Noi cei din clasa a doua B de la Școala 12 împliniserăm cu toții opt ani, când puteam deveni pionieri. Primii au fost făcuţi, bineînţeles, premianţii, dar a venit şi rândul nostru, al celorlalţi. Nu ne întreba nimeni dacă vrem să ne-atârnăm la gât cravata roşie. Era în firea lucrurilor: pionieri, utecişti, membri de partid, scara trebuia urcată treaptă cu treaptă, spre viitorul luminos zugrăvit de tovarăşa. Şi-aşa a venit ziua cea mare pentru mine, Claudiu şi Octav. Pionierii se adunaseră în mijlocul curţii de pe strada Crişan. Pe două laturi erau cei din clase mai mari, pe a treia ai clasei noastre – fetele cu bluze apretate şi fuste cu pliseuri mărunte, băieţii tot în alb şi negru, cămăşi şi pantaloni. Când ne-am auzit numele, noi, candidaţii la pionierie, am păşit în careu. Claudiu şi cu mine am rămas umăr la umăr, Octav alături, depăşindu-ne cu un cap. Claudiu se fâstâcise, Octav se muta de pe un picior pe altul, eu aş fi vrut o umbrelă sub care să mă ascund. Întâi s-a cântat imnul şi, pe la strofa a doua, am avut o revelaţie: toţi se adunaseră acolo pentru noi, eram eroii zilei! Mă simţeam stânjenită şi-n acelaşi timp un val de căldură îmi inunda pieptul pe dinăuntru, ca un ceai fierbinte sorbit cu înghiţituri mici într-o zi de iarnă. Ceilalţi doi treceau prin trăiri asemănătoare, fiindcă Octav părea mai înalt, iar Claudiu se înroşise până în vârful urechilor. Cu atâţia ochi care mă aținteau uitasem cuvintele din angajament, de parcă o radieră mi le ştersese din minte. Din fericire le rostea învăţătoarea, nu trebuia decât să le repet, ca un ecou. Am promis toți trei într-un glas să ne iubim patria, să fim harnici şi disciplinaţi, să cinstim eroii neamului. Am jurat cu mâna pe drapel, apoi tovarăşa – care îşi luase zâmbetul de zile mari –, mi-a prins cravata la gât şi insigna în dreptul inimii. Mă încercau sentimente amestecate. Emoţie, bucurie? Cuvinte ca gloria poporului, cauza partidului şi înflorirea patriei, care altădată nu îmi spuneau nimic, şi-au găsit deodată un sens. Făceam parte din ceva, nu înţelegeam prea bine din ce anume, dar părea măreţ, înălţător. Ne chema precum viitorul pe care trebuia să-l construim repede, să nu ne prindă anul 2000 nepregătiţi. – Tot înainte! ne-a îndemnat învăţătoarea. Tot înainte!  m-am pomenit strigând şi eu, laolaltă cu ceilalţi. Nu a trebuit să mă prefac entuziasmată. Eram! Înainte, lumea mea fusese o curte de pe strada Lungă. De vreun an se lărgise cât să cuprindă Şcoala 12. Însă dincolo începeau alte lumi, tot mai încăpătoare. Iar lumile se cuceresc împreună cu alţii. Sentimentul apartenenţei, asta simţeam, nici măcar nu avea însemnătate la ce. Cât am mers spre casă îmi răsuna în minte „Am cravata mea, sunt pionier! Şi mă mândresc cu ea, sunt pionier!“, un cântecel după care nu mă omorâsem până astăzi. Acum însă era vorba despre mine, ceea ce schimba cu totul perspectiva asupra situaţiei. Până şi trecătorii mă priveau cu admiraţie – uită-te la ea, ce uniformă frumoasă are, ce cravată nou-nouţă! Acasă, în loc să dau jos bluza şi fusta, aruncându-mă în pantaloni şi tricou, am rămas la ţol festiv, cu excepţia papucilor de casă, care mă aşteptau întotdeauna pe prag. Nu trebuia decât să defilez puţin prin încăperi, înfoindu-mi fusta-evantai şi făcând cravata să fluture, deşi nu era vânt, ca ai mei să bage de seamă schimbarea: plecasem o şcolăriţă oarecare şi mă întorsesem pionieră! Laudele vor începe să curgă, iar eu o să le primesc cu surâsul modest al unei Mona Lisa din Ţara Bârsei. Asta’s eu, nemaipomenită, nici să vreau nu mă pot schimba! În bucătăria unde am intrat cu pas sigur şi fruntea sus, nu era nimeni. Masa pe care mă aştepta de obicei una dintre mâncărurile mele preferate – salată de vinete, musaca, cartofi prăjiţi ori zacuscă –, n-avea pe ea decât muşamaua înflorată. Mama întârzia rareori cu cina. Ce se întâmplase? Pe ai mei i-am găsit în sufragerie, aşezaţi pe canapea, de parcă se uitau la un film. Cu televizorul închis? Mai era destul până la cele două ore de program din fiecare seară. Tata, cu un braţ petrecut pe după umerii mamei, tocmai îi spunea cu voce joasă: – Lasă, nu-i sfârşitul lumii, ne descurcă noi, o să vezi... Ea îl asculta cu o lucire umedă în ochi. Lacrimi? N-o mai văzusem pe mama plângând. Niciodată. – A pățit ceva bunica? Îmi rostisem gândul cu voce tare. Ai mei m-au băgat de seamă abia atunci – pe mine şi uniforma de pionier, cu cravata care mă gâtuia parcă; sau era spaima? Mama nu putea vorbi, dar tata s-a grăbit să mă liniştească în felul lui, trântindu-mi adevărul gol-goluţ. – Bunica e bine. Pe mama au dat-o afară din serviciu. Fără ocolişuri, fără mănuşi. Cei mici trebuie ţinuţi departe de necazurile adulţilor, cerul copilăriei e mereu fără nori, insista tovarăşa. Ai mei lipsiseră de la lecţia asta. E numai   vina mea!  a fost primul meu gând. Nu c-aş fi dezvoltat vreun complex de vinovăţie, vorba psihologilor ce nu erau încă la modă. În anii aceia făceam boacăne și trăznăi pe bandă rulantă, iar părinţii mei trăgeau ponoasele, fiind chemaţi să dea socoteală vecinilor, tovarăşei, miliţianului ce mă prinsese trecând pe lângă locurile marcate; fiind prima dată, scăpasem cu o morală în loc de amenda pe care tot tata ar fi plătit-o... De obicei eram un vortex în jurul căruia belelele se adunau ca muștele la miere. Am scotocit prin cufărul minţii după ce făcusem în ultima vreme. N-a trebuit să caut prea adânc. La rugăminţile mele, mama mă luase de câteva ori cu ea pe teren. Unul dintre locatarii în apartamentul căruia intraserăm – ea cu legitimaţia de ILL, eu fără drept ori invitaţie – o reclamase, asta trebuia să fie! Făceam feţe-feţe, iar pe fiecare scria cu litere de-o şchioapă ce îmi trecea prin minte. Mama a scuturat din cap cu hotărâre. N-avea legătură cu mine! La ILL, ca şi-n alte intreprinderi, se făceau când angajări, când restructurări  de personal – altfel, funcţionarii ar fi stat liniştiţi şi fără grijă, culcându-se pe o ureche. Tocmai începuse o asemenea curăţenie generală, deşi nu era primăvară, în rândul angajaţilor. Mama era cea mai bună funcţionară de la sectorul unu, dar îi lipsea ceva, carnetul de partid. Ar fi putut să îl capete, doar avea origine sănătoasă . Însă nu putea nici uita, nici ierta răul pe care colectivizarea i-l făcuse bunicii, luându-i loturile cu porumb, bucata de vie şi fâneţele; de-asta îşi dusese bivoliţele la ferma zootehnică de bunăvoie . Toţi Vlădărenii aveau un dinte împotriva celor ce îi sărăciseră şi o vorbă, arză-i-ar focul! , prin care le urau sănătate. În Braşovul vechi, copiii învăţau de mici să nu spună pe stradă ori la şcoală ce auzeau acasă – i-ar fi făcut urechile învăţătoarei să ţiuie. Nici tata nu-l iubea pe tovarăşul din tablou şi pe bună dreptate. Părinţii lui își pierduseră agoniseala când ruşii îi alungaseră din gospodăria de la Chişinău împreună cu toţi românii de acolo, o nenorocire ce le amărâse bunicilor mei ultimii ani de viaţă. În deceniul ’50, înainte să mă nasc, se întâmplaseră multe lucruri urâte, despre care nu se vorbea decât în şoaptă. Fuseseră nişte ani grei . Oricine avea o brumă de avere – cum fusese sasul din curtea noastră, cu făbricuţa lui de cremă de ghete – era chemat să dea socoteală. Apoi i se confisca totul, ca unui duşman al poporului  ce era. Norocoşii scăpau cu hainele de pe ei şi un bilet de tren numai dus spre zări străine, ceilalţi aveau parte de un sejur turistic să ne cunoaştem   patria  pe la Canal sau la tăiat stuful în Deltă. De-atunci, vremurile se mai îmblânziseră. Nu trăiam nici în paradisul pe care ni-l zugrăvea tovarăşa, dar nici în anii negrii când un cuvânt aruncat la întâmplare şi răstălmăcit de răuvoitori te putea băga una-două în belea. Comunismul devenise un câine bătrân şi fără dinţi, iar mulţi din generaţia părinţilor mei uitaseră că poate să muşte. Umbra secerei şi a ciocanului nu mai părea atât de apăsătoare. Aveam mâncare în magazine, nu delicatesele cu etichete care îţi luau ochii în vest, dar câtă să ne îndestuleze pe principiul când burta e plină, sufletu-i mulţumit . Numai privilegiaţii cum era tatăl Dragăi puteau pleca în Occident. Însă ţara era mare şi frumoasă, aveam unde să ne ducem în vacanţele de vară. La frazele sforăitoare ale activiştilor de partid te pufnea râsul. Pe dinăuntru, fiindcă nimeni nu îndrăznea să zâmbească la bancurile aruncate pe la cozi ca nişte cârlige de undiţă; nu puteai fi sigur nici cine le spune, nici cine le ascultă. Pentru noi, copiii, comunismul era o haină purtată pe stradă; o scoteam de îndată ce păşeam pragul casei. Trăiam într-o lume normală? Nu ştiam, nu ne păsa şi, oricum, n-aveam încotro. Era singura pe care o cunoscusem.  O lume ce o dăduse pe mama afară de la serviciu. Tocmai pe ea, cea mai conştiincioasă dintre funcţionarele de teren, numai fiindcă nu avea cărţulia cu coperţi roşii. O lume care îmi atârnase la gât cravata de pionier, tot roşie. „Te faci frate cu dracul până treci puntea“, zicea bunica, o vorbă căreia abia astăzi îi pricepeam rostul. Tata îşi păstrase serviciul, trecând prin strâmtoarea restructurărilor; el avea carnet de partid. Eu şi tata pe de-o parte, mama şi bunica pe de alta... Din ce tabără făceam parte, a celor buni sau a celor răi? Am cravata mea, sunt pionier!  Însă nu mă mai mândream cu ea. Deloc. Mama s-a dus să pregătească ceva de mâncare, iar tata s-a luat după ea s-o ajute la curăţatul zarzavaturilor şi s-o ţină vorbă, să îşi mai uite supărarea. În camera mea mi-am dat jos uniforma, aruncând-o pe un scaun, fără să îmi pese dacă se vor strica pliurile fustei sau se va șifona cravata ce rămăsese sugrumată în inelul de plastic. Ceremonia de la școală mi-era încă proaspătă în minte, dar fastul ei părea stupid și fără noimă. Tot farmecul pierise, ori poate nu fusese niciodată acolo.

În vacanţa de vară am petrecut două săptămâni de neuitat la Costineşti. Am şters de neuitat; dacă nu mi-aş fi adus aminte, atunci n-aş fi scris nimic. La mare m-am dus împreună cu mama. Pe tata, şeful lui nu l-a lăsat să plece, fiind mult de lucru la contabilitate. August nu era deloc o lună de vârf, iar domnul Rădulescu îi lăsa pe toţi să îşi ia concediu când voiau. De fapt, n-aveam bani ca să plecăm toţi trei. Însă cum era să mărturisesc asta? Unele lucruri pot fi spuse într-o compunere pe care o ascultă tovarăşa şi toată clasa, altele nu. Ce puteam scrie fără probleme? Despre apusuri şi răsărituri de foc, valuri cu creste de spumă ce îţi lingeau gleznele ca nişte căței credincioşi – comparaţia a venit de la sine. Eram mulţumită de felul cum mânuiam cuvintele, fiindcă marea... Marea era magică! Mi se lipeau privirile de ea de când o zăream pe geamul prăfuit al compartimentului, în trenul ce trecuse de Podul de la Cernavodă, lăsând în urmă Dunărea şi prinzând viteză ca să nu întârzie la întâlnirea cu marea. Apoi zăream Lacul Techirghiol, iar inima îmi zvâcnea în piept: gata, am ajuns! Coboram geamul şi aş fi scos capul precum domnul Goe, dacă nu mă izbea un iz de pucioasă şi-apoi vederea dracilor mânjiţi cu nămol din cap până-n picioare. Mă trăgeam înapoi în compartiment, închizând ochii; dar pleoapele nu erau ştergătoare de parbriz şi imaginea stăruia o vreme, la fel ca amintirea unui loc aflat nu departe de Braşov, Băile Perşani. Bunica mergea acolo în fiecare vară, să se trateze de reumatism. O dată mă luase cu ea şi mă lăsasem dusă, neştiind ce mă aşteaptă. Că m-am pomenit înconjurată de ceata demonilor bălăciţi în pucioasă, mai treacă-meargă. Dar când bunica, împinsă de Scaraoţchi şi de bune intenţii, a vrut să mă mânjească cu mâlul urât mirositor, am fugit de parcă voia să toarne pe mine asfalt fierbinte; n-a fost chip să mă convingă de binefacerile nămolului. La Techirghiol, staţia de sud a iadului, trenul oprise doar câteva minute. Noi şi alţi călători am coborât o jumătate de oră mai târziu în gara Costineşti-sat, pe pietrişul ce ţinea loc de peron. Înainte să facem vreun pas, un val de oferte, care de care mai ademenitoare, s-a spart peste capetele noastre. Casă şi masă la preţuri pentru orice buzunar! Rochia mamei n-avea buzunare, așa cum prin portofelul ei nu foşneau prea multe hârtii. – Pensiune cu mic dejun! Mai ieftin nu se poate! La hotel aveţi vedere, la mine lapte şi miere! auzeam din toate părţile. Nu ştiam pe cine să alegem, când o săteancă trupeşă i-a îmbrâncit la o parte pe ceilalți localnici din comitetul de primire. – Haideţi la tuşa Florica! Nu fusese o întrebare; ne-a înhăţat bagajele, ducându-le ca pe nimic, iar noi ne-am luat după ea, abia izbutind să ţinem pasul. În loc de taxiuri, în spatele gării aşteptau șarete, niște căruţe cu două roți. A tuşei Florica era ultima din şir, iar catârul cenuşiu adormise de-a-n picioarelea, cu botul vârât în traista cu ovăz. Viitoarea noastră gazdă a azvârlit valizele în spate, apoi s-a suit pe capră şi a scuturat de hăţuri, să trezească animalul din picoteală. Mama m-a săltat în șareta ce pornise deja, urcându-se repede lângă mine. Satul nu era departe de gară. Dacă n-aveam bagaje am fi putut merge pe jos până la turma caselor cu ziduri din chirpici – un amestec de lut, paie şi bălegar uscat la soare. În loc să fie acoperite cu ţigle, acoperişurile erau din şindrilă şi, mai nou, dintr-o tablă ce ruginise în aerul sărat. Casa tuşei Florica nu părea mai arătoasă decât altele; ba dimpotrivă. Arăta ca o încrucişare între un bordei de pe vremea turcilor şi o colibă pescărească acoperită cu stuf. Se lăsase într-o rână, cu un perete mai strâmb decât turnul din Pisa şi ceilalţi ţinuţi în picioare numai de straturile de var. Camera închiriată nouă era singura cu podeaua din scânduri în loc de pământ. Uşă n-avea, doar o perdea de mărgele ce clincăneau de câte ori treceai pragul. Gazda schimbase aşternuturile, însă nişte pete cafenii nu se dăduseră luate la spălat. – Ploşniţe, ne-a lămurit îndatoritoare. Tot litoralul e plin de ele, până şi hotelurile de lux din Mamaia. Am crezut-o pe cuvânt, ce era să facem? În afară de dormitorul familiei, o bucătărie de vară şi camera de închiriat, pensiunea tuşei Florica avea o verandă umbrită de viţă de vie și, bineînțeles, curtea. Acolo erau fântâna cu scripete, grajdul catârului, un pătul cu porumb din nuiele împletite, coteţul din pari pentru păsările de curte, cuşca câinelui şi o grădină de zarzavat în fundul căreia se pitise veceul. Prin ogradă mișunau orătăniile, găini și rațe. Tot între hotarele ei am făcut cunoștință cu un porc, două capre, un dulău atât de bătrân încât uitase să latre şi un pisoi roșcat ce dormea încolăcit pe prispă. Gospodăria aceea îmi amintea de a bunicii, constatare care m-a împăcat cu situaţia, mai ales după ce motanul Hercule şi-a întrerupt siesta ca să se frece de picioarele mele. Mama nu părea grăbită să despacheteze, când gazda s-a ivit din bucătărie cu un platou de hamsii şi guvizi într-o mână, cu o tigaie de cartofi prăjiţi în alta. Una-două a pus masa pe verandă, iar până ne-am aşezat în jurul ei, sub umbrar, a apărut şi stăpânul casei, întors de la pescuit cu plasa plină. Când a dat cu ochii de oaspeţi, s-a luminat la chip. Puteam să-i stricăm omului bucuria? Şi-apoi, tuşa Florica s-a dovedit o bucătăreasă cum n-avea vreun hotel pe litoral. Ştiucă afumată, creveţi cu usturoi, cremă de macrou, doradă la grătar şi mai ales borş pescăresc ca la ea n-am mai mâncat de-atunci. Nici nu ne-a luat vreun ban în plus faţă de cât ceruse pentru cameră. Gata, rămânem! a fost înţelesul privirii schimbate între mine şi mama după ce am gustat plăcinta dobrogeană abia scoasă din cuptor. Şi-am rămas. Chiar din prima noapte, am fost vizitate de nişte verişoare ale purecilor de care ne-am fi lipsit... A doua zi am scos din valiză ce era mai important: costumele de baie și prosoapele! Marea ne aştepta, răbdătoare, numai pe noi. La capătul drumeagului ce ne scotea din sat, am dat peste un golfuleţ pustiu unde am întins cearşaful, fixându-l pe nisip cu patru bolovani. Plaja era toată a noastră! Mă simţeam ca Robinson Crusoe, naufragiat pe o insulă netrecută pe vreo hartă. La Costineşti-sat, departe de viermuiala din staţiunile de la sud, găseai încă locuri ca acela; sălbatice, neschimbate de la începutul lumii. Nisip fără capace de bere, copaci de care nu erau agăţate difuzoare, un orizont fără geamanduri – fiindcă în ape înotau doar peşti. Puteai să asculţi cât pofteai glasurile mării. Când murmurul valurilor era întrerupt, o făcea un ţipăt de pescăruş, nu un ţânc urlând după îngheţată. Iar dacă rămâneai cu ochii în zarea topită în albastrul Mării Negre, nu te trezea la realitate o minge primită în cap. Aşa cum nu există paradis fără un şarpe, colţul nostru de rai avea nişte neajunsuri; întâi, nisipul nu era fin ca la Mangalia, ci presărat cu scoici ascuţite. Şi? Mergeam în şlapi până la mal, iar mama mă aştepta cu ei în mână când ieşeam din apă. Acolo, altă belea, fundul mării era plin de pietre lunecoase pe care trebuia să păşeşti cu luare-aminte, mai ales dacă nu ştiai să înoţi – ca mine. Scoicile, bolovanii, musculiţele ce invadau uneori văzduhul, ori algele aduse în câte o dimineaţă pe ţărm erau neplăceri mărunte, la fel ca muşcăturile gângăniilor din aşternuturile tuşei Florica. Însă a treia zi de la venirea în Costineşti am stat prea mult la plajă, să luăm tot soarele, cum am făcut seara haz de necaz. Ne înroşiserăm pe umeri şi pe spate, iar de insolaţie nu mai zic, n-am ratat-o nici pe-asta. Mama a cumpărat nişte borcănele cu iaurt de la alimentara din sat şi l-am folosit drept cremă. A doua zi soarele făgăduia o dimineaţă fără nori, când până şi briza îşi ţine răsuflarea, şi o amiază cu apa mării caldă ca într-o piscină. Tentant, nu? Totuşi, am luat greaua decizie: facem pauză la bronzat. Dar unde să ne ducem? În Costineşti nu erau magazine, cinematograf, vreo cofetărie. Parcă nu ne venea să ridicăm degeaba sub tălpi praful de pe uliţe, lătrate de câinii din curţi, dând bineţe în dreapta şi-n stânga babelor ce scoteau capul de după uluci. Tuşa Florica n-avea televizor, nici radio. Nu-mi adusesem vreo carte de citit, iar când am rugat-o pe gazda noastră să îmi împrumute una, mi-a dat o revistă Cinema de-acum un an, din care rupea foi ca să aprindă focul în cuptor... Ograda o explorasem, cu rezultate dezamăgitoare. Câinele era prea bătrân să-i mai ardă de joacă, motanul prea leneş. De când citisem în Amintiri din copilărie despre caprele râioase ale Irinucăi priveam cu suspiciune tot neamul lor. Găinile şi raţele erau de decor, singurul animal interesant din curte fiind porcul. Nu mai văzusem unul care să mănânce peşte – şi nu oricum. Când primea un guvid îl hăpăia într-o clipă, scuipând scheletul întreg. Un spectacol de circ! Prima dată nu mi-a venit să cred. Însă orice noutate se toceşte, aşa cum peştele cel mare al plictiselii îl înghite pe cel mic. Vedeam la orizont o zi pierdută, noroc cu mama care a venit cu ideea salvatoare. Mergem la Constanţa! Nu era departe, un autobuz ne-a lăsat acolo în mai puţin de o oră. Ne-am dus întâi să vedem Cazinoul, cu marea din spatele lui zbârlind creste de valuri. Mama citise în Magazin istoric despre palatul-far și mi-a spus ce îi rămăsese în minte: pe vremuri, oamenii treceau pragul saloanelor aurite ca să îşi încerce norocul la pocher sau la ruletă. Unii intrau bogați şi ieşeau săraci, destui ajungând să îşi tragă un glonț în cap ori să se arunce de pe faleză în prăpastia de ape. – De ce jucau dacă erau deja plini de bani? La asta, n-a ştiut ce să îmi răspundă. Am întors spatele clădirii, acum a ONT-ului, luând-o pe unul dintre bulevardele care duceau spre centru. Când ajungea într-un oraş necunoscut, mama nu se complica cu hărţi sau ghiduri turistice. O lua la întâmplare şi, dacă se rătăcea, oprea un localnic ca să-l întrebe. Unii ştiau ce caută, alţii o îndrumau aiurea, dar tot ajungea în cele din urmă unde voia, iar ocolişurile aveau farmecul lor. Asta dacă nu trebuia să ajungi undeva la oră fixă. Dar cine se grăbeşte în concediu? Aşa c-am rătăcit pe străduţe, am tândălit în faţa câte unei vitrine, iar eu m-am uitat minute bune la un afiş tare frumos. Angelica, marchiza îngerilor, cu Michèle Mercier scria acolo, iar mai jos, interzis sub 14 ani. Filme de-astea puteam să nu văd şi la Braşov! Mai aveam cinci ani până la paisprezece, o veşnicie. Mama îmi auzise gândul, fiindcă mi-a repetat vorbele bunicii. – Cine n-are răbdare, nu ştie ce pierde. Noi însă, găsiserăm ceva: un bazar. Dând colţul unei străzi ne-am pomenit într-un labirint de tarabe unde vânzătorii te îmbiau cu tot ce vrei şi mai ales cu lucruri de care n-aveai neapărată nevoie. Pălării de paie, sandale cu talpa de plută, curele cu ţinte, sacoşe din rafie de purtat pe umăr, fuste înflorate, bluze cu mâneci largi, casete de sidef, brăţări şi coliere din scoici, medalioane cu stele de mare, broşe din corali – toate umpleau tarabele într-un talmeş-balmeş ispititor. Am intrat hotărâte să ne uităm, nu să aruncăm banii, însă până la urmă n-am rezistat tentaţiei. Mama şi-a cumpărat o eşarfă de mătase, iar pentru mine un inel cu camee şi profilul unei fete ce îmi semăna. De la o dugheană am luat nişte prăjituri cum nu mai mâncasem vreodată, baclavale şi sarailii. Se lipeau întâi de cerul gurii, cleioase ca nişte melci ce înotaseră în sirop, apoi lunecau pe gât. Prea multă miere, am decis la prima înghiţitură. A doua mi-a schimbat gândul: dulci, dar bune! Cum ţineau de foame, am sărit peste masa de prânz, continuând să batem străzile pe unde ne purtau paşii. Constanţa era la patru sute de kilometri de Braşov, o noapte de mers cu trenul. Şi totuşi, uitându-mă în vitrinele magazinelor, parcă eram pe strada Republicii. Aceleaşi haine şi pantofi, vase de ceramică şi gablonţuri umpleau rafturile... De-atâta mers mă dureau picioarele şi eram convinsă că ne rătăciserăm de-a binelea, când am zărit cârdul autobuzelor prăfuite din autogară. Mama ne adusese unde trebuia, la fel de pricepută ca o călăuză indiană! Ne-am suit fără să trecem pe la caserie – aveam bilete dus-întors! Patruzeci de minute mai târziu coboram la Costineşti-sat, unde tuşa Florica umpluse masa de sub umbrar cu bunătăţi: creveţi cu sos de roşii, doradă la cuptor şi salată orientală. Am dat gata tot din farfurie şi, a doua zi în zori, eram în golful nostru, gata de bronzat şi bălăcit. La mare timpul trece în zbor, purtat pe aripi de pescăruşi. A venit cea din urmă amiază, când mi-am luat rămas bun de la nisip şi valuri. Îmi părea rău să plec, aş mai fi rămas până la sfârşitul vacanţei. Nu era adevărat, însă învăţasem să nu dezvălui totul într-o compunere. Unele amănunte e bine să fie lăsate pe dinafară. Şi ce era să scriu? Fusese frumos la Costineşti, dar... După atâtea mese cu peşte, îmi creșteau solzi pe spinare. După atâtea băi în mare, sarea îmi intrase până și în porii pielii. De nisip nu mai zic: îmi foşnea în păr, mă acoperea ca o crustă, mi se lipea de nări, îmi scrâşnea între dinţi. Începusem să visez cada de acasă, plină cu apă caldă şi spumă de şampon, nu de valuri. Tata ne-a luat de la gară, iar pe masa din sufragerie ne aştepta un coş plin cu toate fructele verii. Asta era adevărat, aşa fusese. Şi suna ca o încheiere potrivită unei compuneri de zece. Când punea nota, tovarăşa o trecea întâi în catalog. M-a chemat apoi la catedră și n-am aşteptat să îmi zică de două ori. I-am întins carnetul, deschis la pagina care trebuia, dar învăţătoarea l-a răsfoit, rămânând apoi aplecată asupra foilor. Cât îi luau să scrie niște cifre, unu şi zero, plus zece scris cu litere în paranteză? Nu asta trecuse în carnet, ci trei rânduri la rubrica de observaţii, prin care îl chema pe tata la şcoală. Pe el şi nu pe mama ca de obicei... Cât de strâmb călcasem de data asta? Ca să aflu am aşteptat, cu nerăbdare şi nu prea, întâlnirea de vineri seara cu părinţii şcolarilor luaţi în colimator în săptămâna ce tocmai se încheiase. Când s-a întors acasă de pe strada Crişan, tata era negru de supărare. Mi-a cerut compunerea şi a citit-o cu luare-aminte. La sfârşit, se mai înseninase. – N-ai scris despre caprele râioase, ploşniţe şi veceul din fundul grădinii... Mai tunsesem din mărăcinii, urzicile şi buruienile realităţii. Trebuia să le las? – Am scos ce strica poezia mării. – Bine ai făcut! Trebuia să cenzurezi mai mult partea socială. Cu totul. Şi tata mi-a povestit întâlnirea de la şcoală. Tovarăşa monologase îndelung despre specula şi evaziunea fiscală pe care părinţii mei, mai ales mama, le încurajau cu inconştienţă. Cum adică stătuserăm în gazdă? Nu se găseau locuri la hotelurile de pe litoral? Ce educaţie primea copilul cu asemenea atitudine retrogradă? Biletele prin sindicat se dădeau activiştilor sau celor cu pile. În loc să îi spună asta, tata înghiţise morala, promiţând că va îndrepta lucrurile pe făgaşul cel bun. Iar la sfârşit o complimentase pe învăţătoarea noastră pentru vigilenţă şi spirit civic. Îmi şi închipuiam chipul tovarăşei îmblânzindu-se, fără să vadă în niște vorbe chibzuite cu grijă altceva decât sinceră admiraţie. Era mulţumit de cum cosmetizasem asperităţile vieţii, chiar dacă nu destul... Apoi am vorbit despre altele și, dintr-una într-alta, mi-a desluşit diferenţa între o povestire după un fapt petrecut de-adevăratelea și una fantastică, ieșită din mintea autorului. Prima seamănă cu o fotografie, a doua cu un tablou. Într-una spui totul așa cum a fost, de parcă ai scrie într-un caiet gata liniat. În cealaltă inventezi oameni, întâmplări, tot ce vrei. Acolo zăpada poate fi neagră, iar ploaia să se reverse din lacuri în nori. Caprele aveau blana ca mătasea, iar dulăul cel bătrân nu stătea în lanţ, sărea ca o căpriţă şi ne jucam toată ziua în curtea pensiunii de la Casa Sindicatelor. – Puteam să scriu aşa în compunere? Ştiind pe unde mă duce mintea şi cât de departe, tata a clătinat din cap. – Numai atâta vreme cât are logică. Şi nişte legi pe care să le urmezi pas cu pas. Nu pricepeam. De ce să inventez noi reguli, când abia scăpasem de cele vechi? Şi, din senin și pe neașteptate, m-a fulgerat un gând: – Trăim într-o lume fantastică? – Nu. Una absurdă. Un cuvânt pe care nu mi l-a lămurit atunci. A trebuit să îl caut mai târziu în dicţionare.

Învăţătoarea nu lua catalogul la rând decât la prima oră. Numai atunci ne striga pe fiecare şi trebuia să răspundem prezent. Când ne întreba la lecţie răsfoia marele catastif alene, alegând elevii la întâmplare. Cei peste care trecuse răsuflau uşuraţi, dar bucuria le pierea îndată ce tovarăşa Dafina începea să dea foile de-andăratelea. Când şi-a auzit numele, Marius s-a ridicat în picioare, apucând caietul dictando şi deschizându-l cu gestul sigur al unuia care nu se temea să fie ascultat, ba chiar se bucura să i se ofere prilejul. Ce făcuse în vacanţa de vară de după clasa întâi? Multe şi mărunte, cum umbla vorba, însă tema compunerii – cum mi-am petrecut vacanţa – era o întâmplare cu semnificaţie, una singură, ceva de care să merite să îţi aduci aminte peste ani. Excursia la Castelul Bran fusese un asemenea eveniment, care ţi se tolăneşte în balansoarul minţii pentru o lungă siestă. Vizitase castelul împreună cu tatăl său, iar acolo aflase o grămadă de lucruri interesante de la ghidul ce le însoţise grupul – cum de nu se plictisea să le repete de o sută de ori? Turiştii intrau pe poarta castelului cu o idee greşită în cap, însă când ieşeau erau alţi oameni, lămuriţi, cu toţi piticii aliniaţi frumos pe creier. În castelul de pe stânci nu locuise vreodată un vampir. Nici voievodul Vlad Ţepeş nu dăduse pe-acolo, cum credeau naivii. Castelul cățărat pe stânci fusese întâi de lemn, apoi din piatră, ridicat de Cavalerii Teutoni după planurile magistrului Theodorikus. Trecut de la regii maghiari la principii Transilvaniei, castelul a fost naţionalizat şi s-a deschis vizitatorilor în 1956. Scurt și la obiect! Ghidul îi dusese prin muzeul de patru etaje, burduşite cu mobile grele, covoare mâncate de molii, blănuri de urs, tablouri cu portrete ale castelanilor, blazoane, arme şi armuri. Le arătase toate cotloanele – e drept, nu coborâseră în subteranele cu temniţe şi camere de tortură, care nu erau deschise publicului... Nicăieri nu văzuseră nici măcar un liliac-vampir, darămite pe tartorul cel mare, Dracula. Contele transilvan băutor de sânge călduţ din potire de argint era născocirea unui romancier. După ce căutase zadarnic un loc în Anglia pentru castelul său – cele de acolo fiind ticsite de fantome care bântuiau în miez de noapte zornăind din lanțuri și purtându-şi capetele sub braţ – Bram Stoker îl găsise tocmai în Ţara Bârsei. Marius fusese impresionat de pledoaria ghidului, apărător al bunului renume al Valahiei împotriva aberaţiilor dintr-o carte luată drept fapt istoric. Ascultându-l pe Marius, mă apucase visarea. Asta însemna să fii un scriitor celebru? Ca oamenii să creadă născocirile tale mai degrabă decât plicticoasele paragrafe din cronici? Adevărul şi ficţiunea, alergând într-un maraton al timpului. Care dintre ele va câştiga cursa? Marius şi-a umezit degetul, a dat foaia. Ochii îi lunecau pe caiet urmărind cuvinte, rânduri, paragrafe. – Am învăţat multe în ziua aceea. Iar după vizita la castel, tata m-a dus în târgul de artizanat din apropiere unde mi-a cumpărat o insignă cu Vlad Dracul, să o păstrez ca amintire. Cum adică? Nu-i Dracula, dar hai să îi luăm portretul acasă? Bietul ghid îşi răcise gura de pomană, istoria se termina la poarta castelului, de unde începea turismul... Însă compunerea lui Marius avusese de toate, introducere, un cuprins plin de învăţăminte, o încheiere cu tâlc. Era interesantă şi, mai ales, educativă. În loc să îi dea un zece cu felicitări, tovarăşa l-a chemat la catedră. Marius făcuse deja câţiva paşi, când a aţintit un deget spre el. – Cu caietul! S-a întors şi l-a luat – ce era să facă? I l-a întins învăţătoarei, ezitant, de parcă n-ar fi vrut. Nu pricepeam deloc pantomima ce se desfăşura înaintea ochilor mei. Şi nu eram singura. Nimeni nu înţelegea nimic. Cu excepţia tovarăşei Dafina, care a întors caietul cu coperţile spre ea şi, ţinându-l de cotor, l-a răsfoit în aer ca să vedem cu toţii. Caietul era gol! Între coperţi, numai foi albe. N-avea vreo pagină scrisă, jumătate măcar, barem un rând. Marius nu îşi făcuse tema... Ochii îi alergaseră pe câte o foaie după fantome de cuvinte, coborând trepte nevăzute de pe un rând pe altul. Iar scara nu era acolo! Se prefăcuse atât de bine, încât păcălise pe toată lumea. Cum de se prinsese tovarăşa? Experienţa e mama înţelepciunii, spune o vorbă din bătrâni. După atâtea generaţii de şcolari trecuţi prin mâna ei, care de care mai inventivi, învăţătoarea cunoştea destule trucuri, iar Marius nu era nici primul, nici ultimul ce încercase să o aburească. – Minciuna are picioare scurte! O zicală pe care n-o mai auzisem. Mi-am notat-o în cap, unde aveam şi eu un caiet cu foi albe; cuvintele se scriau şi se ştergeau singure acolo, ca să facă loc altora. În timpul scurtei mele digresiuni filosofice, tovarăşa ne ţinuse un discurs despre înşelăciune şi consecinţele ei. Era foc şi pară! Marius se uita în podea, roşu ca racul fiindcă fusese prins şi făcut de ruşine înaintea clasei. Sau poate era o prefăcătorie şi asta, iar în secret se bucura: ne păcălise aproape pe toţi! Tovarăşa nu aprecia ingeniozitatea, nici nu îi ardea de glumă când era vorba de teme pentru acasă. Marius s-a întors în bancă ducând în braţe un patru cât un scaun de mare, ca să se lecuiască pe viitor de libera iniţiativă. Deşi istoria e scrisă de învingători, nu tovarăşa a dictat epilogul întâmplării cu caietul. Povestea s-a răspândit din gură în gură la clasele vecine, Marius căpătând repede o aură de erou. Elevii Şcolii 12 de pe strada Crişan vedeau în el un nou James Dean, rebelul fără cauză al Hollywoodului. Chiar recitată după nişte pagini goale, compunerea cu castelul Bran fusese grozav de bine adusă din condei. Marius avea talent cu carul! După ce am recunoscut-o față de mine însămi, nu-mi rămânea decât să îl admir sau să-l invidiez. Ce să aleg? M-am hotărât pentru calea de mijloc. E cea mai comodă, deşi nu te scoate întotdeauna unde vrei să ajungi. Dar toate drumurile trebuie să ducă undeva, nu?

Eu știam ce făcusem astă vară, dar colegii voiau şi ei să afle, mai ales tovarăşa, căreia îi plăcea să fie la curent cu tot ce mişcă, dacă nu în Ţara Bârsei, măcar în clasa a II-a B a Şcolii 12 de pe strada Crişan. Vacanţa se terminase. Când oare?! Parcă ieri fusese serbarea de sfârşit de an... Iarăşi o luam de la început: ceasul deşteptător, uniforma, statul în bancă cu mâinile la spate, ştersul tablei, cordeluţa şi matricola obligatorii, aceiaşi colegi ce se mai înălţaseră de-un deget, bronzaţi şi guralivi ca și cum n-avuseseră cu cine să schimbe o vorbă la mare, la bunici, ori pe unde umblaseră. Şi învăţătoarea se plictisise fără noi, de abia aştepta să ne pună întrebări, să ne scoată la tablă şi să ne dea teme, iar prima s-a nimerit a fi o compunere, cum mi-am petrecut vacanţa . „A fost frumos. Salutări din Mamaia!“. Asta mergea pe o carte poştală. Noi trebuia să aşternem o poveste, dar nu una de adormit copiii, ci o întâmplare adevărată pe care să o fi trăit în vara aceea. În trei luni, văzusem şi făcusem destule lucruri interesante. Ce să aleg? Până la urmă povestea m-a ales pe mine, aşa cum se întâmplă de obicei. Am muiat deci tocul în călimară şi m-am pus pe scris. „Îmi plac câinii. Şi ei mă plac, fiindcă niciunul nu m-a muşcat vreodată“. Până aici suna bine. Însă orice compoziție literară, chiar de o jumătate de pagină pe un caiet dictando, are introducere, desfăşurare, punct culminant şi deznodământ. Să încep dinainte de viaţa mea de şcolar, cu verile petrecute la Vlădeni, în satul bunicilor? Mai devreme? Cea dintâi întâlnire a mea cu un câine s-a întâmplat când aveam doi ani; nu-mi amintesc cum a fost, dar mama mi-a istorisit-o de-a fir a păr ca să îmi fie învăţătură de minte. Câinii sunt periculoşi! Mai ales cei vagabonzi, cum era Zmeu, spaima străzii Lungi, care muşcase destui trecători înainte să fie luat de hingheri. În vara lui 1960, mama se întâlnise cu o vecină la Valici, în faţa Alimentarei; stând ele de vorbă, m-a scăpat o clipă din ochi. Eu eram cu tricicleta şi dornică de explorare. M-am dat jos din şaua cocoţată pe trei roţi fiindcă văzusem câinele, mare şi costeliv, ivindu-se de după nişte lăzi de gunoi. Până să bage cineva de seamă eram cu mâinile înfipte în blana dulăului, care a suportat stoic să-l trag de urechi. Mama înţepenise, vecina la fel, câinele avea ochi ce păreau roşii în lumina amiezii, eu râdeam şi îmi afundam degetele în ceafa lui miţoasă. Revenindu-şi din şoc, mama s-a năpustit şi m-a luat pe sus, în ciuda protestelor mele, tot mai sonore. Filosofia ei, adusă din satul bunicilor, era de neclintit: oamenii în casă, animalele în grajd sau în coteţ. Când se uita la un patruped, vedea microbi, labe murdare, blană năpârlind pe covoare şi pe parchet, boturi băgate în farfurii. Nici când am mai crescut n-am avut voie cu animale în apartamentul nostru de la etaj. Mă descurcam atunci cum puteam... Mă împrietenisem cu o mâţă ce venea pe acoperiş, mă rugam de doamna Spireanu să mă lase să îi plimb pechinezul, iar o dată făcusem cuib unui porumbel în pivniţă, poveste ce nu se terminase prea bine. Însă câinii rămăseseră preferaţii mei, era întotdeauna unul pe care îl vizitam ades, să îi duc de mâncare şi să mă joc cu el într-o minunată tăvăleală prin iarbă, cum vedeam eu întâlnirile noastre clandestine. Să mă umplu de noroi, pureci şi căpuşe, în viziunea mamei, care vorbea cu proprietarul dulăului să nu mă mai primească şi idila mea se curma abrupt. Din fericire, strada Lungă avea destui câini, trebuia doar să migrez într-o altă curte. Ultima pe care o găsisem era cam departe – tocmai în Postăvarul. Ca să ajungi acolo trebuia să urci întâi în Poiana Braşov, pe un drum cu multe serpentine, prilej cu care am constatat o ciudăţenie: stomacul meu se putea întoarce pe dos, ca o haină cu căptuşeala în afară, lucru foarte neplăcut, mai ales în vacanţă. Ai mei hotărâseră să petrecem o săptămână la munte şi închiriaseră o cameră la cabana ce se numea, evident, Postăvarul , poate din lipsă de imaginaţie sau ca turiştii să nu greşească muntele. Odată scăpată de afurisitele de curbe, mă dădeam jos din autobuz, iar stomacul meu ajuns în gât cobora şi el unde îi era locul. Pe vremea aceea nu existau teleferice în Poiană, se urca cu telegondola, o băncuţă cu două locuri agăţată cu un cârlig de cablul care o trăgea spre pisc. Cu gondola îmi plăcea; n-aveam rău de înălţime, numai de serpentine. Scaunele urcau încet, aveai timp să vezi cum se măreşte muntele, umflându-şi umerii de stânci. Câteodată te legănai deasupra unei râpe, alteori atingeai cu călcâiele vârfurile desişurilor de dedesubt, iar când ajungeai în dreptul unui stâlp simţeai la fel ca atunci când roţile maşinii trec peste un dâmb – însă fără să-ţi scuture măruntaiele. Odată, s-a oprit curentul şi băncuţa în care eram a rămas atârnată peste vârful unui brad, ca o stea în pomul de Crăciun, dar nu m-am speriat. Când, douăzeci de minute mai târziu, a repornit gondola mi-a părut rău. Nu în fiecare zi ai parte de o aventură! Ai mei stăteau prost cu banii în anul acela – la fel ca anul trecut şi cel dinainte. În loc de o vacanţă la mare am ales una ieftină, la munte. În loc de tren, autobuzul spre Poiană. În loc de hotel ori pensiune la Mangalia, Eforie Nord sau Mamaia, o cabană de lemn în Postăvarul, masivul din spatele casei. Braşovul nu era deja la munte? Ba da, dar noi am decis să ne căţărăm mai sus , cu oraşul la picioare şi pădurea în preajmă. Dacă aveam vreun regret după marea cea albastră şi foarte departe, l-am uitat încă din prima zi, când am dat cu ochii de Jianu. Dulăul uriaş, cum nu mai văzusem unul până atunci, a început să dea frenetic din pămătuful cozii, de parcă ne cunoştea de când lumea şi se bucura să ne revadă. Aşa era el, prietenos cu toţi turiştii, dar eu am luat-o la modul personal: câinele mă plăcea, iar sentimentul era reciproc. Al nimănui, Jianu se aciuise la cabană. Cum simţea miros de mâncare se înfiinţa în uşa bucătăriei, apoi făcea turul meselor de pe terasă, aşteptând să îi pice vreun os sau o aripă de pui. De-a doua zi stătea pe lângă noi, dintr-a treia a început să ne însoţească în drumeţii. N-aveam ghid, vreun plan anume, nici nu urmam potecile marcate. În fiecare dimineaţă tata alegea o direcţie la întâmplare, apoi pornea printre copaci urmat de mama şi de mine. Jianu mergea când în spatele nostru, când ne-o lua înainte. Câteodată dispărea şi mă temeam că l-am pierdut, ca să apară dintre ferigi, cu limba de-un cot. La prânz ne opream în câte o poieniţă, unde adunam lemne, apoi tata făcea frigărui din crenguţe; înfigeam în ele bucăţi de carne aduse în rucsac şi hribi adunaţi de pe drum – mama alegea ciupercile bune de cele otrăvitoare, aşa cum ştia să facă focul în pădure. Eu şi Jianu ne pricepeam la un singur lucru, să mâncăm. Împărţeam totul, minus ciupercile care nu erau pe gustul lui. După masă ne odihneam la umbră, noi pe pătură iar Jianu în iarbă, cu botul pe labe şi ochii ca două boabe de chihlimbar ațintiți într-ai mei. Spre seară porneam înapoi. Tata mai greşea drumul sau ocolea înadins ca să ne arate o grotă sau o stâncă mai ciudată, dar până la urmă nimeream unde trebuia, de parcă muntele era şi el rotund, precum Pământul. Pe vremea aceea drumeţii colindau pădurile singuri sau în grupuri, fără să tresară la orice foşnet. Nu ne temeam de urşi – nu atacaseră pe nimeni până acum, de ce ar fi început cu noi? – şi nu vedeam altă primejdie decât să ne rătăcim şi să ajungem la cabană după masa de seară, prea târziu ca să mai prindem papanaşii cu smântână şi dulceaţă de vişine, specialitatea bucătarului. De-asta nu ne-a venit să credem când, într-un luminiş, ne-am pomenit faţă în faţă cu şapte dulăi de stână, care de care mai fioros. Ciobanul, nicăieri. Degeaba am fi ţipat după ajutor, nu erau decât veveriţe prin preajmă. Stâna era dincolo de drumul forestier, unde mioarele păşteau pe tăpşan, iar baciul trăgea la aghioase sub vreun copac, cu clondirul de ţuică alături. Nu ne-ar fi auzit strigătele, iar dacă da, oricum nu şi-ar fi întrerupt siesta. Ciobanii îşi lăsau câinii să flămânzească – ştiam asta din satul bunicii –, iar aceștia se descurcau cum puteau. În loc să păzească turma, ieşiseră la vânătoare de iepuri, pui de căprioară sau, în cazul nostru, turişti. Dulăii veneau spre noi fără grabă; boturile încreţite dezveleau colţi galbeni, blana de pe cefe li se ridicase în gulere ţepoase. Tata a făcut un pas înainte, aşezându-se între noi şi haită, dar şi câinii au lărgit semicercul, să ne ia din flancuri. Atunci am auzit un mârâit gros şi Jianu s-a năpustit de lângă picioarele mele, sărind la beregata şefului haitei. Asta era cea mai bună tactică, dacă învingeai căpetenia duşmană în luptă dreaptă, armata lui trecea de partea ta. Însă câinii nu văzuseră filme de capă şi spadă, nici nu auziseră de samurai sau de codul Bushido. Au tăbărât toţi pe Jianu, de-a valma; o clipă, n-am zărit decât un ghem de blană şi colţi, rostogolindu-se printre trunchiuri. Jianu a muşcat în dreapta şi-n stânga, până ce s-a desprins, s-a scuturat de vrăjmaşi, apoi a țâșnit printre desişuri, cu dulăii de stână suflându-i în ceafă. Am luat-o şi noi în direcţie contrară, repejor, tot aşteptând să auzim în spate lătrături anunţând întoarcerea haitei, însă nu ne urmărea decât vântul. Am ajuns la cabană obosiţi şi speriaţi, dar mai ales cu sufletul greu. N-am scos o vorbă despre cele întâmplate şi nu m-am atins de papanaşi, spre uimirea chelnerului. Tata era amărât, fiindcă iubea animalele la fel ca mine. „A fost un câine de ispravă“, a zis şi mama. Abia atunci, auzind-o vorbind despre Jianu la timpul trecut, m-am frecat la ochi să nu mi se vadă lacrimile. „Se mai întâmplă minuni“, era convingerea bunicii mele, rămasă nestrămutată chiar după necazurile prin care trecuse – deloc puţine sau uşoare. Minunea noastră a fost dintre cele mărunte, nu şi neînsemnate: Jianu s-a întors la noi. Era seara târziu, aproape se întunecase, când l-am văzut urcând scările spre veranda din faţa cabanei. Mergea schiopătând, în trei picioare, cu o labă ţinută în sus, pe care la răstimpuri se oprea să o lingă. Arăta ca vai de lume, muşcat, cu smocuri de blană smulse odată cu pielea, o ureche ferfeniţită şi pete sângerii pe spinare. Dar trăia, se întorsese la noi! L-am îmbrăţişat, atentă să nu îl strâng prea tare. Şi Jianu s-a lăsat pe mâna noastră, mângâiat şi doftoricit. Tata i-a spălat rănile cu ceai de muşeţel, mama le-a uns cu rivanol, eu îl ţineam de cap, să nu îi vină ideea să ne muşte – dar a stat cuminte, ştia că îi vrem binele. În noaptea aceea l-am luat cu noi în cameră şi a dormit pe preşul de lângă uşă, de parcă se simţea dator să ne păzească în continuare, după ce ne salvase de colţii haitei. Am ales păţania verii trecute pentru compunerea de început de an. Pusă în cuvinte, suna aşa: „Jianu nu e câinele meu. Dar aş fi vrut să fie. Jianu este blând și viteaz, nu se teme de lupi ori de urşi. S-a bătut şi cu câinii ciobăneşti. Ei veniseră mulţi, se întărâtau unul pe altul, în timp ce Jianu era unul singur. S-a prefăcut că fuge, iar ei, proştii, s-au luat grămadă după el. Aşa am scăpat să fiu muşcată, dar mai ales de injecţiile antitetanos de după. Îţi mulţumesc, Jianu, prieten drag. Ştiu că şi tu te gândeşti la mine acolo, în Postăvarul.“ Era o poveste frumoasă, care te mişca până la lacrimi. Şi, mai ales, adevărată. Dar fusese prima mea compunere şi încă nu cârmeam prea bine cuvintele. După ce am citit-o în faţa întregii clase a urmat o tăcere lungă, curmată de chicoteli, râsete înăbuşite, apoi hohote de-a dreptul. Cititorii nu reacţionează întotdeauna cum se aşteaptă autorul; a fost o lecţie greu de digerat. Colegii nechezau nestăpânit – toţi se cred critici literari, nu? –, iar tovarăşa a pus paie peste foc. – Mă aşteptam la mai mult din partea ta. Altădată scrie despre un spectacol de teatru, o vizită la muzeu, ceva din care să rămânem cu o lecţie de viaţă. Pe cine interesează prostioare cu câini de cabană ori de stână? Pe nimeni! Şi-aşa m-am ales cu un şapte la română şi cu încă o învăţătură de nepreţuit: ce ţie îţi place, altora nu. În literatură trebuie să mulţumeşti pe toată lumea, cititori, colegi de breaslă. Sau să-i ignori, scriind ce simţi, ce te interesează, fără să îţi pese ce cred ori ce vor alţii de la tine... Povestea despre compunerea mea neinspirată s-a răspândit repede din gură în gură la clasele vecine. Devenisem fetiţa cu câinii , de care râdeau toţi. Când mă vedeau, fetele începeau să chicotească, în timp ce băieţii făceau ca lupul – nu cel din pădure, ci din desenele animate ale lui Disney. Nu m-am panicat, mai trecusem prin asta. În asemenea cazuri, cel mai rău era să te superi. Mare greşeală! Atunci porecla rămânea lipită de tine ca timbrul de scrisoare. Trebuia să te prefaci că nu-ţi pasă, până ce satisfacţia colegilor se ofilea ca o plantă neîndeajuns udată. Dezamăgiţi, cautau altă victimă, mai simţitoare. Era invers ca într-o înfruntare între pistolarii din Vestul Sălbatic. Acolo, cine trage primul câştigă; aici, cine se plictiseşte primul pierde. Și cine credeți că s-a plictisit?

O zi pe săptămână mergeam la Cercul de Mandolină. De ce se numea aşa? Poate fiindcă stăteam pe nişte scaune aşezate în cerc, precum Cavalerii Mesei Rotunde, însă fără nici o masă între noi. În loc de spade aveam mandoline, iar instructorul nostru, un omuleţ cu părul alb şi figura blajină nu te ducea cu gândul la Regele Arthur. Câteodată, când ajungeam mai devreme, prindeam ultimele minute din lecţia elevilor de gimnaziu care interpretau fără să greşească vreo notă romanticul Vals de Calatayud , îndrăcita Sârbă de la Măcin  sau ritmata Dinspre ziuă . Degetele li se mişcau cu atâta iuţeală încât mă aşteptam din clipă-n clipă să pleznească vreo coardă. Nu se întâmpla asta, singurele care loveau aerul erau palmele instructorului, aplaudându-şi învăţăceii. Urmam noi, grupa începătorilor. Ne aşezam pe aceleaşi scaune, în jurul aceluiaşi profesor de muzică – însă asemănările se opreau aici. Noi făceam game, zdrăngănind fiecare după puterile lui. Mandolina avea şase corzi, iar degetele de la o mână apăsau când pe una, când pe alta, în timp ce ciupeam coardele cu pana. Uşor de zis, greu de făcut. Ori mă dureau buricele degetelor, ori strângeam prea tare pana şi o rupeam. Mandolina nu mă asculta, degeaba încercam să o strunesc, mă arunca mereu din spinarea notelor ca o iapă nărăvaşă. „Veţi învăţa repede şi uşor“, ne promisese instructorul, încă o dovadă să nu crezi tot ce auzi. Cursul de mandolină se deprindea fără partituri, după ureche, dar nu orice fel, ci una muzicală. Mie, asta îmi lipsea, deşi urechi aveam, ca toată lumea. În familia noastră nimeni nu cântase vreodată cu vocea sau la vreun instrument. Bunicul din partea mamei scria poezii, dar muzica în cuvinte şi cea cu note nu-s acelaşi lucru! Începeam să mă îngrijorez. Limbile străine nu le prindeam, dovadă aventura nefericită de la Kindergarten, ureche muzicală n-aveam, nici degete îndemânatice în a ciupi coardele. Pe lista lucrurilor care nu îmi plăceau aveam ce scrie: aritmetica, pildele despre lume şi viaţă ale tovarăşei Dafina, colegii de clasă, cu câteva excepţii, iar acum mandolina. Dincolo, pe lista bună, se lăfăia un singur lucru: poveştile, întâi auzite de la tata, iar acum citite. Talentul meu se mărginea la cuvinte. Aşa erau împărţite darurile sorţii, câte unul pentru fiecare. Numai geniile aveau mai multe. Iar unii, deloc. Asta mă consola şi nu prea. Ce fac cu mama? Îşi pusese speranţele în mine. Să o dezamăgesc din nou? Cu grădiniţa germană fusese ideea ei. Acum, nici măcar scuza asta nu o aveam. Eu râvnisem să cânt – la pian, e drept, ca Artemiza. Pianele erau fermecate, îţi alergau degetele singure pe clape, de asta erau atât de scumpe, trebuia să strângi bani trei vieţi ca să cumperi unul, fie şi o pianină, sora lui mai mică. Mandolina luată la mâna a doua de la Consignaţie nu fusese nici ea ieftină, iar acum mama îmi plătea lecţiile. Degeaba, bani aruncaţi! Nu aveam chemare, nu-mi plăcea, nu doream să învăţ. Şi, cum orice lucru pe care nu vrei să îl faci se întoarce ca un bumerang şi te loveşte în moalele capului, ajunsesem să urăsc mandolina. Nu eram singurul antitalent de acolo şi am zdrăngănit care mai de care, în timp ce instructorul asculta cu resemnarea unui martir creştin aruncat în groapa cu tigri. La sfârşit, în loc să îşi astupe urechile, ne-a pus să o luăm de la capăt pe principiul repetiţia e mama succesului . A urmat un vacarm şi mai alandala. Omul suporta cu stoicism, înmulţind în gând cât plătea fiecare părinte cu numărul ucenicilor afoni. A treia oară nu l-au mai ţinut nervii şi ne-a întrerupt, tăind văzduhul cu o sabie nevăzută. Acum parcă semăna puţin cu un rege, când poruncea o decapitare. Aşa nu mai merge , data viitoare nu mai veniţi, tu şi tu , sunteţi la fel de   dotaţi în ale muzicii ca nişte buturugi , am sperat să aud. În loc de asta, ne-a aruncat vorbele obişnuite. – A fost mai bine, dar trebuie să exersaţi în fiecare zi. – Da, aşa vom face! Am promis şi eu, într-un glas cu ceilalţi. Dacă aveam cravata de pionier aş fi jurat pe ea! Cum ajungeam acasă, mandolina îşi lua locul în fundul unui dulap, de unde nu mai vedea lumina zilei până la următoarea lecţie. Am pus instrumentul în husa croită de mama din stofa unui palton vechi, apoi trasă la maşina de cusut Singer. Cercul de Mandolină se ţinea într-o clădire de pe Strada De Mjiloc. Ca să ajung acasă trebuia să trec de intersecţia cu Operetei, ce se numise cândva Bisericii Române şi de cea cu Strada Lungă, unde traversam prin faţa Alimentarei căreia toţi îi ziceau Valici. De Mijloc nu era o stradă ca oricare alta. Prin mijlocul ei, pe fundul pâlniei verzi dintre cele două maluri, curgea un firişor de apă. Pârâul izvora de la Pietrele lui Solomon, de unde pornea la vale, ba şerpuind printre bolovani, ba sărind peste câte un prag în cascade de-o şchioapă, atât de limpede încât puteai număra firele de nisip de pe fund. Aşa intra pârâul în cartierul Şchei, unde dispărea sub pământ. Când ieşea, între Maternitate şi Facultatea de Silvicultură, nu mai era acelaşi râuleţ. Ducea cu el toată scursura canalelor dintr-un întreg cartier, apa adunată din veceuri, căzi, duşuri, chiuvete de bucătărie. Ai fi zis că se băgase singur sub pământ, să scape de mizeriile ce îl murdăreau. Noua albie purta nefericitul pârâu pe aleea numită După Ziduri. Şi ce nume mai potrivit? Umbrită de ziduri coşcovite, având de o parte pădurea a cărei răsuflare proaspătă nu reuşea să acopere izurile de canal şi de cealaltă oraşul – aleea ar fi trebuit să fie plină de îndrăgostiţi, liceeni întorşi de la Şaguna sau mame tinere împingând cărucioare cu copii. În loc de asta locul era mai mult pustiu. Numit întâi Canalul Graft, râului i se zicea altfel după ce se vărsaseră în el latrinele Şcheiului: Spurcata . Înainte de Biblioteca Judeţeană, albia se făcea din nou nevăzută în conductele de sub pământ. Şuvoiul tulbure scotea încă o dată capul chiar în dreptul Alimentarei Valici, unde îşi schimbase porecla în renume, cum ar fi zis George Coşbuc. Mirosea şi arăta a canal. Pentru cei care locuiau pe De Mijloc era o pacoste, pentru trecători un motiv să evite zona, chiar dacă făceau un ocol pe Lungă sau pe Avram Iancu. Pentru şoferi devenise un loc periculos mai ales iarna; din cauza poleiului sau a gheţii, câte o maşină se pomenea în şanţ, cu roţile în sus. Bicicliştii se fereau să se apropie de malurile abrupte, iar stăpânii câinilor îi plimbau în lesa ţinută strâns după ce câteva patrupede se năpustiseră să treacă gârla după o pisică ce îşi lingea tacticos o lăbuţă pe partea cealaltă. Albia nu era adâncă, dar ieşiseră mai murdari decât maidanezii de la groapa de gunoi a oraşului. Canalul de pe strada De Mijloc, ruşinea oraşului vechi, era cu totul altceva pentru noi, copiii. De o parte şi de alta a albiei prin care se târa firicelul de apă mâloasă – pe care ploile îl prefăceau într-un torent vijelios şi spumegător, cu creste albe de la detergentul Dero – malurile atingeau pe alocuri trei metri înălţime; un adevărat canion! Povârnişurile erau acoperite cu ierburi înalte, mărăcini, urzici, păpădii, buruieni cu frunze aspre şi tulpini tăioase. O junglă în care mişunau tot soiul de vietăţi, de la furnici, păianjeni şi perfidele căpuşe, la şobolani blănoşi, cât pisicile. Erau şi şerpi acolo, umbla vorba, deşi nimeni nu-i văzuse, era poate un zvon care să ne ţină departe. De parcă s-ar fi putut! Valea de pe Strada De Mijloc ne provoca să o trecem. Altfel de ce ar fi pus-o cineva acolo? Nici un copil care locuia prin zonă nu scăpa vreo ocazie prielnică. Ne uitam într-o parte şi-n alta a străzii şi, dacă nu se zărea vreun părinte, vecin sau cunoscut care să ne pună beţe în roate, ne pregăteam de traversarea gârlei, însă nu oricum, ci într-un exerciţiu de iuţeală şi precizie la care deveniserăm tot mai versaţi. Întâi, trebuia să cobori povârnişul abrupt cu genunchii îndoiţi, să treci gârla dintr-un salt, apoi să urci panta de dincolo fără să te opreşti, fiindcă atunci îţi pierdeai răsuflarea ori, şi mai rău, echilibrul. Era greu şi-n mijlocul verii, când te încurcai în ierburi ori călcai pe ceva lunecos ce putea fi o crenguţă udă sau o coadă de şobolan. Dar adevărata încercare era primăvara, când Spurcata se umfla ca puhoaiele din Amazon. De iarnă nu mai zic, atunci îngheţa totul: malurile, apa, până şi mirosurile. Nimeni nu se mai încumeta să treacă de pe un mal pe altul. Cursul de instrumente cu coarde se termina la şapte seara, dar umbrele nopţii nu veniseră încă. Micul cârd de mandolinişti a păşit o vreme cuminte de-a lungul malului stâng, apoi întâi unul, apoi mai mulţi au început să treacă gârla. Vreo doi chiar locuiau pe partea cealaltă a străzii şi, ca să ajungă acasă ar fi trebuit să meargă până la Valici, unde să traverseze strada şi să se întoarcă. Un ocol inutil, nu? Noi, ceilalţi, n-aveam un motiv temeinic să purcedem la acţiune, dar nici nu ne trebuia vreunul. O făceam mai ales lângă stâlpul înfipt în buza taluzului cu „Traversatul interzis“. Nu ăsta era rolul interdicţiilor, să fie călcate? O făcusem măcar de zece ori până acum şi, cu fiecare trecere, îmi perfecţionasem tehnica: coborârea cu paşi mici, repezi, genunchii îndoiţi ca la mersul piticului, saltul peste albia tulbure, aterizarea pe malul opus. În clipa în care îl atingeam cu amândouă tălpile, regăsindu-mi echilibrul, deja urcam şi, una-două eram sus, punând piciorul pe caldarâmul de vizavi. Tehnică aveam, de practică nu duceam lipsă. Ce nu luasem în calcul era neprevăzutul şi, mai ales, ghinionul. Cu o noapte înainte plouase. Iarba se zvântase la soare, dar pe dedesupt rămăsese pe undeva o frunză udă şi tocmai pe ea am călcat, numai eu, de parcă pe mine mă alesese, mă aştepta. Restul copiilor şi mandolinele lor trecuseră, erau bine-mersi pe celălalt mal; abia începusem să cobor panta, vitejeşte, când s-a întâmplat. Pământul mi-a fugit de sub tălpi, ca un covor pe care cineva îl trage de sub tine când te aştepţi mai puţin. În loc să cad în fund, m-am dus de-a rostogolul, mandolina mi-a zburat din mână, iar eu m-am pomenit în albia puturoasă. M-am ridicat, cu un prim gând: ce-o să zică mama când o să mă întorc acasă cu rochiţa murdară, apă în pantofi şi puţind a canal? Al doilea glas îmi picura în minte o întrebare la fel de neliniştitoare: văzuse cineva? Pe malul de vizavi, grupa de începători în ale muzicii se îndepărta agale, nimeni nu întorsese capul; măcar în asta soarta ţinea cu mine. Răsuflam uşurată, când un hohot de râs mi s-a vărsat în creştet. Venea de sus, din spate şi m-am răsucit ca muşcată de unul din şerpii pe care nimeni nu-i văzuse, dar toţi jurau că mişună pe acolo. Aplecaţi peste creasta taluzului, Laurenţiu, Gyuri şi Răducu râdeau pe-ntrecutelea. De mine. Fuseseră martori la tumba pe povârniş şi-acum se distrau; mai lipsea să aplaude! Laurenţiu se îndoise de râs, Răducu se ţinea cu mâinile de burtă, iar Gyuri necheza de-a dreptul. Când se oprea unul să ia o gură de aer, ceilalţi hohoteau şi în locul lui. Să îţi vină să intri în pământ de ruşine , iată o vorbă căreia abia acum îi pricepeam înţelesul. Dar mai ales, îmi era ciudă: tocmai ei mă văzuseră! Din toate străzile, aleile şi fundăturile din Braşovul vechi, cum de se nimeriseră acolo, chiar în momentul nefericitei mele cascadorii? După cât de satisfăcuţi hăhăiau, mâine avea să afle toată clasa, ce zic eu, întreaga Școală 12. Mă şi închipuiam trecând cu ochii în podea prin faţa catedrei, aşezându-mă în bancă sub o grindină de priviri batjocoritoare şi cuvinte cu două înţelesuri. „Câinii latră, caravana trece“, zicea bunica, adică vezi-ţi de treabă orice s-ar întâmpla în jur. Le-am întors spatele spectatorilor nedoriţi şi, în loc să sar peste gârlă cum făceam de obicei, am intrat de-a dreptul prin albie. Apa nu îmi trecea de glezne, dar era atât de tulbure încât nu îi vedeam fundul; şi călduţă, ca o supă. Am traversat-o fără grabă, cu fruntea sus, de parcă nu mi-ar fi păsat de nimic şi nu aveam vreo grijă pe lume. În spatele meu hăhăielile se mai domoliseră, ca nişte talazuri ce dăduseră cu capul de stânca indiferenţei; urcam povârnişul, când am aruncat o privire peste umăr. Băieţii o luaseră în josul străzii şi brusc mi s-a făcut lumină sub frunte: se duceau la Cristian, care locuia într-una din casele de pe De Mijloc. Nu mă urmăriseră înadins, căutând un prilej să râdă de mine. Nici nu-mi dăduse vreunul dintre ei brânci – mi-a trecut şi asta prin minte, de ce să nu recunosc? Însă fusese doar o întâmplare. Ceasul rău, pisica neagră. Când e să ai ghinion, atunci ai. Faptul că aveam pe cine să dau vina – pe soartă – nu mă consola cine ştie ce, dar în viaţă trebuie să te mulţumeşti cu ce ai. Pe la mijlocul pantei mi-am recuperat mandolina dintre tufe şi, cu ea în mână, am pornit spre intersecţia de la Valici. Spre deosebire de malurile damnatul pârâu Graft, Strada Lungă era plină de lume. Pantofii mei plescăiau la fiecare pas, ca un câine care lipăie însetat, poate de-asta întorcea câte un trecător capul – mai lipsea să strâmbe din nas. Aşa-mi trebuia dacă veneam din canal ca vidanjorii! Am intrat pe poartă cu inima cât puricele: dacă mă vedea Dragoş? Îmi şi închipuiam hohotul homeric ce ar fi umplut amândouă curţile, izbindu-se de zidul din spatele fabricii în ecouri purtate deasupra Dealului Făgetului. Braşovul întreg o să râdă de mine şi pe bună dreptate! Din fericire n-am întâlnit pe nimeni; parterul era pustiu, scara la fel. Piki nu ieşise pe balcon, altfel m-ar fi lătrat cu siguranţă sau s-ar fi repezit să mă muşte. Dacă nu miroseam ca de obicei nu eram eu... Asta era logica câinească, în creierul cât o nucă al pechinezului lumea fiind împărţită după miros, în prieteni şi străini, adică duşmani. Cheia o aveam la mine şi am descuiat uşa fără zgomot, strecurându-mă în hol. Mai aveam un ultim hop de trecut: părinţii. Mama era în bucătărie, auzeam ciocănitoarea de lemn a tocătorului ce se întrerupea o clipă, apoi începea din nou. Tata se retrăsese în sufragerie, de unde răzbătea câte un foşnet de hârtie ca un oftat. Era încheiere de lună, când îşi aducea de lucru acasă. Mai ţineţi minte registrele de contabilitate cât nişte ceasloave? Planul trebuia îndeplinit şi depăşit, însă cifrele nu ştiau asta şi atunci tata şi ceilalţi contabili trăgeau de ele, să le lungească ori să le scurteze; altfel cum puteau cinci ani să încapă în patru şi jumătate? Lumea celor mari îmi părea cam anapoda, dar asta era problema lor. A mea era să ajung în baie fără să trezesc din somn vreo muscă. Acolo m-am descălţat, spălând fiecare pantof cu periuţa de dinţi – nu a mea, atât ar mai fi lipsit! Mama le păstra pe cele vechi printre ustensilele de curăţenie, alături de săpun, sodă de rufe şi Tix, nelipsite din vreo gospodărie. Am dus pantofii pe balcon la uscat, lăsându-i să şiroiască în curte ca doi ţurţuri apăruţi în mijlocul verii, apoi m-am întors în baie unde lăsasem apa să umple un lighean. Am turnat puţin Dero, am pus ciorapii care s-au scufundat ca doi şoricei ce fuseseră cândva albi, m-am răzgândit şi am turnat jumătate de cutie – cum făcea mama cu rufele foarte  murdare. Existau şi unele pe care le punea la fiert, să se topească murdăria, iar după aia le azvârlea în maşina Alba Lux, unde se învârteau până ameţeau microbii. Dacă m-ar fi văzut cum intrasem pe uşă m-ar fi băgat în maşina de spălat, cu haine cu tot. Aşa am reuşit să fac duş, apoi să mă schimb, înghesuind pantalonii şi bluza în coşul cu rufe murdare. Erau mai jegoase ca de obicei, dar nu cu mult – mi se întâmplase să mă întorc aşa după expediţiile în căutare de nuci pe Dealul Făgetului. Mă îmbrăcasem în hainele de casă şi miroseam ca un şerveţel parfumat, când am băgat de seamă petele de pe husa mandolinei, unele verzi, altele negre: pământ şi iarbă. O să spăl şi husa, asta e. Am scos învelitoarea de stofă și am încremenit: o linie subţire traversa mandolina. O crăpătură! Undeva sub buruieni fusese ascunsă o parşivă de piatră, un bolovan ascuţit ca un clonţ de vultur. Lemnul curbat şi subţire se fisurase dintr-o margine în alta. Era un dezastru! Nu oi fi avut eu ureche muzicală, dar ceva totuşi învăţasem: un instrument cu cutia de rezonanţă spartă nu mai e bun de nimic. De ciudă, mi-au dat lacrimile. Nu-mi păsa atât c-o să mă certe mama – o să ţipe la mine, dar o să-i treacă, nu rămânea niciodată supărată mai mult de o zi-două –, ori de banii duşi pe gârlă. Îmi părea rău după ea, sărmana mandolină. Voisem să scap de lecţiile nesuferite şi, iată, îmi reuşise, dorinţa secretă mi se împlinise. Şi-n loc să mă bucur, îmi venea să plâng tot mai tare. „Nu preţuieşti cu adevărat un lucru decât după ce l-ai pierdut“, spunea bunica. Ea pierduse destule în viaţa ei: un frate plecat în America, pământul luat cu japca de CAP şi, mai ales, pe bunicul. Eu nici nu-l cunoscusem, îl ştiam din povestite şi din scrisorile păstrate într-un cufăr cu amintiri. Biata mandolină! Am dus-o în camera mea, ţinând-o cu grijă de parcă era gata să se prefacă în pulbere la orice atingere. Însă era deja fărâmată. Nu se putea lipi cu pelicanol, ori cu scotch. Sunetul corzilor nu o să mai fie niciodată melodios, ci unul fals, chinuit, chiar în mâinile cuiva care ştia să cânte­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­. Mandolina era moartă. M-am aşezat pe un scaun, cu ea în braţe, lăsându-mă să lunec într-o durere tăcută, mai rea decât lacrimile. Aşa ne-a găsit tata: pe mine, mandolina, părerea de rău şi vinovăţia înghesuite pe acelaşi scaun. N-a zis nimic, se uita la mine, dar tăcerea lui îmi bătea la uşa minţii cu o mie de ciocănituri-întrebări. Ce te doare? Ce-i cu tine? Ce-ai   păţit? Şi i-am spus totul, de la început, din ziua când eu şi mama intraserăm într-o casă de pe strada Maior Cranţa, despre o pianină miraculoasă, nişte fursecuri cu ciocolată şi cum nepoata gazdei noastre, sosită pe neasteptate acasă, s-a dovedit a fi Artemiza, colega mea de clasă. Amestecasem puţin ordinea întâmplărilor, dar tata a prins esenţialul – întotdeauna înţelegea ce voiam să zic, uneori mai repede decât mine. – Şi te-ai gândit să cânţi Für Elise  la mandolină? Ideea părea să îl amuze, dar mie nu îmi ardea de glumă. – Un pian e scump. Ştiu. Părinţii mei vorbeau mereu despre bani, era primul gând cu care se sculau dimineaţa şi ultimul înainte de culcare. Aşa era viaţa de adult? Dacă mă gândeam serios la asta, parcă nu m-aş fi grăbit să cresc. Totuşi, ideea cu pianul nu îmi ieşise cu totul din minte. Poate la o pianină aş fi reuşit să cânt până la urmă, chiar fără ureche muzicală. Tata mi-a scufundat ultima iluzie ca pe o barcă găurită. – La pian, ţambal sau vioară, tot muzică e. Unii o compun, alţii o cântă la instrumente, mulţi numai o ascultă, sunt melomani. Nu trebuie să le poţi face pe toate. Dar nici să dai de pământ cu mandolina. Mi-au ţâşnit iarăşi lacrimile; a început să îmi curgă şi nasul – cele două porneau de fiecare dată împreună, de parcă erau perechi pe viaţă. Tot ca de obicei, n-aveam batistă şi tata mi-a dat-o pe a lui; păstra mereu una curată în buzunar, pentru orice eventualitate. Nu c-aş fi fost un copil plângăcios! Mi se întâmpla rar, dar bine – cum a fost la Bambi, când am plâns jumătate din film. – A fost un accident, am zis. Unul epocal. Abia învăţasem cuvântul, nu eram foarte sigură ce înseamnă, dar îmi plăcea cum sună. Tatei nu îi părea lămuritor şi a trebuit să îi povestesc păţania cu trecerea gârlei, până în clipa când băgasem de seamă crăpătura mandolinei. – De câte ori ai trecut gârla? Tata uitase de mandolină. Puteai să te loveşti, să-ţi rupi ceva , spunea privirea lui, tot mai înegurată. – De două... zece ori. Nu era momentul să fiu modestă, iar tata avea un detector de minciuni în cap când era vorba despre mine. – A fost ultima dată! Atât a spus şi am ştiut amândoi că o să las Spurcata  să curgă liniştită de acum încolo. – Şi mandolina? Întrebarea părea un scâncet. Mama o să ia foc, ştiam, dar nu de asta îmi era cel mai frică. Dacă o să-mi cumpere alta? O să creadă că sufăr după cea veche... Mai bine să îi spun adevărul golţ-goluţ: Te-am pus să arunci banii pe fereastră. Muzica nu-i de mine, mi-am dorit   să fiu ca Artemiza, aşa, fără să mişc un deget . Cum ar fi sunat? Noroc cu tata, care avea soluţii pentru toate. – La vârsta ta pasiunile vin şi pleacă, sunt ca păsările călătoare. Până când unele se aşează şi îşi fac cuib. Mama o să înţeleagă. În traducere liberă: tata va lua asupra lui vina, mama o să ţipe la el reproşându-i că încuraja lenea, delăsarea, nimic nu se face fără efort, dacă abandonam la primul obstacol, ce o să fac mai târziu în viaţă? Lucrurile se cer duse până la capăt, credea ea. Dar unele n-ar trebui începute. Tata nu îi va spune asta, nici că în copilul lor nu erau toate talentele din lume. Mamele nu vor să audă aşa ceva. Din fericire lumea e bine rânduită, în ea mai există şi taţi.

“A gallery tour?” The old custodian of the museum opened the doors of the halls for me, letting me walk unhindered through Aladdin’s Cave. For I was truly in a cave of treasure s : paintings, sculptures, statuettes, amphorae, frescoes, tapestries, cups, clocks, and coins – in apparent disorder, graded in such a way that the eye could encompass them all and discern them one by one, detail after detail. Rarities, unique pieces, works of art that deserved their pedestal were collected here, made of gold, silver, bronze, marble, and amethyst. They all looked like an ordered chaos, a mixture of materials, shapes, colors, and styles. And they were all like shards of glass reassembling the stained glass window of history. I walked through the halls of Greek and Roman civilization, through the medieval hall, the renaissance hall and the last one, the one with the transparent showcases holding the dormant relics of two world wars: bayonets, rifles, machine guns, grenades, and mines. Once, they had caused death and destruction. Now they only radiated the dull shine of iron, the obsolescence of inventions overtaken by other, more terrible ones. They looked like black and white photos, benign and inert. Only the black revolver sitting on a mahogany stand was different. There was something grim, lethal and menacing about that weapon. Look at whatever you like, but don’t touch anything , the custodian had told me . I passed my palm across the smooth, brown barrel  and then took it in my hand. I did not expect it to be so heavy, and I had nearly dropped it. I had clenched my fingers around the grip , when a drop fell on my eyelid, rolling over my cheek, and on my lips. It was a tear? It wasn’t salty. It had a taste of…water? ...The rain was light and incessant, one of those calm, continuous overflows, with no lightning or thunder, and hardly any wind, nothing spectacular, not a storm, but a deluge. I didn’t remember how, or when it started − a month ago, two, or three? All I knew was since then, it had never ceased . My men and I breathed water, not air. I? Within the cracked mirror, I saw the reflection of a man looking back at me. The half-shaved face, his eyes, the blade of the razor – all appeared grey under the torrential downpour. Then, the edge of the razor blade caught on a few stray hairs left a stain of color. And it wasn’t the only one. Red octopuses clung to the uniforms of the wounded, sometimes covering their faces. And the trenches were filled with the dead. All of them lay where they had fallen, some with their eyes open, still clutching their rifles, others crucified on their backs or ripped apart by shrapnel. Among them, a few soldiers slept, just as grey and still. At the parapets, the sentinels kept their watch in surreal silence, deepened by the monotonous dripping of the rain. They rotated the periscopes or pulled the tarps from the machine guns in an expectation full of fear.            A whistl e and  an apocalyptic rumbl e  left us − him, me? − stunned, with the eardrums vibrating painfully. A not too distant explosion splattered me with mud, blood, scraps of brain, and entrails. After that, all hell broke loose. The shells were passing over us and some landed in our trenches sharing death. The shrapnel flew about like swarms of wasps and there was nowhere to run, nowhere to hide. It was life or death for us, and fate indifferently chose one of them. Howls, moans, curses,  and swearing covered the noise of the rain. Then the uproar and madness stopped as unexpectedly as they had started. Through the curtains of water and smoke, I saw some silhouettes limping towards us, after they had struggled to break free from the barbed wire. “We had maintained our position,” as our general, sheltered in his concrete bunker would have said. After an artillery barrage, the silence seemed deeper, the air felt thinner, even the rain sounded different.   We were alive and we had been given a respite. But the gods are jealous of people’s happiness, and they decided we had been lazy enough in the warm, soft mud. The time had come for a counter-offens ive  − five hundred meters under the fire of German machine guns. A stroll that was sure to reinvigorate our morale and raise our spirit ,  as high as they could ever go. I gave the order to attack and I was the first to climb the ladder. The steps were slippery from rain and blood, but I didn’t stop, I didn’t look over my shoulder. My men were following me, just as always, leaving the dying to guard the trenches and the dead to patiently awaiting our return. If not ,  we will see each other on the other side . A bullet passed by my temple and I threw myself into the mud. In an instant I was on my feet again, racing through the steel wasps. The machine guns rattled, thinning us without slowing us down. But can anyone run faster than death? Again I fell on my stomach in the blood-soaked mud. I was getting up, dazed, when I heard the rumble of the engines. It came from above, from the sky sifting liquid ash. I could hear planes, coming closer. Were they ours or theirs? “What are you doing? Put it back!” The old man’s voice restored the tapestry of reality: the stuccoed ceiling, the paneling, and glass display cases. But the fear stayed. The rain had soaked me, I had sunk into the mud, bullets were whistling past my ears. I was there!  A piece of metal   had memories? It will pass, take a deep breath, get a grip of yourself, is over!  That’s what I was telling myself, over and over, litany meant to get me out of the paralysis of the mind, of the body, and to separate the nightmare from reality. I knew what had happened with the revolver – I had read  it! It wasn’t the first time when I touched an object and, instead of feeling it only smooth or rough, I suddenly recalled what those who had lent to it more than the warmth of their hand had felt. Some objects will absorb  images, sounds, and emotions. It ’ s an energetic imprint, kept for seconds or millennia. Hate, love, and terror before death, are the most enduring feelings. And reliving them can be overwhelming.             The custodian took the gun from my hands, carefully putting it back. I was shaking, and the old man touched my shoulders transmitting to me a sense of calm, but also a warning − we weren’t alone anymore. I immediately recognized the face of the man who was unhurriedly approaching us. It was him ! My knees felt like wet noodles and the custodian supported me, whispering to me, with an apologetic smile for the stranger. “Things are in showcases for a reason, Kayla. Did you forget?” He was mad at me and worried. Somehow, I managed to stand upright. “What­... …was that? ” I wanted to articulate, but all that came out was a choked whisper. The stranger gave me a short reply. “It was a Webley and Scott MK 6 revolver, caliber 0.455.”          The features, that voice − he was shaved all oer his face this time, and his hair had grown in long, copper locks. What was he, a hippie doppelgänger ? Where were you a hundred years ago? Before I could ask him, the old custodian stepped between us. “Keeghan Thorson is one of the most generous donors of the museum. The revolver belonged to his great-grandfather, an officer on the Western Front. He fought at Vimy Ridge and at Passchendaele.” My knowledge of history was rather vague, but some facts stirred in my mind. “Passchendaele?  W asn’t it conquered by Canadians in November of 1917?” “Yes, after dozens of attacks, retreats , and bombings, and three months of constant rain.” The man didn’t even address me directly. Was he talking as if he remembered?            And again I heard the custodian’s voice, as if far away.             “Mister Thorson comes from a family of career officers. They fought in the Great War, in the Second, in Korea and Vietnam.”             “After the Great War they chose to go into aviation,” said the man with coppery hair. “There is no mud in the sky. And if you die, it’s a death some might call beautiful.”            He said the Great War , not the First . That was the name that was given to it only by those who had witnessed the event.  It was just an expression or he had something to hide?          I was starting to see secret societies, cabals, and conspiracies everywhere – was this a new leap in paranoia from my part? Keeghan was just an attractive and fascinating man, who was treating me like I didn’t exist. He had only looked at me in passing, with disconcerting disinterest. Maybe I wasn’t his type, or he could only care about his own person. Was he selfish, egocentric, infatuated, narcissist, or misogynist? Sometimes appearances can be deceiving, and sometimes not. Was he an immortal soldier passing through the wars of the world, a whim of the genetic code, repeating the same face, like an indigo copy, from grandfather to son and then grandson? Some enigmas are meant to remain unsolved, but this was not one of them. It was enough to ask the right question, and that’s exactly what I did.           “At Passchendaele, on the day of the last attack,   whose planes arrived first?”          He had an almost imperceptible hesitation before answering.          “Those of the Germans.”          Then he turned his back on us, striding away.

Cine n-ar fi vrut să fie prietenă cu Draga? În pauze, fetele i se grămădeau împrejur, ca albinuţele în jurul reginei-mamă. Trântorii, băieţii adică, dădeau şi ei târcoale, prefăcându-se dezinteresaţi. Câteodată reuşeau, mai ales în zilele când Draga aducea la şcoală, spre a fi pipăite şi râvnite, lucruri de-ale fetelor: păpuşi care dădeau ochii peste cap, zicând „ma-ma!“, sticluţe de parfum cât un degetar, funde ca nişte aripi de fluture, agrafe cu sclipici, medalioane ascunzând o balerină cât o buburuză, brăţări care îşi schimbau culoarea după lumina zilei, inele cu pietre ce străluceau numai la întuneric. Şi multe alte minunăţii! Colegele mele le devorau din priviri, apoi şi le treceau una alteia, din mână în mână, până când se întorceau în palma stăpânei lor, apoi în gentuţa pe care aceasta o purta pe umăr în locul ghiozdanului, abatere trecută cu vederea de tovarăşa, deşi altfel avea ochi de şoim când era vorba de regulamentele şcolare. Eram douăzeci şi cinci de băieţi şi fete în clasa întâia B a Şcolii Generale 12 de pe Strada Crişan – toţi copii din Braşovul vechi şi toţi egali; de-asta purtam uniforme, nu? Dar, aşa cum se întâmplă de obicei, unii erau mai egali decât alţii. De pildă, Draga. Avea rochiţa pepită, cu şorţuleţ deasupra, a şcolăriţelor urbei, însă ale ei erau dintr-un material moale şi lucios ca mătasea, ce nu se şifona, nici nu trebuia apretat sau călcat. Cât priveşte încălţările, venea mereu cu o altă pereche: pantofi de lac, balerini, botine, cizmuliţe supraelastice mulate până sub genunchi, adidaşi în loc de tenişii autohtoni. Adriana, colega ei de bancă, o întâlnise în oraş, pe Republicii, într-o zi când nu era şcoală şi, de câte ori povestea ce şi cum, mai adăuga un amănunt ţâşnind ca un păstrăv din apele acelei amintiri de neuitat. Draga coborâse dintr-o maşină – un băiat ar fi ştiu ce marcă, câţi cai putere se ascundeau sub capotă –, însă Adriana remarcase în treacăt automobilul, mare şi negru, cu ochii la şcolăriţa care purta un pulover de caşmir, eşarfă aurie, ochelari de soare şi nişte pantaloni nemaipomeniţi, cărora li se zicea blugi. Puţini aveau aşa ceva în întreg Braşovul! Draga nu era însă orişicine. Tatăl ei lucra în Bucureşti, la o ambasadă, de-asta era mai mult plecat. Şi tata se ducea în delegaţii, la Reghin, la Sighişoara, o dată până la Oradea. Însă nu despre asta era vorba, m-am lămurit repede. Al Dragăi era trimis dincolo . Unde, pe Lună? Nu chiar, deşi pentru noi ceilalţi, muritorii de rând, rămânea un loc la fel de inaccesibil. Însă fiecare putea, dacă nu să ajungă acolo, măcar să şi-l închipuie pe cât îl ducea mintea. Pentru colegii mei, Vestul – nu sălbatic, pe ăsta îl ştiam bine din romanele lui Karl May – era un bulevard larg, mărginit de vitrine până la cer, pline cu ce vrei şi ce nu te aştepţi: haine, pantofi, jucării atât de frumos ambalate încât îţi luau ochii. Şi-n toate palatele de cleştar ale magazinelor trebuia să intri cu buzunarele doldura de mărci, franci, sau lire, fiindcă leii noştri n-aveau căutare. Pe Draga o aducea la şcoală o femeie blondă, a cărei ţinută marţială îmi amintea de Fraülein Klara, educatoarea de la grădiniţa germană. Era mama ei? Când una dintre fete a avut nefericita idee să o întrebe, Draga a şters-o de pe lista favoritelor. „E Inga, menajera. Mama nu se ridică din pat înainte de zece“, a binevoit să o lumineze. Casnică? Nu mi se părea remarcabil, însă Draga avea mai multă admiraţie pentru mama ei, care nu făcea nimic, decât pentru tatăl ce venea mereu cu sacul de cadouri, de parcă pentru familia lor venea Crăciunul în fiecare lună. Câteva mărunţişuri  ajungeau şi la tovarăşa, de-asta Draga avea note mari, deşi nu se omora cu învăţatul. De câtă carte aveai nevoie ca să ajungi soţia cuiva ? Îţi trebuia doar origine sănătoasă, scara pe care tatăl ei se căţărase până la funcţia de secretar de ambasadă. Mie asta nu îmi spunea mare lucru, erau destui secretari pe vremea aceea, de la cei din organizaţia de locatari, până la Primul, cel din tabloul de deasupra tablei. În fiecare dimineaţă Draga îşi făcea apariţia în uniforma ei specială, încălţată după cum era moda la Viena şi ţinând pe umăr geanta de care se lipeau imediat toate privirile. În prima pauză fetele o flancau, ca doamnele de onoare pe regina Angliei; aşa ieşeau în curte, unde deschidea cuferaşul cu surprize. Ce le adusese de astă dată? Fetele băteau din palme, încântate, dar nici băieţii nu se puteau ţine departe când vedeau maşinuţe ce încăpeau în palmă, sticle de pepsi în miniatură, brelocuri muzicale pentru chei, lunete-caleidoscop, statuete cu eroi de benzi desenate, până şi o nucă de cocos adevărată! Nu mă omoram după păpuşi, nici după funde de pus în păr ori zdrăngănele de atârnat la încheietura mâinii. Totuşi, unele lucruri scoase din turbinca miraculoasă mă atrăgeau ca un magnet. Cum a fost o pisică de pluş, cu ochi din smalţ verde şi mustăţi din fire de nailon. Mă dusesem şi eu să mă uit, vrând-nevrând, însă Draga a băgat-o repede înapoi, cu gestul de uitaţi-vă, dar nu atingeţi ! După asta am ocolit grămezile de umeri şi capete în care fata ambasadorului dispărea uneori cu totul. Asemeni planetelor rătăcitoare prin spaţiu, noi două nu ne prea intersectam. Până când, tot una dintre legile universului, întâmplarea, ne-a adus împreună – de serviciu pe clasă, în aceeaşi zi. Nu aveam multe de făcut: să schimbăm apa din vaza cu flori de pe catedră, să golim coşurile de gunoi la sfârşitul orelor şi să ştergem tabla în fiecare pauză. Se nimerise să fie într-o marţi, ziua cu trei ceasuri rele . Însă în marţea aceea erau patru: română, aritmetică, geometrie şi muzică! La prima, în loc să citească mult şi să scrie mai puţin, învăţătoarea a acoperit tabla cu litere mari şi mici, plus semnele de punctuaţie. La sfârşit, cum nu avea loc să termine o frază, a înşirat ultimele cuvinte pe verticală, ca un şarpe ce suna din clopoţeii cozii. Dacă nu s-ar fi auzit celălalt clopoţel, din prea multă râvnă ar fi umplut şi peretele! M-am uitat cu jale împrejur. Tovarăşa era deja în cancelarie, colegii în curte, la joacă. Rămăseserăm singure în clasă, eu şi tabla. Draga dădusese bir cu fugiţii, ori poate mă lăsase pe mine prima, fiind înaintea ei la catalog. Unde-i lege nu-i tocmeală , mi-am zis, resemnată. M-am dus cu buretele la toaleta fetelor, unde l-am udat şi l-am stors, dar tot am lăsat în urmă picuri pe coridor, în loc de fărimituri de pâine ca în basmul cu Hansel şi Gretel. Am şters tabla de la stânga la dreapta, apoi de sus în jos şi încă o dată pe orizontală, să nu rămână ştraifuri – operaţie laborioasă, întreruptă de încă două drumuri la chiuvetă. Rezultatul semăna cu oglinda unei ape sub razele Lunii. Un lac pătrat? În fine, arăta ca o treabă bine făcută şi m-am oprit să-mi admir opera. Nu eram singura. Draga se uita şi ea – de la mine din bancă. Când se întorsese din pauză? Înainte să mă lămuresc au intrat peste noi sunetele clopoţelului, apoi colegii; mai puţin însufleţiţi decât la ieşire, aduşi de valul sunetelor, flux şi reflux. Următoarea oră era de aritmetică. Şi iarăşi tovarăşa a umplut tabla, de data asta cu cifre. La răstimpuri întreba pe cineva din clasă de rezultatul unei scăderi sau împărţiri, trecând răspunsul când cu albastru, când cu roşu, după cum fusese corect sau greşit. Tabla devenise un tricolor, cu alb în loc de galben – mai rău ca la română, dar nu-mi păsa. Era rândul Dragăi, ea alesese să fie a doua. Cum îţi aşterni, aşa dormi.   Sentimentul datoriei împlinite îmi făcuse poftă de mâncare şi, îndată ce a sunat de pauză am început să scotocesc prin ghiozdan după pacheţelul pus de mama. Am dat de sandviş pe pipăite, însă lângă el era ceva, rotund, alunecos, ca... un borcan? Unul cum nu mai văzusem, cu capac strălucitor şi etichetă neagră: „Smoked Mussels in oil vilsund blue“, scria cu litere aurii. Adică? Mă uitam ca pisica-n calendar  la frumuseţea de borcan. I-ar fi stat bine şi într-o vitrină cu bibelouri, darămite pe un raft în cămară. Ambalajele de dincolo  arătau atât de grozav încât românii nu se îndurau să le desfacă şi să se înfrupte din ce era înăuntru. Le păstrau cu lunile sau cu anii. Mâncarea se strica, dar borcanul ori conserva deveniseră între timp obiecte de artă, găsindu-şi locul între ciobăniţa fără oi  şi pescarul cu undiţă . Eram încă pierdută în admiraţie, când Claudiu mi-a luat borcănaşul din mână. Îl apucase uşurel, cu două degete, cum făcea cu partea lui din sandvişul pe care îl împărţeam în pauza mare. S-a uitat la bănuţii ce înotau într-o zeamă verzuie. – Ce-or fi? Am ridicat din umeri, preocupată de întrebări mai presante. Cine şi de ce? La prima era uşor de răspuns: Draga. De-asta se aşezase în banca mea, să-mi pună în ghiozdan borcanul. Nu eram prietene, nici pe departe. Ce o apucase să îmi facă un dar neaşteptat? Şi, brusc, am priceput. Mă simţeam ca un telefon public ce tocmai înghiţise o fisă, iar acum îmi venea tonul. Mă plătise să şterg tabla în locul ei! Să mă duc în curte, să-i arunc cadoul  în braţe în văzul tuturor, împachetat în vorbe usturătoare, pe care să le ţină minte? Să i-l las pe bancă, fără tevatură? Înainte să mă hotărăsc, Claudiu a rupt sigiliul şi a deşurubat capacul, băgându-şi nasul înăuntru. – Miroase a nămol, s-a strâmbat. Ceea ce nu l-a oprit să vâre mâna în zeamă, scoţând unul dintre bănuţii de bronz. Arăta cleios de-a dreptul, dar n-a stat pe gânduri. L-a pus pe limbă, apoi l-a înghiţit. Cum tot nu se lămurise, a mai luat un bănuţ, mestecându-l încet de data asta. Eram supărată pe el, îngrozită de ce făcea şi în acelaşi timp curioasă; un tort de sentimente împărţit în trei. Am ales felia curiozităţii. – Ce gust are? – Pipotă de pui, a răspuns fără să ezite. Pipote puse la murat? Asta chiar n-avea nicio noimă. N-am apucat să dau glas îndoielii. Claudiu îmi întindea borcanul şi – ce era să fac? – am luat un bănuţ coclit. Semăna la gust cu ce zisese. Nu era rău deloc! Împreună am terminat repede mita de la Draga, iar la sfârşit ne lingeam degetele şi am mai fi vrut. Claudiu a ascuns borcanul în jumătatea mea de pupitru şi s-a grăbit în curte, să prindă ceva din pauză. Curând avea să sune clopoţelul, şcolarii se vor întoarce în clase, tovarăşa va reveni din Cancelarie cu forţe proaspete. Iar tabla? Alb-roşie-albastră, cum rămăsese de la aritmetică. Borcănaşul era gol, complicele meu zburda pe-afară fără să îl mustre conştiinţa, Draga juca şotron, mulţumită de cât de bine se aranjau toate pe lume. Aveam de ales? Am repetat exerciţiul cu buretele şi chiuveta, dus-întors, de data asta mai repejor, fuga pe coridor cu ceasul mânându-mă din urmă, tic-tac! Răsuflam ca un hamster ce alergase într-o roată, dând cu vrednicie din picioare, fără să ajungă undeva. Am şters ultimele urme de cretă şi m-am aşezat în bancă chiar când tovarăşa intra cu catalogul sub braţ şi radarele ochilor scotocind împrejur. Era totul în regulă? Era: tabla lună, clasa smirnă, până şi praful se aşternea lin în razele de soare strecurate prin ferestre. Urma ora de geometrie. Învăţătoarea dădea din gură şi din mână – cum le putea face pe amândouă? – umplând fără milă tabla ce n-a rămas prea multă vreme neagră şi curată. Copiam şi eu în caiet, conştiincioasă, în timp ce tot felul de gânduri veneau să mi se aşeze pe nisipul minţii, exact ca valurile de semne rămase în urma cretei. Ce-ar fi fost să avem tăbliţe de lemn sau de lut, precum scribii din Egipt, să ştergem, să scriem, iarăşi să ştergem... Un coşmar! Nu şi pentru Draga, căreia părinţii i-ar fi luat o tăbliţă care se curăţa singură. Tovarăşa desena cu sârg triunghiuri şi pătrate, eu copiam mecanic – deşi pe atunci nu ştiam ce înseamnă asta. Mâinile mele mergeau pe un drum, capul meu pe un altul, de parcă se certaseră şi se despărţiseră la o răscruce. M-am pomenit cu gândul la Vacanţa Mare, la satul bunicii; singurele figuri geometrice de acolo erau cercurile ce încreţeau apa iazului când aruncam câte o piatră, apoi şi pe acelea le ştergea buretele apei. Puteam lenevi toată ziua pe luncă, până când auzeam clopoţeii de la gâtul bivoliţelor întoarse de la păşune... Alt sunet, mai puţin bucolic, m-a făcut să tresar. Eram la şcoală şi de serviciu. Hai, la şters tabla, doar venise rândul meu! Am pus mâna pe burete, voiniceşte, când ceva, ca o apăsare pe umăr, m-a oprit; mâna unui gând venit din senin. Nu eu trebuia să mă apuc de treabă, ci fata secretarului-ambasador. Eram atât de pornită – pe ea, pe Claudiu, dar mai ales pe mine, care mă simţeam cu musca pe căciulă  – încât i-am tăiat calea. Draga, ce n-apucase să migreze spre ţinuturile verzi ale pauzei, a înţepenit locului. Însă n-a întins mâna după obiectul muncii, ba chiar şi le-a dus pe amândouă la spate. Nici o problemă! I l-am pus pe bancă, aşa cum era, şiroind de laptele cretei. – E rândul tău! am anunţat-o, să fie totul limpede. Nu era. Draga s-a uitat la burete ca la un cartof fierbinte, abia scos din cuptor, apoi şi-a aţintit ochii într-ai mei. Erau căprui, plini de uimire. – Nu-ţi plac scoicile? Asta mâncaserăm? Am pus revelaţia deoparte, să o împart mai târziu cu Claudiu, aşa cum împărţisem bănuţii din borcan. Scoicile au gust de cauciuc. Sunt sătulă de ele, acasă mâncăm în fiecare zi.  Ce răspuns să aleg? – Scoicile sunt una, bureţii alta. De tablă, nu de mare!  Încercam să pun lucrurile la punct, încurcându-le şi mai mult, când m-a străfulgerat o înţelegere târzie. Draga nu pricepea care era problema. Acasă la ei, maică-sa îşi plătea menajera, taică-su şoferul. Nu aşa mergeau lucrurile în lume? La rândul meu, parcă o vedeam pentru întâia oară; fără hainele şi pantofii de firmă, fără pieptănătura nu-ştiu-cum, n-ar fi ieşit cu nimic în evidenţă. Era o fată obişnuită, cu păr castaniu, tunsă precum Mireille Mathieu. Însă în loc de oglindă, Draga se uita în ochii prietenelor, plini de admiraţie şi de interes. Ce vedea acum într-ai mei nu semăna nici cu una, nici cu alta; a clipit, nedumerită, apoi a apucat buretele ca pe o broască râioasă şi m-a privit cu atâta sinceră disperare încât era să pufnesc în râs. – La chiuvetă? a şoptit, învinsă. Am dat din cap, făcând stânga-mprejur. M-am pomenit afară din clasă, pe coridor, şi-n cele din urmă în curte. Claudiu stătea, ca de obicei, pe treptele chioşcului şi, evident, desena de zor; se aplecase asupra foii cu umerii arcuiţi, strângând tare creionul. Avea şi un ochi în ceafă, fiindcă a ştiut când m-am apropiat, deşi n-avea cum să mă audă venind în hărmălaia dimprejur. – Ei, cum e? m-a întrebat fără să se întrerupă. Vorbea despre desen şi era prima oară când îmi cerea părerea. Ce îl apucase? Poate era felul lui de a zice „mulţumesc pentru pipotele de pui, au fost delicioase!“. M-am uitat la foaia de pe genunchii lui, unde schiţase colţul din stânga al curţii, cu ţâşnitoarea, tufele de liliac şi leagănul stricat în care nu se dădea nimeni niciodată. La fântâniţa arteziană se vedeau până şi picurii luaţi de vânt. Parcă-i o poză făcută cu aparatul!  eram gata să zic. Însă tot Claudiu mă învăţase diferenţa între obiectivul fotografic şi penel, tuş sau creion. Într-o poză vezi apa curgând. Într-un tablou trebuie să o şi auzi, să simţi stropii pe faţă, gustul de ploaie pe limbă. Asta mi-a adus aminte de borcanul plin cu zeamă verzuie. Cum nu-mi trecuse supărarea pe Claudiu, care mă băgase în belea şi-acolo mă uitase, am decis să fac pe criticul de artă. – N-are destulă adâncime. Iar planul doi... hm, nu prea merge. Habar n-aveam ce însemnau cuvintele acelea, tot de la el auzite. Dar Claudiu a căzut pe gânduri, muşcând din coada creionului, ca unul căruia i se înecaseră toate corăbiile... Dar nu era singurul. Adriana, Nadia şi Ilona semănau cu nişte pui de vrabie pe care părinţii îi uitaseră nemâncaţi în cuib. Ciripeau nelămurite, răsucindu-şi capetele, doar or vedea-o pe Draga trecând şi s-o apuce de trenă. Roxana, a patra din grupul admiratoarelor fervente, nu era nicăieri – pe unde umbla? Părea greu să nu o zăreşti; era lungana clasei, depăşindu-i şi pe băieţi, mai puţin pe Octav, care creştea ca bălăriile după ploaie , cum spusese asistenta venită să ne cântărească şi să ne măsoare, de parcă urma să fim puşi în galantar. Eu nu eram în pericol să mă lovesc de tocul uşii, fiind mică de stat, dar mare în fapte –ar fi zis Napoleon. La fel ca împăratul francezilor, am intrat cu pas sigur şi fruntea sus, deşi cu oarecare strângere de inimă. Dacă Draga făcuse grevă japoneză? Totul era însă cum trebuia să fie: tabla ştearsă, în cutie cretă albă şi colorată, coşurile de gunoi golite. Fata secretarului-ambasador îşi învăţase lecţia! Până la urmă lucrurile se aşează pe făgaşul firesc, trebuie doar împinse puţin de la spate. Nu toate colţurile pot fi tăiate, nu toate obstacolele ocolite, aflase astăzi răsfăţata clasei. O fi ea mai egală decât alţii, însă nu când eram amândouă de serviciu. Nu osteneam să mă minunez cum le potrivisem până la urmă. Ce mai, eram mândră de mine! Până când privirea mi-a lunecat pe perete, la tabloul tovarăşului, apoi... Tabla era ştearsă în întregime ! Până în marginea de sus, unde nici învăţătoarea nu ajungea să scrie, fiindcă nu era o doamnă Gulliver în ţara şcolarilor. În ultima bancă, Roxana îşi usca cu batista mâinile încă ude. Iar Draga avea un zâmbet senin, de secretă satisfacţie. Totul era bine pe lume, nu? Începea ora de muzică.

Despite the crowded streets, I arrived ten minutes earlier. The alleys of the Zoo were deserted. The animals were sleeping, some in the sun, others in the cement igloos that mimicked dens or burrows. I stopped in front of one of the cages − Panthera tigris   altaica .    The Siberian tiger did not like the midday heat. It preferred the shadows of the evening, the nighttime breeze and the chunks of meat the zookeepers tossed over the fence from a distance. Born in the wilds of Siberia, the striped big cat had not come to Nova Scotia of its own accord. Caught in a poacher’s trap, it had endured a Trans-Siberian odyssey, starvation and beatings at the hands of Russian circus masters and the agonizing seasickness of a voyage to Dartmouth. Here, it rested apathetically. Or maybe it was dreaming. Did it still remember the taiga, the snow, the air that smelled of resin – or the hunt, the warm meat, the blood dripping away with the life of its fallen prey? I suddenly heard Lorena’s voice. “Am I late?” She had approached silently like she wasn’t walking on high heels but on feline paws. And I couldn’t hear her thoughts either, save when she wanted me to. “I was actually early,” I said, but she already knew that. Lorena didn’t pay me any attention. She passed by the fence, opened the doors to the cage and stepped inside. Then she turned towards me: “Come!” I followed her, breathless, with blood pulsating madly in my veins, and with my temples thundering deafeningly. What will she teach me this time? I chose not to think of an answer because I didn’t like the possibilities. The tiger got up, lazily stretched and came nearer. Once in front of us it stopped undecided, licked its paw and whipped the air with its tail, while its green, luminescent eyes remained fixed in Lorena’s. He took another step, hesitantly. “Did you ever get into the mind of an animal?” My eyes had become as wide as those of the cat that was captive under Lorena’s spell. That intense, overwhelming power was leaving me speechless! “Couldn’t I try with something a bit smaller, a Chihuahua, a hamster maybe?” I managed to whisper. The tiger snarled, showing me the white luster of its fangs. Lorena laughed. “It’s only a three hundred kilo tomcat. Are you ready?” Lorena closed her eyes, in the tiger’s I saw confusion. I couldn’t let it become anger, death. I got in. It was like a jump into an alien world, completely unexpected and amazing, so much so that I forgot my fear. The tiger thought in colors, a succession of dizzying and apparently   chaotic colors. But it wasn’t like that at all. Every sound, smell, and image called a shade, one of infinity, a sensorial kaleidoscope which would have taken me a lifetime to decipher. I didn’t even have a minute, so I reduced everything to the essence. Red meant blood, meat, and prey; blue meant unknown; yellow meant threat, danger, and imminent confrontation; green meant female, pleasure, and peace. He saw me sometimes yellow, sometimes red. I was for him both a threat and a prey? No,   I was green, green! I thought of the taiga after the rain, of the rustling of the tall grasses and of me, swaying among them radiating tranquility, safety, and abandon. The tiger opened its jaws, showing me its fangs, its rosy tongue, the black bottom of its mouth. It yawned again, and then lay down at our feet with its muzzle on his paws; in a moment it fell into a deep sleep. Lorena bent down, scratching its forehead, then behind its ears. “Would you like to pet him?” “Maybe next time,” I smiled at her, solemnly promising myself never to set foot there again.

Ai mei nu m-au privit cu superioritatea adulţilor care le ştiu pe toate, faţă de un plod ce intrase de-a buşilea în viaţă. Deşi mă iubeau ca pe ochii din cap, nu m-au alintat cu diminutive, nici nu-mi vorbeau cu onomatopee. Eram un mic om mare. Făceam tot ce îi putea da prin minte unui năzdrăvan de copil, iar în familie devenisem membru cu drepturi depline şi fără multe obligaţii. De fapt, una singură, să învăţ – însă îmi ajungea cu vârf şi îndesat! Şcoala avea destule momente neplăcute – şi, mai ales, era în fiecare zi! E-adevărat, aflasem tot felul de lucruri, pe care tovarăşa ni le tot repeta, doar îşi vor săpa făgaş în calcarul minţii noastre. Încă din clasa întâi am făcut cunoştinţă cu teoria lui Albert Einstein: timpul e relativ. Dacă la scriere şi citire ceasornicul minţii mele ticăia firesc, la aritmetică minutarul încetinea, de parcă pendula zilei s-ar fi topit, curgând precum în picturile lui Dali. Da, timpul era o iluzie! Ce atâta filosofie? Când repede, când încet, semestrul trecuse cumva şi iată-mă în prima vacanţă de iarnă din viaţa mea de şcolar. Două săptămâni de libertate, în care să mă bucur de fiecare clipă! Întâi, aveam planuri mari cu Dragoş, băiatul vecinilor de la parter, căruia îi pregătisem nişte surprize. El nu mergea încă la şcoală – fericitul! – dar ştia de la mine să se aştepte la ce era mai rău, sigur nu va fi dezamăgit! Tot în vacanţa asta, tata şi cu mine plănuiam să dăm gata Potopul  lui Sienkiewicz. Începusem să citesc binişor, însă nu mă încumetam să mă arunc într-un roman fluviu; deocamdată pescuiam în râuleţe de cuvinte. Cel mai mult aşteptam să merg cu mama pe teren . Văzusem în filme cum o insignă de poliţist deschidea toate uşile în America. În Braşovul nostru de peste ocean, o legitimaţie de la Intreprinderea de Locuinţe şi   Localuri  te lăsa să intri în orice casă din oraşul vechi. Străzile mamei! Le ştiam, le bătusem pe fiecare; ce mai, m-aş fi putut angaja la ILL cu ochii închişi. Salariul era mic, alergătură şi hârţogărie multă, dar ce conta! Am intrat pe porţi de lemn, din tablă şi fier forjat, am păşit peste albii pietruite dintre garduri vii. Era de-ajuns să batem la o uşă – nu trebuia să ciocănim îndelung sau să sunăm de două ori ca poştaşul din filmul cu Jack Nicholson – şi ni se deschidea îndată. Mama avea o legitimaţie mai tare decât a agenţilor FBI! Aşa gândeam pe atunci, scăpând din vedere un amănunt: pe bucata de carton nu scria, fie şi cu litere mici, „însoţită de copil“. Eu n-aveam ce să caut în casele oamenilor. Dacă un locatar ar fi reclamat-o, mama îşi pierdea serviciul. Nu era stăpâna oraşului vechi, ci doar o funcţionară de teren, muncită mult, plătită prost şi care putea fi dată oricând afară. Din fericire, nimeni nu s-a plâns de câte ori a venit cu „o fetiţă atât de bine crescută şi cuminte“; da, despre mine era vorba! Şi-aşa, într-o dimineaţă de decembrie, când eu aveam vacanţă iar mama nu, am pornit pe teren. Braşovenii care au casele pe dealuri sunt de două ori norocoşi: locuiesc într-un oraş de poveste şi, mai mult de-atât, crengile unui brad, vişin sau prun le bat dimineţile în ferestre. Inima verde a Braşovului a fost dintotdeauna Dealul Cetăţii, cu fortăreaţa din vârf şi brâul străzilor urcându-l în terase, ca la piramidele incaşe. De pe strada Mihail Eminescu se vedea coama împădurită a Tâmpei şi puzderia de acoperişuri, iederă roşie căţărându-se pe Făgetului, cât ţinea Strada Lungă, cu biserica Bartolomeu la capăt asemeni unei săgeţi de piatră ce arăta spre Măgura Codlei. Culmea aceea dădea în fiecare zi buletinul meteorologic: dacă soarele apunea după nori, urma o zi ploioasă – până şi copiii de grădiniţă ştiau asta. Măgura nu se zărea de pe Strada Lungă, unde locuiam, dar ziua în care am urcat Dealul Cetăţii s-a nimerit fără vreun nor pe cer. Cu o noapte înainte ninsese şi, cum nu treceau decât puţine maşini şi nu foarte multă lume, eram bucuroasă să-mi adâncesc urmele în zăpada neatinsă şi scânteietoare. Pe dealuri, casele nu sunt lipite una de alta, ci înconjurate de pomi, straturi de flori, arbuşti. Grădinile acelea îmi plăceau în toate anotimpurile, din primăvară – când galbene tufe de Forsythia explodau pe lângă garduri – până în toamna ce scutura copacii de frunze. Le văzusem trezindu-se de sub zăpezi, apoi în culorile verii. Acum dormeau iarăşi sub pătura albă ce acoperise până şi piticii de ghips. Clădirile de pe străzile Colonel Buzoianu, Doctor Marinescu şi Maior Cranţa arătau ca nişte mici conace, cu ferestre ogivale, foişoare, terase, frontoane, coloane la intrare şi porţi masive. Pe vremuri, fiecare aparţinuse unui singur proprietar, însă astăzi locuiau câte opt-nouă familii într-una, toţi chiriaşi ai statului. Dacă încăperile se putuseră repartiza, una mie, una ţie, băile şi bucătăriile trebuiau împărţite frăţeşte între apartamente. Cum nici fraţii buni – poate doar siamezii, care n-au încotro – nu se înţeleg întotdeauna, certurile se ţineau lanţ. Aici intra în rol mama, încercând să împace pe toată lumea. De parcă s-ar fi putut! Era greu să mulţumeşti oamenii, iar casele nu stăteau nici ele locului. Încăperile ba se lărgeau, ba intrau la apă, de parcă noapte de noapte, la adăpostul întunericului, pereţii se mutau cu paşi de furnică, încolo şi-ncoace. Schimburi de locuinţă, repartiţii, măsurători, locatari şterşi din cartea de imobil, alţii care întăreau rândurile chiriaşilor – erau evenimente la ordinea zilei. Abia se stingea un focar de vrajbă şi izbucneau altele, ca nişte incendii într-o pădure plină cu uscături. Toţi locatarii erau bătăioşi, luptând pentru fiecare palmă de parchet, apărând holurile sub deviza pe-aici nu se trece . Singurii care nu îi dădeau bătăi de cap mamei erau foştii proprietari. Unii plecaseră spre ţări mai calde, alţii aleseseră să rămână şi după naţionalizare – legaţi de amintiri, de casa ce fusese cândva a lor, sau fiindcă nu se încumetau să ia viaţa de la început printre străini. Liniştiţi, discreţi, retraşi, se ţineau departe de certurile celorlalţi şi voiau un singur lucru de la vecinii lor: să fie lăsaţi în pace. Mama m-a dus pe la unii dintre ei, iar de fiecare dată mi s-a părut că păşisem în altă lume. Apartamentele lor, cu lucruri rămase de odinioară, semănau cu nişte muzee. Nu găseai acolo peştele de sticlă  tronând pe macrameul de pe televizor, eterna tapiserie cu răpirea din Serai , nici fata cu gâsca sau bibelouri de la talcioc. În loc de asta... Nici nu ştiu cu ce să încep! Poate cu sobele de teracotă, cafenii sau albe, cu cahle din care ieşeau capete de lei, având ochi de porţelan pictat; poate cu covoarele de buhara, potrivite să calci pe ele desculţ, ori cu candelabrele scuturându-şi cristalul peste obiectele lustruite de vreme, toate având povestea lor. Tablourile o spuneau singure: portrete, peisaje, naturi moarte, fiecare închidea între rame nu doar ce văzuse pictorul, ci şi ce simţise. Altfel cum de m-ar fi întristat Doamna de pe lac , ori mi-ar fi dat ghes Valsul Lunii la măcar   o piruetă. Habar n-am cine le făcuse, fiindcă oricât am căutat mai târziu nu le-am găsit în vreun album. Aşa cum aveam să constat, lucrurile au tendinţa uneori să se adune, alteori să se risipească, după sufletul proprietarilor. La cei de pe Dealul Cetăţii obiectele-amintiri prisoseau, dădeau pe dinafară din vitrine de sticlă şi de pe etajere, se revărsau pe măsuţe şi servante, printre ghivecele cu flori din marginea ferestrelor. Iar curatorii muzeelor înghesuite la demisoluri sau în mansarde semănau cu apartamentele lor: aveau stil. Pe domnii în halate matlasate nu i-ai fi văzut ducând gunoiul vara în şlapi, maieu şi pantaloni de trening. Doamnele îşi strângeau părul cu agrafe, în loc să îl pună pe moaţe, purtând rochii până la glezne în locul capoatelor de diftină care erau uniforma casnicelor prin anii ’60. Păşeau cu eleganţă chiar şi în papuci de casă, iar când se aşezau pe scaun nu puneau picior peste picior; stăteau cu ele lipite, spatele drept şi mâinile odihnindu-se pe genunchi. Nu gesticulau, nici nu ridicau vreodată tonul. Dar mai important era ce  spuneau. Vecinele noastre de pe Strada Lungă ar fi făcut mărturisiri complete oricui le trecea pragul. Doamnele de pe Dealul Cetăţii nu erau înclinate spre confesiuni – poate fiindcă viaţa le învăţase greutatea în aur a tăcerii. Discrete şi mai degrabă neîncrezătoare cu străinii, se deschideau rar, la fel ca sipetele unde îşi ţineau teancurile de scrisori. Pe mama o invitau la o dulceaţă şi-un pahar cu apă proaspătă, parcă scoasă dintr-o fântână, apoi îi dădeau un buletin de ştiri nepărtinitor de pe frontul războiului între locatari. La sfârşit adăugau şi o istorie de demult, câteodată nişte sfaturi, reţete de bucătărie, secrete despre cultivarea plantelor de apartament sau arta preparării cafelei la ibric cu caimacul de un deget. Mama avea de mers la trei adrese în ziua aceea, iar prima era pe Maior Cranţa, partea numerelor cu soţ. Dacă s-ar fi făcut un concurs de frumuseţe între casele străzii, vila cu două coloane de granit la intrare ar fi câştigat cu siguranţă. Vara se îmbrăca în iederă până la acoperiş, cu hortensii în balcoane şi muşcate la fiecare fereastră. Nici iarna n-arăta rău, cu brăduţii argintii ce mărgineau poteca, vegheaţi de cei doi urşi de piatră. Serviciul mamei era interesant . Intra într-o mulţime de case şi cunoştea tot felul de oameni, ori aşa vedeam eu lucrurile. Ca de atâtea ori în copilărie, îmi arăta însă doar partea bună a lucrurilor, de celelalte având grijă să mă ferească. Vizita de astăzi nu era fără probleme, dar nici complicată, intrând în categoria administrativă. Chiriaşa de la demisol trimisese o cerere de recalculare a chiriei. De obicei locatarii nu se reclamau singuri. Ciudat, nu? Ori semnatara era naivă, ori avea un simţ al datoriei ieşit din comun. În loc de sonerie, uşa apartamentului 14 avea un cap de lup cu un inel de bronz între fălci. În spatele tăbliei masive mi-am închipuit un labirint de încăperi şi coridoare, un fel de peşteră a piraţilor din Caraibe. Cum orice comoară este păzită de un balaur sau măcar de un pechinez nervos, m-am tras în spatele mamei, care se pregătea să ciocăne încă o dată. N-a fost nevoie. Uşa s-a deschis, întâi de o palmă, cât să încapă legitimaţia de ILL, apoi larg, ca o invitaţie. – Găsiţi papuci în antreu. Câte bordeie atâtea obiceie  – suna o vorbă în Ardeal. Se spune obiceiuri  m-ar fi corectat tovarăşa învăţătoare. Dar eram în vacanţă, când puteam folosi licenţe poetice fără să îmi scadă cineva nota. Pe carpeta din hol am găsit o întreagă colecţie de papuci de casă: croşetaţi, făcuţi cu andrelele, din lână, pâslă sau piele-ntoarsă. Am ales perechea care mi se potrivea, lăsând în loc ghetuţele, iar mama şi-a dat jos galoşii. Pe vremea aceea oamenii se descălţau când mergeau în vizită. Mi se părea firesc; dacă la tine nu aduci noroiul sau praful de pe străzi, de ce ai face-o în casele altora? Mi-am vârât deci picioarele în papucii flauşaţi, calzi de la dogoarea sobei de teracotă. Între timp, mama o luase pe urmele gazdei şi m-am ţinut după ea, nu de alta, dar să nu mă rătăcesc prin labirint. Întâi era vestibulul cu turma papucilor, apoi un hol având de o parte o baie mică şi de alta bucătăria-chicinetă, după care o cameră atât de ticsită încât expresia n-aveai unde să arunci un ac  căpăta noi înţelesuri. Tavanul cu stucaturi, pereţii îmbrăcaţi până la jumătate în lambriuri, draperiile de brocart, candelabrul din tavan şi cele două lampadare din colţuri opuse, mobilele masive – peste toate mi-au lunecat ochii ca pe luciul unei ape. Cu a doua privire am coborât mai adânc, zăbovind asupra detaliilor: biblioteca cu rafturi îndoite sub greutatea cărţilor legate în piele, vitrinele unde domnea o dezordine savantă – pahare albastre şi verzi, sclipind ca nişte ochi de păun, porţelanuri delicate, statuete din fildeş, ceşcuţe adunate în jurul unui ceainic, tăviţe filigranate. Erau acolo vaze din porţelan de Meissen, clopoţei din cristal de Murano, servicii Rosenthal, tacâmuri de argint şi un coupe-papier imitând un pumnal de Toledo. Acum aş ştii să le spun pe nume! Pe o măsuţă de mahon, înconjurată de ghirlande sculptate, se afla un gramofon cu pâlnie de alamă, iar într-un colţ un pian ciudat, fără coadă, având capacul ridicat; cântase cineva chiar înainte de venirea noastră? Gazda a trecut în altă încăpere, unde erau două paturi, unul mare şi unul mai mic. M-am uitat la pereţii cu icoane pe lemn şi pe sticlă, apoi la uşa pe care intrasem, fiindcă alta nu mai era. Labirintul, castelul, apartamentul se terminau aici. Două camere, baie, hol, bucătărie. Doar atât? Stăpâna casei stătea în sfârşit locului şi am putut să o privesc cu luare-aminte: părul cărunt strâns într-un coc, ţinuta dreaptă, rochia neagră, sobră, şalul de caşmir aruncat peste umeri, ca o pisică argintie ce i se încolăcise la gât. Bătrâna era una dintre fostele proprietare de pe Dealul Cetăţii, stăpână astăzi pe nişte mobile desperecheate şi mulţimea obiectelor atât de încărcate de amintiri încât ar fi tras la cântar ca plumbul. Mă zgâiam încă la măsuţa de toaletă – unde erau o puzderie de sticluţe de parfum, un pieptene de fildeş, casete din lemn de cireş, unele întredeschise, din care se revărsau mărgele şi perle, iar în mijlocul lor un oval argintiu cu ramă de baga. Doamna se privise în oglinda aceea ani şi ani. Oare ochiul ce nu clipea niciodată o văzuse şi el, întâi copilă, adolescentă, tânără femeie, apoi cu fire albe în păr? Câteodată îmi treceau prin minte gânduri ciudate, cărora nu mă pricepeam să le dau de capăt. Din fericire, vocea mamei m-a readus cu picioarele pe pământ. – Două camere, plus dependinţe. Aşa scrie şi în acte. E ceva greşit? Doamna a aruncat o privire împrejur, apoi a coborât vocea, de parcă pereţii ar fi putut să o audă cum îi vorbea de rău. – Camera asta. Are mai mult decât stă scris în contractul de închiriere. Dintr-un scrin a dat la iveală nişte hârtii îngălbenite, aşezându-le cu grijă pe masă. Alături, mama a pus schiţele pe care le luase cu ea, apoi a scos din poşetă arma funcţionarilor de teren, ruleta. Cum nu eram degeaba acolo, ci un ajutor de nădejde, am apucat coada şarpelui de cinci metri, aşezând-mă într-un colţ al încăperii, iar mama a tras de capul rotund, întinzându-l. În doi timpi şi trei mişcări am măsurat camera de la un perete la altul, întâi pe lungime, apoi pe lăţime. Înmulţite dădeau suprafaţa, cum ştiam de la aritmetică. A ieşit cum era în proiectul casei, nu după cum măsurase un angajat al statului, cu şaptesprezece ani în urmă. Doamna dăduse peste vechile planuri din întâmplare, într-un cufăr din pod ce trebuise mutat când se schimbaseră ţiglele acoperişului. Se uitase prin acte şi anunţase imediat ILL-ul despre nepotrivirea din cifre. Nu ne învăţau părinţii şi tovarăşa să fim mereu corecţi? Greşeala   recunoscută este pe jumătate iertată , ori aşa se spune. Mama s-a grăbit să o liniştească pe gazda noastră. – N-aveţi nici o vină, o să scriu clar asta! – Dar cine? Mama a înţeles imediat ce voia să spună. – Funcţionarul care a greşit e demult la pensie. Nu va avea nimeni de suferit. – Şi penalităţile? Un cuvânt necunoscut mie, care nu putea să însemne nimic bun. Mama l-a alungat cu un gest al mâinii şi cu un zâmbet; acelaşi care îmi spunea fără vorbe, o să treacă , de câte ori mă loveam sau păţeam vreun necaz. Da, şi copiii au din astea, mai des decât s-ar crede. – Nu va fi niciuna. Doar vi se va mări chiria, de luna viitoare. Nu mult, cu câţiva lei. La cât erau pensiile în anii ’60, fiecare ban conta, însă doamna s-a luminat la faţă, de parcă i se luase un bolovan de pe inimă. Se temuse de mai rău . Dacă o puneau să plătească diferenţa, plus penalităţile, pe toţi cei şaptesprezece ani? Le rezolvaserăm repede pe toate, iar acum urma partea plăcută a vizitei. Doamna ne-a invitat înapoi în sufragerie şi, în timp ce ne aşezam pe canapea, a dispărut în bucătărie, de unde s-a întors cu o tavă plină cu fursecuri. Mama ciugulea din primul, eu eram la al patrulea, când am auzit uşa de la intrare. Venise cineva de-al casei, fiindcă avea cheie. Cine putea fi? Când eram mică, mă pomeneam câteodată întrebându-mă cu voce tare, despre una ori despre alta. Deşi de data asta n-am făcut-o, nelămurirea-mi nerostită a primit răspuns: – E nepoata mea, Artemiza. Mi-au sunat toţi clopoţeii minţii: ştiam o fată cu numele ăsta neobişnuit... Aveam să o cunosc pe a doua? Însă nu era o stranie coincidenţă, zeii hazardului îşi vedeau de ale lor. În pragul sufrageriei a apărut colega mea de clasă. Artemiza – singură şi unică – a fost la fel de surprinsă să dea cu ochii cu mine. Nu ne întâlniserăm până atunci decât la şcoală, unde era mai retrasă chiar decât mine, oricât ar fi de greu de crezut. Poate fiindcă părinţii îi muriseră într-un accident de maşină şi rămăsese în grija bunicii. Şi eu o iubeam mult pe a mea. Dar să nu mai fie mama, tata, ori amândoi? Fără ei ar fi fost ca fără soare... Tăcerea se lungea asemeni unui elastic vechi, gata să se rupă. Trebuia să spun ceva, orice. – Suntem... am început. – Prietene. Voiam să spun colege, dar Artemiza mi-o luase înainte; de ce cu o minciună? Eram gata să readuc pârâul adevărului în albie, când m-am oprit. Puţin îi păsa Artemizei dacă eram prietene, colege sau nu ne cunoşteam deloc. Singura pe care încerca să o convingă era bunica ei. Nişte prietene ce habar n-avuseseră unde locuia fiecare? Doamna s-a făcut că nu bagă de seamă, umplându-mi din nou farfuria cu fursecuri. Erau bune, mai ales cele cu ciocolată, dar eu altceva voiam. Mi-am făcut curaj şi am pus întrebarea care îmi dădea târcoale de când intrasem. – De ce nu are pianul ăsta coadă? Nu mai văzusem vreunul în realitate, doar în poze ori la televizor, şi – dezamăgire! – aceluia îi lipsea partea din spate, de parcă cineva îl retezase la jumătate. Nedumerirea mea a făcut-o pe mama să se încrunte, însă gazda noastră părea amuzată de atâta naivitate, ca să nu zic ignoranţă. – E o pianină, mi-a desluşit. Un pian n-ar fi încăput pe uşă. Fiul meu a avut un Steinway cu care dădea concerte la Ateneu. I l-au luat când... Vorbea despre tatăl Artemizei. Şi, după negura ce îi învelise privirea, accidentul de maşină nu era singura amintire pe care încerca să o uite. Artemiza n-a lăsat umbra din ochii bunicii ei să devină noapte. – Vrei să-ţi cânt ceva? Întrebarea a surprins pe toată lumea, dar mai ales pe mine, căreia îi fusese adresată. – Da, sigur, am rostit nu foarte convinsă. Artemiza cânta la pian? Mă rog, la pianină. Un lucru pe care o prietenă ar fi trebuit să îl ştie. Am închis gura ca să n-arăt precum un peşte rămas pe uscat după retragerea apelor. Din fericire, bunica şi nepoata nu-mi dădeau atenţie; răsfoiau partiturile, nehotărâte la care să se oprească. Până la urmă, le-au pus deoparte. – Für Elise ! au rostit într-un glas. Deşi abandonasem grădiniţa germană după câteva luni, câte ceva se lipise totuşi de mine. Für, adică pentru . Dar cine era Eliza? N-am întrebat. O naivitate pe zi, treacă-meargă, două erau prea mult. Am lăsat tăcerea să se aştearnă la fel ca ninsoarea de afară peste copaci: într-un strat gros. Artemiza se aşezase pe taburet, împletindu-şi o clipă degetele. Le-a coborât pe clape încet, fără să le atingă, de parcă erau din cristal şi se puteau sparge, apoi primele acorduri au ciocănit văzduhul. Mă simţeam înăuntrul unui ou a cărui coajă începuse să se crape. Stăteam acolo demult, dorind, sperând – fără să ştiu ce. Şi iată, se întâmplase! Mă trezeam dintr-un lung somn, auzeam, simţeam! Stăteam încremenită pe canapea, abia respirând, şi-n acelaşi timp devenisem Doroty, fetiţa smulsă de o tornadă şi dusă departe, într-o lume magică şi, cumva, înfricoşătoare. Eram Eliza aceea pe care cineva o iubise ca pe nimeni alta, eram tot eu, cea care păşea pe coarda muzicii la o înălţime ameţitoare. Îmi doream să ajung la capăt şi-n acelaşi timp să rămân acolo pentru totdeauna, vibrând odată cu lumea. Artemiza şi-a ridicat mâinile de pe clape şi sunetele s-au oprit, liniştea a luat iarăşi în stăpânire sufrageria, casa, oraşul. Dar era o altfel de tăcere; înainte fusese aşteptare, acum era un gol în coşul pieptului. De ce se terminase? Mai voiam! N-am zis nimic, ascultând glasul gazdei noastre. – Bagatelă în La minor de Ludwig van Beethoven. Dar ştiai asta. Am dat din cap; da, sigur. Nu era deloc aşa, însă era ziua micilor minciuni – întâi a Artemizei, apoi a mea. Mama n-a zis nimic. Poate se simţea vinovată fiindcă lăsase o uşă închisă pentru mine: cea a muzicii. Nu eram o familie de melomani. Doar tata, pe vremuri mare iubitor al spectacolelor de estradă, se ducea la Teatrul de Operetă de câte ori era vreo premieră. Mă luase cu el la Liliacul , unde adormisem în pauza dintre acte. Muzica simfonică? Pretenţioasă, greoaie, numai pentru cunoscători. O idee absurdă pe care mi-o băgasem singură în cap. N-ar fi fost prima. Eu şi Artemiza aveam aceeaşi vârstă; eram într-o clasă, nu? Atunci de ce mă simţeam la poalele unui deal, poate chiar al Cetăţii, privind spre culmea unde zeiţa vânătorii, Artemis-Diana avea, în loc de arc, o harpă fermecată – sau o pianină. Parcă o vedeam întâia oară: o fetiţă cu păr cânepiu, pistrui şi ochi când verzi, când cenuşii, după cum bătea lumina. Colega mea era liniştită – de felul ei – şi politicoasă, cum deprinsese în cei şapte ani de-acasă. Ştia însă un secret, al partiturilor, unde în loc de litere se scria cu note, iar sunetele ţineau loc de cuvinte. Artemiza citea muzica, degetele ei îi dădeau viaţă pe clape. Cât aş fi vrut să-mi reuşească scamatoria asta! Artemiza, prietena mea. Acum îmi doream să devină, într-o zi. Noi, răţuştele cele urâte, retrase şi timide, ar fi trebuit să ţinem aproape şi să fim ca surorile, chiar dacă nu toate o să ajungem lebede. În anii ’60 ardelenii nu terminau cu un te iubesc , te pup , te îmbrăţişez , de câte ori vorbeau cu cineva cât de cât apropiat. Dacă sunt folosite toată ziua, cuvintele se tocesc, îşi pierd strălucirea. La fel, gesturile. Când, la plecare, am luat-o în braţe pe nepoata gazdei, nimeni n-a fost mai surprins decât mine. Ce mă apucase? Chiar or fi prietene , a trecut aşa, un val de îndoială, pe chipul bunicii. A răcit, sigur are febră , s-a îngrijorat mama. Artemiza şi-a lipit buzele de urechea mea, ca să-mi şoptească: – Nu e greu. Îţi trebuie un pian şi multă răbdare, atât. Cu răbdarea stăteam prost, cu pianul la fel. Mama şi-a pus galoşii, eu am încălţat cizmuliţele şi am ieşit în albul zăpezii. După câţiva paşi, mama s-a răsucit spre mine. – Vrei un pian, ştiu. N-avem bani, n-avem loc... Ce zici de o mandolină? Mandolina nu era pian, nici eu vreun Mozart, copilul minune al muzicii. Dar învăţasem să nu refuz niciodată ceva. Calul de dar nu se caută la dinţi . – Da! am zis, încercând să par mai încântată decât eram. Mama m-a privit cu drag, m-a mângâiat pe cap, mai precis pe căciulă şi am pornit alături, eu împăcată şi nu prea cu soarta, mama socotind de unde să facă rost de bani pentru o mandolină luată de la Consignaţie. Mi-a cumpărat-o trei săptămâni mai târziu, deşi ziua mea fusese deja, în noiembrie. Şi-aşa a început aventura mea muzicală pentru corzi şi cutie de rezonanţă. Dar asta e deja altă poveste!

Volum de povestiri apărut la Editura pentru Artă și Literatură, București, 2024   „Tigrii visează în culori“ este mai degrabă un roman-puzzle decât un volum de povestiri, firul călăuzitor fiind narat de două femei care îl poartă pe cititor prin labirintul unor întâmplări fantastice. O lume unde gândurile pacienților dintr-un azil de nebuni vibrează în sunetul tăcerii , iar un politician fără scrupule încearcă să vândă emigranților din Canada visul american . O lume în care prind viață amintiri din Primul Război Mondial și altele, mai vechi, de pe vremea când America era încă a indienilor. O lume unde zeii pășesc printre oameni, o fetiță care se crede înger se prăbușește pe pavajul orfelinatului, iar un ucigaș în serie își va primi pedeapsa cuvenită. O lume unde tigrii visează în culori!   Între timp, tigrul se ridicase. S-a întins alene, s-a apropiat. Înaintea noastră s-a oprit, nehotărât, şi-a lins o labă, biciuind văzduhul cu coada, în vreme ce ochii verzi, fosforescenţi, îi rămâneau aţintiţi într-ai Lorenei. A mai făcut un pas, ezitând. – Ai intrat vreodată în mintea unui animal? Eşti gata? Tigrul a mârâit, arătându-ne lucirea colţilor. Lorena închisese ochii, într-ai tigrului era năuceală; n-am lăsat-o să devină furie, moarte... Am intrat. Un salt într-o lume cu totul străină. Şi atât de neaşteptată, încât mi-am uitat frica. Tigrul gândea în culori. Într-o succesiune ameţitoare şi, aparent, haotică. Însă nu era. Orice sunet, miros, imagine, chema o nuanţă – una dintr-o infinitate. Un caleidoscop senzorial, pe care mi-ar fi luat o viaţă să îl descifrez. N-aveam nici măcar un minut – aşa că am redus totul la esenţă. Roşu – sânge, carne, pradă; albastru – necunoscut; galben – ameninţare, pericol, înfruntare iminentă; verde – femelă, plăcere, tihnă. Pe mine mă vedea când în galben, când în roşu. Ameninţare şi pradă? Nu... Eram verde, verde! Taigaua după ploaie, foşnetul ierburilor înalte şi eu, unduind printre ele, radiind linişte, siguranţă, abandon. Tigrul şi-a desfăcut fălcile, arătându-mi fildeşul îngălbenit al colţilor, limba trandafirie, cerul negru al gurii. A căscat din nou, apoi s-a întins la picioarele noastre, cu botul pe labe; într-o clipă, dormea adânc.                                                                              Volumul poate fi cumpărat din librăriile Cărturești sau comandat de pe:                                                                          https://colectiaviolet.ro/product/tigrii-viseaza-in-culori/   https://carturesti.ro/carte/tigrii-viseaza-in-culori-3358910453?p=1&t=c_quick-search&s=tigrii+viseaza

In the library were hundreds of leather-bound tomes. Somewhere in a corner lay a Protestant Bible, whose cover had been scorched by flames. I took it with care and I saw it new again, opened with reverence by McKinney, the same man whose hands still held the tome, even as the fire ravaged his body. I was able to save the book, tearing it from his fingers, blackened, but whole. A miracle, McKinney would have called it. The same man who, in his last moments of agony, shouted more blasphemies than others in a year. And it was my fault, all of it. In that night I had lost my pride, but the others had lost more, their lives. I could have saved them – in any of the twenty hours that we had walked, ran, and walked again, with our hands tied, with ropes around our necks, pushed and hit every time we slowed or stopped. We were four women, a man, a teenager, and sixteen Indians who seemed to want to kill us by exhausting us. But that was not what they had planned, and not all of them were Indians. Two of them wore the moccasins and garments of the tribe, but their stride was different. They moved awkwardly through the forest, and they had muskets. Then I heard them. Only their whispers, phrases interrupted by look full of understanding. They were French. Who were they hiding from? The Indians knew who they were and they had no reason to care about us. The women only heard their fear, the reverend McKinney recited in his mind the psalms written on the sand by Moses after crossing the Red Sea, David also repeated a litany, just as silent and monotonous: Please God, I don’t want to die, not now, not when Kate… Mrs. McKinney? In Dartmouth, Katherine was crying for both  her men. Jean-Luc and Jean-Pierre weren’t brothers but shared the same mind. They had deserted their King’s army, and now they planned to steal from fate everything that had never been given to them. Jean-Pierre knew exactly what he wanted from the twins at the first halt. Jean-Luc had the same intentions − with David. Of me and the Perkins widow, they didn’t care. Only the Indians gave me long, strange looks. Maybe that is why I allowed them to live, to march us on. It was just curiosity, this dance with death? Or was I looking to know more about those whom I had to consider enemies, without knowing who they really were? Arrived in the New World, the Scotsmen found themselves in the middle of a merciless war, one they didn’t understand. In Europe, the armies line up in rows, face to face, the soldiers shooting each other from a few meters away. Then they rushed forward with bayonets and the stock of their weapon, to end what they had so foolishly begun. The Indians emerged like specters from the fog, from forests, and marshes; they killed and disappeared, then returned again. Centuries ago, the Scotts under William Wallace had harassed the English in the same way, and at Bannockburn, they had earned their freedom. But they had forgotten. They were civilized now. They had brought with them only what the English had forced them to learn, what they wanted to give, in their turn, to the Indians. Of course, still by force. The Indians were wild, cruel, and pagans – even the settlers’ children knew that, just as they were convinced that the lands of the New World belonged to them and to King George. Funny, how quickly people turn from victims to executioners. I had nearly stumbled on a boulder, and the rope around my neck took my breath away. The warrior in front of me pulled the rope, the one after me struck me in the ribs and for a moment I was about to… But not yet. The thoughts of the Indians intrigued me, they were fascinating and paradoxical. These red-skinned people were so different from Europeans! Not just in their faces, in their bodies. They didn’t try to understand or tame nature – they had become a part of it. Were they uncivilized? Maybe they were. They didn’t build bridges, roads, cities, or ships. But they had kept their forests. Were they cruel? They didn’t kill for pleasure, only to survive. Were they pagans? They didn’t look at storms, plagues, life, and death as the grand design of a supreme ruler. Their gods were the sun and the moon, the sky and the earth, the trees, and all living things. The Indians had one desire above all others: to see the white people who had come across the ocean with their strange boats, weapons, clothes, and customs living their lands. The white men had brought unnatural habits like those of Jean-Luc who… An unexpected jerk forced me to my knees. Did they allow us a stop? One by one we collapsed in the grass, tired. We were allowed a respite. The French gave us some stale and bitter water, which we greedily sipped. Only the reverend refused their mercy. Thirst troubled him less than his anger and disdain for the two. Enemies, deserters, Catholics or pagans – were the same for Angus McKinney. The Indians and the French were both born in hell, and that is where they will return, but not before punishing us for our sins. The flames swayed in a hypnotic dance under the sky which fell over us, wrapping us in the night, until my eyelids began to grow heavy. I didn’t want to sleep, I should not have, I was missing something important, and essential − what was it? The nagging thought insistently buzzed like a bumblebee, until a giant heel smashed it, bringing me silence, and forgetfulness. When I opened my eyes again the bumblebee had returned with a deafening noise. Then I heard other sounds, something between whining and huffing. Where was it coming from? The Indians had all fallen asleep near the remnants of the fire, the prisoners too. Then I saw it. It looks like a being who was trying to shake itself of the dark fog before the dawn, with jerky movements, faster and faster. Man, beast, a creature of nightmares? With some delay I finally recognized the two shapes bound together, struggling in a clash that was no longer a fight: Jean-Luc and David. The adolescent with a white, slender body and the satyr-man melded together into an impossible dance of blows and convulsions, which repeated over and over. Then I saw the congested face of the Frenchman, passing from frowning to ecstasy, with eyes of an assassin who was sticking his dagger, and the angelic face of the boy, begging the sky from which no one was looking. And suddenly, with a shout, the madness began. The Indians jumped to their feet, Jean-Luc toppled over David, something shiny, metallic stuck between his shoulder blades: a crucifix. Next to them, Angus McKinney stared at his blood-stained hands with an amazement which I shared – when and how had he untied himself? The Indians had awakened. Same pulled David from under the Frenchman’s body, dragging him to the nearest tree. They hung him by his arms as he was, naked and dazed, while others brought the reverend who clutched the Bible to his chest. They didn’t take it from him; instead, they wound the ropes over it and the reverend’s body, heaping a pile of branches under his feet, and then bringing a torch and… “Enough!” The thought should have resounded in everyone’s head, freezing and horrifying them. It didn’t. I tried again, beginning to feel disquieted. Again, nothing happened. An Indian strung his bow, uncaring, while the others fed the fire. Neither did Jean-Pierre hear me, nor the women. Elizabeth sung slowly, her eyelids closed, deaf to everything, Miriam gazed at the sky, fascinated by the frolicking herds of clouds, Harmony counted the blades of grass. What had the French given us to drink? An arrow flew, and then another whistled through the air. When the arrows pierced David, his body twitched, trying to pull itself free, to escape, but only the body. The boy looked at the blood trickling down his abdomen, on his ribs and laughed. Two more arrows brought more laughter. Fear was a new sensation, an experience which I had never wanted. I was used to knowing what will happen next, to be in control. Now, I could only guess what would follow. But McKinney had no doubts: “Sons of Sodom, fornicating Frenchmen! You will pay for your sinful actions and for the innocent souls whom you condemned forever. Cursed be you, denizens of the land of damnation!” The French Revolution had not yet begun, the Republicans had not turned their faces from God, and Napoleon had not frightened Europe – but for the puritan pastor, all Frenchmen were monsters. Hell and the apocalypse didn’t frighten Jean-Pierre; it only reminded him that he had not sinned – yet. He overturned Miriam over her sister, and with one jerk he tore her dress and her corset. The pearl buttons sprang in all directions, Harmony caught some of them like fireflies and Miriam tried to help her. They both laughed, but the man gritted his teeth; then, while their bodies seemed to have knotted, his fingers tore the last rags from them, clenching their arms, nails leaving behind bleeding scratches, teeth sinking into soft flesh. David wasn’t laughing anymore. Two Indians gutted him without rushing, and he just watched them in surprise, not understanding what they were doing. That’s how he passed into the great beyond − eyes wide, maybe still thinking of Kate. The first thunders sounded, the trees cracked under the fury of the wind, and the flames rose to the sky, hiding Angus McKinney, whose curses had become hoarse and broken. The soprano voice of Mrs. Perkins broke through the shouts of the warriors who were rolling her through the embers and ashes, and then I heard the twins, a single piercing cry, suddenly halted. After that, there was silence. Elizabeth remained motionless, curled up in a black puddle, the reverend had become quiet, swallowed by the oak that became a pyre, Miriam and Harmony lay broken over a tree stump, the Frenchman clenched the handle of the sword which had nailed them both to the rotting wood, and the Indians had spotted me in the light of the lighting and were coming towards me. Then they stopped, staring at the hole in Jean-Pierre’s chest and at a second one, on his forehead. They had heard neither the gunshots nor the steps of the man who stepped into the light. He stopped beside me, lowered his pistols, and then he looked at me sternly. “This isn’t a game, Lorena.” Calder was here? Of all the sons of the Ancients  who roamed the earth, it had to be Calder Wallace who finds me helpless, in the hands of the Indians who were ready to kill their last prey! The warriors reverently bowed to him, like before the Great Spirit: whoever had seen Calder fight, didn’t want him as his enemy. But he ignored them. He looked only at me, intently. What was he waiting, for me to untie myself and then force the Indians to slit their own throats? If I could have, they would already be long dead! The anger and humiliation had brought all the blood to my cheeks. Calder bent down, but rather than removing my bindings, he brought his lips close to mine, sipping my breath. Without wanting, I found myself answering his kiss. Such a long time had passed since… He detached himself abruptly, shattering the magic of the moment. “The tears of the white snake!” I murmured something, maybe a question. “It is a shamans’ potion. It shows them the past and the future, and opens ways to other worlds. Those people who are unfamiliar with it lose their minds; we are robbed of our powers. What is it like to be human, Lorena?” “Terrifying. How long will it last?” “The effect, only until tomorrow. But you will suffer some terrible migraines for a few days.” Pain? How does that compare to the horrible and insufferable sensation of being helpless? Calder lifted me to my feet, and our eyes met for the first time. “Calder, did I thank you for saving my life?” “No.” Then I said something completely unexpected, even for me. “One day, I will.” I tore the Bible out of the reverend’s blackened hands, and I turned around, starting to the forest alone, without looking back.

Îmi plăceau literele. Erau nişte gângănii frumoase, pe care în loc de pensulă, ca japonezii, le pictam cu vârful peniţei. Unora le puneam căciulă, ori codiţă, sau un punct deasupra, având grijă să nu înţep hârtia, altfel ieşea o pată de cerneală. Luată în parte, fiecare literă nu însemna nimic. Când se ţineau însă una de alta, câte două sau mai multe, ieşea o silabă. Silabele nu trebuiau să se amestece între ele, de asta se punea repede o liniuţă, ca un gard între două grădini. Cum ştiai să-l aşezi? Simplu. Îţi duceai mâna sub bărbie şi, când rosteai un cuvânt, simţeai apăsarea care îl tăia ca o ghilotină. Dedesubtul cuvintelor se ascundea ceva. Foarte ciudată treabă! Vorbeam de atâta vreme şi n-avusesem habar... La rândul lor, literele erau de două feluri, vocale şi consoane, „a“ fiind prima dintre ele. Învăţătoarea o rostea de parcă o apucase din senin căscatul, „e“ suna asemenea unui behăit, iar „o“-ul îi rotunjea atât de mult gura încât te aşteptai să scoată un balonaş de săpun sau o rotocoală de fum. Bineînţeles, tovarăşa Dafina nu fuma ţigări ca unchiul Paul sau pipă precum căpitanul Val Vârtej. Nici nu purta pălărie ţuguiată ca Merlin, deşi ce ne învăţa la ora de citire tot vrăjitorie era, una care desfăcea vorbele în sunete şi semne, apoi le lega la loc în cuvinte scrise. Şi-aşa am aflat taina-tainelor: semne-silabe-cuvinte-propoziţii. Mă simţeam iniţiată într-o societate secretă, mai ceva ca Illuminati, primită în masoneria celor care ştiu să citească. Curând, am devenit dependentă de drogul literelor. Citeam toate cuvintele pe care îmi cădeau ochii: etichetele de pe sticle sau borcane, denumirea magazinelor, afişele lipite pe stâlpi cu „pierdut câine şoricar“ sau cele din ferestrele de la demisol cu „vând borş“. Orele de română păreau să treacă în zbor. Ce s-o mai dau cotită, îmi plăceau! Chiar dacă Abecedarul era plin cu desene naive, pentru copii de grădiniţă, iar în loc de „Ana are mere“ aş fi vrut ca prima mea propoziţie să fie „Winetou era cel mai nobil şi mai curajos dintre apaşi“, până la urmă nu conta. Cititul era un şperaclu care deschidea orice carte, chiar cu ferecături de aramă cum fuseseră în vechime. După primul semestru al clasei întâi învăţasem să citesc binişor, iar dacă mă împiedicam câteodată, o făceam la cuvintele grele, fiindcă erau şi dintr-astea. Dar despre neologisme şi arhaisme tovarăşa ne-a promis, ori mai degrabă ne-a ameninţat, să ne vorbească la anul. Deocamdată, pe lângă litere, trebuia să ne însuşim şi nişte lucruri neplăcute – cel puţin pentru mine –, cum ar fi socotitul. Matematica, iată un cuvânt ce avea să-mi dea coşmare, întreg ori pe silabe. În clasa întâi nu m-am întâlnit decât cu sora ei mai mică, aritmetica, o scârbă de materie şi aceea. În primul rând, numărătoarea; până la o sută, înţelegeam. Hai, până la o mie, dar de ce până la infinit? Nu vedeam rostul. Puteam socoti în cap cât costă două legături de ridichi sau un kil de mere, să dau banii, să primesc restul. Pentru calcule complicate exista abacul cu bile de lemn, ce lunecau pe sârme şi se ciocneau cu pocnete mici ca ale pistoalelor cu capse. Matematica era pentru contabili. La ce i-ar fi folosit cavalerului Pardaillan să ştie câte dueluri câştigase? Iar pentru a-şi preţui comoara, contele de Monte Cristo cântărea un cufăr cu aur, altul cu nestemate, şi gata! Învăţătoarea noastră umplea tabla cu socoteli care să se vadă până în ultima bancă. Eu eram în cea dintâi, atât de aproape încât adunările şi scăderile îmi cădeau în cap; dar de intrat, nici vorbă! Da, eu şi armata cifrelor am fost duşmani încă de la început şi nici astăzi nu am îngropat securea războiului. De voie, de nevoie, am deprins să adun mere cu pere şi chiar cu prune – ca în magiunul cu care mama umplea cornuleţele din aluat fraged. Aşa cum, dacă mâncam prea multe mă durea burta, înghiţitul pe nemestecate al atâtor numere mi-a adus dureri în tâmple şi o nouă lecţie de viaţă: ce nu îţi place e întotdeauna obligatoriu. Şi-am mai constatat ceva, la fel de ciudat. Unii dintre colegii mei învăţaseră să citească târâş-grăpiş, în schimb cu aritmetica s-au împăcat de minune, iar la câţiva cifrele au fost dragoste la prima vedere. Dacă româna şi matematica împărţiseră clasa în două, la desen a fost mai simplu: de o parte era Claudiu, de cealaltă noi toţi, grămadă. Încep cu ceilalţi, care făcuseră pare-se cursuri de Belle Arte, clasa unui profesor cubist. Însă în loc de pătrate, planşele le erau pline cu cercuri. Tema zilei era familia? Nimic mai simplu. Din ovaluri şi beţe se întrupau mama, tata şi copilul, iar dacă aveau şi un câine, un cârnat fugea după ei pe patru beţişoare. Unii, mai inspiraţi, puneau deasupra rotundul soarelui, cu raze-săgeţi îndreptate spre familia fericită. Nori nu desena nimeni, fiindcă cerul copilăriei trebuia să fie senin, aşa voia tovarăşa. Băieţii pictau maşini, patru cercuri sub un dreptunghi pe care scria Fiat sau Reno; ultimul se pronunţa aşa, dar se scria Renault – ciudat, nu? Fetele colorau câte o tipsie galbenă, cu semicercuri împrejur: floarea soarelui era caligrafiat dedesubt, de parcă îşi semnase numele, să nu fie luată drept rapiţă ori vreo buruiană oarecare. Eu desenam case, mai precis pătratul faţadei şi acoperişul semănând cu o carte deschisă, aşezată cu cotorul în sus. Dincolo de poartă era o curte, apoi încă una, a fabricii şi, la capătul ei, un zid înalt ce reteza calea spre Dealul Făgetului. De-asta se vedea o jumătate de soare, fiindcă peretele cenuşiu, cu tencuiala coşcovită, tăia cerul în două. Uram zidul acela! În desenele mele, de fapt acelaşi de fiecare dată, el nu se vedea deloc. Dar faptul n-avea însemnătate; zidul era prezent în toate, îl ştiam acolo, neclintit de la începuturile lumii. Să pun un buldozer să îl dărâme? Ar fi ieşit un fel de Trabant pe şenile, ceea ce nu mă încânta deloc. „Când nu te pricepi la un lucru, lasă-i pe alţii“, spunea tata. Iar singurul din clasă care ştia la ce serveşte un creion sau o pensulă era Claudiu. Colegii şi tovarăşa i-au aflat secretul – pe care eu îl ştiam deja – pe la mijlocul semestrului unu, la prima lecţie de desen, când toată suflarea clasei a adus câte un bloc cu foi albe şi o trusă cu acuarele, cumpărate de părinţi de la Papetăria de pe strada Lungă. Învăţătoarea a aşezat pe catedră o pară şi ne-a pus să o desenăm cum putea fiecare. Para era coaptă şi avea în vârf o codiţă cu o frunză uscată; i-am schiţat conturul, apoi am ales culorile potrivite – verde, galben şi roşu. Rezultatul semăna cu o minge de fotbal dezumflată, de care atârna un şiret. M-am consolat însă repede: nici ce vedeam trăgând cu coada ochiului în jur nu arăta mai bine. Doar pe dreptunghiul lui Claudiu era altceva: în loc de o natură moartă, una vie. Vecinul meu de bancă pictase para în aşa fel încât îţi venea să muşti din fructul zemos; o zugrăvise şi pe tovarăşa Dafina, aşa cum stătea cu o mână rezemată de colţul catedrei, aţintindu-ne cu privirea aceea căreia nu îi scăpa nimic. Când s-a văzut fotografiată pe planşă a rămas ca la dentist şi a durat un timp până şi-a regăsit vocea: – Bravo, Claudiu! Entuziasmul ei era atât de fără margini încât au sărit toţi din bănci, înghesuindu-se ca la urs să vadă minunea. Învăţătoarea căpătase expresia lui Sherlock Holmes după ce îi dădea de cap unui caz dificil. Caietul cu foi ferfeniţite de care Claudiu nu se despărţea niciodată? Era plin cu desene, mister rezolvat! Eu, care aflasem asta înaintea tuturor, mă simţeam mai săracă cu un secret, dar şi uşurată fiindcă nu trebuia să îl mai păstrez. – De ce n-ai spus? Învăţătoarea îl privea cu reproş, dar şi dând pe dinafară de mândrie. Iată, în grădina clasei sale răsărise un talent. Claudiu, eroul zilei, se înroşise până în vârful urechilor, aşa cum făcea când era emoţionat. – V-am zis... Şi era adevărat. Îi spusese încă din prima săptămână de şcoală. Când tovarăşa strigase catalogul ne ridicaserăm pe rând, dându-i desluşiri despre mama şi tatăl fiecăruia dintre noi. Învăţătoarea ştia unde lucrau părinţii noştri, din fişele de înscriere. Ce voia erau amănunte, la ce intreprindere, în hală ori la birouri, pe ce post sau funcţie. Cum aveam să înţeleg curând, era curioasă de felul ei, dar mai ales interesată. Tatăl unuia era tâmplar? Putea face scaune pentru cancelarie. Al altuia inginer constructor? Şcoala avea nevoie de un acoperiş nou. Cu tata contabil şi mama funcţionară de teren, nu i-am trezit interesul. Nici Claudiu. Casnică şi zugrav, fusese răspunsul lui. Ştia mai bine italiana decât româna şi încurcase cuvintele? Toţi care îl auziserăm – şcolarii, tovarăşa Dafina, până şi eu – ne închipuiserăm acelaşi lucru: tatăl lui umbla cu scara în spate, bidineaua într-o mână şi găleata cu vopsea într-alta. – Zugrav nu e totuna cu pictor! Învăţătoarea nu se putea hotărî dacă e supărată pe Claudiu sau bucuroasă să îl numere printre copiii ei adoptivi. Până la urmă s-a decis: nu o minţise înadins, se pricepea mai bine la desen decât la cuvinte. Adevărul era altul. Claudiu mi-l spusese numai mie, după ce văzuse că ştiu să ţin un secret. El, părinţii şi cei doi fraţi, locuiau într-o mansardă unde era frig iarna şi înăbuşitor vara. Copiii mai mici purtau hainele şi încălţămintea rămase de la cei mari, iar el venea adesea fără pacheţel cu mâncare, fiindcă abia aveau ce pune pe masă. În loc să îşi ia serviciu, ca toată lumea, tatăl său picta portrete la comandă, din care câştiga cu puţin peste cheltuielile cu pânza, pensulele şi vopselele. Mai bine ar fi fost zugrav de-adevăratelea! Cu asemenea vorbe auzite în fiecare zi, Claudiu nu ştia ce să creadă. Să fii pictor era o atingere de la Dumnezeu, cum spunea tatăl lui? Sau o trufie deşartă, plătită de tine şi ai tăi, cum o auzea mereu pe maică-sa? Acum, când secretul ieşise la iveală, Claudiu s-a putut bucura de minutul său de faimă. Iar învăţătoarea a profitat şi ea, în felul cum se pricepea cel mai bine. L-a chemat pe tatăl lui la şcoală şi, după ce i-a desluşit ce băiat talentat are – fapt de care italianul n-avusese habar? – l-a pus să îşi aducă o contribuţie la zestrea clasei. Şi-aşa a apărut un bust al tovarăşului, turnat în atelierul din mansardă, fiindcă pictorul florentin, la fel ca maestrul Leonardo, se pricepea şi la sculptură. Învăţătoarea era încântată de noul obiect de inventar ce împodobea clasa noastră, alături de hartă, steme, şi de fotografia marelui om aflat la cârma ţării. Privirea părintească a conducătorului părea să o îndemne să nu ţină pentru ea comorile de înţelepciune strânse de-a lungul anilor, să le împartă cu noi; iar dacă nu le voiam, să ni le bage pe gât. Trăiam în cea mai bună dintre lumi – ne spunea asta o dată la două zile, ca nu cumva să uităm. Trebuia doar să fim cuminţi şi să ne facem temele. Aşa vom ajunge – şi aici ochii i se umezeau – oameni de care învăţătoarea lor să fie mândră. Când se oprea să îşi tragă răsuflarea, ştiam ce urmează: destăinuiri despre sine. Aflasem atâtea încât îi puteam recita biografia cu ochii închişi. Întâi, cum plecase dintr-un sat din Oltenia, la nici treisprezece ani, căutându-şi norocul într-un oraş care s-a nimerit să fie Braşovul. Încercam să îmi închipui o fetiţă desculţă, murdară şi în zdrenţe, dar o vedeam tot pe tovarăşa Dafina, cu veşnicele ei costume gri şi pantofi negri, butucănoşi, cu părul grizonat stând ţeapăn de-atâta fixativ... La oraş a făcut multă şcoală, altfel nu ar fi ajuns să îi înveţe pe alţii, apoi s-a căsătorit cu un maistru de la uzina Steagul Roşu. Un basm de succes al zilelor de ieri! Iar fata lor a crescut, îşi avea propria familie. Şi-aşa, învăţătoarea a ajuns cu istorisirea la Victoraş. Începutul fusese dramatic. Se născuse prea devreme, la nici şapte luni, iar medicii îl puseseră într-un incubator, o clocitoare pentru oameni în loc de pui de găină. Doctorii erau sceptici, însă bunica lui nu se îndoise vreo clipă: povestea lui Victoraş va merge mai departe, fiindcă în cea mai bună dintre lumi toate se îndreaptă spre un final fericit. Oare? Unchii şi mătuşile mele avuseseră mai multe necazuri decât doreau să îşi aducă aminte, mama şi tata trecuseră peste destule hopuri înainte să zărească drumul cel neted. Când se uitau în urmă, nici unul nu vedea o grădină de trandafiri, înfloriţi şi fără spini. Toţi cumpăraseră lozuri ale sorţii pe care scria necâştigător sau mai trage o dată! Doar tovarăşei Dafina oraşul îi aşternuse un covor roşu la picioare. Avea o familie acasă, alta la şcoală, un partid căruia să îi poarte recunoştinţă. Întâmplările şi oamenii din existenţa ei se aşezaseră cum se cuvine, erau aşa cum trebuiau să fie. Iar cea mai mare realizare a vieţii ei fără cusur rămânea Victoraş. Auzisem atâtea despre nepoţelul legendar, încât mi-l închipuiam ba un Einstein în pantaloni scurţi, ba un Robert Redford mic şi blond. Ce a intrat pe uşa clasei când ni l-a adus în sfârşit să îl vedem – într-o zi în care părinţii lui erau plecaţi, grădiniţa închisă şi n-avea cu cine să îl lase – a fost un puşti urâţel, ras în cap ca după păduchi şi cu nişte ochelari care îi acopereau jumătate din faţă, făcându-l să semene cu un broscoi. Victoraş în carne şi oase! Mai ales oase, fiindcă era slab şi mărunt, i-aş fi dat trei ani, nu patru. Nu-i un viitor Făt-Frumos, dar poate e deştept, mi-am zis, asta fiind o calitate ce nu se vede din prima. Victoraş era cuminte, trebuie să recunosc. Se căţărase pe scaunul adus pentru el din cancelarie şi de atunci stătea smirnă, nici măcar nu îşi bălăngănea picioarele. Unde-l pui, acolo stă, se spunea despre un plod din cale-afară de liniştit. Victoraş ori făcuse de curând vreo boroboaţă şi era eliberat pe cauţiune, ori aşa era de felul lui, cuminţenia întruchipată. Am uitat curând de el, ascultând-o pe învăţătoarea care ne sfătuia despre una şi despre alta. – Dragi copii, nici nu ştiţi ce norocoşi sunteţi! tocmai spunea, desfăcându-şi braţele să ne cuprindă pe toţi la pieptul ei închis în obişnuitul taior ecosez. Ştiam, fiindcă avea grijă să ne tot repete, ca să ne intre bine în cap. Generaţia noastră nu apucase războiul, foametea, nici exploatarea omului de către om. N-aveam altceva de făcut decât să creştem mari. Când zicea asta îmi venea în minte filmul O floare şi doi grădinari, la care mama se dusese pregătită cu câteva batiste. Aşa eram şi noi, şcolarii, flori în serele patriei, udate cu stropitori de cuvinte ba de părinţi, ba de şcoală. – O să apucaţi al treilea mileniu, vă daţi seama? Cântecul Noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii nu se compusese încă, dar învăţătoarea îşi luase avânt şi ne zugrăvea frumoasa lume nouă în care vom trăi cu toţii; era destul să ascultăm de dascăli, şi-n primul rând de ea. Părinţii sunt la serviciu, n-au destulă vreme pentru noi şi, mai ales, pot greşi. Dacă aveam îndoieli asupra vreunui lucru, întrebări despre orice, trebuia să alergăm cu ele la şcoală, să ne scape de povară. Discursul de astăzi era mai însufleţit decât de obicei, fiindcă în auditoriu se afla şi nepoţelul care o privea cu ochii lărgiţi de admiraţie. După ce ne-a pictat iarăşi, într-un tablou întunecat, cât de rău o duceau bunicii noştri, tovarăşa Dafina a lunecat pe nesimţite în subiectul ei preferat: oraşul şi binefacerile lui. – Când am văzut prima oară o chiflă am luat-o drept piatră. V-am povestit asta? Numai de zece ori! Însă colegii mei au clătinat din cap, eu la fel. Eram într-o piesă de teatru în care fiecare îşi cunoştea rolul: învăţătoarea să ne plictisească, noi să ne prefacem captivaţi. Victoraş chiar era. Stătea pe scăunel, cu mâinile în poală, iar în spatele lui tabla rămăsese acoperită cu aceleaşi trei cuvinte, aşternute în atâtea feluri câţi elevi se perindaseră pe acolo în ora trecută. „Suntem viitorul ţării“, caligrafiasem şi eu, cu litere aplecate într-o parte, diferite de ale celorlalţi. Scrisul era unul dintre lucrurile care ne deosebeau de acum înainte, ne desluşise tovarăşa. Nu prea înţelegeam cum venea asta, însă mă atrăgea ideea să fiu eu în toate, până şi în forma literelor – un orgoliu creativ, manifestat de timpuriu, ar zice astăzi un psiholog. Destui făceau înflorituri literelor, semn că nu eram singura narcisistă din clasă. Ce vedeam pe tablă îmi deturna şi mai mult atenţia de la ce auzeam – ori poate era vina lui Marius, care nu se grăbise să o şteargă, deşi era de serviciu în ziua aceea. M-am răsucit spre ultimele bănci şi s-a nimerit să mă uit în ochii lui. Marius era dintre cei care dădeau uşa de perete la plecare, n-aş fi avut loc să ies de el dacă nu i-aş fi luat-o mereu înainte. Ca şi mine, era cu gândul la vacanţă. N-o fi fost premiantul clasei, dar cu telepatia stătea bine. Îmi ghicise gândul – cel cu tabla, nu pe celelalte. S-a săltat în picioare, după care şi-a adus aminte să ridice mâna ca să ceară voie. – Pot şterge tabla, tovarăşa? Învăţătoarea s-a încruntat, iritată de întrerupere, apoi a fluturat din degete într-un fel care putea să însemne orice: da, nu, las-o pe mai târziu. Marius nu voia să rămână nici un minut în plus după ore; a ales ce îi convenea, pornind printre bănci cu paşi hotărâţi. L-a ocolit pe oaspetele clasei, a trecut în spatele catedrei şi s-a apucat de treabă. Claudiu şi-o terminase pe a sa, închizând caietul în care avea să stea de-acum Victoraş – nu el, doar portretul lui. Tovarăşa trecuse la un alt subiect drag ei, minunile ştiinţei şi tehnicii; povestea despre camioanele ieşite pe porţile uzinei Steagul Roşu – când s-a întâmplat... cum să îi zic? Catastrofă, dezastru ar fi prea mult; incident, prea puţin. Marius ştersese tabla şi s-a dat înapoi – să vadă dacă nu îi scăpase vreo urmă albă? – însă în loc de un pas a făcut doi, a călcat pe marginea podiumului şi s-a dezechilibrat, izbindu-se de bustul tovarăşului. Ori Marius nu îşi cunoştea puterea, ori postamentul nu stătea bine pe podea; s-a clătinat, apoi s-a prăbuşit ca un arbore lovit de trăznet. Şi praf s-a făcut, spre groaza învăţătoarei şi uluirea tuturor! Nu era din bronz, cum crezuserăm, ci din ghips. Chipul lui Claudiu rămânea întruchiparea inocenţei, a unei surprinderi atât de sincere încât mi-am promis să nu joc vreodată cărţi cu el, nici măcar Popa Prostu’. În clipa următoare m-am uitat la Victoraş; ce era cu el? N-o fi fost sculptura din metal, dar nici de cauciuc. Căzuse cu un zgomot asurzitor, toţi ne speriaserăm, unii ţipaseră. Şi nu era de mirare. Înainte să se facă fărâme, bubuise atât de tare încât pe uşă au dat năvală învăţători şi şcolari din clasele vecine, să vadă ce explodase. Toţi au reacţionat, au comentat, fiecare în felul său. În mijlocul degringoladei, doar Victoraş rămăsese netulburat. Nici măcar nu tresărise deşi, fiind cel mai aproape, bustul tovarăşului putea să îi cadă pe picior sau – Doamne fereşte! – în cap. Într-un film de război văzusem cum eroul întorcea spatele unei explozii şi se îndepărta agale, în timp ce în urma lui se dezlănţuia iadul. Avea Victoraş atâta sânge rece? Nici vorbă. Când bunica lui s-a năpustit, trăgându-l de pe scaun, s-a uitat la ea, apoi împrejur cu o figură speriată, de parcă se trezise în cuşca leilor şi habar n-avea cum ajunsese acolo, nici cum să iasă. Mie îmi mergea cam încet mintea în ziua aceea, dar până la urmă m-am prins. Victoraş era surd, aşa se născuse. Şi-am mai înţeles ceva, uitându-mă la chipul învăţătoarei: nu mai era plină de mulţumire, ci o bunică nefericită ce nu putea lua asupra ei necazul nepotului. Din incubatorul minune ieşise un copil căruia i se dăduseră cărţi proaste în mână, încă de la naştere. Ştiam ce înseamnă asta; fratele mamei venise pe lume cu o boală necunoscută pe atunci, autismul. Gheorghe nu era cum trebuie. „Viaţa nu-i uşoară, îmi spunea uneori bunica. Dacă ai pe deasupra şi un beteşug, îţi trebuie doi îngeri păzitori care să te vegheze, în loc de unul singur.“ Bunica lui Victoraş ştia şi ea asta, fiindcă era neagră de supărare. Nu ca femeile din Africa, aşa vine vorba. Masca satisfacţiei i se jupuise de pe faţă, lăsând în urmă un chip îmbătrânit de griji. Pe dinafară-i vopsit gardul şi înăuntru-i leopardul, o zicală ce se potrivea cu viaţa tovarăşei Dafina. S-a silit să zâmbească, înainte să bage cineva de seamă schimbarea. Cu glasul dintotdeauna l-a trimis pe Marius după o mătură şi un făraş, pe alţi doi băieţi să aducă pubela din curtea şcolii, pe noi, ceilalţi, pe la casele noastre, deşi clopoţelul nu sunase de ieşire. Începusem să-mi strâng cărţile, caietele, când am ştiut deodată ce trebuie să fac. În loc de mărul obişnuit, ionatan sau creţesc, mama îmi pusese o portocală, pe care o păstrasem s-o mănânc în drum spre casă. Când am trecut prin dreptul lui Victoraş, i-am aşezat-o în palme. – Ai o bunică grozavă, am rostit, având grijă să îmi vadă mişcarea buzelor. Nu era adevărat, dar am spus-o cu atâta convingere încât, pentru o clipă, am crezut şi eu. Oricum, Victoraş s-a luminat la faţă ca un bec de o sută de waţi. Era o minciună, nici prima, nici ultima din viaţa mea – unele nevinovate, altele nu, fiindcă pe dinafară trebuia vopsit gardul, oricâţi leoparzi, lei sau hiene dădeau târcoale înăuntru...