăsese cu ochiul la ce îi strecurasem în geantă. Eu n-aveam idee ce îmi dăduse; iar cum ignoranţa şi naivitatea ies la plimbare ţinându-se de mână, m-am aventurat să ghicesc. – Maestrul şi Margareta e despre un grădinar şi floarea lui? – Despre ce a sădit Stalin în grădina rușilor, m-a corectat Dora coborând vocea. O carte pe care profa de română ar da-o pompierilor lui Bradbury să o pună pe foc. Mi se uscaseră buzele şi am mai luat o gură de cafea; avea zahăr, dar tot părea amară. Am lasat să cadă încă un cubuleţ, aruncând zarul unei întrebări. – Te-a convins să te laşi? – De ce? – De scris. A pufnit-o râsul. Eu voiam să mă ţin în frâu dar n-am putut, curând se zgâlţâia banca şi era să se verse cafeaua. Să renunţăm vreuna dintre noi? Ca şi cum am fi zis „de mâine o să trăim sub apă și o să respirăm prin branhii“. Dora sorbea cu înghiţituri mici, când s-a oprit. – Ştii ce ar merge acum? O ţigară. Şi, una-două, a scos un pachet de Salem şi o cutie de chibrituri. Primul băţ avea fosforul scuturat, al doilea a ars prea repede, al treilea şi-a făcut datoria. A tras din ţigară, apoi s-a lăsat pe spătarul băncii suflând printre buzele rotunjite. N-au ieşit chiar rotocoale, însă perseverenţa ajută... Prima dată o văzusem fumând acum vreo lună. Se întorsese cu deprinderea asta de la Lăzarea, „satul unde până şi pruncii duhănesc“. Pe ea o corupseseră doi veri de gradul opt, mari amatori de Mărăşeşti şi Carpaţi fără filtru. Prefera totuşi ţigările subţiri şi mentolate, Camel, Pall Mall ori Salem, avea de unde alege. Töti primea pachete străine de la clienţi şi le ţinea în birou, de protocol. La noi în familie nu iubea ţigările decât unchiul Paul, chirurgul, însă el fuma pentru tot neamul, fără să uite să ne spună: „Tutunul e o otravă, ascultaţi de ce vă zice, nu de ce face doctorul“. – Îmi dai şi mie? – Sigur. Ia de-aici! A întins pachetul spre mine, apoi l-a tras înapoi făcându-l să dispară în geanta-sac. Era o glumă de-a noastră. Puteam să fumez, dacă voiam. Şi puteam să n-o fac. Când mergeam în Deltă îmi plăcea locul dintre Dunăre şi Mare unde apele nu se amestecaseră încă. „Mai aşteaptă un an, eşti prea mică acum“, mă lua peste picior Dora, de la cei treisprezece ani ai ei. Mă uitam cum ducea ţigara la buze, trăgând uşor, cu o privire neatentă la ce se petrecea în jur, întoarsă spre înăuntru, de parcă vedea şi asculta altfel decât cu ochii și cu urechile. Chiar aşa, pe jumătate dusă de pe lume, l-a zărit de la capătul aleii. Un bărbat cu fulgarin şi pălărie de feltru venea spre noi. Avea ochelari negri şi o umbrelă cu mâner de os, de parcă cei de la timpul probabil nu se hotărâseră ce să aleagă între soare şi ploaie, iar el voia să fie pregătit pentru amândouă. Înainte să ajungă în dreptul nostru, Dora aruncase chiştocul şi îl strivise sub talpă. Ţinea piciorul pe el, ca pe un gândac ce tot încerca să iasă. Se uita în pământ şi se albise. Îi era rău de la ţigară? Bărbatul ne-a privit scurt, mai degrabă indiferent decât dezaprobator, văzându-şi de drum. Dora părea că se înecase, deşi nu cu fum. Când i-am strâns degetele i-am simţit tremurul. Ei nu îi era frică de nimeni şi de nimic – ce se întâmplase? – E un client. O să mă pârască lui Töti. Vorbise atât de încet încât mai mult am ghicit ce spusese. Dar nu puteam lăsa lucrurile așa, trebuia s-o scot din amorțeala spaimei. M-am uitat în ochii ei, semn că, de data asta, vorbeam serios. – Dă-mi și mie o țigară, am spus.

Prima zi de patinaj, prima oară la mare, prima durere de dinţi. De astăzi avea să le ţină de urât o altă amintire de neuitat: prima dată la un cenaclu literar. Când mă oprisem în faţa clădirii impunătoare şi a plăcuţei pe care scria Revista Astra, ştiusem exact ce voiam să fac, stânga-mprejur. Însă Dora urcase cele câteva trepte, împingea uşa de lemn şi m-am ţinut după ea; puteam face altfel? Acum o săptămână nu mi-ar fi dat prin cap să arăt altcuiva în afara ei ce scrisesem – darămite să citesc înaintea unui cenaclu de literaţi. Nici măcar nu văzusem un scriitor în carne şi oase până atunci! M-am uitat cu luare-aminte; toţi arătau dezamăgitor de normal. Nici o frunte de Eminescu, nici o mustaţă de Caragiale sau o pălărie de Sadoveanu, nici o coafură de Marilyn Monroe ca în pozele Cellei Serghi. Domnii semănau cu nişte contabili, iar doamnele aveau taioare cenuşii ca ale tovarăşei Dafina. Însă aparenţele înşală. Toţi cei de acolo erau poeţi, prozatori, sau aspiranţi la unul dintre titluri. Şi critici literari! Mai ales ultimii erau periculoşi; ar fi trebuit să poarte un clopoţel la gât, care să îi anunţe de departe. Oricum, era târziu să ne răzgândim. Sala se umpluse cu nou-veniţi, printre care Marius. Mi-am fluturat mâna, apoi Dora i-a făcut loc pe scaunul ţinut pentru el. Eram trei acum, iar gândul numărul dă putere s-a luat la trântă cu un altul, care îmi şoptea să fug mâncând pământul, cât de departe puteam, în timp ce al treilea mă întreba pe muţeşte: cum de am ajuns în groapa cu lei? Simplu, ne dăduse brânci profa de română. Lui Marius, fiindcă era cel mai bun din clasă la compuneri. Se dăduse singur în vileag. Noi însă, picaserăm în plasă nevinovate... Totul a pornit de la Jurnal. Deşi era o agendă şi nu o pietricică, stârnise o avalanşă de probleme. În ultima vreme notam câte ceva în el în fiecare pauză. Când eu, când Dora, eram cu agenda în mână, de parcă ne pricopsisem cu un nou apendice pe care îl împrumutam de la una la alta. Jurnalul era peste tot: sub caietul de mate, acoperit în pripă de manualul de franceză, răsfoit pe genunchi în timpul orelor de botanică. Până la urmă, ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat – şi tocmai la română! Profesoara s-a oprit din lecţie şi i-a cerut Dorei să îi arate ce scrie, în loc să îi stea capul la ore. A luat agenda vişinie, a închis-o fără să se uite şi, când a sunat de ieşire, a plecat spre cancelarie cu ea într-o mână şi catalogul în cealaltă. Dezastru! O făcusem de oaie, de miel, de berbec, de toată zoologia. După o boacănă din asta urma scăderea notei la purtare şi un veniţi la şcoală cu părinţii. Tata mă încurajase dintotdeauna în ale scrisului, cu el nu-mi făceam probleme. Mama însă... „Pot să fac din viaţa mea un roman!“, îmi zicea câteodată – dar era numai o vorbă. Tatăl ei şi bunicul meu scrisese poezii după ce se întorsese de pe front; nu versuri de dragoste, ci despre viaţă şi, mai ales, despre moarte. Talentul lui sărise peste o generaţie şi schimbase macazul, dându-mi ghes la proză. Pragmatică din fire, mama mă vedea ingineră, doctoriţă ori avocată, o meserie serioasă în orice caz, pe când scriitorii mor de foame. Nu era chip s-o clintesc din ale ei şi, de la o vreme, nici nu mai încercam. Ziceam ca ea şi făceam ca mine, iar lucrurile ar fi mers unse dacă nu și-ar fi băgat coada profa de română. Câteva zile ne-a lăsat să fierbem în suc propriu, să facem scenarii catastrofale – ca să ne pomenim chemate la cancelarie într-o amiază, după ultima oră. În loc să ne certe, să ţipe la noi cum ar fi făcut diriginta, ne-a dat înapoi Jurnalul. După care ne-a trimis să ne facem ucenicia la un cenaclu literar. Sau asta era pedeapsa? M-am uitat din nou în sala atât de plină încât unii rămăseseră în picioare. Dacă le-am fi oferit locurile noastre, am fi putut pleca? Da de unde! Nu cunoşteam pe nimeni acolo, însă toţi ştiau cine suntem, fuseserăm trecuți și în program: în seara asta vor citi trei elevi de la Şcoala 12. Urmau numele noastre, scrise negru pe alb. Cenacliştii ne priveau cu interes, apoi s-au simţit datori să ne facă conversaţie, ca nişte gazde bune ce erau. „Ce scrii, fetiţo?“. Amabilul domn literat nu aştepta răspuns, întrebarea fiind, aşa cum învăţasem la română, retorică. După care venea o duduie iubitoare de stihuri şi urma un dialog al surzilor. – Compui poezii, drăguţă? – Nu, deloc. Numai proză. – Sonete? Bravo, continuă. Ţine-o tot aşa! Pe Marius nu îl întreba nimeni nimic, iar pe câţiva îi salutase ca pe vechi cunoştinţe. Şi abia atunci m-am prins, cam târziu, precum idiotul satului care pricepe gluma când toţi au obosit de atâta râs. Marius nu era pentru prima oară acolo! Asta m-a făcut să cad la o idee, însă nu prea adânc, fiindcă deodată s-a făcut linişte. O clipă sala zumzăia mai rău decât o clasă în pauza mare, într-alta puteai să auzi un vânzător de pe stradă strigând reclame la Loz în plic. Preşedintele cenaclului şi redactorul-şef al Astrei a trecut printre rândurile de scaune învelit într-o hlamidă de admirație. Unii râvneau să îşi vadă numele în paginile revistei, alţii, mai modeşti, îşi doreau să fie băgaţi în seamă, ca marele om să îşi plece privirea asupra lor. Şi aşa s-a întâmplat. Conducătorul literaților avea un cuvânt ori un zâmbet pentru fiecare, făcându-l să se simtă binevenit, ba chiar important. „Nu-i frumos să caşti gura sau ochii“, spunea bunica, un sfat de care uitasem cu totul. Aşa arăta un scriitor? Îmbrăcat într-un sacou în carouri, cu barbişon şi beretă, îi mai lipseau şevaletul sub braţ, vopselele şi pensulele; dacă îl întâlneam pe stradă, l-aş fi luat drept pictor. Pictorul-scriitor căpătase o figură gravă, anunțând lecturile de cenaclu. Noi eram în coada listei, dar m-am consolat cu o vorbă a bunicii: „cei din urmă vor fi cei dintâi.“ Primul s-a ridicat un june cu plete cam slinoase care îi cădeau peste gulerul înegrit al cămăşii. A recitat, ori mai degrabă s-a pornit să declame cu patos un poem ce se lua la întrecere cu Iliada, însă numai în lungime. După vreo cincisprezece strofe ditirambice, bardul s-a oprit să îşi tragă răsuflarea. Sala atât aştepta! Mâini care ascundeau căscaturi s-au lovit în cadență; de câte ori Homerul din Ţara Bârsei deschidea gura ca să continue, aplauzele se înteţeau. Până la urmă s-a lăsat înapoi pe scaun, primind omagiul sălii aşa cum se cuvenea – în tăcere. A urmat o domnişoară ce a citit o schiţă sau nişte versuri albe din care răzbătea o tristeţe grea, bacoviană. Părăsită de iubit, autoarea – proză era, m-am lămurit până la urmă – avea de ales între să se arunce înaintea trenului, ca Anna Karenina, ori să moară de plictis ca Madame Bovary. A rămas să se mai gândească, am înţeles din finalul în coadă de peşte. De data asta au fost şi comentarii, împănate cu expresii pe care mi le-am notat ca să le caut acasă în dicţionar: auctorial, semiotică, aserţiuni, iconoclast, metacritică, structuralism, contextualizare, poligeneză. În final, am rămas totuși cu o întrebare. Duduia fusese lăudată sau criticată? Al treilea domn ne-a prevenit de la bun început ce vom auzi, proză umoristică. Grozav, mi-am spus. Îmi plăcuseră toate schiţele lui Caragiale, nu numai Domnul Goe, pe care tovarăşa Dafina o pusese în scenă la serbarea de la sfârşitul clasei întâi. Epigonul lui Caragiale a citit rar și răspicat, să nu scăpăm poantele, lunecoase ca nişte ţipari. Zadarnic, n-am prins nici una. Nimeni din sală nu râdea. Poate era umor negru, de care auzisem dar nu ştiam ce înseamnă. Au mai recitat doi poeţi, unul rondele, altul Haikuri, nişte poezioare de şaptesprezece silabe, japonezii fiind un popor econom până şi la cuvinte. Pricepeam tot mai puţin din ce ascultam şi începusem să mă întreb din nou ce căutam acolo, între atâţia avangardişti şi şaptezecişti – când i-a venit rândul lui Marius. Începuse să citească când s-a auzit de undeva din spate un „mai tare, băiatu’!“. Nu s-a pierdut cu firea şi a continuat pe același ton, fără să ridice vocea. Cine are urechi de auzit să audă, nu? Marius se visa scriitor, iată un gând care nu îmi trecuse până atunci prin minte... Am recunoscut stilul limpede din compuneri, fără adjective și metafore de prisos – făcea economie în proză, ca japonezii în poezie. Scria despre o fată de împărat care trăia într-o cocioabă la marginea codrului, împreună cu maștera şi doi fraţi vitregi. Cum ajunsese moştenitoarea tronului în căsuţa pădurarului? Marius o fi zis, dar n-am prins începutul. Eram atentă la Dora, care a rupt o foaie din caiet, a îndoit-o la jumătate. Ciudat, când eşti cu ochii şi gândurile la ceva, urechile se închid. Marius citise ultima frază și pusese caietul jos, rămânând în picioare, să vadă ce îi va cădea în cap: petale de trandafir sau ouă stricate? Ca la orice adunare care se respectă, părerile au fost împărţite. – Un basm modern. Foarte bine! a spus un domn cu voce de bas. – Scufiţa Roşie s-a scris deja! a sărit prozatoarea Bovary-Karenina, supărată pe buchetul osanalelor ofilite cu care coborâse de pe podium. – Fii original, băiete. De epigoni e plină lumea. Domnul care zisese asta a prins din zbor privirea aprobatoare a junei dinainte, agățând-o ca pe o garoafă la butonieră. În sală, controversa se încinsese, taberele pro şi contra stăteau gata să se încaiere într-un melange ca în turnirurile medievale. Tare aş fi vrut să văd o păruială între literați, însă preşedintele a făcut pace, împingând un poet la înaintare... Urma Dora, care nu părea nici nerăbdătoare, nici strivită de emoţia aşteptării. Mai degrabă plictisită. Când o întrebasem ce-o să citească, ridicase din umeri. „Ceva cu greşeli de ortografie, doar mă ştii.“ Înainte să ne înapoieze Jurnalul, profesoara de română ne dăduse, împreună cu biletul de trimitere la cenaclu, nişte sfaturi. „Când ai așternut ceva pe hârtie, ai scris prima mână. După aceea mai tai, mai pui, mai îndrepți, până începe să semene a literatură. Se cheamă stilizare.“ Eu deja făceam asta, cum şi cât mă pricepeam. Îmi plăcea să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc până când literele deveneau note, paragrafele sunau ca o melodie. Mai la îndemnul meu, mai de gura profei, Dora şi-a suflecat mânecile şi hai la stilizat! Însă de câte ori umbla pe un text, ieşea altceva. De la un cuvinţel nevinovat, buturuga mică ce răstoarnă carul mare, acţiunea cotea şi o lua pe un alt drum, iar uneori pe arătură. Să scrie de două ori acelaşi lucru? Nu putea şi gata! În loc să ducă ea cuvintele de căpăstru ca pe un căluţ cuminte, o duceau ele unde li se năzărea. Scrisul ei era un armăsar nărăvaş pornit într-un galop atât de nebun încât abia se putea ţine în spinarea lui. Încotro gonise de data asta? Scriitorul cu beretă de Picasso îi rostise numele, Dora se ridicase în picioare, toate capetele se întorseseră înspre noi, toţi ochii o aţinteau. Ea scotea o vorbă, cenacliștii așteptau, tot mai nedumeriți. Venise ca să tacă? Înainte ca preşedintele cenaclului s-o întrebe asta, a înhățat caietul și a ieşit din sală, închizând frumos uşa după ea. M-am mişcat – să o opresc, s-o chem înapoi? – şi ceva mi-a foşnit în poală. Un bilet pe care l-am despăturit, curioasă: „Te aştept afară. Citeşte.“ Şi am citit. M-am pomenit ascultându-mi vocea pe care n-o recunoşteam; măcar nu tremura, lăsând asta în seama degetelor încleştate pe caiet. Povestirea fusese mai lungă, însă o tunsesem ca pe un gard viu. Ce se taie nu se fruieră! Iar ce rămăsese, suna aşa: Noaptea e o panteră neagră cu ochi de stele. Te poartă în spinare peste prăpăstii de beznă, crevase în care timpul rămâne înţepenit în capcana nemişcării şi trebuie să îşi reteze o labă ca să fugă, schiopătând, mai departe. Noaptea e o fiară cu colţi de cremene şi blana de mătase în care să-ţi înfigi degetele ori să îţi culci fruntea când istoveşti de-atâta lumină. Eram eu, autoarea, dar și o rază de Lună în căutarea nopţii. De câte ori încercam să o ajung, ea se dădea înapoi, iar călătoria devenea tot mai fără de speranţă. Nu scrisesem cum se termina goana, fiindcă nu ştiam care va fi sfârşitul. Şi-am lăsat povestea cum era, atârnată în abis. Noaptea-panteră te poate purta până la sfârşitul lumilor care e tot un început, ori te poate azvârli de pe grumaz drept într-o gaură neagră unde să cazi alte veşnicii, ca să te regăseşti de cealaltă parte, străin într-o lume străină, în timp ce geamănul tău va trece pe lângă tine cu viteza întunericului ca să ajungă în oraşul, pe strada şi în casa ta, să se scalde în ploaia de aur a iubirii mamei, în veghea grijulie a tatălui, luându-ţi locul asemeni unui copil adus de zâne şi pus în leagănul din care te-au furat în timp ce dormeai neştiutor. Până atunci citisem doar compuneri. La sfârşit învăţătoarea şi, mai târziu, profesoara de română, îmi dădeau nota, nouă sau zece. Eu şi Marius eram talentații clasei la scris... Iar astăzi, Marius își apucase creațiile de mână, scoțându-le în lume; mi-o luase înainte şi la asta. Emoţii? Inima mi se căţărase în gât, degeaba înghiţeam în sec să o trimit înapoi unde îi era locul. Dacă n-aş fi avut genunchii moi, ca un Pinocchio căruia i se topise cleiul de la încheieturi, aş fi ţâşnit pe uşă pe urmele Dorei. Şi bine aş fi făcut. Era deja prea târziu. Unul dintre critici deschisese gura şi rostogolea cuvinte; întâi le-am auzit ecoul, ca pe huruitul îndepărtat al unei viituri. Care m-a îngropat sub un val de pământ şi pietriş, sub zăpezi, sub şuvoaie. – Fetița le aşterne frumos pe hârtie, cu înflorituri. Scrisul ei e un vas de lut rotunjt cu migală şi împodobit cu arabescuri. Dar e ceva înăuntru? Mă uitam la domnul în costum, cu cravată vişinie – ori poate o muiase în sângele victimelor lui literare. Ce voia să zică? Murmurele veneau din toate părțile, fluviul nemulţumirii îşi aduna apele. Pictorul scriitor mi-a întins un pai de care să mă agăţ. – E la început de drum, iar noi suntem aici ca să o călăuzim. Şi-aşa am aflat cât de mulţi sfătuitori erau pe-acolo. – Omul nou nu face artă pentru artă! – Îndemn la lene şi la visare? Haida-de! – Băiatul scrie basme, fata umblă după cai verzi pe pereţi! Îşi aduseseră aminte de Marius, pe care nu îl tăvăliseră îndeajuns prin mărăcini şi urzici. Iar el, în loc să tacă şi să ia aminte ca un învăţăcel ce era, a deschis gura. – Mie mi-a plăcut Noaptea. Mult de tot! Vorbele lui mi-au adus fierbinţeală în obraji, deşi degetele îmi rămâneau reci. Când ai într-o mână o bucată de gheaţă şi în cealaltă un cărbune aprins, în medie îţi este bine? Aşa mă simţeam, ori ca pisica lui Schrödinger, despre care citisem în revista Magazin. Eram vie, eram moartă? Câte puţin din fiecare.

Fabrica Hess, rebotezată după naţionalizare Dezrobirea, purta din 1966 un nume uşor de ţinut minte, Cibo. De la ciocolată şi bomboane, ce altceva? Doar că nu se făceau la un loc. Bomboanele se rostogoleau din cuvele secției de pe Avram Iancu, iar ciocolata curgea în forme şi era ambalată pe strada Lungă. Fabrica de ciocolată lucra cu două schimburi şi uneori cu al treilea, de noapte, adică mai tot timpul. Nu ştiu cum se desfăşurau lucrurile acolo, înăuntru, dar erau momente când pe coşul fabricii răbufnea un iz de ciocolată care ajungea la trei străzi distanță. Nu se întâmpla la aceeaşi oră, nici în fiecare zi. Dacă te lovea mirosul pe trotuar începeai să salivezi şi intrai în prima cofetărie întâlnită în cale sau luai o ciocolată Pitic de la un chioşc, să îţi astâmperi pofta. Școala 12 de pe strada De Mijloc era gard în gard cu Cibo și, cum suna de ieşire, elevii dădeau fuguţa în curte să ia o gură de aer. Mirosul era întotdeauna acolo, de cele mai multe ori vag, abia simţit. Dar în unele zile îţi umplea nările, înăbuşindu-te ca o pernă, ţi se lipea de cerul gurii şi te pomeneai fără voie înghițind în sec. Parcă toţi diavolii din iadul dulciurilor te înţepau cu furci de zahăr candel. Cine pusese şcoala lângă o fabrică de ciocolată – e-adevărat, pe străzi diferite, dar împărțind gardul din spatele fiecărei curți – avusese o minte diabolică. Însă nu mai era nimic de făcut. Sau era? Pe vremea aceea, cei care putea să fure de la stat nu stăteau pe gânduri; băgau mâna în buzunarul acela larg fără şovăieli ori mustrări de conştiinţă, luând înapoi ce considerau a fi de drept al lor. Directorul din Cibo ştia asta, la fel paznicii de la poarta dinspre strada Lungă, care dibuiau orice napolitană ascunsă în fundul vreunei genţi. Dar românul nu e doar poet, ci şi inventiv. Muncitorii din schimbul trei puneau deoparte coltuce de ciocolată brută, netrecute pe inventar, le înveleau în hârtie de ziar şi le legau cu sfoară, apoi le azvârleau peste gard, ca și cum le-ar fi trimis cu catapulta dintr-o cetate asediată. Bombardamentul de noapte nu era foarte precis. Ghiulelele nimereau și prin curţile alăturate, spre bucuria locatarilor, însă cele mai multe se afundau în iarba de pe lângă gardul înalt, cu şipci încununate de sârmă ghimpată. Orele începeau la opt dimineaţa. Pe la şapte, stăpânii pachetelor se trecurau pe lângă portarul şcolii, îmbunat cu irezistibila ciocolată Cibo şi începeau să caute prin iarbă, răscolind tufele cu câte o creangă, de parcă erau prospectori cu detectoare de metale. Nu lăsau nici o piatră neîntoarsă, dar tot le mai scăpa câte un pachet, pitit după o frunză de brusture. Bucuria elevilor care dădeau peste el în pauză! Nu-i pentru cine se pregăteşte ci pentru cine se nimereşte... Acum vreun an s-a schimbat portarul cu unul ursuz şi, mai ales, incoruptibil, iar coletele zburătoare au rămas neridicate. A fost o zi de sărbătoare la Şcoala 12, despre care încă se vorbea și astăzi! Apoi contrabanda a încetat până ce noul portar s-a dat pe brazdă: nu se omora după dulciuri, însă fuma ca un turc. Cui nu îi place ciocolata? Marikăi, noua noastră colegă dintr-a cincea. Pe ea n-o văzusem cu vreo tabletă în mână, cu lapte, amăruie, neagră sau râvnitul Toblerone pe ambalajul căruia scria cu litere mici, priviţi, mirosiţi, apoi luaţi-vă gândul. Toblerone nu era de mâncare – cine reușea să facă rost de unul îl punea în vitrină, să crape de invidie musafirii. Dar nu ne puteam plânge, erau destule delicii dulci de-ale noastre: batoane cu ciocolată de casă, Eugenii sau rulada cu biscuţi, botezată, nu știu de ce, salam de cacao. Toţi aveam dintr-astea la pachet, pe lângă sandvişul cu salam de-adevăratelea, brânză şi roşii. Toţi în afară de Marika. Nu venea cu mâncare de acasă – se hrănea din aer, cu tăceri? Când suna de pauza mare, întreaga suflare a şcolii era lovită de reflexul lui Pavlov şi elevii ieşeau în curte, descojind sandvişurile cu atâta grabă încât mai muşcau şi din celofan. Marika ieşea şi ea, cu mâinile în buzunarele sarafanului, ducându-se să se așeze pe bolovanul de sub marele dud din fundul curţii. De ce acolo? Nu era comod, mai degrabă colţuros şi rece, însă din locul acela se vedea bine coşul fabricii Cibo, de unde ieşeau rotocoalele de abur alb şi, la răstimpuri mai imprevizibile decât o ploaie de vară, înnebunitorul iz de ciocolată. Pe Marika, ispita care îi făcea pe ceilalţi să adulmece văzduhul ca o haită de copoi hămesiți, apoi să tragă câteva guri de aer în piept – doar s-or sătura cu mirosul – o lăsa rece. La fel cum nu-i păsa dacă îşi şifona uniforma ori îşi păta şosetele cu zeamă de dude. Ce făcea atât de important? Nimic. Se uita la coşul fabricii, săgeată de cărămidă ieșind din arcul acoperişurilor îngemănate ale celor două hale. Băieţi şi fete se opreau lângă ea, o priveau câteva clipe încercând să înţeleagă de ce încălzea bolovanul, apoi ridicau din umeri şi îşi vedeau de ale lor. Sub soare e loc pentru fiecare şi pentru piticii lui din creier... Nu trecea vreo pauză în care Marika să lipsească de la întâlnirea cu coşul fabricii. De la o vreme avea şi suporteri. Ea se uita la hornul de cărămidă, băieţii clasei la ea. Azi aşa, mâine tot aşa. În loc să se plictisească, cum se întâmpla de obicei, unii au decis să persevereze. Dacă Marika ar fi fost o fântână a dorinţelor ar fi aruncat în ea cu monezi. Cum nu era, au încercat cu vorbe în doi peri, apoi cu dude, măceşe, sâmburi de cireşe. Dădeau pe-alături, de fiecare dată. Ori Marika era vrăjită, ori ei nu erau urmași ai lui Wilhelm Tell. Răducu avea o mulţime de defecte şi niște calităţi bine ascunse, fiindcă nu le descoperisem încă. Răbdarea nu era printre ele. O sâcâise pe Marika în fel şi chip, iar ea nimic, stană de piatră precum bolovanul de sub dud. Cui îi place să fie ignorat? Nimănui. Iar lui Răducu mai puţin decât altora. După vreo lună şi-a pierdut cumpătul şi a decis să treacă la fapte. Când făcea o neîntâmplată, Răducu nu se-ncurca, dădea cu bâta în baltă. Sau în canalul ce străbătea strada De Mijloc de la Valici până la Bartolomeu, trecând prin faţa şcolii noastre. Pârâul înghesuit între taluzuri de pământ năpădite de iarbă şi buruieni avea o poreclă pe care o preschimbase în renume: Spurcata. Albia tulbure, băltind pe alocuri, aduna toată scursura canalelor din oraşul vechi. Mirosea şi arăta a hazna, iar în jungla pitică de pe cele două maluri mişunau şi foşgăiau tot soiul de lighioane: gândaci, paianjeni, şopârle, poate chiar şerpi. Dar mai ales era raiul şobolanilor, atât de mari încât pisicile fugeau de ei şi nu invers. Şcoala 12 era pe malul stâng al gârlei, partea numerelor fără soţ. Când ajungea până în curtea şcolii, izul de mlaştină şi latrine dădea piept în piept cu cel de ciocolată. Răducu trăsese într-o zi pe nări mirosurile amestecate şi căzuse la o idee. Sau îl lovise drept în creştet, aşa, din senin. Cu el puteam fi sigură de un lucru: la prostii îl ducea repede mintea. Şi-aşa, într-o dimineaţă, la prima pauză, Marika şi-a găsit piatra ocupată de un şobolan. Mort. Dacă s-ar fi căţărat singur, aşteptând să moară de bătrâneţe, n-ar fi avut țeasta crăpată. Nici nu fusese omorât acolo, ar fi fost sânge pe piatră. Cineva îl vânase în albie şi-l adusese în curtea şcolii, aşezându-l pe bolovan ca pe un soclu. Cine să fie în stare de aşa ceva? Marika se întreba acelaşi lucru – ea şi toţi elevii din curte, minus cei care îl cunoşteau pe Răducu. Oricum, un Oscar la categoria sânge rece pentru Marika. Nu ţipase, n-o luase la fugă. Încremenise de groază? Însă în ochii ei nu era spaimă, ci altceva. Curiozitate? Se lăsase o linişte grea în curte, ca în careu înainte să depună pionierii jurământul. Toţi se opriseră din ce făceau şi se răsuciseră spre dudul sub care fata cea nouă, bolovanul şi jivina rămâneau la fel de nemişcaţi. Noi ne uitam la Marika, ea la şobolan, de parcă aştepta să învie şi să plece dând repede din picioare. Cum şobolanul nu făcea pe mortul, chiar era, Marika s-a aplecat, l-a apucat de coadă şi toţi s-au dat la o parte din calea ei, ca la derdeluş când pornea o sanie la vale fără ca nimeni să strige mai întâi „pârtie!“. Marika înainta prin despicătura de trupuri precum Moise prin Marea Roşie, cu jivina bălăngănindu-şi ţeasta însângerată pe lângă gleznele ei în şosete albe. În dreptul lui Răducu s-a oprit. De unde ştia că el fusese? Şi ce-o să facă? Întrebările treceau prin capetele tuturor, vagoane duduind pe aceeași şină. Dacă n-ar fi fost luat prin surprindere, la fel ca noi toţi, Relu ar fi scos carneţelul şi pixul să înceapă o listă de pariuri. Marika a ridicat şobolanul în aer, clătinându-l ca pe un metronom din carne, oase şi blană. Apoi l-a lăsat să cadă împreună cu câteva vorbe în ungureşte. Răducu s-a scuturat de parcă îi turnase în cap apă rece dintr-o găleată. – Ce-a zis? Îl întrebase pe colegul lui de bancă, dar a auzit toată curtea. – Te roagă să-l duci la gunoi. Te vede aşa, mai curajos. Gyuri șovăise, ceea ce nu îi stătea în fire. Decât atunci când spunea una și gândea alta. Marika l-a privit pe traducător cu pleoapele îngustate, de parcă i-ar fi ars în treacăt o palmă. Apoi ochii i s-au împlântat într-a lui Răducu şi a rostit răspicat, într-un grai românesc fără urmă de accent: – Ţi-ai uitat fratele pe bolovanul meu, Răducu. Ia-l acasă!

Era o zi de vineri ca oricare alta. Marika adusese iarăși cerbi la școală şi toţi colegii se buluciseră spre banca ei ca la un chioşc cu cornuri calde. Cerbii nu erau de mâncare, ci nişte medalii din plastic pe care scria ONT Carpaţi, unele cât o monedă, altele cât o farfurioară de ceai. La ce foloseau? La nimic. E drept, puteai să le agăţi pe un perete, de-asta aveau o urechiuşă în care să încapă un cui, dar nu cred că se înghesuia nimeni să le pună acasă în loc de tablouri. Le luau fiindcă erau de toate culorile şi mărimile, unele chiar aurii, ca medaliile de la Cerbul de Aur. Şi, mai ales, erau gratis. Trebuia numai să întinzi mâna, sau pe amândouă, şi Marika ţi le umplea, scoţând trofeele din sacoşa burduşită. Acum două zile împărţise în dreapta şi-n stânga, golind turbinca într-una din pauze. Azi, adusese alţi cerbi, mai mulţi ca data trecută. De unde avea atâţia? De la ONT Carpaţi, compania hotelieră. Cerbul cu coarne rămuroase nu era doar mascota festivalului de muzică uşoară, ci şi a restaurantului Cerbul Carpatin. Atelierul auto la care lucra tatăl Marikăi ținea tot de ONT Carpați, iar el dăruia cerbi celor veniți cu maşina la reparat sau vopsit. Reclama e sufletul comerţului, nu? Liana, care le ştia pe toate de la vărul ucenic tinichigiu, încercase să facă pe secretoasa. Vreo cinci minute i-a ieșit, umflându-se în pene la gândul a câte ştia ea şi noi nu. După care burduful tăcerii pleznise şi ne vărsase tot, dintr-o răsuflare. Acum îmi era clar de unde veneau cerbii şi cum ajunseseră la noi. Dar tot nu pricepeam ce o apucase pe Marika. Până mai ieri nu scotea un cuvânt la ore, iar în pauze nici atât. Tăcea, mulţumită să fie lăsată în pace de profesori şi de colegi. Şi-acum împărţea cerbi ca un profet nişte pâinici de plastic poporului înfometat din deşert. Voia să fie băgată în seamă, să ajungă pe un podium? Înainte să bage din nou mâinile până la coate în sacoşă, s-a răsucit spre banca mea, prinzându-mi privirea. Vrei şi tu? Mă întrebase din ochi şi am clipit repede, scuturându-mă de ispită. Nu eram singura care se ţinea deoparte. Din uşa clasei, Draga privea şi ea; s-ar fi vrut în locul Marikăi, înconjurată de priviri pline de aşteptare. Cândva, fusese. În clasa întâi, băieţii o invidiau, fetele voiau să îi semene. Era fata-care-avea-de-toate. Tatăl ei, secretar ambasador, pleca mereu la Bucureşti, dar mai mult dincolo, în Occidentul de unde se întorcea cu daruri pentru prinţesa lui de la Şcoala 12. Pe Draga o aducea diminețile guvernanta săsoaică, în timp ce şoferul aştepta în automobilul cel negru. Cum intra în clasă, grupul admiratoarelor o înconjura, năpustindu-se să îi ducă o trenă nevăzută şi, din prinţesă, Draga devenea regină. În fiecare pauză îşi aduna supuşii, să le arate ce primise. Fleacurile lucitoare ne păreau minunăţii fără seamăn. Ne lăsa să ne umplem ochii, apoi le băga înapoi în gentuţă, făcându-le să dispară ca într-un joben de magician. Nu ne adusese daruri, ne flutura pe la nas tentaţii: priviţi ce nu veţi avea niciodată. Până într-o zi când Draga primise o lecţie de bună purtare de la viaţă. Dacă Marie Antoinette fusese decapitată de francezii sătui de atâtea ifose, ea a fost mai norocoasă; şi-a pierdut numai coroana. Tot datorită sau, de data asta, din cauza secretarului ambasador care a uitat să se întoarcă din ultima călătorie. Cu tatăl la Paris şi mama dând declaraţii la Miliţie, Draga trecuse printr-o perioadă neagră. Pierduse tot: casa, lucrurile cele scumpe, trufia de a se crede deasupra tuturor. Dar în orice rău e şi-un bine, dacă îl cauţi cu lumânarea... De când era la fel ca toată lumea, Draga devenise una dintre noi – ba chiar îşi câştigase o prietenă adevărată, pe Lotte, care se mutase cu ea în bancă fără să îi pese că era o regină detronată. Împărţitul cerbilor era pe terminate. Grămada de elevi adunați în jurul băncii Marikăi se rărise. Nu mai rămăsese decât Felicia, pe care toţi o dăduseră la o parte până atunci. A întins braţele, Marika şi le-a afundat pe ale ei în sacoşa ca un burduf dezumflat, apoi le-a scos: goale. Medaliile de plastic se isprăviseră. Felicia şi-a strâns buzele, dezamăgită. În ochii ascunşi de ochelarii prea mari pentru chipul ei îngust era doar regret, nu şi uimire. Se obişnuise să piardă, să i se ia, să fie tăiată de pe orice listă. Înainte ca părerea de rău să devină resemnare, s-a pomenit cu un cerb în braţe, cel mai frumos dintre toţi, de un bleumarin transparent. Marika îl scosese, precum Houdini, din ghiozdanul de sub bancă. Feliciei nu-i venea să-și creadă norocului; a apucat medalionul cu amândouă mâinile și a plecat cu el strâns la piept, să nu cumva să i-l ia cineva. Atunci s-a auzit soneria, apoi bufnitura uşii de la intrare. Lunganul profesor de mate a dat-o de perete, pornind spre catedră cu catalogul sub braţ, cu paşi largi, de păsăroi. Întotdeauna venea devreme la oră ca nu cumva să pierdem vreun minut, de parcă matematica era cel mai important lucru pe lume. O fi fost, pentru el. Încă din clasa întâi mă aveam cu cifrele ca pisica şi câinele. Învăţasem câte ceva, mai mult de nevoie. Adunări, scăderi, înmulţiri – abia mă obișnuisem cu ele când, dintr-a cincea, au început calculele între paranteze, ridicări la putere, fracţii. Aici s-a rupt filmul, dar apoi le-am descurcat cumva şi pe astea. Trebuia. Cine nu reuşea se alegea cu remarci înţepătoare drept supliment la nota proastă. Mărăcine a aruncat catalogul pe catedră și a înhăţat creta, grăbit să umple măcar două table până apucam noi să deschidem caietele cu pătrăţele, nu chiar atât de nerăbdători. A scris o operaţie supraetajată, cu paranteze în perechi, rotunde, drepte, acolade. Apoi a pus semnul egal şi a încremenit cu creta în aer. Mie mi s-a oprit inima o clipă, apoi a luat-o la goană. De ce ţi-e frică nu scapi. Vorbele foşneau în capul meu la fel ca filele catalogului de unde stăpânul cifrelor a pescuit până la urmă un nume. Eleva din ultima bancă s-a ridicat fără grabă şi a pornit spre catedră cu paşi mărunţi, de parcă spera să o salveze vreun miracol. S-au mai văzut minuni, dar nu la ora de matematică... Marika a luat creta, cu ochii la cârnatul de cifre ce se încolăcea în mijlocul tablei, întrebându-se de unde să-l apuce. Apoi a rămas încremenită, cu creta în mână, într-o liniște deplină. Profesorul a rupt tăcerea. – Ce-avem noi aici? O fătucă cu părul lung şi mintea scurtă. Marika a lăsat săgeata ironiei să îi şuiere pe la urechi, fără s-o atingă. Auzise, pricepuse, ştia româneşte la fel de bine ca mine. O să împuşte iarăşi un patru şi, dacă o ţinea tot aşa, avea să rămână repetentă. Şi ce-mi păsa mie? De la începutul anului stăteam cu ochii pe Marika – la fel ca restul clasei. Şi tot nu mă lămurisem ce hram poartă. Poate ar fi trebuit să fac un tabel cu două coloane: ce îmi place şi ce nu la noua noastră colegă... Oricum o luam, era o ciudată. O zi mergea printre bănci ca o cămilă prin deşert, fără să se uite în dreapta ori în stânga. A doua împărţea clătite de plastic cu ONT Carpaţi, de parcă trebuia să cumpere voturi la un concurs de popularitate. Nehotărâtă, schimbătoare – să trec asta la defecte? Poate da, poate nu. Până să mă decid, am lăsat rubrica goală. Dincolo, la bile albe, aveam ce scrie. Săptămâna trecută îl pusese cu botul pe labe pe Răducu, ceea ce m-a uns pe suflet. Azi îi dăduse Feliciei cerbul cât o farfurie de supă. În coloana bilelor negre era una singură, dar cântărea cât o ghiulea de plumb: prietenia cu Liana, diva clasei care mă călca pe nervi încă din ciclul primar. La tablă, Marika rămăsese o stană de piatră în care ironiile profului de mate îşi toceau vârful. Mărăcine răsfoia din nou catalogul, în căutarea unei noi victime, mai simţitoare. Şi al cui nume i s-a năzărit să îl rostească? Tocmai pe-al meu. Cum nu-i spusese să treacă în bancă, Marika a rămas să sprijine tabla, iar eu m-am dus de cealaltă parte, de parcă ne pregăteam să o scoatem din perete și să plecăm cu ea pe umeri. Ecuaţia nu se rezolvase singură. Parantezele se încolonau unele după altele, întâi cele rotunde, apoi veneau restul. Până la urmă i-aş fi dat de cap. Dar îmi venise o idee mai bună. Și-am tăcut. Proful s-a uitat la încâlceala de cifre, la mine și înapoi la tablă. – Altcineva? I-a întins creta lui Octav, care avea ghinionul să stea în prima bancă. Era deja târziu să mă răzgândesc. Colegul nostru s-a învârtit puţin în jurul egalului ca un câine în jurul cozii, după care a scris ce trebuia. Cum Mărăcine nu dădea note mari nimănui, Octav a plecat cu un opt, iar noi fetele cu un altul, împărţit pe din două. Când m-am aşezat înapoi în bancă, m-am uitat fără voie înspre Marika. Nu mai privea pierdută în gol, iar ochii ni s-au întâlnit. La fel ca mine, încă nu înțelegea ce se întâmplase. O clipă am fost noi două împotriva lui Mărăcine, a clasei, a lumii. Şi mai departe? Marika o să îmbrace din nou armura de nepăsare, iar eu o să mănânc matematica pe pâine, măcar până îmi repar media. Totul o să fie cum a fost, viaţa merge înainte în bucle şi spirale, presărate cu paranteze rotunde, pătrate și acolade. Proful de mate o să umple tabla, noi o foaie de caiet, o să deschidem manualul şi o să încercuim exerciţiile pentru data viitoare. O vineri ca oricare alta dintr-o săptămână obișnuită din mijlocul trimestrului unu. Ziua în care am luat primul patru din viaţa mea de şcolariță, ce se lăfăia acum în carnetul de note printre nouă şi zece. O făcusem înadins. Am vrut să înţeleg ce gândeşte Marika, să fiu în pielea ei. Și iată, am fost. Meritase? Când a sunat de pauză, Mărăcine a încălecat pe catalog şi dus a fost, iar colegii au dat buzna în curte. Numai Marika s-a oprit în dreptul băncii mele. – Vino mâine pe la mine. Nu mă întrebase dacă vreau, ca şi cum era de la sine înţeles că ardeam de nerăbdare să îi trec pragul. Era atât de sigură de asta, încât mi-a venit să zic nu, doar aşa, să văd ce face. Ar fi primit refuzul cu regret sau cu indiferenţă? N-am aflat, fiindcă da, de-abia aşteptam să merg! – O să fim cele mai bune prietene, o să vezi! mi-a ieșit pe gură, spre surprinderea Marikăi și, mai ales, a mea. Și-aveam de gând să mă țin de promisiune.

„Pisica de la ora cinci”, Editura „CORINT”, 2026, colecția Corint Fiction. Un roman-puzzle alcătuit din 18 povestiri, a căror acțiune se petrece în atmosfera anilor ʼ60 din Brașov. Inspirate din copilăria autoarei, întâmplările ne poartă într-o călătorie când duioasă, când aventuros năstrușnică, într-un trecut care se conturează pagină cu pagină în mintea cititorilor, în această evocare autobiografică. Totul văzut prin ochii unei copile, fascinată de lumea din jur, de orașul de la Poalele Tâmpei, care devine el însuși personajul în jurul căruia pivotează viețile tuturor. Un oraș magic, care, în ciuda vremurilor, reușește să rămână astfel în ochii celor care îl iubesc. „Personajul principal al cărții este Brașovul, un Brașov prefirat printre gene grele de melancolia vârstelor pierdute, un Brașov ca un anotimp veșnic cald și însorit, un oraș-timp, când părinții erau încă tineri, iar vremea nu își arătase fața ei crudă, neiertătoare. Întâlnim aici sași, români și unguri într-o Țară a Bârsei de poveste, pe o Stradă Lungă văzută prin ochii unui copil. Poate ne-am aștepta ca percepția acestui personaj-narator asupra lumii să fie alterată de curata lui naivitate. Totuși, lucrurile se văd adesea mult mai limpezi dintr-un astfel de unghi. Tanti Suzi, unchiul Traian, bunicii din Vlădeni, Bodor-baci, vecinul de nouăzeci de ani care făcea vin de smochine, moașa săsoaică ajutată de îngeri, Fräulein Klara de la grădinița germană din Brașovul vechi și mulți alții populează paginile acestor memorii, dându-le viață. Asistăm la istoriile dureroase, triste, ale sașilor obligați să emigreze în Germania, istorii străbătute totuși de dulceața vremurilor de odinioară, când oamenii se priveau unii pe alții cu mai multă indulgență și acceptare”. SIMONA ANTONESCU „O evocare emoționantă a copilăriei în anii ’60, între universalitate și culoare locală. Autoficțiunea Rodicăi Bretin nu cade în capcana nostalgiei patetice și a idealizării forțate, ci, pagină cu pagină, piesă cu piesă, reconstruiește lucid o viață și o lume, familiare și necunoscute deopotrivă. Sunt adunate aici povești cu moașe săsoaice și bijutieri evrei, cu porumbei și cu pisici, cu casele de pe Strada Lungă și cu salcâmii care umbreau odinioară Piața Sfatului. Peste toate, este o declarație de dragoste pentru un loc, unul la granița dintre realitate și legendă, cunoscut de-a lungul timpului ca Cetatea în care plouă de trei ori pe săptămână, Kronstadt, Stalin, Orașul de sub Tâmpa sau, pur și simplu, Brașov”. GEORGE CORNILĂ Cartea poate fi achiziționată din librării sau de pe site-ul Editurii CORINT: https://edituracorint.ro/pisica-de-la-ora-cinci.html?_gl=1*1lgbjc8*_up*MQ..*_gs*MQ..&gclid=CjwKCAiA-__MBhAKEiwASBmsBP_RfwPqhxevgIr8L7r1KE1HBNXGDQ6cFs_j-hmDjQP5ZyP-eT7vhBoC9vUQAvD_BwE

Romanul Protectorii (Editura pentru Artă și Literatură, 2025) spune povestea a două femei ce își intersectează destinele într-un moment în care lumea din jurul lor se schimbă dramatic. Viața cetățenilor dintr-un mare oraș din Canada este tulburată de crimele unui ucigaș în serie. Poliția se dovedește neputincioasă, însă un ziarist vânător de conspirații intuiește adevărul: în spatele atrocităților se află un secret străvechi, teribil. Cele două protagoniste se pomenesc prinse în vortexul unui conflict în care iubirea, trădarea, conspirațiile machiavelice și răsturnările de situație sunt la ordinea zilei. În final aflăm o revelație incomodă: nu există alb și negru, lumea e făcută din nuanțe de gri, iar cei buni și cei răi nu sunt întotdeauna ceea ce par. Toți căutăm o viață întreagă adevăruri, certitudini. Dar suntem pregătiți pentru ele? Gata să plătim prețul ultimei revelații? Romanul poate fi achiziționat din librăriile Cărturești sau de pe site-ul Editurii pentru Artă și Literatură. https://artasiliteratura.ro/product/protectorii/

Noi cei din clasa a doua B de la Școala 12 împliniserăm cu toții opt ani, când puteam deveni pionieri. Primii au fost făcuţi, bineînţeles, premianţii, dar a venit şi rândul nostru, al celorlalţi. Nu ne întreba nimeni dacă vrem să ne-atârnăm la gât cravata roşie. Era în firea lucrurilor: pionieri, utecişti, membri de partid, scara trebuia urcată treaptă cu treaptă, spre viitorul luminos zugrăvit de tovarăşa. Şi-aşa a venit ziua cea mare pentru mine, Claudiu şi Octav. Pionierii se adunaseră în mijlocul curţii de pe strada Crişan. Pe două laturi erau cei din clase mai mari, pe a treia ai clasei noastre – fetele cu bluze apretate şi fuste cu pliseuri mărunte, băieţii tot în alb şi negru, cămăşi şi pantaloni. Când ne-am auzit numele, noi, candidaţii la pionierie, am păşit în careu. Claudiu şi cu mine am rămas umăr la umăr, Octav alături, depăşindu-ne cu un cap. Claudiu se fâstâcise, Octav se muta de pe un picior pe altul, eu aş fi vrut o umbrelă sub care să mă ascund. Întâi s-a cântat imnul şi, pe la strofa a doua, am avut o revelaţie: toţi se adunaseră acolo pentru noi, eram eroii zilei! Mă simţeam stânjenită şi-n acelaşi timp un val de căldură îmi inunda pieptul pe dinăuntru, ca un ceai fierbinte sorbit cu înghiţituri mici într-o zi de iarnă. Ceilalţi doi treceau prin trăiri asemănătoare, fiindcă Octav părea mai înalt, iar Claudiu se înroşise până în vârful urechilor. Cu atâţia ochi care mă aținteau uitasem cuvintele din angajament, de parcă o radieră mi le ştersese din minte. Din fericire le rostea învăţătoarea, nu trebuia decât să le repet, ca un ecou. Am promis toți trei într-un glas să ne iubim patria, să fim harnici şi disciplinaţi, să cinstim eroii neamului. Am jurat cu mâna pe drapel, apoi tovarăşa – care îşi luase zâmbetul de zile mari –, mi-a prins cravata la gât şi insigna în dreptul inimii. Mă încercau sentimente amestecate. Emoţie, bucurie? Cuvinte ca gloria poporului, cauza partidului şi înflorirea patriei, care altădată nu îmi spuneau nimic, şi-au găsit deodată un sens. Făceam parte din ceva, nu înţelegeam prea bine din ce anume, dar părea măreţ, înălţător. Ne chema precum viitorul pe care trebuia să-l construim repede, să nu ne prindă anul 2000 nepregătiţi. – Tot înainte! ne-a îndemnat învăţătoarea. Tot înainte!  m-am pomenit strigând şi eu, laolaltă cu ceilalţi. Nu a trebuit să mă prefac entuziasmată. Eram! Înainte, lumea mea fusese o curte de pe strada Lungă. De vreun an se lărgise cât să cuprindă Şcoala 12. Însă dincolo începeau alte lumi, tot mai încăpătoare. Iar lumile se cuceresc împreună cu alţii. Sentimentul apartenenţei, asta simţeam, nici măcar nu avea însemnătate la ce. Cât am mers spre casă îmi răsuna în minte „Am cravata mea, sunt pionier! Şi mă mândresc cu ea, sunt pionier!“, un cântecel după care nu mă omorâsem până astăzi. Acum însă era vorba despre mine, ceea ce schimba cu totul perspectiva asupra situaţiei. Până şi trecătorii mă priveau cu admiraţie – uită-te la ea, ce uniformă frumoasă are, ce cravată nou-nouţă! Acasă, în loc să dau jos bluza şi fusta, aruncându-mă în pantaloni şi tricou, am rămas la ţol festiv, cu excepţia papucilor de casă, care mă aşteptau întotdeauna pe prag. Nu trebuia decât să defilez puţin prin încăperi, înfoindu-mi fusta-evantai şi făcând cravata să fluture, deşi nu era vânt, ca ai mei să bage de seamă schimbarea: plecasem o şcolăriţă oarecare şi mă întorsesem pionieră! Laudele vor începe să curgă, iar eu o să le primesc cu surâsul modest al unei Mona Lisa din Ţara Bârsei. Asta’s eu, nemaipomenită, nici să vreau nu mă pot schimba! În bucătăria unde am intrat cu pas sigur şi fruntea sus, nu era nimeni. Masa pe care mă aştepta de obicei una dintre mâncărurile mele preferate – salată de vinete, musaca, cartofi prăjiţi ori zacuscă –, n-avea pe ea decât muşamaua înflorată. Mama întârzia rareori cu cina. Ce se întâmplase? Pe ai mei i-am găsit în sufragerie, aşezaţi pe canapea, de parcă se uitau la un film. Cu televizorul închis? Mai era destul până la cele două ore de program din fiecare seară. Tata, cu un braţ petrecut pe după umerii mamei, tocmai îi spunea cu voce joasă: – Lasă, nu-i sfârşitul lumii, ne descurcă noi, o să vezi... Ea îl asculta cu o lucire umedă în ochi. Lacrimi? N-o mai văzusem pe mama plângând. Niciodată. – A pățit ceva bunica? Îmi rostisem gândul cu voce tare. Ai mei m-au băgat de seamă abia atunci – pe mine şi uniforma de pionier, cu cravata care mă gâtuia parcă; sau era spaima? Mama nu putea vorbi, dar tata s-a grăbit să mă liniştească în felul lui, trântindu-mi adevărul gol-goluţ. – Bunica e bine. Pe mama au dat-o afară din serviciu. Fără ocolişuri, fără mănuşi. Cei mici trebuie ţinuţi departe de necazurile adulţilor, cerul copilăriei e mereu fără nori, insista tovarăşa. Ai mei lipsiseră de la lecţia asta. E numai   vina mea!  a fost primul meu gând. Nu c-aş fi dezvoltat vreun complex de vinovăţie, vorba psihologilor ce nu erau încă la modă. În anii aceia făceam boacăne și trăznăi pe bandă rulantă, iar părinţii mei trăgeau ponoasele, fiind chemaţi să dea socoteală vecinilor, tovarăşei, miliţianului ce mă prinsese trecând pe lângă locurile marcate; fiind prima dată, scăpasem cu o morală în loc de amenda pe care tot tata ar fi plătit-o... De obicei eram un vortex în jurul căruia belelele se adunau ca muștele la miere. Am scotocit prin cufărul minţii după ce făcusem în ultima vreme. N-a trebuit să caut prea adânc. La rugăminţile mele, mama mă luase de câteva ori cu ea pe teren. Unul dintre locatarii în apartamentul căruia intraserăm – ea cu legitimaţia de ILL, eu fără drept ori invitaţie – o reclamase, asta trebuia să fie! Făceam feţe-feţe, iar pe fiecare scria cu litere de-o şchioapă ce îmi trecea prin minte. Mama a scuturat din cap cu hotărâre. N-avea legătură cu mine! La ILL, ca şi-n alte intreprinderi, se făceau când angajări, când restructurări  de personal – altfel, funcţionarii ar fi stat liniştiţi şi fără grijă, culcându-se pe o ureche. Tocmai începuse o asemenea curăţenie generală, deşi nu era primăvară, în rândul angajaţilor. Mama era cea mai bună funcţionară de la sectorul unu, dar îi lipsea ceva, carnetul de partid. Ar fi putut să îl capete, doar avea origine sănătoasă . Însă nu putea nici uita, nici ierta răul pe care colectivizarea i-l făcuse bunicii, luându-i loturile cu porumb, bucata de vie şi fâneţele; de-asta îşi dusese bivoliţele la ferma zootehnică de bunăvoie . Toţi Vlădărenii aveau un dinte împotriva celor ce îi sărăciseră şi o vorbă, arză-i-ar focul! , prin care le urau sănătate. În Braşovul vechi, copiii învăţau de mici să nu spună pe stradă ori la şcoală ce auzeau acasă – i-ar fi făcut urechile învăţătoarei să ţiuie. Nici tata nu-l iubea pe tovarăşul din tablou şi pe bună dreptate. Părinţii lui își pierduseră agoniseala când ruşii îi alungaseră din gospodăria de la Chişinău împreună cu toţi românii de acolo, o nenorocire ce le amărâse bunicilor mei ultimii ani de viaţă. În deceniul ’50, înainte să mă nasc, se întâmplaseră multe lucruri urâte, despre care nu se vorbea decât în şoaptă. Fuseseră nişte ani grei . Oricine avea o brumă de avere – cum fusese sasul din curtea noastră, cu făbricuţa lui de cremă de ghete – era chemat să dea socoteală. Apoi i se confisca totul, ca unui duşman al poporului  ce era. Norocoşii scăpau cu hainele de pe ei şi un bilet de tren numai dus spre zări străine, ceilalţi aveau parte de un sejur turistic să ne cunoaştem   patria  pe la Canal sau la tăiat stuful în Deltă. De-atunci, vremurile se mai îmblânziseră. Nu trăiam nici în paradisul pe care ni-l zugrăvea tovarăşa, dar nici în anii negrii când un cuvânt aruncat la întâmplare şi răstălmăcit de răuvoitori te putea băga una-două în belea. Comunismul devenise un câine bătrân şi fără dinţi, iar mulţi din generaţia părinţilor mei uitaseră că poate să muşte. Umbra secerei şi a ciocanului nu mai părea atât de apăsătoare. Aveam mâncare în magazine, nu delicatesele cu etichete care îţi luau ochii în vest, dar câtă să ne îndestuleze pe principiul când burta e plină, sufletu-i mulţumit . Numai privilegiaţii cum era tatăl Dragăi puteau pleca în Occident. Însă ţara era mare şi frumoasă, aveam unde să ne ducem în vacanţele de vară. La frazele sforăitoare ale activiştilor de partid te pufnea râsul. Pe dinăuntru, fiindcă nimeni nu îndrăznea să zâmbească la bancurile aruncate pe la cozi ca nişte cârlige de undiţă; nu puteai fi sigur nici cine le spune, nici cine le ascultă. Pentru noi, copiii, comunismul era o haină purtată pe stradă; o scoteam de îndată ce păşeam pragul casei. Trăiam într-o lume normală? Nu ştiam, nu ne păsa şi, oricum, n-aveam încotro. Era singura pe care o cunoscusem.  O lume ce o dăduse pe mama afară de la serviciu. Tocmai pe ea, cea mai conştiincioasă dintre funcţionarele de teren, numai fiindcă nu avea cărţulia cu coperţi roşii. O lume care îmi atârnase la gât cravata de pionier, tot roşie. „Te faci frate cu dracul până treci puntea“, zicea bunica, o vorbă căreia abia astăzi îi pricepeam rostul. Tata îşi păstrase serviciul, trecând prin strâmtoarea restructurărilor; el avea carnet de partid. Eu şi tata pe de-o parte, mama şi bunica pe de alta... Din ce tabără făceam parte, a celor buni sau a celor răi? Am cravata mea, sunt pionier!  Însă nu mă mai mândream cu ea. Deloc. Mama s-a dus să pregătească ceva de mâncare, iar tata s-a luat după ea s-o ajute la curăţatul zarzavaturilor şi s-o ţină vorbă, să îşi mai uite supărarea. În camera mea mi-am dat jos uniforma, aruncând-o pe un scaun, fără să îmi pese dacă se vor strica pliurile fustei sau se va șifona cravata ce rămăsese sugrumată în inelul de plastic. Ceremonia de la școală mi-era încă proaspătă în minte, dar fastul ei părea stupid și fără noimă. Tot farmecul pierise, ori poate nu fusese niciodată acolo.

În vacanţa de vară am petrecut două săptămâni de neuitat la Costineşti. Am şters de neuitat; dacă nu mi-aş fi adus aminte, atunci n-aş fi scris nimic. La mare m-am dus împreună cu mama. Pe tata, şeful lui nu l-a lăsat să plece, fiind mult de lucru la contabilitate. August nu era deloc o lună de vârf, iar domnul Rădulescu îi lăsa pe toţi să îşi ia concediu când voiau. De fapt, n-aveam bani ca să plecăm toţi trei. Însă cum era să mărturisesc asta? Unele lucruri pot fi spuse într-o compunere pe care o ascultă tovarăşa şi toată clasa, altele nu. Ce puteam scrie fără probleme? Despre apusuri şi răsărituri de foc, valuri cu creste de spumă ce îţi lingeau gleznele ca nişte căței credincioşi – comparaţia a venit de la sine. Eram mulţumită de felul cum mânuiam cuvintele, fiindcă marea... Marea era magică! Mi se lipeau privirile de ea de când o zăream pe geamul prăfuit al compartimentului, în trenul ce trecuse de Podul de la Cernavodă, lăsând în urmă Dunărea şi prinzând viteză ca să nu întârzie la întâlnirea cu marea. Apoi zăream Lacul Techirghiol, iar inima îmi zvâcnea în piept: gata, am ajuns! Coboram geamul şi aş fi scos capul precum domnul Goe, dacă nu mă izbea un iz de pucioasă şi-apoi vederea dracilor mânjiţi cu nămol din cap până-n picioare. Mă trăgeam înapoi în compartiment, închizând ochii; dar pleoapele nu erau ştergătoare de parbriz şi imaginea stăruia o vreme, la fel ca amintirea unui loc aflat nu departe de Braşov, Băile Perşani. Bunica mergea acolo în fiecare vară, să se trateze de reumatism. O dată mă luase cu ea şi mă lăsasem dusă, neştiind ce mă aşteaptă. Că m-am pomenit înconjurată de ceata demonilor bălăciţi în pucioasă, mai treacă-meargă. Dar când bunica, împinsă de Scaraoţchi şi de bune intenţii, a vrut să mă mânjească cu mâlul urât mirositor, am fugit de parcă voia să toarne pe mine asfalt fierbinte; n-a fost chip să mă convingă de binefacerile nămolului. La Techirghiol, staţia de sud a iadului, trenul oprise doar câteva minute. Noi şi alţi călători am coborât o jumătate de oră mai târziu în gara Costineşti-sat, pe pietrişul ce ţinea loc de peron. Înainte să facem vreun pas, un val de oferte, care de care mai ademenitoare, s-a spart peste capetele noastre. Casă şi masă la preţuri pentru orice buzunar! Rochia mamei n-avea buzunare, așa cum prin portofelul ei nu foşneau prea multe hârtii. – Pensiune cu mic dejun! Mai ieftin nu se poate! La hotel aveţi vedere, la mine lapte şi miere! auzeam din toate părţile. Nu ştiam pe cine să alegem, când o săteancă trupeşă i-a îmbrâncit la o parte pe ceilalți localnici din comitetul de primire. – Haideţi la tuşa Florica! Nu fusese o întrebare; ne-a înhăţat bagajele, ducându-le ca pe nimic, iar noi ne-am luat după ea, abia izbutind să ţinem pasul. În loc de taxiuri, în spatele gării aşteptau șarete, niște căruţe cu două roți. A tuşei Florica era ultima din şir, iar catârul cenuşiu adormise de-a-n picioarelea, cu botul vârât în traista cu ovăz. Viitoarea noastră gazdă a azvârlit valizele în spate, apoi s-a suit pe capră şi a scuturat de hăţuri, să trezească animalul din picoteală. Mama m-a săltat în șareta ce pornise deja, urcându-se repede lângă mine. Satul nu era departe de gară. Dacă n-aveam bagaje am fi putut merge pe jos până la turma caselor cu ziduri din chirpici – un amestec de lut, paie şi bălegar uscat la soare. În loc să fie acoperite cu ţigle, acoperişurile erau din şindrilă şi, mai nou, dintr-o tablă ce ruginise în aerul sărat. Casa tuşei Florica nu părea mai arătoasă decât altele; ba dimpotrivă. Arăta ca o încrucişare între un bordei de pe vremea turcilor şi o colibă pescărească acoperită cu stuf. Se lăsase într-o rână, cu un perete mai strâmb decât turnul din Pisa şi ceilalţi ţinuţi în picioare numai de straturile de var. Camera închiriată nouă era singura cu podeaua din scânduri în loc de pământ. Uşă n-avea, doar o perdea de mărgele ce clincăneau de câte ori treceai pragul. Gazda schimbase aşternuturile, însă nişte pete cafenii nu se dăduseră luate la spălat. – Ploşniţe, ne-a lămurit îndatoritoare. Tot litoralul e plin de ele, până şi hotelurile de lux din Mamaia. Am crezut-o pe cuvânt, ce era să facem? În afară de dormitorul familiei, o bucătărie de vară şi camera de închiriat, pensiunea tuşei Florica avea o verandă umbrită de viţă de vie și, bineînțeles, curtea. Acolo erau fântâna cu scripete, grajdul catârului, un pătul cu porumb din nuiele împletite, coteţul din pari pentru păsările de curte, cuşca câinelui şi o grădină de zarzavat în fundul căreia se pitise veceul. Prin ogradă mișunau orătăniile, găini și rațe. Tot între hotarele ei am făcut cunoștință cu un porc, două capre, un dulău atât de bătrân încât uitase să latre şi un pisoi roșcat ce dormea încolăcit pe prispă. Gospodăria aceea îmi amintea de a bunicii, constatare care m-a împăcat cu situaţia, mai ales după ce motanul Hercule şi-a întrerupt siesta ca să se frece de picioarele mele. Mama nu părea grăbită să despacheteze, când gazda s-a ivit din bucătărie cu un platou de hamsii şi guvizi într-o mână, cu o tigaie de cartofi prăjiţi în alta. Una-două a pus masa pe verandă, iar până ne-am aşezat în jurul ei, sub umbrar, a apărut şi stăpânul casei, întors de la pescuit cu plasa plină. Când a dat cu ochii de oaspeţi, s-a luminat la chip. Puteam să-i stricăm omului bucuria? Şi-apoi, tuşa Florica s-a dovedit o bucătăreasă cum n-avea vreun hotel pe litoral. Ştiucă afumată, creveţi cu usturoi, cremă de macrou, doradă la grătar şi mai ales borş pescăresc ca la ea n-am mai mâncat de-atunci. Nici nu ne-a luat vreun ban în plus faţă de cât ceruse pentru cameră. Gata, rămânem! a fost înţelesul privirii schimbate între mine şi mama după ce am gustat plăcinta dobrogeană abia scoasă din cuptor. Şi-am rămas. Chiar din prima noapte, am fost vizitate de nişte verişoare ale purecilor de care ne-am fi lipsit... A doua zi am scos din valiză ce era mai important: costumele de baie și prosoapele! Marea ne aştepta, răbdătoare, numai pe noi. La capătul drumeagului ce ne scotea din sat, am dat peste un golfuleţ pustiu unde am întins cearşaful, fixându-l pe nisip cu patru bolovani. Plaja era toată a noastră! Mă simţeam ca Robinson Crusoe, naufragiat pe o insulă netrecută pe vreo hartă. La Costineşti-sat, departe de viermuiala din staţiunile de la sud, găseai încă locuri ca acela; sălbatice, neschimbate de la începutul lumii. Nisip fără capace de bere, copaci de care nu erau agăţate difuzoare, un orizont fără geamanduri – fiindcă în ape înotau doar peşti. Puteai să asculţi cât pofteai glasurile mării. Când murmurul valurilor era întrerupt, o făcea un ţipăt de pescăruş, nu un ţânc urlând după îngheţată. Iar dacă rămâneai cu ochii în zarea topită în albastrul Mării Negre, nu te trezea la realitate o minge primită în cap. Aşa cum nu există paradis fără un şarpe, colţul nostru de rai avea nişte neajunsuri; întâi, nisipul nu era fin ca la Mangalia, ci presărat cu scoici ascuţite. Şi? Mergeam în şlapi până la mal, iar mama mă aştepta cu ei în mână când ieşeam din apă. Acolo, altă belea, fundul mării era plin de pietre lunecoase pe care trebuia să păşeşti cu luare-aminte, mai ales dacă nu ştiai să înoţi – ca mine. Scoicile, bolovanii, musculiţele ce invadau uneori văzduhul, ori algele aduse în câte o dimineaţă pe ţărm erau neplăceri mărunte, la fel ca muşcăturile gângăniilor din aşternuturile tuşei Florica. Însă a treia zi de la venirea în Costineşti am stat prea mult la plajă, să luăm tot soarele, cum am făcut seara haz de necaz. Ne înroşiserăm pe umeri şi pe spate, iar de insolaţie nu mai zic, n-am ratat-o nici pe-asta. Mama a cumpărat nişte borcănele cu iaurt de la alimentara din sat şi l-am folosit drept cremă. A doua zi soarele făgăduia o dimineaţă fără nori, când până şi briza îşi ţine răsuflarea, şi o amiază cu apa mării caldă ca într-o piscină. Tentant, nu? Totuşi, am luat greaua decizie: facem pauză la bronzat. Dar unde să ne ducem? În Costineşti nu erau magazine, cinematograf, vreo cofetărie. Parcă nu ne venea să ridicăm degeaba sub tălpi praful de pe uliţe, lătrate de câinii din curţi, dând bineţe în dreapta şi-n stânga babelor ce scoteau capul de după uluci. Tuşa Florica n-avea televizor, nici radio. Nu-mi adusesem vreo carte de citit, iar când am rugat-o pe gazda noastră să îmi împrumute una, mi-a dat o revistă Cinema de-acum un an, din care rupea foi ca să aprindă focul în cuptor... Ograda o explorasem, cu rezultate dezamăgitoare. Câinele era prea bătrân să-i mai ardă de joacă, motanul prea leneş. De când citisem în Amintiri din copilărie despre caprele râioase ale Irinucăi priveam cu suspiciune tot neamul lor. Găinile şi raţele erau de decor, singurul animal interesant din curte fiind porcul. Nu mai văzusem unul care să mănânce peşte – şi nu oricum. Când primea un guvid îl hăpăia într-o clipă, scuipând scheletul întreg. Un spectacol de circ! Prima dată nu mi-a venit să cred. Însă orice noutate se toceşte, aşa cum peştele cel mare al plictiselii îl înghite pe cel mic. Vedeam la orizont o zi pierdută, noroc cu mama care a venit cu ideea salvatoare. Mergem la Constanţa! Nu era departe, un autobuz ne-a lăsat acolo în mai puţin de o oră. Ne-am dus întâi să vedem Cazinoul, cu marea din spatele lui zbârlind creste de valuri. Mama citise în Magazin istoric despre palatul-far și mi-a spus ce îi rămăsese în minte: pe vremuri, oamenii treceau pragul saloanelor aurite ca să îşi încerce norocul la pocher sau la ruletă. Unii intrau bogați şi ieşeau săraci, destui ajungând să îşi tragă un glonț în cap ori să se arunce de pe faleză în prăpastia de ape. – De ce jucau dacă erau deja plini de bani? La asta, n-a ştiut ce să îmi răspundă. Am întors spatele clădirii, acum a ONT-ului, luând-o pe unul dintre bulevardele care duceau spre centru. Când ajungea într-un oraş necunoscut, mama nu se complica cu hărţi sau ghiduri turistice. O lua la întâmplare şi, dacă se rătăcea, oprea un localnic ca să-l întrebe. Unii ştiau ce caută, alţii o îndrumau aiurea, dar tot ajungea în cele din urmă unde voia, iar ocolişurile aveau farmecul lor. Asta dacă nu trebuia să ajungi undeva la oră fixă. Dar cine se grăbeşte în concediu? Aşa c-am rătăcit pe străduţe, am tândălit în faţa câte unei vitrine, iar eu m-am uitat minute bune la un afiş tare frumos. Angelica, marchiza îngerilor, cu Michèle Mercier scria acolo, iar mai jos, interzis sub 14 ani. Filme de-astea puteam să nu văd şi la Braşov! Mai aveam cinci ani până la paisprezece, o veşnicie. Mama îmi auzise gândul, fiindcă mi-a repetat vorbele bunicii. – Cine n-are răbdare, nu ştie ce pierde. Noi însă, găsiserăm ceva: un bazar. Dând colţul unei străzi ne-am pomenit într-un labirint de tarabe unde vânzătorii te îmbiau cu tot ce vrei şi mai ales cu lucruri de care n-aveai neapărată nevoie. Pălării de paie, sandale cu talpa de plută, curele cu ţinte, sacoşe din rafie de purtat pe umăr, fuste înflorate, bluze cu mâneci largi, casete de sidef, brăţări şi coliere din scoici, medalioane cu stele de mare, broşe din corali – toate umpleau tarabele într-un talmeş-balmeş ispititor. Am intrat hotărâte să ne uităm, nu să aruncăm banii, însă până la urmă n-am rezistat tentaţiei. Mama şi-a cumpărat o eşarfă de mătase, iar pentru mine un inel cu camee şi profilul unei fete ce îmi semăna. De la o dugheană am luat nişte prăjituri cum nu mai mâncasem vreodată, baclavale şi sarailii. Se lipeau întâi de cerul gurii, cleioase ca nişte melci ce înotaseră în sirop, apoi lunecau pe gât. Prea multă miere, am decis la prima înghiţitură. A doua mi-a schimbat gândul: dulci, dar bune! Cum ţineau de foame, am sărit peste masa de prânz, continuând să batem străzile pe unde ne purtau paşii. Constanţa era la patru sute de kilometri de Braşov, o noapte de mers cu trenul. Şi totuşi, uitându-mă în vitrinele magazinelor, parcă eram pe strada Republicii. Aceleaşi haine şi pantofi, vase de ceramică şi gablonţuri umpleau rafturile... De-atâta mers mă dureau picioarele şi eram convinsă că ne rătăciserăm de-a binelea, când am zărit cârdul autobuzelor prăfuite din autogară. Mama ne adusese unde trebuia, la fel de pricepută ca o călăuză indiană! Ne-am suit fără să trecem pe la caserie – aveam bilete dus-întors! Patruzeci de minute mai târziu coboram la Costineşti-sat, unde tuşa Florica umpluse masa de sub umbrar cu bunătăţi: creveţi cu sos de roşii, doradă la cuptor şi salată orientală. Am dat gata tot din farfurie şi, a doua zi în zori, eram în golful nostru, gata de bronzat şi bălăcit. La mare timpul trece în zbor, purtat pe aripi de pescăruşi. A venit cea din urmă amiază, când mi-am luat rămas bun de la nisip şi valuri. Îmi părea rău să plec, aş mai fi rămas până la sfârşitul vacanţei. Nu era adevărat, însă învăţasem să nu dezvălui totul într-o compunere. Unele amănunte e bine să fie lăsate pe dinafară. Şi ce era să scriu? Fusese frumos la Costineşti, dar... După atâtea mese cu peşte, îmi creșteau solzi pe spinare. După atâtea băi în mare, sarea îmi intrase până și în porii pielii. De nisip nu mai zic: îmi foşnea în păr, mă acoperea ca o crustă, mi se lipea de nări, îmi scrâşnea între dinţi. Începusem să visez cada de acasă, plină cu apă caldă şi spumă de şampon, nu de valuri. Tata ne-a luat de la gară, iar pe masa din sufragerie ne aştepta un coş plin cu toate fructele verii. Asta era adevărat, aşa fusese. Şi suna ca o încheiere potrivită unei compuneri de zece. Când punea nota, tovarăşa o trecea întâi în catalog. M-a chemat apoi la catedră și n-am aşteptat să îmi zică de două ori. I-am întins carnetul, deschis la pagina care trebuia, dar învăţătoarea l-a răsfoit, rămânând apoi aplecată asupra foilor. Cât îi luau să scrie niște cifre, unu şi zero, plus zece scris cu litere în paranteză? Nu asta trecuse în carnet, ci trei rânduri la rubrica de observaţii, prin care îl chema pe tata la şcoală. Pe el şi nu pe mama ca de obicei... Cât de strâmb călcasem de data asta? Ca să aflu am aşteptat, cu nerăbdare şi nu prea, întâlnirea de vineri seara cu părinţii şcolarilor luaţi în colimator în săptămâna ce tocmai se încheiase. Când s-a întors acasă de pe strada Crişan, tata era negru de supărare. Mi-a cerut compunerea şi a citit-o cu luare-aminte. La sfârşit, se mai înseninase. – N-ai scris despre caprele râioase, ploşniţe şi veceul din fundul grădinii... Mai tunsesem din mărăcinii, urzicile şi buruienile realităţii. Trebuia să le las? – Am scos ce strica poezia mării. – Bine ai făcut! Trebuia să cenzurezi mai mult partea socială. Cu totul. Şi tata mi-a povestit întâlnirea de la şcoală. Tovarăşa monologase îndelung despre specula şi evaziunea fiscală pe care părinţii mei, mai ales mama, le încurajau cu inconştienţă. Cum adică stătuserăm în gazdă? Nu se găseau locuri la hotelurile de pe litoral? Ce educaţie primea copilul cu asemenea atitudine retrogradă? Biletele prin sindicat se dădeau activiştilor sau celor cu pile. În loc să îi spună asta, tata înghiţise morala, promiţând că va îndrepta lucrurile pe făgaşul cel bun. Iar la sfârşit o complimentase pe învăţătoarea noastră pentru vigilenţă şi spirit civic. Îmi şi închipuiam chipul tovarăşei îmblânzindu-se, fără să vadă în niște vorbe chibzuite cu grijă altceva decât sinceră admiraţie. Era mulţumit de cum cosmetizasem asperităţile vieţii, chiar dacă nu destul... Apoi am vorbit despre altele și, dintr-una într-alta, mi-a desluşit diferenţa între o povestire după un fapt petrecut de-adevăratelea și una fantastică, ieșită din mintea autorului. Prima seamănă cu o fotografie, a doua cu un tablou. Într-una spui totul așa cum a fost, de parcă ai scrie într-un caiet gata liniat. În cealaltă inventezi oameni, întâmplări, tot ce vrei. Acolo zăpada poate fi neagră, iar ploaia să se reverse din lacuri în nori. Caprele aveau blana ca mătasea, iar dulăul cel bătrân nu stătea în lanţ, sărea ca o căpriţă şi ne jucam toată ziua în curtea pensiunii de la Casa Sindicatelor. – Puteam să scriu aşa în compunere? Ştiind pe unde mă duce mintea şi cât de departe, tata a clătinat din cap. – Numai atâta vreme cât are logică. Şi nişte legi pe care să le urmezi pas cu pas. Nu pricepeam. De ce să inventez noi reguli, când abia scăpasem de cele vechi? Şi, din senin și pe neașteptate, m-a fulgerat un gând: – Trăim într-o lume fantastică? – Nu. Una absurdă. Un cuvânt pe care nu mi l-a lămurit atunci. A trebuit să îl caut mai târziu în dicţionare.

Învăţătoarea nu lua catalogul la rând decât la prima oră. Numai atunci ne striga pe fiecare şi trebuia să răspundem prezent. Când ne întreba la lecţie răsfoia marele catastif alene, alegând elevii la întâmplare. Cei peste care trecuse răsuflau uşuraţi, dar bucuria le pierea îndată ce tovarăşa Dafina începea să dea foile de-andăratelea. Când şi-a auzit numele, Marius s-a ridicat în picioare, apucând caietul dictando şi deschizându-l cu gestul sigur al unuia care nu se temea să fie ascultat, ba chiar se bucura să i se ofere prilejul. Ce făcuse în vacanţa de vară de după clasa întâi? Multe şi mărunte, cum umbla vorba, însă tema compunerii – cum mi-am petrecut vacanţa – era o întâmplare cu semnificaţie, una singură, ceva de care să merite să îţi aduci aminte peste ani. Excursia la Castelul Bran fusese un asemenea eveniment, care ţi se tolăneşte în balansoarul minţii pentru o lungă siestă. Vizitase castelul împreună cu tatăl său, iar acolo aflase o grămadă de lucruri interesante de la ghidul ce le însoţise grupul – cum de nu se plictisea să le repete de o sută de ori? Turiştii intrau pe poarta castelului cu o idee greşită în cap, însă când ieşeau erau alţi oameni, lămuriţi, cu toţi piticii aliniaţi frumos pe creier. În castelul de pe stânci nu locuise vreodată un vampir. Nici voievodul Vlad Ţepeş nu dăduse pe-acolo, cum credeau naivii. Castelul cățărat pe stânci fusese întâi de lemn, apoi din piatră, ridicat de Cavalerii Teutoni după planurile magistrului Theodorikus. Trecut de la regii maghiari la principii Transilvaniei, castelul a fost naţionalizat şi s-a deschis vizitatorilor în 1956. Scurt și la obiect! Ghidul îi dusese prin muzeul de patru etaje, burduşite cu mobile grele, covoare mâncate de molii, blănuri de urs, tablouri cu portrete ale castelanilor, blazoane, arme şi armuri. Le arătase toate cotloanele – e drept, nu coborâseră în subteranele cu temniţe şi camere de tortură, care nu erau deschise publicului... Nicăieri nu văzuseră nici măcar un liliac-vampir, darămite pe tartorul cel mare, Dracula. Contele transilvan băutor de sânge călduţ din potire de argint era născocirea unui romancier. După ce căutase zadarnic un loc în Anglia pentru castelul său – cele de acolo fiind ticsite de fantome care bântuiau în miez de noapte zornăind din lanțuri și purtându-şi capetele sub braţ – Bram Stoker îl găsise tocmai în Ţara Bârsei. Marius fusese impresionat de pledoaria ghidului, apărător al bunului renume al Valahiei împotriva aberaţiilor dintr-o carte luată drept fapt istoric. Ascultându-l pe Marius, mă apucase visarea. Asta însemna să fii un scriitor celebru? Ca oamenii să creadă născocirile tale mai degrabă decât plicticoasele paragrafe din cronici? Adevărul şi ficţiunea, alergând într-un maraton al timpului. Care dintre ele va câştiga cursa? Marius şi-a umezit degetul, a dat foaia. Ochii îi lunecau pe caiet urmărind cuvinte, rânduri, paragrafe. – Am învăţat multe în ziua aceea. Iar după vizita la castel, tata m-a dus în târgul de artizanat din apropiere unde mi-a cumpărat o insignă cu Vlad Dracul, să o păstrez ca amintire. Cum adică? Nu-i Dracula, dar hai să îi luăm portretul acasă? Bietul ghid îşi răcise gura de pomană, istoria se termina la poarta castelului, de unde începea turismul... Însă compunerea lui Marius avusese de toate, introducere, un cuprins plin de învăţăminte, o încheiere cu tâlc. Era interesantă şi, mai ales, educativă. În loc să îi dea un zece cu felicitări, tovarăşa l-a chemat la catedră. Marius făcuse deja câţiva paşi, când a aţintit un deget spre el. – Cu caietul! S-a întors şi l-a luat – ce era să facă? I l-a întins învăţătoarei, ezitant, de parcă n-ar fi vrut. Nu pricepeam deloc pantomima ce se desfăşura înaintea ochilor mei. Şi nu eram singura. Nimeni nu înţelegea nimic. Cu excepţia tovarăşei Dafina, care a întors caietul cu coperţile spre ea şi, ţinându-l de cotor, l-a răsfoit în aer ca să vedem cu toţii. Caietul era gol! Între coperţi, numai foi albe. N-avea vreo pagină scrisă, jumătate măcar, barem un rând. Marius nu îşi făcuse tema... Ochii îi alergaseră pe câte o foaie după fantome de cuvinte, coborând trepte nevăzute de pe un rând pe altul. Iar scara nu era acolo! Se prefăcuse atât de bine, încât păcălise pe toată lumea. Cum de se prinsese tovarăşa? Experienţa e mama înţelepciunii, spune o vorbă din bătrâni. După atâtea generaţii de şcolari trecuţi prin mâna ei, care de care mai inventivi, învăţătoarea cunoştea destule trucuri, iar Marius nu era nici primul, nici ultimul ce încercase să o aburească. – Minciuna are picioare scurte! O zicală pe care n-o mai auzisem. Mi-am notat-o în cap, unde aveam şi eu un caiet cu foi albe; cuvintele se scriau şi se ştergeau singure acolo, ca să facă loc altora. În timpul scurtei mele digresiuni filosofice, tovarăşa ne ţinuse un discurs despre înşelăciune şi consecinţele ei. Era foc şi pară! Marius se uita în podea, roşu ca racul fiindcă fusese prins şi făcut de ruşine înaintea clasei. Sau poate era o prefăcătorie şi asta, iar în secret se bucura: ne păcălise aproape pe toţi! Tovarăşa nu aprecia ingeniozitatea, nici nu îi ardea de glumă când era vorba de teme pentru acasă. Marius s-a întors în bancă ducând în braţe un patru cât un scaun de mare, ca să se lecuiască pe viitor de libera iniţiativă. Deşi istoria e scrisă de învingători, nu tovarăşa a dictat epilogul întâmplării cu caietul. Povestea s-a răspândit din gură în gură la clasele vecine, Marius căpătând repede o aură de erou. Elevii Şcolii 12 de pe strada Crişan vedeau în el un nou James Dean, rebelul fără cauză al Hollywoodului. Chiar recitată după nişte pagini goale, compunerea cu castelul Bran fusese grozav de bine adusă din condei. Marius avea talent cu carul! După ce am recunoscut-o față de mine însămi, nu-mi rămânea decât să îl admir sau să-l invidiez. Ce să aleg? M-am hotărât pentru calea de mijloc. E cea mai comodă, deşi nu te scoate întotdeauna unde vrei să ajungi. Dar toate drumurile trebuie să ducă undeva, nu?

Eu știam ce făcusem astă vară, dar colegii voiau şi ei să afle, mai ales tovarăşa, căreia îi plăcea să fie la curent cu tot ce mişcă, dacă nu în Ţara Bârsei, măcar în clasa a II-a B a Şcolii 12 de pe strada Crişan. Vacanţa se terminase. Când oare?! Parcă ieri fusese serbarea de sfârşit de an... Iarăşi o luam de la început: ceasul deşteptător, uniforma, statul în bancă cu mâinile la spate, ştersul tablei, cordeluţa şi matricola obligatorii, aceiaşi colegi ce se mai înălţaseră de-un deget, bronzaţi şi guralivi ca și cum n-avuseseră cu cine să schimbe o vorbă la mare, la bunici, ori pe unde umblaseră. Şi învăţătoarea se plictisise fără noi, de abia aştepta să ne pună întrebări, să ne scoată la tablă şi să ne dea teme, iar prima s-a nimerit a fi o compunere, cum mi-am petrecut vacanţa . „A fost frumos. Salutări din Mamaia!“. Asta mergea pe o carte poştală. Noi trebuia să aşternem o poveste, dar nu una de adormit copiii, ci o întâmplare adevărată pe care să o fi trăit în vara aceea. În trei luni, văzusem şi făcusem destule lucruri interesante. Ce să aleg? Până la urmă povestea m-a ales pe mine, aşa cum se întâmplă de obicei. Am muiat deci tocul în călimară şi m-am pus pe scris. „Îmi plac câinii. Şi ei mă plac, fiindcă niciunul nu m-a muşcat vreodată“. Până aici suna bine. Însă orice compoziție literară, chiar de o jumătate de pagină pe un caiet dictando, are introducere, desfăşurare, punct culminant şi deznodământ. Să încep dinainte de viaţa mea de şcolar, cu verile petrecute la Vlădeni, în satul bunicilor? Mai devreme? Cea dintâi întâlnire a mea cu un câine s-a întâmplat când aveam doi ani; nu-mi amintesc cum a fost, dar mama mi-a istorisit-o de-a fir a păr ca să îmi fie învăţătură de minte. Câinii sunt periculoşi! Mai ales cei vagabonzi, cum era Zmeu, spaima străzii Lungi, care muşcase destui trecători înainte să fie luat de hingheri. În vara lui 1960, mama se întâlnise cu o vecină la Valici, în faţa Alimentarei; stând ele de vorbă, m-a scăpat o clipă din ochi. Eu eram cu tricicleta şi dornică de explorare. M-am dat jos din şaua cocoţată pe trei roţi fiindcă văzusem câinele, mare şi costeliv, ivindu-se de după nişte lăzi de gunoi. Până să bage cineva de seamă eram cu mâinile înfipte în blana dulăului, care a suportat stoic să-l trag de urechi. Mama înţepenise, vecina la fel, câinele avea ochi ce păreau roşii în lumina amiezii, eu râdeam şi îmi afundam degetele în ceafa lui miţoasă. Revenindu-şi din şoc, mama s-a năpustit şi m-a luat pe sus, în ciuda protestelor mele, tot mai sonore. Filosofia ei, adusă din satul bunicilor, era de neclintit: oamenii în casă, animalele în grajd sau în coteţ. Când se uita la un patruped, vedea microbi, labe murdare, blană năpârlind pe covoare şi pe parchet, boturi băgate în farfurii. Nici când am mai crescut n-am avut voie cu animale în apartamentul nostru de la etaj. Mă descurcam atunci cum puteam... Mă împrietenisem cu o mâţă ce venea pe acoperiş, mă rugam de doamna Spireanu să mă lase să îi plimb pechinezul, iar o dată făcusem cuib unui porumbel în pivniţă, poveste ce nu se terminase prea bine. Însă câinii rămăseseră preferaţii mei, era întotdeauna unul pe care îl vizitam ades, să îi duc de mâncare şi să mă joc cu el într-o minunată tăvăleală prin iarbă, cum vedeam eu întâlnirile noastre clandestine. Să mă umplu de noroi, pureci şi căpuşe, în viziunea mamei, care vorbea cu proprietarul dulăului să nu mă mai primească şi idila mea se curma abrupt. Din fericire, strada Lungă avea destui câini, trebuia doar să migrez într-o altă curte. Ultima pe care o găsisem era cam departe – tocmai în Postăvarul. Ca să ajungi acolo trebuia să urci întâi în Poiana Braşov, pe un drum cu multe serpentine, prilej cu care am constatat o ciudăţenie: stomacul meu se putea întoarce pe dos, ca o haină cu căptuşeala în afară, lucru foarte neplăcut, mai ales în vacanţă. Ai mei hotărâseră să petrecem o săptămână la munte şi închiriaseră o cameră la cabana ce se numea, evident, Postăvarul , poate din lipsă de imaginaţie sau ca turiştii să nu greşească muntele. Odată scăpată de afurisitele de curbe, mă dădeam jos din autobuz, iar stomacul meu ajuns în gât cobora şi el unde îi era locul. Pe vremea aceea nu existau teleferice în Poiană, se urca cu telegondola, o băncuţă cu două locuri agăţată cu un cârlig de cablul care o trăgea spre pisc. Cu gondola îmi plăcea; n-aveam rău de înălţime, numai de serpentine. Scaunele urcau încet, aveai timp să vezi cum se măreşte muntele, umflându-şi umerii de stânci. Câteodată te legănai deasupra unei râpe, alteori atingeai cu călcâiele vârfurile desişurilor de dedesubt, iar când ajungeai în dreptul unui stâlp simţeai la fel ca atunci când roţile maşinii trec peste un dâmb – însă fără să-ţi scuture măruntaiele. Odată, s-a oprit curentul şi băncuţa în care eram a rămas atârnată peste vârful unui brad, ca o stea în pomul de Crăciun, dar nu m-am speriat. Când, douăzeci de minute mai târziu, a repornit gondola mi-a părut rău. Nu în fiecare zi ai parte de o aventură! Ai mei stăteau prost cu banii în anul acela – la fel ca anul trecut şi cel dinainte. În loc de o vacanţă la mare am ales una ieftină, la munte. În loc de tren, autobuzul spre Poiană. În loc de hotel ori pensiune la Mangalia, Eforie Nord sau Mamaia, o cabană de lemn în Postăvarul, masivul din spatele casei. Braşovul nu era deja la munte? Ba da, dar noi am decis să ne căţărăm mai sus , cu oraşul la picioare şi pădurea în preajmă. Dacă aveam vreun regret după marea cea albastră şi foarte departe, l-am uitat încă din prima zi, când am dat cu ochii de Jianu. Dulăul uriaş, cum nu mai văzusem unul până atunci, a început să dea frenetic din pămătuful cozii, de parcă ne cunoştea de când lumea şi se bucura să ne revadă. Aşa era el, prietenos cu toţi turiştii, dar eu am luat-o la modul personal: câinele mă plăcea, iar sentimentul era reciproc. Al nimănui, Jianu se aciuise la cabană. Cum simţea miros de mâncare se înfiinţa în uşa bucătăriei, apoi făcea turul meselor de pe terasă, aşteptând să îi pice vreun os sau o aripă de pui. De-a doua zi stătea pe lângă noi, dintr-a treia a început să ne însoţească în drumeţii. N-aveam ghid, vreun plan anume, nici nu urmam potecile marcate. În fiecare dimineaţă tata alegea o direcţie la întâmplare, apoi pornea printre copaci urmat de mama şi de mine. Jianu mergea când în spatele nostru, când ne-o lua înainte. Câteodată dispărea şi mă temeam că l-am pierdut, ca să apară dintre ferigi, cu limba de-un cot. La prânz ne opream în câte o poieniţă, unde adunam lemne, apoi tata făcea frigărui din crenguţe; înfigeam în ele bucăţi de carne aduse în rucsac şi hribi adunaţi de pe drum – mama alegea ciupercile bune de cele otrăvitoare, aşa cum ştia să facă focul în pădure. Eu şi Jianu ne pricepeam la un singur lucru, să mâncăm. Împărţeam totul, minus ciupercile care nu erau pe gustul lui. După masă ne odihneam la umbră, noi pe pătură iar Jianu în iarbă, cu botul pe labe şi ochii ca două boabe de chihlimbar ațintiți într-ai mei. Spre seară porneam înapoi. Tata mai greşea drumul sau ocolea înadins ca să ne arate o grotă sau o stâncă mai ciudată, dar până la urmă nimeream unde trebuia, de parcă muntele era şi el rotund, precum Pământul. Pe vremea aceea drumeţii colindau pădurile singuri sau în grupuri, fără să tresară la orice foşnet. Nu ne temeam de urşi – nu atacaseră pe nimeni până acum, de ce ar fi început cu noi? – şi nu vedeam altă primejdie decât să ne rătăcim şi să ajungem la cabană după masa de seară, prea târziu ca să mai prindem papanaşii cu smântână şi dulceaţă de vişine, specialitatea bucătarului. De-asta nu ne-a venit să credem când, într-un luminiş, ne-am pomenit faţă în faţă cu şapte dulăi de stână, care de care mai fioros. Ciobanul, nicăieri. Degeaba am fi ţipat după ajutor, nu erau decât veveriţe prin preajmă. Stâna era dincolo de drumul forestier, unde mioarele păşteau pe tăpşan, iar baciul trăgea la aghioase sub vreun copac, cu clondirul de ţuică alături. Nu ne-ar fi auzit strigătele, iar dacă da, oricum nu şi-ar fi întrerupt siesta. Ciobanii îşi lăsau câinii să flămânzească – ştiam asta din satul bunicii –, iar aceștia se descurcau cum puteau. În loc să păzească turma, ieşiseră la vânătoare de iepuri, pui de căprioară sau, în cazul nostru, turişti. Dulăii veneau spre noi fără grabă; boturile încreţite dezveleau colţi galbeni, blana de pe cefe li se ridicase în gulere ţepoase. Tata a făcut un pas înainte, aşezându-se între noi şi haită, dar şi câinii au lărgit semicercul, să ne ia din flancuri. Atunci am auzit un mârâit gros şi Jianu s-a năpustit de lângă picioarele mele, sărind la beregata şefului haitei. Asta era cea mai bună tactică, dacă învingeai căpetenia duşmană în luptă dreaptă, armata lui trecea de partea ta. Însă câinii nu văzuseră filme de capă şi spadă, nici nu auziseră de samurai sau de codul Bushido. Au tăbărât toţi pe Jianu, de-a valma; o clipă, n-am zărit decât un ghem de blană şi colţi, rostogolindu-se printre trunchiuri. Jianu a muşcat în dreapta şi-n stânga, până ce s-a desprins, s-a scuturat de vrăjmaşi, apoi a țâșnit printre desişuri, cu dulăii de stână suflându-i în ceafă. Am luat-o şi noi în direcţie contrară, repejor, tot aşteptând să auzim în spate lătrături anunţând întoarcerea haitei, însă nu ne urmărea decât vântul. Am ajuns la cabană obosiţi şi speriaţi, dar mai ales cu sufletul greu. N-am scos o vorbă despre cele întâmplate şi nu m-am atins de papanaşi, spre uimirea chelnerului. Tata era amărât, fiindcă iubea animalele la fel ca mine. „A fost un câine de ispravă“, a zis şi mama. Abia atunci, auzind-o vorbind despre Jianu la timpul trecut, m-am frecat la ochi să nu mi se vadă lacrimile. „Se mai întâmplă minuni“, era convingerea bunicii mele, rămasă nestrămutată chiar după necazurile prin care trecuse – deloc puţine sau uşoare. Minunea noastră a fost dintre cele mărunte, nu şi neînsemnate: Jianu s-a întors la noi. Era seara târziu, aproape se întunecase, când l-am văzut urcând scările spre veranda din faţa cabanei. Mergea schiopătând, în trei picioare, cu o labă ţinută în sus, pe care la răstimpuri se oprea să o lingă. Arăta ca vai de lume, muşcat, cu smocuri de blană smulse odată cu pielea, o ureche ferfeniţită şi pete sângerii pe spinare. Dar trăia, se întorsese la noi! L-am îmbrăţişat, atentă să nu îl strâng prea tare. Şi Jianu s-a lăsat pe mâna noastră, mângâiat şi doftoricit. Tata i-a spălat rănile cu ceai de muşeţel, mama le-a uns cu rivanol, eu îl ţineam de cap, să nu îi vină ideea să ne muşte – dar a stat cuminte, ştia că îi vrem binele. În noaptea aceea l-am luat cu noi în cameră şi a dormit pe preşul de lângă uşă, de parcă se simţea dator să ne păzească în continuare, după ce ne salvase de colţii haitei. Am ales păţania verii trecute pentru compunerea de început de an. Pusă în cuvinte, suna aşa: „Jianu nu e câinele meu. Dar aş fi vrut să fie. Jianu este blând și viteaz, nu se teme de lupi ori de urşi. S-a bătut şi cu câinii ciobăneşti. Ei veniseră mulţi, se întărâtau unul pe altul, în timp ce Jianu era unul singur. S-a prefăcut că fuge, iar ei, proştii, s-au luat grămadă după el. Aşa am scăpat să fiu muşcată, dar mai ales de injecţiile antitetanos de după. Îţi mulţumesc, Jianu, prieten drag. Ştiu că şi tu te gândeşti la mine acolo, în Postăvarul.“ Era o poveste frumoasă, care te mişca până la lacrimi. Şi, mai ales, adevărată. Dar fusese prima mea compunere şi încă nu cârmeam prea bine cuvintele. După ce am citit-o în faţa întregii clase a urmat o tăcere lungă, curmată de chicoteli, râsete înăbuşite, apoi hohote de-a dreptul. Cititorii nu reacţionează întotdeauna cum se aşteaptă autorul; a fost o lecţie greu de digerat. Colegii nechezau nestăpânit – toţi se cred critici literari, nu? –, iar tovarăşa a pus paie peste foc. – Mă aşteptam la mai mult din partea ta. Altădată scrie despre un spectacol de teatru, o vizită la muzeu, ceva din care să rămânem cu o lecţie de viaţă. Pe cine interesează prostioare cu câini de cabană ori de stână? Pe nimeni! Şi-aşa m-am ales cu un şapte la română şi cu încă o învăţătură de nepreţuit: ce ţie îţi place, altora nu. În literatură trebuie să mulţumeşti pe toată lumea, cititori, colegi de breaslă. Sau să-i ignori, scriind ce simţi, ce te interesează, fără să îţi pese ce cred ori ce vor alţii de la tine... Povestea despre compunerea mea neinspirată s-a răspândit repede din gură în gură la clasele vecine. Devenisem fetiţa cu câinii , de care râdeau toţi. Când mă vedeau, fetele începeau să chicotească, în timp ce băieţii făceau ca lupul – nu cel din pădure, ci din desenele animate ale lui Disney. Nu m-am panicat, mai trecusem prin asta. În asemenea cazuri, cel mai rău era să te superi. Mare greşeală! Atunci porecla rămânea lipită de tine ca timbrul de scrisoare. Trebuia să te prefaci că nu-ţi pasă, până ce satisfacţia colegilor se ofilea ca o plantă neîndeajuns udată. Dezamăgiţi, cautau altă victimă, mai simţitoare. Era invers ca într-o înfruntare între pistolarii din Vestul Sălbatic. Acolo, cine trage primul câştigă; aici, cine se plictiseşte primul pierde. Și cine credeți că s-a plictisit?