Prima zi de patinaj, prima oară la mare, prima durere de dinţi. De astăzi avea să le ţină de urât o altă amintire de neuitat: prima dată la un cenaclu literar. Când mă oprisem în faţa clădirii impunătoare şi a plăcuţei pe care scria Revista Astra, ştiusem exact ce voiam să fac, stânga-mprejur. Însă Dora urcase cele câteva trepte, împingea uşa de lemn şi m-am ţinut după ea; puteam face altfel? Acum o săptămână nu mi-ar fi dat prin cap să arăt altcuiva în afara ei ce scrisesem – darămite să citesc înaintea unui cenaclu de literaţi. Nici măcar nu văzusem un scriitor în carne şi oase până atunci! M-am uitat cu luare-aminte; toţi arătau dezamăgitor de normal. Nici o frunte de Eminescu, nici o mustaţă de Caragiale sau o pălărie de Sadoveanu, nici o coafură de Marilyn Monroe ca în pozele Cellei Serghi. Domnii semănau cu nişte contabili, iar doamnele aveau taioare cenuşii ca ale tovarăşei Dafina. Însă aparenţele înşală. Toţi cei de acolo erau poeţi, prozatori, sau aspiranţi la unul dintre titluri. Şi critici literari! Mai ales ultimii erau periculoşi; ar fi trebuit să poarte un clopoţel la gât, care să îi anunţe de departe. Oricum, era târziu să ne răzgândim. Sala se umpluse cu nou-veniţi, printre care Marius. Mi-am fluturat mâna, apoi Dora i-a făcut loc pe scaunul ţinut pentru el. Eram trei acum, iar gândul numărul dă putere s-a luat la trântă cu un altul, care îmi şoptea să fug mâncând pământul, cât de departe puteam, în timp ce al treilea mă întreba pe muţeşte: cum de am ajuns în groapa cu lei? Simplu, ne dăduse brânci profa de română. Lui Marius, fiindcă era cel mai bun din clasă la compuneri. Se dăduse singur în vileag. Noi însă, picaserăm în plasă nevinovate... Totul a pornit de la Jurnal. Deşi era o agendă şi nu o pietricică, stârnise o avalanşă de probleme. În ultima vreme notam câte ceva în el în fiecare pauză. Când eu, când Dora, eram cu agenda în mână, de parcă ne pricopsisem cu un nou apendice pe care îl împrumutam de la una la alta. Jurnalul era peste tot: sub caietul de mate, acoperit în pripă de manualul de franceză, răsfoit pe genunchi în timpul orelor de botanică. Până la urmă, ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat – şi tocmai la română! Profesoara s-a oprit din lecţie şi i-a cerut Dorei să îi arate ce scrie, în loc să îi stea capul la ore. A luat agenda vişinie, a închis-o fără să se uite şi, când a sunat de ieşire, a plecat spre cancelarie cu ea într-o mână şi catalogul în cealaltă. Dezastru! O făcusem de oaie, de miel, de berbec, de toată zoologia. După o boacănă din asta urma scăderea notei la purtare şi un veniţi la şcoală cu părinţii. Tata mă încurajase dintotdeauna în ale scrisului, cu el nu-mi făceam probleme. Mama însă... „Pot să fac din viaţa mea un roman!“, îmi zicea câteodată – dar era numai o vorbă. Tatăl ei şi bunicul meu scrisese poezii după ce se întorsese de pe front; nu versuri de dragoste, ci despre viaţă şi, mai ales, despre moarte. Talentul lui sărise peste o generaţie şi schimbase macazul, dându-mi ghes la proză. Pragmatică din fire, mama mă vedea ingineră, doctoriţă ori avocată, o meserie serioasă în orice caz, pe când scriitorii mor de foame. Nu era chip s-o clintesc din ale ei şi, de la o vreme, nici nu mai încercam. Ziceam ca ea şi făceam ca mine, iar lucrurile ar fi mers unse dacă nu și-ar fi băgat coada profa de română. Câteva zile ne-a lăsat să fierbem în suc propriu, să facem scenarii catastrofale – ca să ne pomenim chemate la cancelarie într-o amiază, după ultima oră. În loc să ne certe, să ţipe la noi cum ar fi făcut diriginta, ne-a dat înapoi Jurnalul. După care ne-a trimis să ne facem ucenicia la un cenaclu literar. Sau asta era pedeapsa? M-am uitat din nou în sala atât de plină încât unii rămăseseră în picioare. Dacă le-am fi oferit locurile noastre, am fi putut pleca? Da de unde! Nu cunoşteam pe nimeni acolo, însă toţi ştiau cine suntem, fuseserăm trecuți și în program: în seara asta vor citi trei elevi de la Şcoala 12. Urmau numele noastre, scrise negru pe alb. Cenacliştii ne priveau cu interes, apoi s-au simţit datori să ne facă conversaţie, ca nişte gazde bune ce erau. „Ce scrii, fetiţo?“. Amabilul domn literat nu aştepta răspuns, întrebarea fiind, aşa cum învăţasem la română, retorică. După care venea o duduie iubitoare de stihuri şi urma un dialog al surzilor. – Compui poezii, drăguţă? – Nu, deloc. Numai proză. – Sonete? Bravo, continuă. Ţine-o tot aşa! Pe Marius nu îl întreba nimeni nimic, iar pe câţiva îi salutase ca pe vechi cunoştinţe. Şi abia atunci m-am prins, cam târziu, precum idiotul satului care pricepe gluma când toţi au obosit de atâta râs. Marius nu era pentru prima oară acolo! Asta m-a făcut să cad la o idee, însă nu prea adânc, fiindcă deodată s-a făcut linişte. O clipă sala zumzăia mai rău decât o clasă în pauza mare, într-alta puteai să auzi un vânzător de pe stradă strigând reclame la Loz în plic. Preşedintele cenaclului şi redactorul-şef al Astrei a trecut printre rândurile de scaune învelit într-o hlamidă de admirație. Unii râvneau să îşi vadă numele în paginile revistei, alţii, mai modeşti, îşi doreau să fie băgaţi în seamă, ca marele om să îşi plece privirea asupra lor. Şi aşa s-a întâmplat. Conducătorul literaților avea un cuvânt ori un zâmbet pentru fiecare, făcându-l să se simtă binevenit, ba chiar important. „Nu-i frumos să caşti gura sau ochii“, spunea bunica, un sfat de care uitasem cu totul. Aşa arăta un scriitor? Îmbrăcat într-un sacou în carouri, cu barbişon şi beretă, îi mai lipseau şevaletul sub braţ, vopselele şi pensulele; dacă îl întâlneam pe stradă, l-aş fi luat drept pictor. Pictorul-scriitor căpătase o figură gravă, anunțând lecturile de cenaclu. Noi eram în coada listei, dar m-am consolat cu o vorbă a bunicii: „cei din urmă vor fi cei dintâi.“ Primul s-a ridicat un june cu plete cam slinoase care îi cădeau peste gulerul înegrit al cămăşii. A recitat, ori mai degrabă s-a pornit să declame cu patos un poem ce se lua la întrecere cu Iliada, însă numai în lungime. După vreo cincisprezece strofe ditirambice, bardul s-a oprit să îşi tragă răsuflarea. Sala atât aştepta! Mâini care ascundeau căscaturi s-au lovit în cadență; de câte ori Homerul din Ţara Bârsei deschidea gura ca să continue, aplauzele se înteţeau. Până la urmă s-a lăsat înapoi pe scaun, primind omagiul sălii aşa cum se cuvenea – în tăcere. A urmat o domnişoară ce a citit o schiţă sau nişte versuri albe din care răzbătea o tristeţe grea, bacoviană. Părăsită de iubit, autoarea – proză era, m-am lămurit până la urmă – avea de ales între să se arunce înaintea trenului, ca Anna Karenina, ori să moară de plictis ca Madame Bovary. A rămas să se mai gândească, am înţeles din finalul în coadă de peşte. De data asta au fost şi comentarii, împănate cu expresii pe care mi le-am notat ca să le caut acasă în dicţionar: auctorial, semiotică, aserţiuni, iconoclast, metacritică, structuralism, contextualizare, poligeneză. În final, am rămas totuși cu o întrebare. Duduia fusese lăudată sau criticată? Al treilea domn ne-a prevenit de la bun început ce vom auzi, proză umoristică. Grozav, mi-am spus. Îmi plăcuseră toate schiţele lui Caragiale, nu numai Domnul Goe, pe care tovarăşa Dafina o pusese în scenă la serbarea de la sfârşitul clasei întâi. Epigonul lui Caragiale a citit rar și răspicat, să nu scăpăm poantele, lunecoase ca nişte ţipari. Zadarnic, n-am prins nici una. Nimeni din sală nu râdea. Poate era umor negru, de care auzisem dar nu ştiam ce înseamnă. Au mai recitat doi poeţi, unul rondele, altul Haikuri, nişte poezioare de şaptesprezece silabe, japonezii fiind un popor econom până şi la cuvinte. Pricepeam tot mai puţin din ce ascultam şi începusem să mă întreb din nou ce căutam acolo, între atâţia avangardişti şi şaptezecişti – când i-a venit rândul lui Marius. Începuse să citească când s-a auzit de undeva din spate un „mai tare, băiatu’!“. Nu s-a pierdut cu firea şi a continuat pe același ton, fără să ridice vocea. Cine are urechi de auzit să audă, nu? Marius se visa scriitor, iată un gând care nu îmi trecuse până atunci prin minte... Am recunoscut stilul limpede din compuneri, fără adjective și metafore de prisos – făcea economie în proză, ca japonezii în poezie. Scria despre o fată de împărat care trăia într-o cocioabă la marginea codrului, împreună cu maștera şi doi fraţi vitregi. Cum ajunsese moştenitoarea tronului în căsuţa pădurarului? Marius o fi zis, dar n-am prins începutul. Eram atentă la Dora, care a rupt o foaie din caiet, a îndoit-o la jumătate. Ciudat, când eşti cu ochii şi gândurile la ceva, urechile se închid. Marius citise ultima frază și pusese caietul jos, rămânând în picioare, să vadă ce îi va cădea în cap: petale de trandafir sau ouă stricate? Ca la orice adunare care se respectă, părerile au fost împărţite. – Un basm modern. Foarte bine! a spus un domn cu voce de bas. – Scufiţa Roşie s-a scris deja! a sărit prozatoarea Bovary-Karenina, supărată pe buchetul osanalelor ofilite cu care coborâse de pe podium. – Fii original, băiete. De epigoni e plină lumea. Domnul care zisese asta a prins din zbor privirea aprobatoare a junei dinainte, agățând-o ca pe o garoafă la butonieră. În sală, controversa se încinsese, taberele pro şi contra stăteau gata să se încaiere într-un melange ca în turnirurile medievale. Tare aş fi vrut să văd o păruială între literați, însă preşedintele a făcut pace, împingând un poet la înaintare... Urma Dora, care nu părea nici nerăbdătoare, nici strivită de emoţia aşteptării. Mai degrabă plictisită. Când o întrebasem ce-o să citească, ridicase din umeri. „Ceva cu greşeli de ortografie, doar mă ştii.“ Înainte să ne înapoieze Jurnalul, profesoara de română ne dăduse, împreună cu biletul de trimitere la cenaclu, nişte sfaturi. „Când ai așternut ceva pe hârtie, ai scris prima mână. După aceea mai tai, mai pui, mai îndrepți, până începe să semene a literatură. Se cheamă stilizare.“ Eu deja făceam asta, cum şi cât mă pricepeam. Îmi plăcea să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc până când literele deveneau note, paragrafele sunau ca o melodie. Mai la îndemnul meu, mai de gura profei, Dora şi-a suflecat mânecile şi hai la stilizat! Însă de câte ori umbla pe un text, ieşea altceva. De la un cuvinţel nevinovat, buturuga mică ce răstoarnă carul mare, acţiunea cotea şi o lua pe un alt drum, iar uneori pe arătură. Să scrie de două ori acelaşi lucru? Nu putea şi gata! În loc să ducă ea cuvintele de căpăstru ca pe un căluţ cuminte, o duceau ele unde li se năzărea. Scrisul ei era un armăsar nărăvaş pornit într-un galop atât de nebun încât abia se putea ţine în spinarea lui. Încotro gonise de data asta? Scriitorul cu beretă de Picasso îi rostise numele, Dora se ridicase în picioare, toate capetele se întorseseră înspre noi, toţi ochii o aţinteau. Ea scotea o vorbă, cenacliștii așteptau, tot mai nedumeriți. Venise ca să tacă? Înainte ca preşedintele cenaclului s-o întrebe asta, a înhățat caietul și a ieşit din sală, închizând frumos uşa după ea. M-am mişcat – să o opresc, s-o chem înapoi? – şi ceva mi-a foşnit în poală. Un bilet pe care l-am despăturit, curioasă: „Te aştept afară. Citeşte.“ Şi am citit. M-am pomenit ascultându-mi vocea pe care n-o recunoşteam; măcar nu tremura, lăsând asta în seama degetelor încleştate pe caiet. Povestirea fusese mai lungă, însă o tunsesem ca pe un gard viu. Ce se taie nu se fruieră! Iar ce rămăsese, suna aşa: Noaptea e o panteră neagră cu ochi de stele. Te poartă în spinare peste prăpăstii de beznă, crevase în care timpul rămâne înţepenit în capcana nemişcării şi trebuie să îşi reteze o labă ca să fugă, schiopătând, mai departe. Noaptea e o fiară cu colţi de cremene şi blana de mătase în care să-ţi înfigi degetele ori să îţi culci fruntea când istoveşti de-atâta lumină. Eram eu, autoarea, dar și o rază de Lună în căutarea nopţii. De câte ori încercam să o ajung, ea se dădea înapoi, iar călătoria devenea tot mai fără de speranţă. Nu scrisesem cum se termina goana, fiindcă nu ştiam care va fi sfârşitul. Şi-am lăsat povestea cum era, atârnată în abis. Noaptea-panteră te poate purta până la sfârşitul lumilor care e tot un început, ori te poate azvârli de pe grumaz drept într-o gaură neagră unde să cazi alte veşnicii, ca să te regăseşti de cealaltă parte, străin într-o lume străină, în timp ce geamănul tău va trece pe lângă tine cu viteza întunericului ca să ajungă în oraşul, pe strada şi în casa ta, să se scalde în ploaia de aur a iubirii mamei, în veghea grijulie a tatălui, luându-ţi locul asemeni unui copil adus de zâne şi pus în leagănul din care te-au furat în timp ce dormeai neştiutor. Până atunci citisem doar compuneri. La sfârşit învăţătoarea şi, mai târziu, profesoara de română, îmi dădeau nota, nouă sau zece. Eu şi Marius eram talentații clasei la scris... Iar astăzi, Marius își apucase creațiile de mână, scoțându-le în lume; mi-o luase înainte şi la asta. Emoţii? Inima mi se căţărase în gât, degeaba înghiţeam în sec să o trimit înapoi unde îi era locul. Dacă n-aş fi avut genunchii moi, ca un Pinocchio căruia i se topise cleiul de la încheieturi, aş fi ţâşnit pe uşă pe urmele Dorei. Şi bine aş fi făcut. Era deja prea târziu. Unul dintre critici deschisese gura şi rostogolea cuvinte; întâi le-am auzit ecoul, ca pe huruitul îndepărtat al unei viituri. Care m-a îngropat sub un val de pământ şi pietriş, sub zăpezi, sub şuvoaie. – Fetița le aşterne frumos pe hârtie, cu înflorituri. Scrisul ei e un vas de lut rotunjt cu migală şi împodobit cu arabescuri. Dar e ceva înăuntru? Mă uitam la domnul în costum, cu cravată vişinie – ori poate o muiase în sângele victimelor lui literare. Ce voia să zică? Murmurele veneau din toate părțile, fluviul nemulţumirii îşi aduna apele. Pictorul scriitor mi-a întins un pai de care să mă agăţ. – E la început de drum, iar noi suntem aici ca să o călăuzim. Şi-aşa am aflat cât de mulţi sfătuitori erau pe-acolo. – Omul nou nu face artă pentru artă! – Îndemn la lene şi la visare? Haida-de! – Băiatul scrie basme, fata umblă după cai verzi pe pereţi! Îşi aduseseră aminte de Marius, pe care nu îl tăvăliseră îndeajuns prin mărăcini şi urzici. Iar el, în loc să tacă şi să ia aminte ca un învăţăcel ce era, a deschis gura. – Mie mi-a plăcut Noaptea. Mult de tot! Vorbele lui mi-au adus fierbinţeală în obraji, deşi degetele îmi rămâneau reci. Când ai într-o mână o bucată de gheaţă şi în cealaltă un cărbune aprins, în medie îţi este bine? Aşa mă simţeam, ori ca pisica lui Schrödinger, despre care citisem în revista Magazin. Eram vie, eram moartă? Câte puţin din fiecare.

Fabrica Hess, rebotezată după naţionalizare Dezrobirea, purta din 1966 un nume uşor de ţinut minte, Cibo. De la ciocolată şi bomboane, ce altceva? Doar că nu se făceau la un loc. Bomboanele se rostogoleau din cuvele secției de pe Avram Iancu, iar ciocolata curgea în forme şi era ambalată pe strada Lungă. Fabrica de ciocolată lucra cu două schimburi şi uneori cu al treilea, de noapte, adică mai tot timpul. Nu ştiu cum se desfăşurau lucrurile acolo, înăuntru, dar erau momente când pe coşul fabricii răbufnea un iz de ciocolată care ajungea la trei străzi distanță. Nu se întâmpla la aceeaşi oră, nici în fiecare zi. Dacă te lovea mirosul pe trotuar începeai să salivezi şi intrai în prima cofetărie întâlnită în cale sau luai o ciocolată Pitic de la un chioşc, să îţi astâmperi pofta. Școala 12 de pe strada De Mijloc era gard în gard cu Cibo și, cum suna de ieşire, elevii dădeau fuguţa în curte să ia o gură de aer. Mirosul era întotdeauna acolo, de cele mai multe ori vag, abia simţit. Dar în unele zile îţi umplea nările, înăbuşindu-te ca o pernă, ţi se lipea de cerul gurii şi te pomeneai fără voie înghițind în sec. Parcă toţi diavolii din iadul dulciurilor te înţepau cu furci de zahăr candel. Cine pusese şcoala lângă o fabrică de ciocolată – e-adevărat, pe străzi diferite, dar împărțind gardul din spatele fiecărei curți – avusese o minte diabolică. Însă nu mai era nimic de făcut. Sau era? Pe vremea aceea, cei care putea să fure de la stat nu stăteau pe gânduri; băgau mâna în buzunarul acela larg fără şovăieli ori mustrări de conştiinţă, luând înapoi ce considerau a fi de drept al lor. Directorul din Cibo ştia asta, la fel paznicii de la poarta dinspre strada Lungă, care dibuiau orice napolitană ascunsă în fundul vreunei genţi. Dar românul nu e doar poet, ci şi inventiv. Muncitorii din schimbul trei puneau deoparte coltuce de ciocolată brută, netrecute pe inventar, le înveleau în hârtie de ziar şi le legau cu sfoară, apoi le azvârleau peste gard, ca și cum le-ar fi trimis cu catapulta dintr-o cetate asediată. Bombardamentul de noapte nu era foarte precis. Ghiulelele nimereau și prin curţile alăturate, spre bucuria locatarilor, însă cele mai multe se afundau în iarba de pe lângă gardul înalt, cu şipci încununate de sârmă ghimpată. Orele începeau la opt dimineaţa. Pe la şapte, stăpânii pachetelor se trecurau pe lângă portarul şcolii, îmbunat cu irezistibila ciocolată Cibo şi începeau să caute prin iarbă, răscolind tufele cu câte o creangă, de parcă erau prospectori cu detectoare de metale. Nu lăsau nici o piatră neîntoarsă, dar tot le mai scăpa câte un pachet, pitit după o frunză de brusture. Bucuria elevilor care dădeau peste el în pauză! Nu-i pentru cine se pregăteşte ci pentru cine se nimereşte... Acum vreun an s-a schimbat portarul cu unul ursuz şi, mai ales, incoruptibil, iar coletele zburătoare au rămas neridicate. A fost o zi de sărbătoare la Şcoala 12, despre care încă se vorbea și astăzi! Apoi contrabanda a încetat până ce noul portar s-a dat pe brazdă: nu se omora după dulciuri, însă fuma ca un turc. Cui nu îi place ciocolata? Marikăi, noua noastră colegă dintr-a cincea. Pe ea n-o văzusem cu vreo tabletă în mână, cu lapte, amăruie, neagră sau râvnitul Toblerone pe ambalajul căruia scria cu litere mici, priviţi, mirosiţi, apoi luaţi-vă gândul. Toblerone nu era de mâncare – cine reușea să facă rost de unul îl punea în vitrină, să crape de invidie musafirii. Dar nu ne puteam plânge, erau destule delicii dulci de-ale noastre: batoane cu ciocolată de casă, Eugenii sau rulada cu biscuţi, botezată, nu știu de ce, salam de cacao. Toţi aveam dintr-astea la pachet, pe lângă sandvişul cu salam de-adevăratelea, brânză şi roşii. Toţi în afară de Marika. Nu venea cu mâncare de acasă – se hrănea din aer, cu tăceri? Când suna de pauza mare, întreaga suflare a şcolii era lovită de reflexul lui Pavlov şi elevii ieşeau în curte, descojind sandvişurile cu atâta grabă încât mai muşcau şi din celofan. Marika ieşea şi ea, cu mâinile în buzunarele sarafanului, ducându-se să se așeze pe bolovanul de sub marele dud din fundul curţii. De ce acolo? Nu era comod, mai degrabă colţuros şi rece, însă din locul acela se vedea bine coşul fabricii Cibo, de unde ieşeau rotocoalele de abur alb şi, la răstimpuri mai imprevizibile decât o ploaie de vară, înnebunitorul iz de ciocolată. Pe Marika, ispita care îi făcea pe ceilalţi să adulmece văzduhul ca o haită de copoi hămesiți, apoi să tragă câteva guri de aer în piept – doar s-or sătura cu mirosul – o lăsa rece. La fel cum nu-i păsa dacă îşi şifona uniforma ori îşi păta şosetele cu zeamă de dude. Ce făcea atât de important? Nimic. Se uita la coşul fabricii, săgeată de cărămidă ieșind din arcul acoperişurilor îngemănate ale celor două hale. Băieţi şi fete se opreau lângă ea, o priveau câteva clipe încercând să înţeleagă de ce încălzea bolovanul, apoi ridicau din umeri şi îşi vedeau de ale lor. Sub soare e loc pentru fiecare şi pentru piticii lui din creier... Nu trecea vreo pauză în care Marika să lipsească de la întâlnirea cu coşul fabricii. De la o vreme avea şi suporteri. Ea se uita la hornul de cărămidă, băieţii clasei la ea. Azi aşa, mâine tot aşa. În loc să se plictisească, cum se întâmpla de obicei, unii au decis să persevereze. Dacă Marika ar fi fost o fântână a dorinţelor ar fi aruncat în ea cu monezi. Cum nu era, au încercat cu vorbe în doi peri, apoi cu dude, măceşe, sâmburi de cireşe. Dădeau pe-alături, de fiecare dată. Ori Marika era vrăjită, ori ei nu erau urmași ai lui Wilhelm Tell. Răducu avea o mulţime de defecte şi niște calităţi bine ascunse, fiindcă nu le descoperisem încă. Răbdarea nu era printre ele. O sâcâise pe Marika în fel şi chip, iar ea nimic, stană de piatră precum bolovanul de sub dud. Cui îi place să fie ignorat? Nimănui. Iar lui Răducu mai puţin decât altora. După vreo lună şi-a pierdut cumpătul şi a decis să treacă la fapte. Când făcea o neîntâmplată, Răducu nu se-ncurca, dădea cu bâta în baltă. Sau în canalul ce străbătea strada De Mijloc de la Valici până la Bartolomeu, trecând prin faţa şcolii noastre. Pârâul înghesuit între taluzuri de pământ năpădite de iarbă şi buruieni avea o poreclă pe care o preschimbase în renume: Spurcata. Albia tulbure, băltind pe alocuri, aduna toată scursura canalelor din oraşul vechi. Mirosea şi arăta a hazna, iar în jungla pitică de pe cele două maluri mişunau şi foşgăiau tot soiul de lighioane: gândaci, paianjeni, şopârle, poate chiar şerpi. Dar mai ales era raiul şobolanilor, atât de mari încât pisicile fugeau de ei şi nu invers. Şcoala 12 era pe malul stâng al gârlei, partea numerelor fără soţ. Când ajungea până în curtea şcolii, izul de mlaştină şi latrine dădea piept în piept cu cel de ciocolată. Răducu trăsese într-o zi pe nări mirosurile amestecate şi căzuse la o idee. Sau îl lovise drept în creştet, aşa, din senin. Cu el puteam fi sigură de un lucru: la prostii îl ducea repede mintea. Şi-aşa, într-o dimineaţă, la prima pauză, Marika şi-a găsit piatra ocupată de un şobolan. Mort. Dacă s-ar fi căţărat singur, aşteptând să moară de bătrâneţe, n-ar fi avut țeasta crăpată. Nici nu fusese omorât acolo, ar fi fost sânge pe piatră. Cineva îl vânase în albie şi-l adusese în curtea şcolii, aşezându-l pe bolovan ca pe un soclu. Cine să fie în stare de aşa ceva? Marika se întreba acelaşi lucru – ea şi toţi elevii din curte, minus cei care îl cunoşteau pe Răducu. Oricum, un Oscar la categoria sânge rece pentru Marika. Nu ţipase, n-o luase la fugă. Încremenise de groază? Însă în ochii ei nu era spaimă, ci altceva. Curiozitate? Se lăsase o linişte grea în curte, ca în careu înainte să depună pionierii jurământul. Toţi se opriseră din ce făceau şi se răsuciseră spre dudul sub care fata cea nouă, bolovanul şi jivina rămâneau la fel de nemişcaţi. Noi ne uitam la Marika, ea la şobolan, de parcă aştepta să învie şi să plece dând repede din picioare. Cum şobolanul nu făcea pe mortul, chiar era, Marika s-a aplecat, l-a apucat de coadă şi toţi s-au dat la o parte din calea ei, ca la derdeluş când pornea o sanie la vale fără ca nimeni să strige mai întâi „pârtie!“. Marika înainta prin despicătura de trupuri precum Moise prin Marea Roşie, cu jivina bălăngănindu-şi ţeasta însângerată pe lângă gleznele ei în şosete albe. În dreptul lui Răducu s-a oprit. De unde ştia că el fusese? Şi ce-o să facă? Întrebările treceau prin capetele tuturor, vagoane duduind pe aceeași şină. Dacă n-ar fi fost luat prin surprindere, la fel ca noi toţi, Relu ar fi scos carneţelul şi pixul să înceapă o listă de pariuri. Marika a ridicat şobolanul în aer, clătinându-l ca pe un metronom din carne, oase şi blană. Apoi l-a lăsat să cadă împreună cu câteva vorbe în ungureşte. Răducu s-a scuturat de parcă îi turnase în cap apă rece dintr-o găleată. – Ce-a zis? Îl întrebase pe colegul lui de bancă, dar a auzit toată curtea. – Te roagă să-l duci la gunoi. Te vede aşa, mai curajos. Gyuri șovăise, ceea ce nu îi stătea în fire. Decât atunci când spunea una și gândea alta. Marika l-a privit pe traducător cu pleoapele îngustate, de parcă i-ar fi ars în treacăt o palmă. Apoi ochii i s-au împlântat într-a lui Răducu şi a rostit răspicat, într-un grai românesc fără urmă de accent: – Ţi-ai uitat fratele pe bolovanul meu, Răducu. Ia-l acasă!

Era o zi de vineri ca oricare alta. Marika adusese iarăși cerbi la școală şi toţi colegii se buluciseră spre banca ei ca la un chioşc cu cornuri calde. Cerbii nu erau de mâncare, ci nişte medalii din plastic pe care scria ONT Carpaţi, unele cât o monedă, altele cât o farfurioară de ceai. La ce foloseau? La nimic. E drept, puteai să le agăţi pe un perete, de-asta aveau o urechiuşă în care să încapă un cui, dar nu cred că se înghesuia nimeni să le pună acasă în loc de tablouri. Le luau fiindcă erau de toate culorile şi mărimile, unele chiar aurii, ca medaliile de la Cerbul de Aur. Şi, mai ales, erau gratis. Trebuia numai să întinzi mâna, sau pe amândouă, şi Marika ţi le umplea, scoţând trofeele din sacoşa burduşită. Acum două zile împărţise în dreapta şi-n stânga, golind turbinca într-una din pauze. Azi, adusese alţi cerbi, mai mulţi ca data trecută. De unde avea atâţia? De la ONT Carpaţi, compania hotelieră. Cerbul cu coarne rămuroase nu era doar mascota festivalului de muzică uşoară, ci şi a restaurantului Cerbul Carpatin. Atelierul auto la care lucra tatăl Marikăi ținea tot de ONT Carpați, iar el dăruia cerbi celor veniți cu maşina la reparat sau vopsit. Reclama e sufletul comerţului, nu? Liana, care le ştia pe toate de la vărul ucenic tinichigiu, încercase să facă pe secretoasa. Vreo cinci minute i-a ieșit, umflându-se în pene la gândul a câte ştia ea şi noi nu. După care burduful tăcerii pleznise şi ne vărsase tot, dintr-o răsuflare. Acum îmi era clar de unde veneau cerbii şi cum ajunseseră la noi. Dar tot nu pricepeam ce o apucase pe Marika. Până mai ieri nu scotea un cuvânt la ore, iar în pauze nici atât. Tăcea, mulţumită să fie lăsată în pace de profesori şi de colegi. Şi-acum împărţea cerbi ca un profet nişte pâinici de plastic poporului înfometat din deşert. Voia să fie băgată în seamă, să ajungă pe un podium? Înainte să bage din nou mâinile până la coate în sacoşă, s-a răsucit spre banca mea, prinzându-mi privirea. Vrei şi tu? Mă întrebase din ochi şi am clipit repede, scuturându-mă de ispită. Nu eram singura care se ţinea deoparte. Din uşa clasei, Draga privea şi ea; s-ar fi vrut în locul Marikăi, înconjurată de priviri pline de aşteptare. Cândva, fusese. În clasa întâi, băieţii o invidiau, fetele voiau să îi semene. Era fata-care-avea-de-toate. Tatăl ei, secretar ambasador, pleca mereu la Bucureşti, dar mai mult dincolo, în Occidentul de unde se întorcea cu daruri pentru prinţesa lui de la Şcoala 12. Pe Draga o aducea diminețile guvernanta săsoaică, în timp ce şoferul aştepta în automobilul cel negru. Cum intra în clasă, grupul admiratoarelor o înconjura, năpustindu-se să îi ducă o trenă nevăzută şi, din prinţesă, Draga devenea regină. În fiecare pauză îşi aduna supuşii, să le arate ce primise. Fleacurile lucitoare ne păreau minunăţii fără seamăn. Ne lăsa să ne umplem ochii, apoi le băga înapoi în gentuţă, făcându-le să dispară ca într-un joben de magician. Nu ne adusese daruri, ne flutura pe la nas tentaţii: priviţi ce nu veţi avea niciodată. Până într-o zi când Draga primise o lecţie de bună purtare de la viaţă. Dacă Marie Antoinette fusese decapitată de francezii sătui de atâtea ifose, ea a fost mai norocoasă; şi-a pierdut numai coroana. Tot datorită sau, de data asta, din cauza secretarului ambasador care a uitat să se întoarcă din ultima călătorie. Cu tatăl la Paris şi mama dând declaraţii la Miliţie, Draga trecuse printr-o perioadă neagră. Pierduse tot: casa, lucrurile cele scumpe, trufia de a se crede deasupra tuturor. Dar în orice rău e şi-un bine, dacă îl cauţi cu lumânarea... De când era la fel ca toată lumea, Draga devenise una dintre noi – ba chiar îşi câştigase o prietenă adevărată, pe Lotte, care se mutase cu ea în bancă fără să îi pese că era o regină detronată. Împărţitul cerbilor era pe terminate. Grămada de elevi adunați în jurul băncii Marikăi se rărise. Nu mai rămăsese decât Felicia, pe care toţi o dăduseră la o parte până atunci. A întins braţele, Marika şi le-a afundat pe ale ei în sacoşa ca un burduf dezumflat, apoi le-a scos: goale. Medaliile de plastic se isprăviseră. Felicia şi-a strâns buzele, dezamăgită. În ochii ascunşi de ochelarii prea mari pentru chipul ei îngust era doar regret, nu şi uimire. Se obişnuise să piardă, să i se ia, să fie tăiată de pe orice listă. Înainte ca părerea de rău să devină resemnare, s-a pomenit cu un cerb în braţe, cel mai frumos dintre toţi, de un bleumarin transparent. Marika îl scosese, precum Houdini, din ghiozdanul de sub bancă. Feliciei nu-i venea să-și creadă norocului; a apucat medalionul cu amândouă mâinile și a plecat cu el strâns la piept, să nu cumva să i-l ia cineva. Atunci s-a auzit soneria, apoi bufnitura uşii de la intrare. Lunganul profesor de mate a dat-o de perete, pornind spre catedră cu catalogul sub braţ, cu paşi largi, de păsăroi. Întotdeauna venea devreme la oră ca nu cumva să pierdem vreun minut, de parcă matematica era cel mai important lucru pe lume. O fi fost, pentru el. Încă din clasa întâi mă aveam cu cifrele ca pisica şi câinele. Învăţasem câte ceva, mai mult de nevoie. Adunări, scăderi, înmulţiri – abia mă obișnuisem cu ele când, dintr-a cincea, au început calculele între paranteze, ridicări la putere, fracţii. Aici s-a rupt filmul, dar apoi le-am descurcat cumva şi pe astea. Trebuia. Cine nu reuşea se alegea cu remarci înţepătoare drept supliment la nota proastă. Mărăcine a aruncat catalogul pe catedră și a înhăţat creta, grăbit să umple măcar două table până apucam noi să deschidem caietele cu pătrăţele, nu chiar atât de nerăbdători. A scris o operaţie supraetajată, cu paranteze în perechi, rotunde, drepte, acolade. Apoi a pus semnul egal şi a încremenit cu creta în aer. Mie mi s-a oprit inima o clipă, apoi a luat-o la goană. De ce ţi-e frică nu scapi. Vorbele foşneau în capul meu la fel ca filele catalogului de unde stăpânul cifrelor a pescuit până la urmă un nume. Eleva din ultima bancă s-a ridicat fără grabă şi a pornit spre catedră cu paşi mărunţi, de parcă spera să o salveze vreun miracol. S-au mai văzut minuni, dar nu la ora de matematică... Marika a luat creta, cu ochii la cârnatul de cifre ce se încolăcea în mijlocul tablei, întrebându-se de unde să-l apuce. Apoi a rămas încremenită, cu creta în mână, într-o liniște deplină. Profesorul a rupt tăcerea. – Ce-avem noi aici? O fătucă cu părul lung şi mintea scurtă. Marika a lăsat săgeata ironiei să îi şuiere pe la urechi, fără s-o atingă. Auzise, pricepuse, ştia româneşte la fel de bine ca mine. O să împuşte iarăşi un patru şi, dacă o ţinea tot aşa, avea să rămână repetentă. Şi ce-mi păsa mie? De la începutul anului stăteam cu ochii pe Marika – la fel ca restul clasei. Şi tot nu mă lămurisem ce hram poartă. Poate ar fi trebuit să fac un tabel cu două coloane: ce îmi place şi ce nu la noua noastră colegă... Oricum o luam, era o ciudată. O zi mergea printre bănci ca o cămilă prin deşert, fără să se uite în dreapta ori în stânga. A doua împărţea clătite de plastic cu ONT Carpaţi, de parcă trebuia să cumpere voturi la un concurs de popularitate. Nehotărâtă, schimbătoare – să trec asta la defecte? Poate da, poate nu. Până să mă decid, am lăsat rubrica goală. Dincolo, la bile albe, aveam ce scrie. Săptămâna trecută îl pusese cu botul pe labe pe Răducu, ceea ce m-a uns pe suflet. Azi îi dăduse Feliciei cerbul cât o farfurie de supă. În coloana bilelor negre era una singură, dar cântărea cât o ghiulea de plumb: prietenia cu Liana, diva clasei care mă călca pe nervi încă din ciclul primar. La tablă, Marika rămăsese o stană de piatră în care ironiile profului de mate îşi toceau vârful. Mărăcine răsfoia din nou catalogul, în căutarea unei noi victime, mai simţitoare. Şi al cui nume i s-a năzărit să îl rostească? Tocmai pe-al meu. Cum nu-i spusese să treacă în bancă, Marika a rămas să sprijine tabla, iar eu m-am dus de cealaltă parte, de parcă ne pregăteam să o scoatem din perete și să plecăm cu ea pe umeri. Ecuaţia nu se rezolvase singură. Parantezele se încolonau unele după altele, întâi cele rotunde, apoi veneau restul. Până la urmă i-aş fi dat de cap. Dar îmi venise o idee mai bună. Și-am tăcut. Proful s-a uitat la încâlceala de cifre, la mine și înapoi la tablă. – Altcineva? I-a întins creta lui Octav, care avea ghinionul să stea în prima bancă. Era deja târziu să mă răzgândesc. Colegul nostru s-a învârtit puţin în jurul egalului ca un câine în jurul cozii, după care a scris ce trebuia. Cum Mărăcine nu dădea note mari nimănui, Octav a plecat cu un opt, iar noi fetele cu un altul, împărţit pe din două. Când m-am aşezat înapoi în bancă, m-am uitat fără voie înspre Marika. Nu mai privea pierdută în gol, iar ochii ni s-au întâlnit. La fel ca mine, încă nu înțelegea ce se întâmplase. O clipă am fost noi două împotriva lui Mărăcine, a clasei, a lumii. Şi mai departe? Marika o să îmbrace din nou armura de nepăsare, iar eu o să mănânc matematica pe pâine, măcar până îmi repar media. Totul o să fie cum a fost, viaţa merge înainte în bucle şi spirale, presărate cu paranteze rotunde, pătrate și acolade. Proful de mate o să umple tabla, noi o foaie de caiet, o să deschidem manualul şi o să încercuim exerciţiile pentru data viitoare. O vineri ca oricare alta dintr-o săptămână obișnuită din mijlocul trimestrului unu. Ziua în care am luat primul patru din viaţa mea de şcolariță, ce se lăfăia acum în carnetul de note printre nouă şi zece. O făcusem înadins. Am vrut să înţeleg ce gândeşte Marika, să fiu în pielea ei. Și iată, am fost. Meritase? Când a sunat de pauză, Mărăcine a încălecat pe catalog şi dus a fost, iar colegii au dat buzna în curte. Numai Marika s-a oprit în dreptul băncii mele. – Vino mâine pe la mine. Nu mă întrebase dacă vreau, ca şi cum era de la sine înţeles că ardeam de nerăbdare să îi trec pragul. Era atât de sigură de asta, încât mi-a venit să zic nu, doar aşa, să văd ce face. Ar fi primit refuzul cu regret sau cu indiferenţă? N-am aflat, fiindcă da, de-abia aşteptam să merg! – O să fim cele mai bune prietene, o să vezi! mi-a ieșit pe gură, spre surprinderea Marikăi și, mai ales, a mea. Și-aveam de gând să mă țin de promisiune.

„Pisica de la ora cinci”, Editura „CORINT”, 2026, colecția Corint Fiction. Un roman-puzzle alcătuit din 18 povestiri, a căror acțiune se petrece în atmosfera anilor ʼ60 din Brașov. Inspirate din copilăria autoarei, întâmplările ne poartă într-o călătorie când duioasă, când aventuros năstrușnică, într-un trecut care se conturează pagină cu pagină în mintea cititorilor, în această evocare autobiografică. Totul văzut prin ochii unei copile, fascinată de lumea din jur, de orașul de la Poalele Tâmpei, care devine el însuși personajul în jurul căruia pivotează viețile tuturor. Un oraș magic, care, în ciuda vremurilor, reușește să rămână astfel în ochii celor care îl iubesc. „Personajul principal al cărții este Brașovul, un Brașov prefirat printre gene grele de melancolia vârstelor pierdute, un Brașov ca un anotimp veșnic cald și însorit, un oraș-timp, când părinții erau încă tineri, iar vremea nu își arătase fața ei crudă, neiertătoare. Întâlnim aici sași, români și unguri într-o Țară a Bârsei de poveste, pe o Stradă Lungă văzută prin ochii unui copil. Poate ne-am aștepta ca percepția acestui personaj-narator asupra lumii să fie alterată de curata lui naivitate. Totuși, lucrurile se văd adesea mult mai limpezi dintr-un astfel de unghi. Tanti Suzi, unchiul Traian, bunicii din Vlădeni, Bodor-baci, vecinul de nouăzeci de ani care făcea vin de smochine, moașa săsoaică ajutată de îngeri, Fräulein Klara de la grădinița germană din Brașovul vechi și mulți alții populează paginile acestor memorii, dându-le viață. Asistăm la istoriile dureroase, triste, ale sașilor obligați să emigreze în Germania, istorii străbătute totuși de dulceața vremurilor de odinioară, când oamenii se priveau unii pe alții cu mai multă indulgență și acceptare”. SIMONA ANTONESCU „O evocare emoționantă a copilăriei în anii ’60, între universalitate și culoare locală. Autoficțiunea Rodicăi Bretin nu cade în capcana nostalgiei patetice și a idealizării forțate, ci, pagină cu pagină, piesă cu piesă, reconstruiește lucid o viață și o lume, familiare și necunoscute deopotrivă. Sunt adunate aici povești cu moașe săsoaice și bijutieri evrei, cu porumbei și cu pisici, cu casele de pe Strada Lungă și cu salcâmii care umbreau odinioară Piața Sfatului. Peste toate, este o declarație de dragoste pentru un loc, unul la granița dintre realitate și legendă, cunoscut de-a lungul timpului ca Cetatea în care plouă de trei ori pe săptămână, Kronstadt, Stalin, Orașul de sub Tâmpa sau, pur și simplu, Brașov”. GEORGE CORNILĂ Cartea poate fi achiziționată din librării sau de pe site-ul Editurii CORINT: https://edituracorint.ro/pisica-de-la-ora-cinci.html?_gl=1*1lgbjc8*_up*MQ..*_gs*MQ..&gclid=CjwKCAiA-__MBhAKEiwASBmsBP_RfwPqhxevgIr8L7r1KE1HBNXGDQ6cFs_j-hmDjQP5ZyP-eT7vhBoC9vUQAvD_BwE

Romanul Protectorii (Editura pentru Artă și Literatură, 2025) spune povestea a două femei ce își intersectează destinele într-un moment în care lumea din jurul lor se schimbă dramatic. Viața cetățenilor dintr-un mare oraș din Canada este tulburată de crimele unui ucigaș în serie. Poliția se dovedește neputincioasă, însă un ziarist vânător de conspirații intuiește adevărul: în spatele atrocităților se află un secret străvechi, teribil. Cele două protagoniste se pomenesc prinse în vortexul unui conflict în care iubirea, trădarea, conspirațiile machiavelice și răsturnările de situație sunt la ordinea zilei. În final aflăm o revelație incomodă: nu există alb și negru, lumea e făcută din nuanțe de gri, iar cei buni și cei răi nu sunt întotdeauna ceea ce par. Toți căutăm o viață întreagă adevăruri, certitudini. Dar suntem pregătiți pentru ele? Gata să plătim prețul ultimei revelații? Romanul poate fi achiziționat din librăriile Cărturești sau de pe site-ul Editurii pentru Artă și Literatură. https://artasiliteratura.ro/product/protectorii/

Noi cei din clasa a doua B de la Școala 12 împliniserăm cu toții opt ani, când puteam deveni pionieri. Primii au fost făcuţi, bineînţeles, premianţii, dar a venit şi rândul nostru, al celorlalţi. Nu ne întreba nimeni dacă vrem să ne-atârnăm la gât cravata roşie. Era în firea lucrurilor: pionieri, utecişti, membri de partid, scara trebuia urcată treaptă cu treaptă, spre viitorul luminos zugrăvit de tovarăşa. Şi-aşa a venit ziua cea mare pentru mine, Claudiu şi Octav. Pionierii se adunaseră în mijlocul curţii de pe strada Crişan. Pe două laturi erau cei din clase mai mari, pe a treia ai clasei noastre – fetele cu bluze apretate şi fuste cu pliseuri mărunte, băieţii tot în alb şi negru, cămăşi şi pantaloni. Când ne-am auzit numele, noi, candidaţii la pionierie, am păşit în careu. Claudiu şi cu mine am rămas umăr la umăr, Octav alături, depăşindu-ne cu un cap. Claudiu se fâstâcise, Octav se muta de pe un picior pe altul, eu aş fi vrut o umbrelă sub care să mă ascund. Întâi s-a cântat imnul şi, pe la strofa a doua, am avut o revelaţie: toţi se adunaseră acolo pentru noi, eram eroii zilei! Mă simţeam stânjenită şi-n acelaşi timp un val de căldură îmi inunda pieptul pe dinăuntru, ca un ceai fierbinte sorbit cu înghiţituri mici într-o zi de iarnă. Ceilalţi doi treceau prin trăiri asemănătoare, fiindcă Octav părea mai înalt, iar Claudiu se înroşise până în vârful urechilor. Cu atâţia ochi care mă aținteau uitasem cuvintele din angajament, de parcă o radieră mi le ştersese din minte. Din fericire le rostea învăţătoarea, nu trebuia decât să le repet, ca un ecou. Am promis toți trei într-un glas să ne iubim patria, să fim harnici şi disciplinaţi, să cinstim eroii neamului. Am jurat cu mâna pe drapel, apoi tovarăşa – care îşi luase zâmbetul de zile mari –, mi-a prins cravata la gât şi insigna în dreptul inimii. Mă încercau sentimente amestecate. Emoţie, bucurie? Cuvinte ca gloria poporului, cauza partidului şi înflorirea patriei, care altădată nu îmi spuneau nimic, şi-au găsit deodată un sens. Făceam parte din ceva, nu înţelegeam prea bine din ce anume, dar părea măreţ, înălţător. Ne chema precum viitorul pe care trebuia să-l construim repede, să nu ne prindă anul 2000 nepregătiţi. – Tot înainte! ne-a îndemnat învăţătoarea. Tot înainte!  m-am pomenit strigând şi eu, laolaltă cu ceilalţi. Nu a trebuit să mă prefac entuziasmată. Eram! Înainte, lumea mea fusese o curte de pe strada Lungă. De vreun an se lărgise cât să cuprindă Şcoala 12. Însă dincolo începeau alte lumi, tot mai încăpătoare. Iar lumile se cuceresc împreună cu alţii. Sentimentul apartenenţei, asta simţeam, nici măcar nu avea însemnătate la ce. Cât am mers spre casă îmi răsuna în minte „Am cravata mea, sunt pionier! Şi mă mândresc cu ea, sunt pionier!“, un cântecel după care nu mă omorâsem până astăzi. Acum însă era vorba despre mine, ceea ce schimba cu totul perspectiva asupra situaţiei. Până şi trecătorii mă priveau cu admiraţie – uită-te la ea, ce uniformă frumoasă are, ce cravată nou-nouţă! Acasă, în loc să dau jos bluza şi fusta, aruncându-mă în pantaloni şi tricou, am rămas la ţol festiv, cu excepţia papucilor de casă, care mă aşteptau întotdeauna pe prag. Nu trebuia decât să defilez puţin prin încăperi, înfoindu-mi fusta-evantai şi făcând cravata să fluture, deşi nu era vânt, ca ai mei să bage de seamă schimbarea: plecasem o şcolăriţă oarecare şi mă întorsesem pionieră! Laudele vor începe să curgă, iar eu o să le primesc cu surâsul modest al unei Mona Lisa din Ţara Bârsei. Asta’s eu, nemaipomenită, nici să vreau nu mă pot schimba! În bucătăria unde am intrat cu pas sigur şi fruntea sus, nu era nimeni. Masa pe care mă aştepta de obicei una dintre mâncărurile mele preferate – salată de vinete, musaca, cartofi prăjiţi ori zacuscă –, n-avea pe ea decât muşamaua înflorată. Mama întârzia rareori cu cina. Ce se întâmplase? Pe ai mei i-am găsit în sufragerie, aşezaţi pe canapea, de parcă se uitau la un film. Cu televizorul închis? Mai era destul până la cele două ore de program din fiecare seară. Tata, cu un braţ petrecut pe după umerii mamei, tocmai îi spunea cu voce joasă: – Lasă, nu-i sfârşitul lumii, ne descurcă noi, o să vezi... Ea îl asculta cu o lucire umedă în ochi. Lacrimi? N-o mai văzusem pe mama plângând. Niciodată. – A pățit ceva bunica? Îmi rostisem gândul cu voce tare. Ai mei m-au băgat de seamă abia atunci – pe mine şi uniforma de pionier, cu cravata care mă gâtuia parcă; sau era spaima? Mama nu putea vorbi, dar tata s-a grăbit să mă liniştească în felul lui, trântindu-mi adevărul gol-goluţ. – Bunica e bine. Pe mama au dat-o afară din serviciu. Fără ocolişuri, fără mănuşi. Cei mici trebuie ţinuţi departe de necazurile adulţilor, cerul copilăriei e mereu fără nori, insista tovarăşa. Ai mei lipsiseră de la lecţia asta. E numai   vina mea!  a fost primul meu gând. Nu c-aş fi dezvoltat vreun complex de vinovăţie, vorba psihologilor ce nu erau încă la modă. În anii aceia făceam boacăne și trăznăi pe bandă rulantă, iar părinţii mei trăgeau ponoasele, fiind chemaţi să dea socoteală vecinilor, tovarăşei, miliţianului ce mă prinsese trecând pe lângă locurile marcate; fiind prima dată, scăpasem cu o morală în loc de amenda pe care tot tata ar fi plătit-o... De obicei eram un vortex în jurul căruia belelele se adunau ca muștele la miere. Am scotocit prin cufărul minţii după ce făcusem în ultima vreme. N-a trebuit să caut prea adânc. La rugăminţile mele, mama mă luase de câteva ori cu ea pe teren. Unul dintre locatarii în apartamentul căruia intraserăm – ea cu legitimaţia de ILL, eu fără drept ori invitaţie – o reclamase, asta trebuia să fie! Făceam feţe-feţe, iar pe fiecare scria cu litere de-o şchioapă ce îmi trecea prin minte. Mama a scuturat din cap cu hotărâre. N-avea legătură cu mine! La ILL, ca şi-n alte intreprinderi, se făceau când angajări, când restructurări  de personal – altfel, funcţionarii ar fi stat liniştiţi şi fără grijă, culcându-se pe o ureche. Tocmai începuse o asemenea curăţenie generală, deşi nu era primăvară, în rândul angajaţilor. Mama era cea mai bună funcţionară de la sectorul unu, dar îi lipsea ceva, carnetul de partid. Ar fi putut să îl capete, doar avea origine sănătoasă . Însă nu putea nici uita, nici ierta răul pe care colectivizarea i-l făcuse bunicii, luându-i loturile cu porumb, bucata de vie şi fâneţele; de-asta îşi dusese bivoliţele la ferma zootehnică de bunăvoie . Toţi Vlădărenii aveau un dinte împotriva celor ce îi sărăciseră şi o vorbă, arză-i-ar focul! , prin care le urau sănătate. În Braşovul vechi, copiii învăţau de mici să nu spună pe stradă ori la şcoală ce auzeau acasă – i-ar fi făcut urechile învăţătoarei să ţiuie. Nici tata nu-l iubea pe tovarăşul din tablou şi pe bună dreptate. Părinţii lui își pierduseră agoniseala când ruşii îi alungaseră din gospodăria de la Chişinău împreună cu toţi românii de acolo, o nenorocire ce le amărâse bunicilor mei ultimii ani de viaţă. În deceniul ’50, înainte să mă nasc, se întâmplaseră multe lucruri urâte, despre care nu se vorbea decât în şoaptă. Fuseseră nişte ani grei . Oricine avea o brumă de avere – cum fusese sasul din curtea noastră, cu făbricuţa lui de cremă de ghete – era chemat să dea socoteală. Apoi i se confisca totul, ca unui duşman al poporului  ce era. Norocoşii scăpau cu hainele de pe ei şi un bilet de tren numai dus spre zări străine, ceilalţi aveau parte de un sejur turistic să ne cunoaştem   patria  pe la Canal sau la tăiat stuful în Deltă. De-atunci, vremurile se mai îmblânziseră. Nu trăiam nici în paradisul pe care ni-l zugrăvea tovarăşa, dar nici în anii negrii când un cuvânt aruncat la întâmplare şi răstălmăcit de răuvoitori te putea băga una-două în belea. Comunismul devenise un câine bătrân şi fără dinţi, iar mulţi din generaţia părinţilor mei uitaseră că poate să muşte. Umbra secerei şi a ciocanului nu mai părea atât de apăsătoare. Aveam mâncare în magazine, nu delicatesele cu etichete care îţi luau ochii în vest, dar câtă să ne îndestuleze pe principiul când burta e plină, sufletu-i mulţumit . Numai privilegiaţii cum era tatăl Dragăi puteau pleca în Occident. Însă ţara era mare şi frumoasă, aveam unde să ne ducem în vacanţele de vară. La frazele sforăitoare ale activiştilor de partid te pufnea râsul. Pe dinăuntru, fiindcă nimeni nu îndrăznea să zâmbească la bancurile aruncate pe la cozi ca nişte cârlige de undiţă; nu puteai fi sigur nici cine le spune, nici cine le ascultă. Pentru noi, copiii, comunismul era o haină purtată pe stradă; o scoteam de îndată ce păşeam pragul casei. Trăiam într-o lume normală? Nu ştiam, nu ne păsa şi, oricum, n-aveam încotro. Era singura pe care o cunoscusem.  O lume ce o dăduse pe mama afară de la serviciu. Tocmai pe ea, cea mai conştiincioasă dintre funcţionarele de teren, numai fiindcă nu avea cărţulia cu coperţi roşii. O lume care îmi atârnase la gât cravata de pionier, tot roşie. „Te faci frate cu dracul până treci puntea“, zicea bunica, o vorbă căreia abia astăzi îi pricepeam rostul. Tata îşi păstrase serviciul, trecând prin strâmtoarea restructurărilor; el avea carnet de partid. Eu şi tata pe de-o parte, mama şi bunica pe de alta... Din ce tabără făceam parte, a celor buni sau a celor răi? Am cravata mea, sunt pionier!  Însă nu mă mai mândream cu ea. Deloc. Mama s-a dus să pregătească ceva de mâncare, iar tata s-a luat după ea s-o ajute la curăţatul zarzavaturilor şi s-o ţină vorbă, să îşi mai uite supărarea. În camera mea mi-am dat jos uniforma, aruncând-o pe un scaun, fără să îmi pese dacă se vor strica pliurile fustei sau se va șifona cravata ce rămăsese sugrumată în inelul de plastic. Ceremonia de la școală mi-era încă proaspătă în minte, dar fastul ei părea stupid și fără noimă. Tot farmecul pierise, ori poate nu fusese niciodată acolo.

În vacanţa de vară am petrecut două săptămâni de neuitat la Costineşti. Am şters de neuitat; dacă nu mi-aş fi adus aminte, atunci n-aş fi scris nimic. La mare m-am dus împreună cu mama. Pe tata, şeful lui nu l-a lăsat să plece, fiind mult de lucru la contabilitate. August nu era deloc o lună de vârf, iar domnul Rădulescu îi lăsa pe toţi să îşi ia concediu când voiau. De fapt, n-aveam bani ca să plecăm toţi trei. Însă cum era să mărturisesc asta? Unele lucruri pot fi spuse într-o compunere pe care o ascultă tovarăşa şi toată clasa, altele nu. Ce puteam scrie fără probleme? Despre apusuri şi răsărituri de foc, valuri cu creste de spumă ce îţi lingeau gleznele ca nişte căței credincioşi – comparaţia a venit de la sine. Eram mulţumită de felul cum mânuiam cuvintele, fiindcă marea... Marea era magică! Mi se lipeau privirile de ea de când o zăream pe geamul prăfuit al compartimentului, în trenul ce trecuse de Podul de la Cernavodă, lăsând în urmă Dunărea şi prinzând viteză ca să nu întârzie la întâlnirea cu marea. Apoi zăream Lacul Techirghiol, iar inima îmi zvâcnea în piept: gata, am ajuns! Coboram geamul şi aş fi scos capul precum domnul Goe, dacă nu mă izbea un iz de pucioasă şi-apoi vederea dracilor mânjiţi cu nămol din cap până-n picioare. Mă trăgeam înapoi în compartiment, închizând ochii; dar pleoapele nu erau ştergătoare de parbriz şi imaginea stăruia o vreme, la fel ca amintirea unui loc aflat nu departe de Braşov, Băile Perşani. Bunica mergea acolo în fiecare vară, să se trateze de reumatism. O dată mă luase cu ea şi mă lăsasem dusă, neştiind ce mă aşteaptă. Că m-am pomenit înconjurată de ceata demonilor bălăciţi în pucioasă, mai treacă-meargă. Dar când bunica, împinsă de Scaraoţchi şi de bune intenţii, a vrut să mă mânjească cu mâlul urât mirositor, am fugit de parcă voia să toarne pe mine asfalt fierbinte; n-a fost chip să mă convingă de binefacerile nămolului. La Techirghiol, staţia de sud a iadului, trenul oprise doar câteva minute. Noi şi alţi călători am coborât o jumătate de oră mai târziu în gara Costineşti-sat, pe pietrişul ce ţinea loc de peron. Înainte să facem vreun pas, un val de oferte, care de care mai ademenitoare, s-a spart peste capetele noastre. Casă şi masă la preţuri pentru orice buzunar! Rochia mamei n-avea buzunare, așa cum prin portofelul ei nu foşneau prea multe hârtii. – Pensiune cu mic dejun! Mai ieftin nu se poate! La hotel aveţi vedere, la mine lapte şi miere! auzeam din toate părţile. Nu ştiam pe cine să alegem, când o săteancă trupeşă i-a îmbrâncit la o parte pe ceilalți localnici din comitetul de primire. – Haideţi la tuşa Florica! Nu fusese o întrebare; ne-a înhăţat bagajele, ducându-le ca pe nimic, iar noi ne-am luat după ea, abia izbutind să ţinem pasul. În loc de taxiuri, în spatele gării aşteptau șarete, niște căruţe cu două roți. A tuşei Florica era ultima din şir, iar catârul cenuşiu adormise de-a-n picioarelea, cu botul vârât în traista cu ovăz. Viitoarea noastră gazdă a azvârlit valizele în spate, apoi s-a suit pe capră şi a scuturat de hăţuri, să trezească animalul din picoteală. Mama m-a săltat în șareta ce pornise deja, urcându-se repede lângă mine. Satul nu era departe de gară. Dacă n-aveam bagaje am fi putut merge pe jos până la turma caselor cu ziduri din chirpici – un amestec de lut, paie şi bălegar uscat la soare. În loc să fie acoperite cu ţigle, acoperişurile erau din şindrilă şi, mai nou, dintr-o tablă ce ruginise în aerul sărat. Casa tuşei Florica nu părea mai arătoasă decât altele; ba dimpotrivă. Arăta ca o încrucişare între un bordei de pe vremea turcilor şi o colibă pescărească acoperită cu stuf. Se lăsase într-o rână, cu un perete mai strâmb decât turnul din Pisa şi ceilalţi ţinuţi în picioare numai de straturile de var. Camera închiriată nouă era singura cu podeaua din scânduri în loc de pământ. Uşă n-avea, doar o perdea de mărgele ce clincăneau de câte ori treceai pragul. Gazda schimbase aşternuturile, însă nişte pete cafenii nu se dăduseră luate la spălat. – Ploşniţe, ne-a lămurit îndatoritoare. Tot litoralul e plin de ele, până şi hotelurile de lux din Mamaia. Am crezut-o pe cuvânt, ce era să facem? În afară de dormitorul familiei, o bucătărie de vară şi camera de închiriat, pensiunea tuşei Florica avea o verandă umbrită de viţă de vie și, bineînțeles, curtea. Acolo erau fântâna cu scripete, grajdul catârului, un pătul cu porumb din nuiele împletite, coteţul din pari pentru păsările de curte, cuşca câinelui şi o grădină de zarzavat în fundul căreia se pitise veceul. Prin ogradă mișunau orătăniile, găini și rațe. Tot între hotarele ei am făcut cunoștință cu un porc, două capre, un dulău atât de bătrân încât uitase să latre şi un pisoi roșcat ce dormea încolăcit pe prispă. Gospodăria aceea îmi amintea de a bunicii, constatare care m-a împăcat cu situaţia, mai ales după ce motanul Hercule şi-a întrerupt siesta ca să se frece de picioarele mele. Mama nu părea grăbită să despacheteze, când gazda s-a ivit din bucătărie cu un platou de hamsii şi guvizi într-o mână, cu o tigaie de cartofi prăjiţi în alta. Una-două a pus masa pe verandă, iar până ne-am aşezat în jurul ei, sub umbrar, a apărut şi stăpânul casei, întors de la pescuit cu plasa plină. Când a dat cu ochii de oaspeţi, s-a luminat la chip. Puteam să-i stricăm omului bucuria? Şi-apoi, tuşa Florica s-a dovedit o bucătăreasă cum n-avea vreun hotel pe litoral. Ştiucă afumată, creveţi cu usturoi, cremă de macrou, doradă la grătar şi mai ales borş pescăresc ca la ea n-am mai mâncat de-atunci. Nici nu ne-a luat vreun ban în plus faţă de cât ceruse pentru cameră. Gata, rămânem! a fost înţelesul privirii schimbate între mine şi mama după ce am gustat plăcinta dobrogeană abia scoasă din cuptor. Şi-am rămas. Chiar din prima noapte, am fost vizitate de nişte verişoare ale purecilor de care ne-am fi lipsit... A doua zi am scos din valiză ce era mai important: costumele de baie și prosoapele! Marea ne aştepta, răbdătoare, numai pe noi. La capătul drumeagului ce ne scotea din sat, am dat peste un golfuleţ pustiu unde am întins cearşaful, fixându-l pe nisip cu patru bolovani. Plaja era toată a noastră! Mă simţeam ca Robinson Crusoe, naufragiat pe o insulă netrecută pe vreo hartă. La Costineşti-sat, departe de viermuiala din staţiunile de la sud, găseai încă locuri ca acela; sălbatice, neschimbate de la începutul lumii. Nisip fără capace de bere, copaci de care nu erau agăţate difuzoare, un orizont fără geamanduri – fiindcă în ape înotau doar peşti. Puteai să asculţi cât pofteai glasurile mării. Când murmurul valurilor era întrerupt, o făcea un ţipăt de pescăruş, nu un ţânc urlând după îngheţată. Iar dacă rămâneai cu ochii în zarea topită în albastrul Mării Negre, nu te trezea la realitate o minge primită în cap. Aşa cum nu există paradis fără un şarpe, colţul nostru de rai avea nişte neajunsuri; întâi, nisipul nu era fin ca la Mangalia, ci presărat cu scoici ascuţite. Şi? Mergeam în şlapi până la mal, iar mama mă aştepta cu ei în mână când ieşeam din apă. Acolo, altă belea, fundul mării era plin de pietre lunecoase pe care trebuia să păşeşti cu luare-aminte, mai ales dacă nu ştiai să înoţi – ca mine. Scoicile, bolovanii, musculiţele ce invadau uneori văzduhul, ori algele aduse în câte o dimineaţă pe ţărm erau neplăceri mărunte, la fel ca muşcăturile gângăniilor din aşternuturile tuşei Florica. Însă a treia zi de la venirea în Costineşti am stat prea mult la plajă, să luăm tot soarele, cum am făcut seara haz de necaz. Ne înroşiserăm pe umeri şi pe spate, iar de insolaţie nu mai zic, n-am ratat-o nici pe-asta. Mama a cumpărat nişte borcănele cu iaurt de la alimentara din sat şi l-am folosit drept cremă. A doua zi soarele făgăduia o dimineaţă fără nori, când până şi briza îşi ţine răsuflarea, şi o amiază cu apa mării caldă ca într-o piscină. Tentant, nu? Totuşi, am luat greaua decizie: facem pauză la bronzat. Dar unde să ne ducem? În Costineşti nu erau magazine, cinematograf, vreo cofetărie. Parcă nu ne venea să ridicăm degeaba sub tălpi praful de pe uliţe, lătrate de câinii din curţi, dând bineţe în dreapta şi-n stânga babelor ce scoteau capul de după uluci. Tuşa Florica n-avea televizor, nici radio. Nu-mi adusesem vreo carte de citit, iar când am rugat-o pe gazda noastră să îmi împrumute una, mi-a dat o revistă Cinema de-acum un an, din care rupea foi ca să aprindă focul în cuptor... Ograda o explorasem, cu rezultate dezamăgitoare. Câinele era prea bătrân să-i mai ardă de joacă, motanul prea leneş. De când citisem în Amintiri din copilărie despre caprele râioase ale Irinucăi priveam cu suspiciune tot neamul lor. Găinile şi raţele erau de decor, singurul animal interesant din curte fiind porcul. Nu mai văzusem unul care să mănânce peşte – şi nu oricum. Când primea un guvid îl hăpăia într-o clipă, scuipând scheletul întreg. Un spectacol de circ! Prima dată nu mi-a venit să cred. Însă orice noutate se toceşte, aşa cum peştele cel mare al plictiselii îl înghite pe cel mic. Vedeam la orizont o zi pierdută, noroc cu mama care a venit cu ideea salvatoare. Mergem la Constanţa! Nu era departe, un autobuz ne-a lăsat acolo în mai puţin de o oră. Ne-am dus întâi să vedem Cazinoul, cu marea din spatele lui zbârlind creste de valuri. Mama citise în Magazin istoric despre palatul-far și mi-a spus ce îi rămăsese în minte: pe vremuri, oamenii treceau pragul saloanelor aurite ca să îşi încerce norocul la pocher sau la ruletă. Unii intrau bogați şi ieşeau săraci, destui ajungând să îşi tragă un glonț în cap ori să se arunce de pe faleză în prăpastia de ape. – De ce jucau dacă erau deja plini de bani? La asta, n-a ştiut ce să îmi răspundă. Am întors spatele clădirii, acum a ONT-ului, luând-o pe unul dintre bulevardele care duceau spre centru. Când ajungea într-un oraş necunoscut, mama nu se complica cu hărţi sau ghiduri turistice. O lua la întâmplare şi, dacă se rătăcea, oprea un localnic ca să-l întrebe. Unii ştiau ce caută, alţii o îndrumau aiurea, dar tot ajungea în cele din urmă unde voia, iar ocolişurile aveau farmecul lor. Asta dacă nu trebuia să ajungi undeva la oră fixă. Dar cine se grăbeşte în concediu? Aşa c-am rătăcit pe străduţe, am tândălit în faţa câte unei vitrine, iar eu m-am uitat minute bune la un afiş tare frumos. Angelica, marchiza îngerilor, cu Michèle Mercier scria acolo, iar mai jos, interzis sub 14 ani. Filme de-astea puteam să nu văd şi la Braşov! Mai aveam cinci ani până la paisprezece, o veşnicie. Mama îmi auzise gândul, fiindcă mi-a repetat vorbele bunicii. – Cine n-are răbdare, nu ştie ce pierde. Noi însă, găsiserăm ceva: un bazar. Dând colţul unei străzi ne-am pomenit într-un labirint de tarabe unde vânzătorii te îmbiau cu tot ce vrei şi mai ales cu lucruri de care n-aveai neapărată nevoie. Pălării de paie, sandale cu talpa de plută, curele cu ţinte, sacoşe din rafie de purtat pe umăr, fuste înflorate, bluze cu mâneci largi, casete de sidef, brăţări şi coliere din scoici, medalioane cu stele de mare, broşe din corali – toate umpleau tarabele într-un talmeş-balmeş ispititor. Am intrat hotărâte să ne uităm, nu să aruncăm banii, însă până la urmă n-am rezistat tentaţiei. Mama şi-a cumpărat o eşarfă de mătase, iar pentru mine un inel cu camee şi profilul unei fete ce îmi semăna. De la o dugheană am luat nişte prăjituri cum nu mai mâncasem vreodată, baclavale şi sarailii. Se lipeau întâi de cerul gurii, cleioase ca nişte melci ce înotaseră în sirop, apoi lunecau pe gât. Prea multă miere, am decis la prima înghiţitură. A doua mi-a schimbat gândul: dulci, dar bune! Cum ţineau de foame, am sărit peste masa de prânz, continuând să batem străzile pe unde ne purtau paşii. Constanţa era la patru sute de kilometri de Braşov, o noapte de mers cu trenul. Şi totuşi, uitându-mă în vitrinele magazinelor, parcă eram pe strada Republicii. Aceleaşi haine şi pantofi, vase de ceramică şi gablonţuri umpleau rafturile... De-atâta mers mă dureau picioarele şi eram convinsă că ne rătăciserăm de-a binelea, când am zărit cârdul autobuzelor prăfuite din autogară. Mama ne adusese unde trebuia, la fel de pricepută ca o călăuză indiană! Ne-am suit fără să trecem pe la caserie – aveam bilete dus-întors! Patruzeci de minute mai târziu coboram la Costineşti-sat, unde tuşa Florica umpluse masa de sub umbrar cu bunătăţi: creveţi cu sos de roşii, doradă la cuptor şi salată orientală. Am dat gata tot din farfurie şi, a doua zi în zori, eram în golful nostru, gata de bronzat şi bălăcit. La mare timpul trece în zbor, purtat pe aripi de pescăruşi. A venit cea din urmă amiază, când mi-am luat rămas bun de la nisip şi valuri. Îmi părea rău să plec, aş mai fi rămas până la sfârşitul vacanţei. Nu era adevărat, însă învăţasem să nu dezvălui totul într-o compunere. Unele amănunte e bine să fie lăsate pe dinafară. Şi ce era să scriu? Fusese frumos la Costineşti, dar... După atâtea mese cu peşte, îmi creșteau solzi pe spinare. După atâtea băi în mare, sarea îmi intrase până și în porii pielii. De nisip nu mai zic: îmi foşnea în păr, mă acoperea ca o crustă, mi se lipea de nări, îmi scrâşnea între dinţi. Începusem să visez cada de acasă, plină cu apă caldă şi spumă de şampon, nu de valuri. Tata ne-a luat de la gară, iar pe masa din sufragerie ne aştepta un coş plin cu toate fructele verii. Asta era adevărat, aşa fusese. Şi suna ca o încheiere potrivită unei compuneri de zece. Când punea nota, tovarăşa o trecea întâi în catalog. M-a chemat apoi la catedră și n-am aşteptat să îmi zică de două ori. I-am întins carnetul, deschis la pagina care trebuia, dar învăţătoarea l-a răsfoit, rămânând apoi aplecată asupra foilor. Cât îi luau să scrie niște cifre, unu şi zero, plus zece scris cu litere în paranteză? Nu asta trecuse în carnet, ci trei rânduri la rubrica de observaţii, prin care îl chema pe tata la şcoală. Pe el şi nu pe mama ca de obicei... Cât de strâmb călcasem de data asta? Ca să aflu am aşteptat, cu nerăbdare şi nu prea, întâlnirea de vineri seara cu părinţii şcolarilor luaţi în colimator în săptămâna ce tocmai se încheiase. Când s-a întors acasă de pe strada Crişan, tata era negru de supărare. Mi-a cerut compunerea şi a citit-o cu luare-aminte. La sfârşit, se mai înseninase. – N-ai scris despre caprele râioase, ploşniţe şi veceul din fundul grădinii... Mai tunsesem din mărăcinii, urzicile şi buruienile realităţii. Trebuia să le las? – Am scos ce strica poezia mării. – Bine ai făcut! Trebuia să cenzurezi mai mult partea socială. Cu totul. Şi tata mi-a povestit întâlnirea de la şcoală. Tovarăşa monologase îndelung despre specula şi evaziunea fiscală pe care părinţii mei, mai ales mama, le încurajau cu inconştienţă. Cum adică stătuserăm în gazdă? Nu se găseau locuri la hotelurile de pe litoral? Ce educaţie primea copilul cu asemenea atitudine retrogradă? Biletele prin sindicat se dădeau activiştilor sau celor cu pile. În loc să îi spună asta, tata înghiţise morala, promiţând că va îndrepta lucrurile pe făgaşul cel bun. Iar la sfârşit o complimentase pe învăţătoarea noastră pentru vigilenţă şi spirit civic. Îmi şi închipuiam chipul tovarăşei îmblânzindu-se, fără să vadă în niște vorbe chibzuite cu grijă altceva decât sinceră admiraţie. Era mulţumit de cum cosmetizasem asperităţile vieţii, chiar dacă nu destul... Apoi am vorbit despre altele și, dintr-una într-alta, mi-a desluşit diferenţa între o povestire după un fapt petrecut de-adevăratelea și una fantastică, ieșită din mintea autorului. Prima seamănă cu o fotografie, a doua cu un tablou. Într-una spui totul așa cum a fost, de parcă ai scrie într-un caiet gata liniat. În cealaltă inventezi oameni, întâmplări, tot ce vrei. Acolo zăpada poate fi neagră, iar ploaia să se reverse din lacuri în nori. Caprele aveau blana ca mătasea, iar dulăul cel bătrân nu stătea în lanţ, sărea ca o căpriţă şi ne jucam toată ziua în curtea pensiunii de la Casa Sindicatelor. – Puteam să scriu aşa în compunere? Ştiind pe unde mă duce mintea şi cât de departe, tata a clătinat din cap. – Numai atâta vreme cât are logică. Şi nişte legi pe care să le urmezi pas cu pas. Nu pricepeam. De ce să inventez noi reguli, când abia scăpasem de cele vechi? Şi, din senin și pe neașteptate, m-a fulgerat un gând: – Trăim într-o lume fantastică? – Nu. Una absurdă. Un cuvânt pe care nu mi l-a lămurit atunci. A trebuit să îl caut mai târziu în dicţionare.

Învăţătoarea nu lua catalogul la rând decât la prima oră. Numai atunci ne striga pe fiecare şi trebuia să răspundem prezent. Când ne întreba la lecţie răsfoia marele catastif alene, alegând elevii la întâmplare. Cei peste care trecuse răsuflau uşuraţi, dar bucuria le pierea îndată ce tovarăşa Dafina începea să dea foile de-andăratelea. Când şi-a auzit numele, Marius s-a ridicat în picioare, apucând caietul dictando şi deschizându-l cu gestul sigur al unuia care nu se temea să fie ascultat, ba chiar se bucura să i se ofere prilejul. Ce făcuse în vacanţa de vară de după clasa întâi? Multe şi mărunte, cum umbla vorba, însă tema compunerii – cum mi-am petrecut vacanţa – era o întâmplare cu semnificaţie, una singură, ceva de care să merite să îţi aduci aminte peste ani. Excursia la Castelul Bran fusese un asemenea eveniment, care ţi se tolăneşte în balansoarul minţii pentru o lungă siestă. Vizitase castelul împreună cu tatăl său, iar acolo aflase o grămadă de lucruri interesante de la ghidul ce le însoţise grupul – cum de nu se plictisea să le repete de o sută de ori? Turiştii intrau pe poarta castelului cu o idee greşită în cap, însă când ieşeau erau alţi oameni, lămuriţi, cu toţi piticii aliniaţi frumos pe creier. În castelul de pe stânci nu locuise vreodată un vampir. Nici voievodul Vlad Ţepeş nu dăduse pe-acolo, cum credeau naivii. Castelul cățărat pe stânci fusese întâi de lemn, apoi din piatră, ridicat de Cavalerii Teutoni după planurile magistrului Theodorikus. Trecut de la regii maghiari la principii Transilvaniei, castelul a fost naţionalizat şi s-a deschis vizitatorilor în 1956. Scurt și la obiect! Ghidul îi dusese prin muzeul de patru etaje, burduşite cu mobile grele, covoare mâncate de molii, blănuri de urs, tablouri cu portrete ale castelanilor, blazoane, arme şi armuri. Le arătase toate cotloanele – e drept, nu coborâseră în subteranele cu temniţe şi camere de tortură, care nu erau deschise publicului... Nicăieri nu văzuseră nici măcar un liliac-vampir, darămite pe tartorul cel mare, Dracula. Contele transilvan băutor de sânge călduţ din potire de argint era născocirea unui romancier. După ce căutase zadarnic un loc în Anglia pentru castelul său – cele de acolo fiind ticsite de fantome care bântuiau în miez de noapte zornăind din lanțuri și purtându-şi capetele sub braţ – Bram Stoker îl găsise tocmai în Ţara Bârsei. Marius fusese impresionat de pledoaria ghidului, apărător al bunului renume al Valahiei împotriva aberaţiilor dintr-o carte luată drept fapt istoric. Ascultându-l pe Marius, mă apucase visarea. Asta însemna să fii un scriitor celebru? Ca oamenii să creadă născocirile tale mai degrabă decât plicticoasele paragrafe din cronici? Adevărul şi ficţiunea, alergând într-un maraton al timpului. Care dintre ele va câştiga cursa? Marius şi-a umezit degetul, a dat foaia. Ochii îi lunecau pe caiet urmărind cuvinte, rânduri, paragrafe. – Am învăţat multe în ziua aceea. Iar după vizita la castel, tata m-a dus în târgul de artizanat din apropiere unde mi-a cumpărat o insignă cu Vlad Dracul, să o păstrez ca amintire. Cum adică? Nu-i Dracula, dar hai să îi luăm portretul acasă? Bietul ghid îşi răcise gura de pomană, istoria se termina la poarta castelului, de unde începea turismul... Însă compunerea lui Marius avusese de toate, introducere, un cuprins plin de învăţăminte, o încheiere cu tâlc. Era interesantă şi, mai ales, educativă. În loc să îi dea un zece cu felicitări, tovarăşa l-a chemat la catedră. Marius făcuse deja câţiva paşi, când a aţintit un deget spre el. – Cu caietul! S-a întors şi l-a luat – ce era să facă? I l-a întins învăţătoarei, ezitant, de parcă n-ar fi vrut. Nu pricepeam deloc pantomima ce se desfăşura înaintea ochilor mei. Şi nu eram singura. Nimeni nu înţelegea nimic. Cu excepţia tovarăşei Dafina, care a întors caietul cu coperţile spre ea şi, ţinându-l de cotor, l-a răsfoit în aer ca să vedem cu toţii. Caietul era gol! Între coperţi, numai foi albe. N-avea vreo pagină scrisă, jumătate măcar, barem un rând. Marius nu îşi făcuse tema... Ochii îi alergaseră pe câte o foaie după fantome de cuvinte, coborând trepte nevăzute de pe un rând pe altul. Iar scara nu era acolo! Se prefăcuse atât de bine, încât păcălise pe toată lumea. Cum de se prinsese tovarăşa? Experienţa e mama înţelepciunii, spune o vorbă din bătrâni. După atâtea generaţii de şcolari trecuţi prin mâna ei, care de care mai inventivi, învăţătoarea cunoştea destule trucuri, iar Marius nu era nici primul, nici ultimul ce încercase să o aburească. – Minciuna are picioare scurte! O zicală pe care n-o mai auzisem. Mi-am notat-o în cap, unde aveam şi eu un caiet cu foi albe; cuvintele se scriau şi se ştergeau singure acolo, ca să facă loc altora. În timpul scurtei mele digresiuni filosofice, tovarăşa ne ţinuse un discurs despre înşelăciune şi consecinţele ei. Era foc şi pară! Marius se uita în podea, roşu ca racul fiindcă fusese prins şi făcut de ruşine înaintea clasei. Sau poate era o prefăcătorie şi asta, iar în secret se bucura: ne păcălise aproape pe toţi! Tovarăşa nu aprecia ingeniozitatea, nici nu îi ardea de glumă când era vorba de teme pentru acasă. Marius s-a întors în bancă ducând în braţe un patru cât un scaun de mare, ca să se lecuiască pe viitor de libera iniţiativă. Deşi istoria e scrisă de învingători, nu tovarăşa a dictat epilogul întâmplării cu caietul. Povestea s-a răspândit din gură în gură la clasele vecine, Marius căpătând repede o aură de erou. Elevii Şcolii 12 de pe strada Crişan vedeau în el un nou James Dean, rebelul fără cauză al Hollywoodului. Chiar recitată după nişte pagini goale, compunerea cu castelul Bran fusese grozav de bine adusă din condei. Marius avea talent cu carul! După ce am recunoscut-o față de mine însămi, nu-mi rămânea decât să îl admir sau să-l invidiez. Ce să aleg? M-am hotărât pentru calea de mijloc. E cea mai comodă, deşi nu te scoate întotdeauna unde vrei să ajungi. Dar toate drumurile trebuie să ducă undeva, nu?

Eu știam ce făcusem astă vară, dar colegii voiau şi ei să afle, mai ales tovarăşa, căreia îi plăcea să fie la curent cu tot ce mişcă, dacă nu în Ţara Bârsei, măcar în clasa a II-a B a Şcolii 12 de pe strada Crişan. Vacanţa se terminase. Când oare?! Parcă ieri fusese serbarea de sfârşit de an... Iarăşi o luam de la început: ceasul deşteptător, uniforma, statul în bancă cu mâinile la spate, ştersul tablei, cordeluţa şi matricola obligatorii, aceiaşi colegi ce se mai înălţaseră de-un deget, bronzaţi şi guralivi ca și cum n-avuseseră cu cine să schimbe o vorbă la mare, la bunici, ori pe unde umblaseră. Şi învăţătoarea se plictisise fără noi, de abia aştepta să ne pună întrebări, să ne scoată la tablă şi să ne dea teme, iar prima s-a nimerit a fi o compunere, cum mi-am petrecut vacanţa . „A fost frumos. Salutări din Mamaia!“. Asta mergea pe o carte poştală. Noi trebuia să aşternem o poveste, dar nu una de adormit copiii, ci o întâmplare adevărată pe care să o fi trăit în vara aceea. În trei luni, văzusem şi făcusem destule lucruri interesante. Ce să aleg? Până la urmă povestea m-a ales pe mine, aşa cum se întâmplă de obicei. Am muiat deci tocul în călimară şi m-am pus pe scris. „Îmi plac câinii. Şi ei mă plac, fiindcă niciunul nu m-a muşcat vreodată“. Până aici suna bine. Însă orice compoziție literară, chiar de o jumătate de pagină pe un caiet dictando, are introducere, desfăşurare, punct culminant şi deznodământ. Să încep dinainte de viaţa mea de şcolar, cu verile petrecute la Vlădeni, în satul bunicilor? Mai devreme? Cea dintâi întâlnire a mea cu un câine s-a întâmplat când aveam doi ani; nu-mi amintesc cum a fost, dar mama mi-a istorisit-o de-a fir a păr ca să îmi fie învăţătură de minte. Câinii sunt periculoşi! Mai ales cei vagabonzi, cum era Zmeu, spaima străzii Lungi, care muşcase destui trecători înainte să fie luat de hingheri. În vara lui 1960, mama se întâlnise cu o vecină la Valici, în faţa Alimentarei; stând ele de vorbă, m-a scăpat o clipă din ochi. Eu eram cu tricicleta şi dornică de explorare. M-am dat jos din şaua cocoţată pe trei roţi fiindcă văzusem câinele, mare şi costeliv, ivindu-se de după nişte lăzi de gunoi. Până să bage cineva de seamă eram cu mâinile înfipte în blana dulăului, care a suportat stoic să-l trag de urechi. Mama înţepenise, vecina la fel, câinele avea ochi ce păreau roşii în lumina amiezii, eu râdeam şi îmi afundam degetele în ceafa lui miţoasă. Revenindu-şi din şoc, mama s-a năpustit şi m-a luat pe sus, în ciuda protestelor mele, tot mai sonore. Filosofia ei, adusă din satul bunicilor, era de neclintit: oamenii în casă, animalele în grajd sau în coteţ. Când se uita la un patruped, vedea microbi, labe murdare, blană năpârlind pe covoare şi pe parchet, boturi băgate în farfurii. Nici când am mai crescut n-am avut voie cu animale în apartamentul nostru de la etaj. Mă descurcam atunci cum puteam... Mă împrietenisem cu o mâţă ce venea pe acoperiş, mă rugam de doamna Spireanu să mă lase să îi plimb pechinezul, iar o dată făcusem cuib unui porumbel în pivniţă, poveste ce nu se terminase prea bine. Însă câinii rămăseseră preferaţii mei, era întotdeauna unul pe care îl vizitam ades, să îi duc de mâncare şi să mă joc cu el într-o minunată tăvăleală prin iarbă, cum vedeam eu întâlnirile noastre clandestine. Să mă umplu de noroi, pureci şi căpuşe, în viziunea mamei, care vorbea cu proprietarul dulăului să nu mă mai primească şi idila mea se curma abrupt. Din fericire, strada Lungă avea destui câini, trebuia doar să migrez într-o altă curte. Ultima pe care o găsisem era cam departe – tocmai în Postăvarul. Ca să ajungi acolo trebuia să urci întâi în Poiana Braşov, pe un drum cu multe serpentine, prilej cu care am constatat o ciudăţenie: stomacul meu se putea întoarce pe dos, ca o haină cu căptuşeala în afară, lucru foarte neplăcut, mai ales în vacanţă. Ai mei hotărâseră să petrecem o săptămână la munte şi închiriaseră o cameră la cabana ce se numea, evident, Postăvarul , poate din lipsă de imaginaţie sau ca turiştii să nu greşească muntele. Odată scăpată de afurisitele de curbe, mă dădeam jos din autobuz, iar stomacul meu ajuns în gât cobora şi el unde îi era locul. Pe vremea aceea nu existau teleferice în Poiană, se urca cu telegondola, o băncuţă cu două locuri agăţată cu un cârlig de cablul care o trăgea spre pisc. Cu gondola îmi plăcea; n-aveam rău de înălţime, numai de serpentine. Scaunele urcau încet, aveai timp să vezi cum se măreşte muntele, umflându-şi umerii de stânci. Câteodată te legănai deasupra unei râpe, alteori atingeai cu călcâiele vârfurile desişurilor de dedesubt, iar când ajungeai în dreptul unui stâlp simţeai la fel ca atunci când roţile maşinii trec peste un dâmb – însă fără să-ţi scuture măruntaiele. Odată, s-a oprit curentul şi băncuţa în care eram a rămas atârnată peste vârful unui brad, ca o stea în pomul de Crăciun, dar nu m-am speriat. Când, douăzeci de minute mai târziu, a repornit gondola mi-a părut rău. Nu în fiecare zi ai parte de o aventură! Ai mei stăteau prost cu banii în anul acela – la fel ca anul trecut şi cel dinainte. În loc de o vacanţă la mare am ales una ieftină, la munte. În loc de tren, autobuzul spre Poiană. În loc de hotel ori pensiune la Mangalia, Eforie Nord sau Mamaia, o cabană de lemn în Postăvarul, masivul din spatele casei. Braşovul nu era deja la munte? Ba da, dar noi am decis să ne căţărăm mai sus , cu oraşul la picioare şi pădurea în preajmă. Dacă aveam vreun regret după marea cea albastră şi foarte departe, l-am uitat încă din prima zi, când am dat cu ochii de Jianu. Dulăul uriaş, cum nu mai văzusem unul până atunci, a început să dea frenetic din pămătuful cozii, de parcă ne cunoştea de când lumea şi se bucura să ne revadă. Aşa era el, prietenos cu toţi turiştii, dar eu am luat-o la modul personal: câinele mă plăcea, iar sentimentul era reciproc. Al nimănui, Jianu se aciuise la cabană. Cum simţea miros de mâncare se înfiinţa în uşa bucătăriei, apoi făcea turul meselor de pe terasă, aşteptând să îi pice vreun os sau o aripă de pui. De-a doua zi stătea pe lângă noi, dintr-a treia a început să ne însoţească în drumeţii. N-aveam ghid, vreun plan anume, nici nu urmam potecile marcate. În fiecare dimineaţă tata alegea o direcţie la întâmplare, apoi pornea printre copaci urmat de mama şi de mine. Jianu mergea când în spatele nostru, când ne-o lua înainte. Câteodată dispărea şi mă temeam că l-am pierdut, ca să apară dintre ferigi, cu limba de-un cot. La prânz ne opream în câte o poieniţă, unde adunam lemne, apoi tata făcea frigărui din crenguţe; înfigeam în ele bucăţi de carne aduse în rucsac şi hribi adunaţi de pe drum – mama alegea ciupercile bune de cele otrăvitoare, aşa cum ştia să facă focul în pădure. Eu şi Jianu ne pricepeam la un singur lucru, să mâncăm. Împărţeam totul, minus ciupercile care nu erau pe gustul lui. După masă ne odihneam la umbră, noi pe pătură iar Jianu în iarbă, cu botul pe labe şi ochii ca două boabe de chihlimbar ațintiți într-ai mei. Spre seară porneam înapoi. Tata mai greşea drumul sau ocolea înadins ca să ne arate o grotă sau o stâncă mai ciudată, dar până la urmă nimeream unde trebuia, de parcă muntele era şi el rotund, precum Pământul. Pe vremea aceea drumeţii colindau pădurile singuri sau în grupuri, fără să tresară la orice foşnet. Nu ne temeam de urşi – nu atacaseră pe nimeni până acum, de ce ar fi început cu noi? – şi nu vedeam altă primejdie decât să ne rătăcim şi să ajungem la cabană după masa de seară, prea târziu ca să mai prindem papanaşii cu smântână şi dulceaţă de vişine, specialitatea bucătarului. De-asta nu ne-a venit să credem când, într-un luminiş, ne-am pomenit faţă în faţă cu şapte dulăi de stână, care de care mai fioros. Ciobanul, nicăieri. Degeaba am fi ţipat după ajutor, nu erau decât veveriţe prin preajmă. Stâna era dincolo de drumul forestier, unde mioarele păşteau pe tăpşan, iar baciul trăgea la aghioase sub vreun copac, cu clondirul de ţuică alături. Nu ne-ar fi auzit strigătele, iar dacă da, oricum nu şi-ar fi întrerupt siesta. Ciobanii îşi lăsau câinii să flămânzească – ştiam asta din satul bunicii –, iar aceștia se descurcau cum puteau. În loc să păzească turma, ieşiseră la vânătoare de iepuri, pui de căprioară sau, în cazul nostru, turişti. Dulăii veneau spre noi fără grabă; boturile încreţite dezveleau colţi galbeni, blana de pe cefe li se ridicase în gulere ţepoase. Tata a făcut un pas înainte, aşezându-se între noi şi haită, dar şi câinii au lărgit semicercul, să ne ia din flancuri. Atunci am auzit un mârâit gros şi Jianu s-a năpustit de lângă picioarele mele, sărind la beregata şefului haitei. Asta era cea mai bună tactică, dacă învingeai căpetenia duşmană în luptă dreaptă, armata lui trecea de partea ta. Însă câinii nu văzuseră filme de capă şi spadă, nici nu auziseră de samurai sau de codul Bushido. Au tăbărât toţi pe Jianu, de-a valma; o clipă, n-am zărit decât un ghem de blană şi colţi, rostogolindu-se printre trunchiuri. Jianu a muşcat în dreapta şi-n stânga, până ce s-a desprins, s-a scuturat de vrăjmaşi, apoi a țâșnit printre desişuri, cu dulăii de stână suflându-i în ceafă. Am luat-o şi noi în direcţie contrară, repejor, tot aşteptând să auzim în spate lătrături anunţând întoarcerea haitei, însă nu ne urmărea decât vântul. Am ajuns la cabană obosiţi şi speriaţi, dar mai ales cu sufletul greu. N-am scos o vorbă despre cele întâmplate şi nu m-am atins de papanaşi, spre uimirea chelnerului. Tata era amărât, fiindcă iubea animalele la fel ca mine. „A fost un câine de ispravă“, a zis şi mama. Abia atunci, auzind-o vorbind despre Jianu la timpul trecut, m-am frecat la ochi să nu mi se vadă lacrimile. „Se mai întâmplă minuni“, era convingerea bunicii mele, rămasă nestrămutată chiar după necazurile prin care trecuse – deloc puţine sau uşoare. Minunea noastră a fost dintre cele mărunte, nu şi neînsemnate: Jianu s-a întors la noi. Era seara târziu, aproape se întunecase, când l-am văzut urcând scările spre veranda din faţa cabanei. Mergea schiopătând, în trei picioare, cu o labă ţinută în sus, pe care la răstimpuri se oprea să o lingă. Arăta ca vai de lume, muşcat, cu smocuri de blană smulse odată cu pielea, o ureche ferfeniţită şi pete sângerii pe spinare. Dar trăia, se întorsese la noi! L-am îmbrăţişat, atentă să nu îl strâng prea tare. Şi Jianu s-a lăsat pe mâna noastră, mângâiat şi doftoricit. Tata i-a spălat rănile cu ceai de muşeţel, mama le-a uns cu rivanol, eu îl ţineam de cap, să nu îi vină ideea să ne muşte – dar a stat cuminte, ştia că îi vrem binele. În noaptea aceea l-am luat cu noi în cameră şi a dormit pe preşul de lângă uşă, de parcă se simţea dator să ne păzească în continuare, după ce ne salvase de colţii haitei. Am ales păţania verii trecute pentru compunerea de început de an. Pusă în cuvinte, suna aşa: „Jianu nu e câinele meu. Dar aş fi vrut să fie. Jianu este blând și viteaz, nu se teme de lupi ori de urşi. S-a bătut şi cu câinii ciobăneşti. Ei veniseră mulţi, se întărâtau unul pe altul, în timp ce Jianu era unul singur. S-a prefăcut că fuge, iar ei, proştii, s-au luat grămadă după el. Aşa am scăpat să fiu muşcată, dar mai ales de injecţiile antitetanos de după. Îţi mulţumesc, Jianu, prieten drag. Ştiu că şi tu te gândeşti la mine acolo, în Postăvarul.“ Era o poveste frumoasă, care te mişca până la lacrimi. Şi, mai ales, adevărată. Dar fusese prima mea compunere şi încă nu cârmeam prea bine cuvintele. După ce am citit-o în faţa întregii clase a urmat o tăcere lungă, curmată de chicoteli, râsete înăbuşite, apoi hohote de-a dreptul. Cititorii nu reacţionează întotdeauna cum se aşteaptă autorul; a fost o lecţie greu de digerat. Colegii nechezau nestăpânit – toţi se cred critici literari, nu? –, iar tovarăşa a pus paie peste foc. – Mă aşteptam la mai mult din partea ta. Altădată scrie despre un spectacol de teatru, o vizită la muzeu, ceva din care să rămânem cu o lecţie de viaţă. Pe cine interesează prostioare cu câini de cabană ori de stână? Pe nimeni! Şi-aşa m-am ales cu un şapte la română şi cu încă o învăţătură de nepreţuit: ce ţie îţi place, altora nu. În literatură trebuie să mulţumeşti pe toată lumea, cititori, colegi de breaslă. Sau să-i ignori, scriind ce simţi, ce te interesează, fără să îţi pese ce cred ori ce vor alţii de la tine... Povestea despre compunerea mea neinspirată s-a răspândit repede din gură în gură la clasele vecine. Devenisem fetiţa cu câinii , de care râdeau toţi. Când mă vedeau, fetele începeau să chicotească, în timp ce băieţii făceau ca lupul – nu cel din pădure, ci din desenele animate ale lui Disney. Nu m-am panicat, mai trecusem prin asta. În asemenea cazuri, cel mai rău era să te superi. Mare greşeală! Atunci porecla rămânea lipită de tine ca timbrul de scrisoare. Trebuia să te prefaci că nu-ţi pasă, până ce satisfacţia colegilor se ofilea ca o plantă neîndeajuns udată. Dezamăgiţi, cautau altă victimă, mai simţitoare. Era invers ca într-o înfruntare între pistolarii din Vestul Sălbatic. Acolo, cine trage primul câştigă; aici, cine se plictiseşte primul pierde. Și cine credeți că s-a plictisit?

O zi pe săptămână mergeam la Cercul de Mandolină. De ce se numea aşa? Poate fiindcă stăteam pe nişte scaune aşezate în cerc, precum Cavalerii Mesei Rotunde, însă fără nici o masă între noi. În loc de spade aveam mandoline, iar instructorul nostru, un omuleţ cu părul alb şi figura blajină nu te ducea cu gândul la Regele Arthur. Câteodată, când ajungeam mai devreme, prindeam ultimele minute din lecţia elevilor de gimnaziu care interpretau fără să greşească vreo notă romanticul Vals de Calatayud , îndrăcita Sârbă de la Măcin  sau ritmata Dinspre ziuă . Degetele li se mişcau cu atâta iuţeală încât mă aşteptam din clipă-n clipă să pleznească vreo coardă. Nu se întâmpla asta, singurele care loveau aerul erau palmele instructorului, aplaudându-şi învăţăceii. Urmam noi, grupa începătorilor. Ne aşezam pe aceleaşi scaune, în jurul aceluiaşi profesor de muzică – însă asemănările se opreau aici. Noi făceam game, zdrăngănind fiecare după puterile lui. Mandolina avea şase corzi, iar degetele de la o mână apăsau când pe una, când pe alta, în timp ce ciupeam coardele cu pana. Uşor de zis, greu de făcut. Ori mă dureau buricele degetelor, ori strângeam prea tare pana şi o rupeam. Mandolina nu mă asculta, degeaba încercam să o strunesc, mă arunca mereu din spinarea notelor ca o iapă nărăvaşă. „Veţi învăţa repede şi uşor“, ne promisese instructorul, încă o dovadă să nu crezi tot ce auzi. Cursul de mandolină se deprindea fără partituri, după ureche, dar nu orice fel, ci una muzicală. Mie, asta îmi lipsea, deşi urechi aveam, ca toată lumea. În familia noastră nimeni nu cântase vreodată cu vocea sau la vreun instrument. Bunicul din partea mamei scria poezii, dar muzica în cuvinte şi cea cu note nu-s acelaşi lucru! Începeam să mă îngrijorez. Limbile străine nu le prindeam, dovadă aventura nefericită de la Kindergarten, ureche muzicală n-aveam, nici degete îndemânatice în a ciupi coardele. Pe lista lucrurilor care nu îmi plăceau aveam ce scrie: aritmetica, pildele despre lume şi viaţă ale tovarăşei Dafina, colegii de clasă, cu câteva excepţii, iar acum mandolina. Dincolo, pe lista bună, se lăfăia un singur lucru: poveştile, întâi auzite de la tata, iar acum citite. Talentul meu se mărginea la cuvinte. Aşa erau împărţite darurile sorţii, câte unul pentru fiecare. Numai geniile aveau mai multe. Iar unii, deloc. Asta mă consola şi nu prea. Ce fac cu mama? Îşi pusese speranţele în mine. Să o dezamăgesc din nou? Cu grădiniţa germană fusese ideea ei. Acum, nici măcar scuza asta nu o aveam. Eu râvnisem să cânt – la pian, e drept, ca Artemiza. Pianele erau fermecate, îţi alergau degetele singure pe clape, de asta erau atât de scumpe, trebuia să strângi bani trei vieţi ca să cumperi unul, fie şi o pianină, sora lui mai mică. Mandolina luată la mâna a doua de la Consignaţie nu fusese nici ea ieftină, iar acum mama îmi plătea lecţiile. Degeaba, bani aruncaţi! Nu aveam chemare, nu-mi plăcea, nu doream să învăţ. Şi, cum orice lucru pe care nu vrei să îl faci se întoarce ca un bumerang şi te loveşte în moalele capului, ajunsesem să urăsc mandolina. Nu eram singurul antitalent de acolo şi am zdrăngănit care mai de care, în timp ce instructorul asculta cu resemnarea unui martir creştin aruncat în groapa cu tigri. La sfârşit, în loc să îşi astupe urechile, ne-a pus să o luăm de la capăt pe principiul repetiţia e mama succesului . A urmat un vacarm şi mai alandala. Omul suporta cu stoicism, înmulţind în gând cât plătea fiecare părinte cu numărul ucenicilor afoni. A treia oară nu l-au mai ţinut nervii şi ne-a întrerupt, tăind văzduhul cu o sabie nevăzută. Acum parcă semăna puţin cu un rege, când poruncea o decapitare. Aşa nu mai merge , data viitoare nu mai veniţi, tu şi tu , sunteţi la fel de   dotaţi în ale muzicii ca nişte buturugi , am sperat să aud. În loc de asta, ne-a aruncat vorbele obişnuite. – A fost mai bine, dar trebuie să exersaţi în fiecare zi. – Da, aşa vom face! Am promis şi eu, într-un glas cu ceilalţi. Dacă aveam cravata de pionier aş fi jurat pe ea! Cum ajungeam acasă, mandolina îşi lua locul în fundul unui dulap, de unde nu mai vedea lumina zilei până la următoarea lecţie. Am pus instrumentul în husa croită de mama din stofa unui palton vechi, apoi trasă la maşina de cusut Singer. Cercul de Mandolină se ţinea într-o clădire de pe Strada De Mjiloc. Ca să ajung acasă trebuia să trec de intersecţia cu Operetei, ce se numise cândva Bisericii Române şi de cea cu Strada Lungă, unde traversam prin faţa Alimentarei căreia toţi îi ziceau Valici. De Mijloc nu era o stradă ca oricare alta. Prin mijlocul ei, pe fundul pâlniei verzi dintre cele două maluri, curgea un firişor de apă. Pârâul izvora de la Pietrele lui Solomon, de unde pornea la vale, ba şerpuind printre bolovani, ba sărind peste câte un prag în cascade de-o şchioapă, atât de limpede încât puteai număra firele de nisip de pe fund. Aşa intra pârâul în cartierul Şchei, unde dispărea sub pământ. Când ieşea, între Maternitate şi Facultatea de Silvicultură, nu mai era acelaşi râuleţ. Ducea cu el toată scursura canalelor dintr-un întreg cartier, apa adunată din veceuri, căzi, duşuri, chiuvete de bucătărie. Ai fi zis că se băgase singur sub pământ, să scape de mizeriile ce îl murdăreau. Noua albie purta nefericitul pârâu pe aleea numită După Ziduri. Şi ce nume mai potrivit? Umbrită de ziduri coşcovite, având de o parte pădurea a cărei răsuflare proaspătă nu reuşea să acopere izurile de canal şi de cealaltă oraşul – aleea ar fi trebuit să fie plină de îndrăgostiţi, liceeni întorşi de la Şaguna sau mame tinere împingând cărucioare cu copii. În loc de asta locul era mai mult pustiu. Numit întâi Canalul Graft, râului i se zicea altfel după ce se vărsaseră în el latrinele Şcheiului: Spurcata . Înainte de Biblioteca Judeţeană, albia se făcea din nou nevăzută în conductele de sub pământ. Şuvoiul tulbure scotea încă o dată capul chiar în dreptul Alimentarei Valici, unde îşi schimbase porecla în renume, cum ar fi zis George Coşbuc. Mirosea şi arăta a canal. Pentru cei care locuiau pe De Mijloc era o pacoste, pentru trecători un motiv să evite zona, chiar dacă făceau un ocol pe Lungă sau pe Avram Iancu. Pentru şoferi devenise un loc periculos mai ales iarna; din cauza poleiului sau a gheţii, câte o maşină se pomenea în şanţ, cu roţile în sus. Bicicliştii se fereau să se apropie de malurile abrupte, iar stăpânii câinilor îi plimbau în lesa ţinută strâns după ce câteva patrupede se năpustiseră să treacă gârla după o pisică ce îşi lingea tacticos o lăbuţă pe partea cealaltă. Albia nu era adâncă, dar ieşiseră mai murdari decât maidanezii de la groapa de gunoi a oraşului. Canalul de pe strada De Mijloc, ruşinea oraşului vechi, era cu totul altceva pentru noi, copiii. De o parte şi de alta a albiei prin care se târa firicelul de apă mâloasă – pe care ploile îl prefăceau într-un torent vijelios şi spumegător, cu creste albe de la detergentul Dero – malurile atingeau pe alocuri trei metri înălţime; un adevărat canion! Povârnişurile erau acoperite cu ierburi înalte, mărăcini, urzici, păpădii, buruieni cu frunze aspre şi tulpini tăioase. O junglă în care mişunau tot soiul de vietăţi, de la furnici, păianjeni şi perfidele căpuşe, la şobolani blănoşi, cât pisicile. Erau şi şerpi acolo, umbla vorba, deşi nimeni nu-i văzuse, era poate un zvon care să ne ţină departe. De parcă s-ar fi putut! Valea de pe Strada De Mijloc ne provoca să o trecem. Altfel de ce ar fi pus-o cineva acolo? Nici un copil care locuia prin zonă nu scăpa vreo ocazie prielnică. Ne uitam într-o parte şi-n alta a străzii şi, dacă nu se zărea vreun părinte, vecin sau cunoscut care să ne pună beţe în roate, ne pregăteam de traversarea gârlei, însă nu oricum, ci într-un exerciţiu de iuţeală şi precizie la care deveniserăm tot mai versaţi. Întâi, trebuia să cobori povârnişul abrupt cu genunchii îndoiţi, să treci gârla dintr-un salt, apoi să urci panta de dincolo fără să te opreşti, fiindcă atunci îţi pierdeai răsuflarea ori, şi mai rău, echilibrul. Era greu şi-n mijlocul verii, când te încurcai în ierburi ori călcai pe ceva lunecos ce putea fi o crenguţă udă sau o coadă de şobolan. Dar adevărata încercare era primăvara, când Spurcata se umfla ca puhoaiele din Amazon. De iarnă nu mai zic, atunci îngheţa totul: malurile, apa, până şi mirosurile. Nimeni nu se mai încumeta să treacă de pe un mal pe altul. Cursul de instrumente cu coarde se termina la şapte seara, dar umbrele nopţii nu veniseră încă. Micul cârd de mandolinişti a păşit o vreme cuminte de-a lungul malului stâng, apoi întâi unul, apoi mai mulţi au început să treacă gârla. Vreo doi chiar locuiau pe partea cealaltă a străzii şi, ca să ajungă acasă ar fi trebuit să meargă până la Valici, unde să traverseze strada şi să se întoarcă. Un ocol inutil, nu? Noi, ceilalţi, n-aveam un motiv temeinic să purcedem la acţiune, dar nici nu ne trebuia vreunul. O făceam mai ales lângă stâlpul înfipt în buza taluzului cu „Traversatul interzis“. Nu ăsta era rolul interdicţiilor, să fie călcate? O făcusem măcar de zece ori până acum şi, cu fiecare trecere, îmi perfecţionasem tehnica: coborârea cu paşi mici, repezi, genunchii îndoiţi ca la mersul piticului, saltul peste albia tulbure, aterizarea pe malul opus. În clipa în care îl atingeam cu amândouă tălpile, regăsindu-mi echilibrul, deja urcam şi, una-două eram sus, punând piciorul pe caldarâmul de vizavi. Tehnică aveam, de practică nu duceam lipsă. Ce nu luasem în calcul era neprevăzutul şi, mai ales, ghinionul. Cu o noapte înainte plouase. Iarba se zvântase la soare, dar pe dedesupt rămăsese pe undeva o frunză udă şi tocmai pe ea am călcat, numai eu, de parcă pe mine mă alesese, mă aştepta. Restul copiilor şi mandolinele lor trecuseră, erau bine-mersi pe celălalt mal; abia începusem să cobor panta, vitejeşte, când s-a întâmplat. Pământul mi-a fugit de sub tălpi, ca un covor pe care cineva îl trage de sub tine când te aştepţi mai puţin. În loc să cad în fund, m-am dus de-a rostogolul, mandolina mi-a zburat din mână, iar eu m-am pomenit în albia puturoasă. M-am ridicat, cu un prim gând: ce-o să zică mama când o să mă întorc acasă cu rochiţa murdară, apă în pantofi şi puţind a canal? Al doilea glas îmi picura în minte o întrebare la fel de neliniştitoare: văzuse cineva? Pe malul de vizavi, grupa de începători în ale muzicii se îndepărta agale, nimeni nu întorsese capul; măcar în asta soarta ţinea cu mine. Răsuflam uşurată, când un hohot de râs mi s-a vărsat în creştet. Venea de sus, din spate şi m-am răsucit ca muşcată de unul din şerpii pe care nimeni nu-i văzuse, dar toţi jurau că mişună pe acolo. Aplecaţi peste creasta taluzului, Laurenţiu, Gyuri şi Răducu râdeau pe-ntrecutelea. De mine. Fuseseră martori la tumba pe povârniş şi-acum se distrau; mai lipsea să aplaude! Laurenţiu se îndoise de râs, Răducu se ţinea cu mâinile de burtă, iar Gyuri necheza de-a dreptul. Când se oprea unul să ia o gură de aer, ceilalţi hohoteau şi în locul lui. Să îţi vină să intri în pământ de ruşine , iată o vorbă căreia abia acum îi pricepeam înţelesul. Dar mai ales, îmi era ciudă: tocmai ei mă văzuseră! Din toate străzile, aleile şi fundăturile din Braşovul vechi, cum de se nimeriseră acolo, chiar în momentul nefericitei mele cascadorii? După cât de satisfăcuţi hăhăiau, mâine avea să afle toată clasa, ce zic eu, întreaga Școală 12. Mă şi închipuiam trecând cu ochii în podea prin faţa catedrei, aşezându-mă în bancă sub o grindină de priviri batjocoritoare şi cuvinte cu două înţelesuri. „Câinii latră, caravana trece“, zicea bunica, adică vezi-ţi de treabă orice s-ar întâmpla în jur. Le-am întors spatele spectatorilor nedoriţi şi, în loc să sar peste gârlă cum făceam de obicei, am intrat de-a dreptul prin albie. Apa nu îmi trecea de glezne, dar era atât de tulbure încât nu îi vedeam fundul; şi călduţă, ca o supă. Am traversat-o fără grabă, cu fruntea sus, de parcă nu mi-ar fi păsat de nimic şi nu aveam vreo grijă pe lume. În spatele meu hăhăielile se mai domoliseră, ca nişte talazuri ce dăduseră cu capul de stânca indiferenţei; urcam povârnişul, când am aruncat o privire peste umăr. Băieţii o luaseră în josul străzii şi brusc mi s-a făcut lumină sub frunte: se duceau la Cristian, care locuia într-una din casele de pe De Mijloc. Nu mă urmăriseră înadins, căutând un prilej să râdă de mine. Nici nu-mi dăduse vreunul dintre ei brânci – mi-a trecut şi asta prin minte, de ce să nu recunosc? Însă fusese doar o întâmplare. Ceasul rău, pisica neagră. Când e să ai ghinion, atunci ai. Faptul că aveam pe cine să dau vina – pe soartă – nu mă consola cine ştie ce, dar în viaţă trebuie să te mulţumeşti cu ce ai. Pe la mijlocul pantei mi-am recuperat mandolina dintre tufe şi, cu ea în mână, am pornit spre intersecţia de la Valici. Spre deosebire de malurile damnatul pârâu Graft, Strada Lungă era plină de lume. Pantofii mei plescăiau la fiecare pas, ca un câine care lipăie însetat, poate de-asta întorcea câte un trecător capul – mai lipsea să strâmbe din nas. Aşa-mi trebuia dacă veneam din canal ca vidanjorii! Am intrat pe poartă cu inima cât puricele: dacă mă vedea Dragoş? Îmi şi închipuiam hohotul homeric ce ar fi umplut amândouă curţile, izbindu-se de zidul din spatele fabricii în ecouri purtate deasupra Dealului Făgetului. Braşovul întreg o să râdă de mine şi pe bună dreptate! Din fericire n-am întâlnit pe nimeni; parterul era pustiu, scara la fel. Piki nu ieşise pe balcon, altfel m-ar fi lătrat cu siguranţă sau s-ar fi repezit să mă muşte. Dacă nu miroseam ca de obicei nu eram eu... Asta era logica câinească, în creierul cât o nucă al pechinezului lumea fiind împărţită după miros, în prieteni şi străini, adică duşmani. Cheia o aveam la mine şi am descuiat uşa fără zgomot, strecurându-mă în hol. Mai aveam un ultim hop de trecut: părinţii. Mama era în bucătărie, auzeam ciocănitoarea de lemn a tocătorului ce se întrerupea o clipă, apoi începea din nou. Tata se retrăsese în sufragerie, de unde răzbătea câte un foşnet de hârtie ca un oftat. Era încheiere de lună, când îşi aducea de lucru acasă. Mai ţineţi minte registrele de contabilitate cât nişte ceasloave? Planul trebuia îndeplinit şi depăşit, însă cifrele nu ştiau asta şi atunci tata şi ceilalţi contabili trăgeau de ele, să le lungească ori să le scurteze; altfel cum puteau cinci ani să încapă în patru şi jumătate? Lumea celor mari îmi părea cam anapoda, dar asta era problema lor. A mea era să ajung în baie fără să trezesc din somn vreo muscă. Acolo m-am descălţat, spălând fiecare pantof cu periuţa de dinţi – nu a mea, atât ar mai fi lipsit! Mama le păstra pe cele vechi printre ustensilele de curăţenie, alături de săpun, sodă de rufe şi Tix, nelipsite din vreo gospodărie. Am dus pantofii pe balcon la uscat, lăsându-i să şiroiască în curte ca doi ţurţuri apăruţi în mijlocul verii, apoi m-am întors în baie unde lăsasem apa să umple un lighean. Am turnat puţin Dero, am pus ciorapii care s-au scufundat ca doi şoricei ce fuseseră cândva albi, m-am răzgândit şi am turnat jumătate de cutie – cum făcea mama cu rufele foarte  murdare. Existau şi unele pe care le punea la fiert, să se topească murdăria, iar după aia le azvârlea în maşina Alba Lux, unde se învârteau până ameţeau microbii. Dacă m-ar fi văzut cum intrasem pe uşă m-ar fi băgat în maşina de spălat, cu haine cu tot. Aşa am reuşit să fac duş, apoi să mă schimb, înghesuind pantalonii şi bluza în coşul cu rufe murdare. Erau mai jegoase ca de obicei, dar nu cu mult – mi se întâmplase să mă întorc aşa după expediţiile în căutare de nuci pe Dealul Făgetului. Mă îmbrăcasem în hainele de casă şi miroseam ca un şerveţel parfumat, când am băgat de seamă petele de pe husa mandolinei, unele verzi, altele negre: pământ şi iarbă. O să spăl şi husa, asta e. Am scos învelitoarea de stofă și am încremenit: o linie subţire traversa mandolina. O crăpătură! Undeva sub buruieni fusese ascunsă o parşivă de piatră, un bolovan ascuţit ca un clonţ de vultur. Lemnul curbat şi subţire se fisurase dintr-o margine în alta. Era un dezastru! Nu oi fi avut eu ureche muzicală, dar ceva totuşi învăţasem: un instrument cu cutia de rezonanţă spartă nu mai e bun de nimic. De ciudă, mi-au dat lacrimile. Nu-mi păsa atât c-o să mă certe mama – o să ţipe la mine, dar o să-i treacă, nu rămânea niciodată supărată mai mult de o zi-două –, ori de banii duşi pe gârlă. Îmi părea rău după ea, sărmana mandolină. Voisem să scap de lecţiile nesuferite şi, iată, îmi reuşise, dorinţa secretă mi se împlinise. Şi-n loc să mă bucur, îmi venea să plâng tot mai tare. „Nu preţuieşti cu adevărat un lucru decât după ce l-ai pierdut“, spunea bunica. Ea pierduse destule în viaţa ei: un frate plecat în America, pământul luat cu japca de CAP şi, mai ales, pe bunicul. Eu nici nu-l cunoscusem, îl ştiam din povestite şi din scrisorile păstrate într-un cufăr cu amintiri. Biata mandolină! Am dus-o în camera mea, ţinând-o cu grijă de parcă era gata să se prefacă în pulbere la orice atingere. Însă era deja fărâmată. Nu se putea lipi cu pelicanol, ori cu scotch. Sunetul corzilor nu o să mai fie niciodată melodios, ci unul fals, chinuit, chiar în mâinile cuiva care ştia să cânte­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­. Mandolina era moartă. M-am aşezat pe un scaun, cu ea în braţe, lăsându-mă să lunec într-o durere tăcută, mai rea decât lacrimile. Aşa ne-a găsit tata: pe mine, mandolina, părerea de rău şi vinovăţia înghesuite pe acelaşi scaun. N-a zis nimic, se uita la mine, dar tăcerea lui îmi bătea la uşa minţii cu o mie de ciocănituri-întrebări. Ce te doare? Ce-i cu tine? Ce-ai   păţit? Şi i-am spus totul, de la început, din ziua când eu şi mama intraserăm într-o casă de pe strada Maior Cranţa, despre o pianină miraculoasă, nişte fursecuri cu ciocolată şi cum nepoata gazdei noastre, sosită pe neasteptate acasă, s-a dovedit a fi Artemiza, colega mea de clasă. Amestecasem puţin ordinea întâmplărilor, dar tata a prins esenţialul – întotdeauna înţelegea ce voiam să zic, uneori mai repede decât mine. – Şi te-ai gândit să cânţi Für Elise  la mandolină? Ideea părea să îl amuze, dar mie nu îmi ardea de glumă. – Un pian e scump. Ştiu. Părinţii mei vorbeau mereu despre bani, era primul gând cu care se sculau dimineaţa şi ultimul înainte de culcare. Aşa era viaţa de adult? Dacă mă gândeam serios la asta, parcă nu m-aş fi grăbit să cresc. Totuşi, ideea cu pianul nu îmi ieşise cu totul din minte. Poate la o pianină aş fi reuşit să cânt până la urmă, chiar fără ureche muzicală. Tata mi-a scufundat ultima iluzie ca pe o barcă găurită. – La pian, ţambal sau vioară, tot muzică e. Unii o compun, alţii o cântă la instrumente, mulţi numai o ascultă, sunt melomani. Nu trebuie să le poţi face pe toate. Dar nici să dai de pământ cu mandolina. Mi-au ţâşnit iarăşi lacrimile; a început să îmi curgă şi nasul – cele două porneau de fiecare dată împreună, de parcă erau perechi pe viaţă. Tot ca de obicei, n-aveam batistă şi tata mi-a dat-o pe a lui; păstra mereu una curată în buzunar, pentru orice eventualitate. Nu c-aş fi fost un copil plângăcios! Mi se întâmpla rar, dar bine – cum a fost la Bambi, când am plâns jumătate din film. – A fost un accident, am zis. Unul epocal. Abia învăţasem cuvântul, nu eram foarte sigură ce înseamnă, dar îmi plăcea cum sună. Tatei nu îi părea lămuritor şi a trebuit să îi povestesc păţania cu trecerea gârlei, până în clipa când băgasem de seamă crăpătura mandolinei. – De câte ori ai trecut gârla? Tata uitase de mandolină. Puteai să te loveşti, să-ţi rupi ceva , spunea privirea lui, tot mai înegurată. – De două... zece ori. Nu era momentul să fiu modestă, iar tata avea un detector de minciuni în cap când era vorba despre mine. – A fost ultima dată! Atât a spus şi am ştiut amândoi că o să las Spurcata  să curgă liniştită de acum încolo. – Şi mandolina? Întrebarea părea un scâncet. Mama o să ia foc, ştiam, dar nu de asta îmi era cel mai frică. Dacă o să-mi cumpere alta? O să creadă că sufăr după cea veche... Mai bine să îi spun adevărul golţ-goluţ: Te-am pus să arunci banii pe fereastră. Muzica nu-i de mine, mi-am dorit   să fiu ca Artemiza, aşa, fără să mişc un deget . Cum ar fi sunat? Noroc cu tata, care avea soluţii pentru toate. – La vârsta ta pasiunile vin şi pleacă, sunt ca păsările călătoare. Până când unele se aşează şi îşi fac cuib. Mama o să înţeleagă. În traducere liberă: tata va lua asupra lui vina, mama o să ţipe la el reproşându-i că încuraja lenea, delăsarea, nimic nu se face fără efort, dacă abandonam la primul obstacol, ce o să fac mai târziu în viaţă? Lucrurile se cer duse până la capăt, credea ea. Dar unele n-ar trebui începute. Tata nu îi va spune asta, nici că în copilul lor nu erau toate talentele din lume. Mamele nu vor să audă aşa ceva. Din fericire lumea e bine rânduită, în ea mai există şi taţi.

“A gallery tour?” The old custodian of the museum opened the doors of the halls for me, letting me walk unhindered through Aladdin’s Cave. For I was truly in a cave of treasure s : paintings, sculptures, statuettes, amphorae, frescoes, tapestries, cups, clocks, and coins – in apparent disorder, graded in such a way that the eye could encompass them all and discern them one by one, detail after detail. Rarities, unique pieces, works of art that deserved their pedestal were collected here, made of gold, silver, bronze, marble, and amethyst. They all looked like an ordered chaos, a mixture of materials, shapes, colors, and styles. And they were all like shards of glass reassembling the stained glass window of history. I walked through the halls of Greek and Roman civilization, through the medieval hall, the renaissance hall and the last one, the one with the transparent showcases holding the dormant relics of two world wars: bayonets, rifles, machine guns, grenades, and mines. Once, they had caused death and destruction. Now they only radiated the dull shine of iron, the obsolescence of inventions overtaken by other, more terrible ones. They looked like black and white photos, benign and inert. Only the black revolver sitting on a mahogany stand was different. There was something grim, lethal and menacing about that weapon. Look at whatever you like, but don’t touch anything , the custodian had told me . I passed my palm across the smooth, brown barrel  and then took it in my hand. I did not expect it to be so heavy, and I had nearly dropped it. I had clenched my fingers around the grip , when a drop fell on my eyelid, rolling over my cheek, and on my lips. It was a tear? It wasn’t salty. It had a taste of…water? ...The rain was light and incessant, one of those calm, continuous overflows, with no lightning or thunder, and hardly any wind, nothing spectacular, not a storm, but a deluge. I didn’t remember how, or when it started − a month ago, two, or three? All I knew was since then, it had never ceased . My men and I breathed water, not air. I? Within the cracked mirror, I saw the reflection of a man looking back at me. The half-shaved face, his eyes, the blade of the razor – all appeared grey under the torrential downpour. Then, the edge of the razor blade caught on a few stray hairs left a stain of color. And it wasn’t the only one. Red octopuses clung to the uniforms of the wounded, sometimes covering their faces. And the trenches were filled with the dead. All of them lay where they had fallen, some with their eyes open, still clutching their rifles, others crucified on their backs or ripped apart by shrapnel. Among them, a few soldiers slept, just as grey and still. At the parapets, the sentinels kept their watch in surreal silence, deepened by the monotonous dripping of the rain. They rotated the periscopes or pulled the tarps from the machine guns in an expectation full of fear.            A whistl e and  an apocalyptic rumbl e  left us − him, me? − stunned, with the eardrums vibrating painfully. A not too distant explosion splattered me with mud, blood, scraps of brain, and entrails. After that, all hell broke loose. The shells were passing over us and some landed in our trenches sharing death. The shrapnel flew about like swarms of wasps and there was nowhere to run, nowhere to hide. It was life or death for us, and fate indifferently chose one of them. Howls, moans, curses,  and swearing covered the noise of the rain. Then the uproar and madness stopped as unexpectedly as they had started. Through the curtains of water and smoke, I saw some silhouettes limping towards us, after they had struggled to break free from the barbed wire. “We had maintained our position,” as our general, sheltered in his concrete bunker would have said. After an artillery barrage, the silence seemed deeper, the air felt thinner, even the rain sounded different.   We were alive and we had been given a respite. But the gods are jealous of people’s happiness, and they decided we had been lazy enough in the warm, soft mud. The time had come for a counter-offens ive  − five hundred meters under the fire of German machine guns. A stroll that was sure to reinvigorate our morale and raise our spirit ,  as high as they could ever go. I gave the order to attack and I was the first to climb the ladder. The steps were slippery from rain and blood, but I didn’t stop, I didn’t look over my shoulder. My men were following me, just as always, leaving the dying to guard the trenches and the dead to patiently awaiting our return. If not ,  we will see each other on the other side . A bullet passed by my temple and I threw myself into the mud. In an instant I was on my feet again, racing through the steel wasps. The machine guns rattled, thinning us without slowing us down. But can anyone run faster than death? Again I fell on my stomach in the blood-soaked mud. I was getting up, dazed, when I heard the rumble of the engines. It came from above, from the sky sifting liquid ash. I could hear planes, coming closer. Were they ours or theirs? “What are you doing? Put it back!” The old man’s voice restored the tapestry of reality: the stuccoed ceiling, the paneling, and glass display cases. But the fear stayed. The rain had soaked me, I had sunk into the mud, bullets were whistling past my ears. I was there!  A piece of metal   had memories? It will pass, take a deep breath, get a grip of yourself, is over!  That’s what I was telling myself, over and over, litany meant to get me out of the paralysis of the mind, of the body, and to separate the nightmare from reality. I knew what had happened with the revolver – I had read  it! It wasn’t the first time when I touched an object and, instead of feeling it only smooth or rough, I suddenly recalled what those who had lent to it more than the warmth of their hand had felt. Some objects will absorb  images, sounds, and emotions. It ’ s an energetic imprint, kept for seconds or millennia. Hate, love, and terror before death, are the most enduring feelings. And reliving them can be overwhelming.             The custodian took the gun from my hands, carefully putting it back. I was shaking, and the old man touched my shoulders transmitting to me a sense of calm, but also a warning − we weren’t alone anymore. I immediately recognized the face of the man who was unhurriedly approaching us. It was him ! My knees felt like wet noodles and the custodian supported me, whispering to me, with an apologetic smile for the stranger. “Things are in showcases for a reason, Kayla. Did you forget?” He was mad at me and worried. Somehow, I managed to stand upright. “What­... …was that? ” I wanted to articulate, but all that came out was a choked whisper. The stranger gave me a short reply. “It was a Webley and Scott MK 6 revolver, caliber 0.455.”          The features, that voice − he was shaved all oer his face this time, and his hair had grown in long, copper locks. What was he, a hippie doppelgänger ? Where were you a hundred years ago? Before I could ask him, the old custodian stepped between us. “Keeghan Thorson is one of the most generous donors of the museum. The revolver belonged to his great-grandfather, an officer on the Western Front. He fought at Vimy Ridge and at Passchendaele.” My knowledge of history was rather vague, but some facts stirred in my mind. “Passchendaele?  W asn’t it conquered by Canadians in November of 1917?” “Yes, after dozens of attacks, retreats , and bombings, and three months of constant rain.” The man didn’t even address me directly. Was he talking as if he remembered?            And again I heard the custodian’s voice, as if far away.             “Mister Thorson comes from a family of career officers. They fought in the Great War, in the Second, in Korea and Vietnam.”             “After the Great War they chose to go into aviation,” said the man with coppery hair. “There is no mud in the sky. And if you die, it’s a death some might call beautiful.”            He said the Great War , not the First . That was the name that was given to it only by those who had witnessed the event.  It was just an expression or he had something to hide?          I was starting to see secret societies, cabals, and conspiracies everywhere – was this a new leap in paranoia from my part? Keeghan was just an attractive and fascinating man, who was treating me like I didn’t exist. He had only looked at me in passing, with disconcerting disinterest. Maybe I wasn’t his type, or he could only care about his own person. Was he selfish, egocentric, infatuated, narcissist, or misogynist? Sometimes appearances can be deceiving, and sometimes not. Was he an immortal soldier passing through the wars of the world, a whim of the genetic code, repeating the same face, like an indigo copy, from grandfather to son and then grandson? Some enigmas are meant to remain unsolved, but this was not one of them. It was enough to ask the right question, and that’s exactly what I did.           “At Passchendaele, on the day of the last attack,   whose planes arrived first?”          He had an almost imperceptible hesitation before answering.          “Those of the Germans.”          Then he turned his back on us, striding away.

Cine n-ar fi vrut să fie prietenă cu Draga? În pauze, fetele i se grămădeau împrejur, ca albinuţele în jurul reginei-mamă. Trântorii, băieţii adică, dădeau şi ei târcoale, prefăcându-se dezinteresaţi. Câteodată reuşeau, mai ales în zilele când Draga aducea la şcoală, spre a fi pipăite şi râvnite, lucruri de-ale fetelor: păpuşi care dădeau ochii peste cap, zicând „ma-ma!“, sticluţe de parfum cât un degetar, funde ca nişte aripi de fluture, agrafe cu sclipici, medalioane ascunzând o balerină cât o buburuză, brăţări care îşi schimbau culoarea după lumina zilei, inele cu pietre ce străluceau numai la întuneric. Şi multe alte minunăţii! Colegele mele le devorau din priviri, apoi şi le treceau una alteia, din mână în mână, până când se întorceau în palma stăpânei lor, apoi în gentuţa pe care aceasta o purta pe umăr în locul ghiozdanului, abatere trecută cu vederea de tovarăşa, deşi altfel avea ochi de şoim când era vorba de regulamentele şcolare. Eram douăzeci şi cinci de băieţi şi fete în clasa întâia B a Şcolii Generale 12 de pe Strada Crişan – toţi copii din Braşovul vechi şi toţi egali; de-asta purtam uniforme, nu? Dar, aşa cum se întâmplă de obicei, unii erau mai egali decât alţii. De pildă, Draga. Avea rochiţa pepită, cu şorţuleţ deasupra, a şcolăriţelor urbei, însă ale ei erau dintr-un material moale şi lucios ca mătasea, ce nu se şifona, nici nu trebuia apretat sau călcat. Cât priveşte încălţările, venea mereu cu o altă pereche: pantofi de lac, balerini, botine, cizmuliţe supraelastice mulate până sub genunchi, adidaşi în loc de tenişii autohtoni. Adriana, colega ei de bancă, o întâlnise în oraş, pe Republicii, într-o zi când nu era şcoală şi, de câte ori povestea ce şi cum, mai adăuga un amănunt ţâşnind ca un păstrăv din apele acelei amintiri de neuitat. Draga coborâse dintr-o maşină – un băiat ar fi ştiu ce marcă, câţi cai putere se ascundeau sub capotă –, însă Adriana remarcase în treacăt automobilul, mare şi negru, cu ochii la şcolăriţa care purta un pulover de caşmir, eşarfă aurie, ochelari de soare şi nişte pantaloni nemaipomeniţi, cărora li se zicea blugi. Puţini aveau aşa ceva în întreg Braşovul! Draga nu era însă orişicine. Tatăl ei lucra în Bucureşti, la o ambasadă, de-asta era mai mult plecat. Şi tata se ducea în delegaţii, la Reghin, la Sighişoara, o dată până la Oradea. Însă nu despre asta era vorba, m-am lămurit repede. Al Dragăi era trimis dincolo . Unde, pe Lună? Nu chiar, deşi pentru noi ceilalţi, muritorii de rând, rămânea un loc la fel de inaccesibil. Însă fiecare putea, dacă nu să ajungă acolo, măcar să şi-l închipuie pe cât îl ducea mintea. Pentru colegii mei, Vestul – nu sălbatic, pe ăsta îl ştiam bine din romanele lui Karl May – era un bulevard larg, mărginit de vitrine până la cer, pline cu ce vrei şi ce nu te aştepţi: haine, pantofi, jucării atât de frumos ambalate încât îţi luau ochii. Şi-n toate palatele de cleştar ale magazinelor trebuia să intri cu buzunarele doldura de mărci, franci, sau lire, fiindcă leii noştri n-aveau căutare. Pe Draga o aducea la şcoală o femeie blondă, a cărei ţinută marţială îmi amintea de Fraülein Klara, educatoarea de la grădiniţa germană. Era mama ei? Când una dintre fete a avut nefericita idee să o întrebe, Draga a şters-o de pe lista favoritelor. „E Inga, menajera. Mama nu se ridică din pat înainte de zece“, a binevoit să o lumineze. Casnică? Nu mi se părea remarcabil, însă Draga avea mai multă admiraţie pentru mama ei, care nu făcea nimic, decât pentru tatăl ce venea mereu cu sacul de cadouri, de parcă pentru familia lor venea Crăciunul în fiecare lună. Câteva mărunţişuri  ajungeau şi la tovarăşa, de-asta Draga avea note mari, deşi nu se omora cu învăţatul. De câtă carte aveai nevoie ca să ajungi soţia cuiva ? Îţi trebuia doar origine sănătoasă, scara pe care tatăl ei se căţărase până la funcţia de secretar de ambasadă. Mie asta nu îmi spunea mare lucru, erau destui secretari pe vremea aceea, de la cei din organizaţia de locatari, până la Primul, cel din tabloul de deasupra tablei. În fiecare dimineaţă Draga îşi făcea apariţia în uniforma ei specială, încălţată după cum era moda la Viena şi ţinând pe umăr geanta de care se lipeau imediat toate privirile. În prima pauză fetele o flancau, ca doamnele de onoare pe regina Angliei; aşa ieşeau în curte, unde deschidea cuferaşul cu surprize. Ce le adusese de astă dată? Fetele băteau din palme, încântate, dar nici băieţii nu se puteau ţine departe când vedeau maşinuţe ce încăpeau în palmă, sticle de pepsi în miniatură, brelocuri muzicale pentru chei, lunete-caleidoscop, statuete cu eroi de benzi desenate, până şi o nucă de cocos adevărată! Nu mă omoram după păpuşi, nici după funde de pus în păr ori zdrăngănele de atârnat la încheietura mâinii. Totuşi, unele lucruri scoase din turbinca miraculoasă mă atrăgeau ca un magnet. Cum a fost o pisică de pluş, cu ochi din smalţ verde şi mustăţi din fire de nailon. Mă dusesem şi eu să mă uit, vrând-nevrând, însă Draga a băgat-o repede înapoi, cu gestul de uitaţi-vă, dar nu atingeţi ! După asta am ocolit grămezile de umeri şi capete în care fata ambasadorului dispărea uneori cu totul. Asemeni planetelor rătăcitoare prin spaţiu, noi două nu ne prea intersectam. Până când, tot una dintre legile universului, întâmplarea, ne-a adus împreună – de serviciu pe clasă, în aceeaşi zi. Nu aveam multe de făcut: să schimbăm apa din vaza cu flori de pe catedră, să golim coşurile de gunoi la sfârşitul orelor şi să ştergem tabla în fiecare pauză. Se nimerise să fie într-o marţi, ziua cu trei ceasuri rele . Însă în marţea aceea erau patru: română, aritmetică, geometrie şi muzică! La prima, în loc să citească mult şi să scrie mai puţin, învăţătoarea a acoperit tabla cu litere mari şi mici, plus semnele de punctuaţie. La sfârşit, cum nu avea loc să termine o frază, a înşirat ultimele cuvinte pe verticală, ca un şarpe ce suna din clopoţeii cozii. Dacă nu s-ar fi auzit celălalt clopoţel, din prea multă râvnă ar fi umplut şi peretele! M-am uitat cu jale împrejur. Tovarăşa era deja în cancelarie, colegii în curte, la joacă. Rămăseserăm singure în clasă, eu şi tabla. Draga dădusese bir cu fugiţii, ori poate mă lăsase pe mine prima, fiind înaintea ei la catalog. Unde-i lege nu-i tocmeală , mi-am zis, resemnată. M-am dus cu buretele la toaleta fetelor, unde l-am udat şi l-am stors, dar tot am lăsat în urmă picuri pe coridor, în loc de fărimituri de pâine ca în basmul cu Hansel şi Gretel. Am şters tabla de la stânga la dreapta, apoi de sus în jos şi încă o dată pe orizontală, să nu rămână ştraifuri – operaţie laborioasă, întreruptă de încă două drumuri la chiuvetă. Rezultatul semăna cu oglinda unei ape sub razele Lunii. Un lac pătrat? În fine, arăta ca o treabă bine făcută şi m-am oprit să-mi admir opera. Nu eram singura. Draga se uita şi ea – de la mine din bancă. Când se întorsese din pauză? Înainte să mă lămuresc au intrat peste noi sunetele clopoţelului, apoi colegii; mai puţin însufleţiţi decât la ieşire, aduşi de valul sunetelor, flux şi reflux. Următoarea oră era de aritmetică. Şi iarăşi tovarăşa a umplut tabla, de data asta cu cifre. La răstimpuri întreba pe cineva din clasă de rezultatul unei scăderi sau împărţiri, trecând răspunsul când cu albastru, când cu roşu, după cum fusese corect sau greşit. Tabla devenise un tricolor, cu alb în loc de galben – mai rău ca la română, dar nu-mi păsa. Era rândul Dragăi, ea alesese să fie a doua. Cum îţi aşterni, aşa dormi.   Sentimentul datoriei împlinite îmi făcuse poftă de mâncare şi, îndată ce a sunat de pauză am început să scotocesc prin ghiozdan după pacheţelul pus de mama. Am dat de sandviş pe pipăite, însă lângă el era ceva, rotund, alunecos, ca... un borcan? Unul cum nu mai văzusem, cu capac strălucitor şi etichetă neagră: „Smoked Mussels in oil vilsund blue“, scria cu litere aurii. Adică? Mă uitam ca pisica-n calendar  la frumuseţea de borcan. I-ar fi stat bine şi într-o vitrină cu bibelouri, darămite pe un raft în cămară. Ambalajele de dincolo  arătau atât de grozav încât românii nu se îndurau să le desfacă şi să se înfrupte din ce era înăuntru. Le păstrau cu lunile sau cu anii. Mâncarea se strica, dar borcanul ori conserva deveniseră între timp obiecte de artă, găsindu-şi locul între ciobăniţa fără oi  şi pescarul cu undiţă . Eram încă pierdută în admiraţie, când Claudiu mi-a luat borcănaşul din mână. Îl apucase uşurel, cu două degete, cum făcea cu partea lui din sandvişul pe care îl împărţeam în pauza mare. S-a uitat la bănuţii ce înotau într-o zeamă verzuie. – Ce-or fi? Am ridicat din umeri, preocupată de întrebări mai presante. Cine şi de ce? La prima era uşor de răspuns: Draga. De-asta se aşezase în banca mea, să-mi pună în ghiozdan borcanul. Nu eram prietene, nici pe departe. Ce o apucase să îmi facă un dar neaşteptat? Şi, brusc, am priceput. Mă simţeam ca un telefon public ce tocmai înghiţise o fisă, iar acum îmi venea tonul. Mă plătise să şterg tabla în locul ei! Să mă duc în curte, să-i arunc cadoul  în braţe în văzul tuturor, împachetat în vorbe usturătoare, pe care să le ţină minte? Să i-l las pe bancă, fără tevatură? Înainte să mă hotărăsc, Claudiu a rupt sigiliul şi a deşurubat capacul, băgându-şi nasul înăuntru. – Miroase a nămol, s-a strâmbat. Ceea ce nu l-a oprit să vâre mâna în zeamă, scoţând unul dintre bănuţii de bronz. Arăta cleios de-a dreptul, dar n-a stat pe gânduri. L-a pus pe limbă, apoi l-a înghiţit. Cum tot nu se lămurise, a mai luat un bănuţ, mestecându-l încet de data asta. Eram supărată pe el, îngrozită de ce făcea şi în acelaşi timp curioasă; un tort de sentimente împărţit în trei. Am ales felia curiozităţii. – Ce gust are? – Pipotă de pui, a răspuns fără să ezite. Pipote puse la murat? Asta chiar n-avea nicio noimă. N-am apucat să dau glas îndoielii. Claudiu îmi întindea borcanul şi – ce era să fac? – am luat un bănuţ coclit. Semăna la gust cu ce zisese. Nu era rău deloc! Împreună am terminat repede mita de la Draga, iar la sfârşit ne lingeam degetele şi am mai fi vrut. Claudiu a ascuns borcanul în jumătatea mea de pupitru şi s-a grăbit în curte, să prindă ceva din pauză. Curând avea să sune clopoţelul, şcolarii se vor întoarce în clase, tovarăşa va reveni din Cancelarie cu forţe proaspete. Iar tabla? Alb-roşie-albastră, cum rămăsese de la aritmetică. Borcănaşul era gol, complicele meu zburda pe-afară fără să îl mustre conştiinţa, Draga juca şotron, mulţumită de cât de bine se aranjau toate pe lume. Aveam de ales? Am repetat exerciţiul cu buretele şi chiuveta, dus-întors, de data asta mai repejor, fuga pe coridor cu ceasul mânându-mă din urmă, tic-tac! Răsuflam ca un hamster ce alergase într-o roată, dând cu vrednicie din picioare, fără să ajungă undeva. Am şters ultimele urme de cretă şi m-am aşezat în bancă chiar când tovarăşa intra cu catalogul sub braţ şi radarele ochilor scotocind împrejur. Era totul în regulă? Era: tabla lună, clasa smirnă, până şi praful se aşternea lin în razele de soare strecurate prin ferestre. Urma ora de geometrie. Învăţătoarea dădea din gură şi din mână – cum le putea face pe amândouă? – umplând fără milă tabla ce n-a rămas prea multă vreme neagră şi curată. Copiam şi eu în caiet, conştiincioasă, în timp ce tot felul de gânduri veneau să mi se aşeze pe nisipul minţii, exact ca valurile de semne rămase în urma cretei. Ce-ar fi fost să avem tăbliţe de lemn sau de lut, precum scribii din Egipt, să ştergem, să scriem, iarăşi să ştergem... Un coşmar! Nu şi pentru Draga, căreia părinţii i-ar fi luat o tăbliţă care se curăţa singură. Tovarăşa desena cu sârg triunghiuri şi pătrate, eu copiam mecanic – deşi pe atunci nu ştiam ce înseamnă asta. Mâinile mele mergeau pe un drum, capul meu pe un altul, de parcă se certaseră şi se despărţiseră la o răscruce. M-am pomenit cu gândul la Vacanţa Mare, la satul bunicii; singurele figuri geometrice de acolo erau cercurile ce încreţeau apa iazului când aruncam câte o piatră, apoi şi pe acelea le ştergea buretele apei. Puteam lenevi toată ziua pe luncă, până când auzeam clopoţeii de la gâtul bivoliţelor întoarse de la păşune... Alt sunet, mai puţin bucolic, m-a făcut să tresar. Eram la şcoală şi de serviciu. Hai, la şters tabla, doar venise rândul meu! Am pus mâna pe burete, voiniceşte, când ceva, ca o apăsare pe umăr, m-a oprit; mâna unui gând venit din senin. Nu eu trebuia să mă apuc de treabă, ci fata secretarului-ambasador. Eram atât de pornită – pe ea, pe Claudiu, dar mai ales pe mine, care mă simţeam cu musca pe căciulă  – încât i-am tăiat calea. Draga, ce n-apucase să migreze spre ţinuturile verzi ale pauzei, a înţepenit locului. Însă n-a întins mâna după obiectul muncii, ba chiar şi le-a dus pe amândouă la spate. Nici o problemă! I l-am pus pe bancă, aşa cum era, şiroind de laptele cretei. – E rândul tău! am anunţat-o, să fie totul limpede. Nu era. Draga s-a uitat la burete ca la un cartof fierbinte, abia scos din cuptor, apoi şi-a aţintit ochii într-ai mei. Erau căprui, plini de uimire. – Nu-ţi plac scoicile? Asta mâncaserăm? Am pus revelaţia deoparte, să o împart mai târziu cu Claudiu, aşa cum împărţisem bănuţii din borcan. Scoicile au gust de cauciuc. Sunt sătulă de ele, acasă mâncăm în fiecare zi.  Ce răspuns să aleg? – Scoicile sunt una, bureţii alta. De tablă, nu de mare!  Încercam să pun lucrurile la punct, încurcându-le şi mai mult, când m-a străfulgerat o înţelegere târzie. Draga nu pricepea care era problema. Acasă la ei, maică-sa îşi plătea menajera, taică-su şoferul. Nu aşa mergeau lucrurile în lume? La rândul meu, parcă o vedeam pentru întâia oară; fără hainele şi pantofii de firmă, fără pieptănătura nu-ştiu-cum, n-ar fi ieşit cu nimic în evidenţă. Era o fată obişnuită, cu păr castaniu, tunsă precum Mireille Mathieu. Însă în loc de oglindă, Draga se uita în ochii prietenelor, plini de admiraţie şi de interes. Ce vedea acum într-ai mei nu semăna nici cu una, nici cu alta; a clipit, nedumerită, apoi a apucat buretele ca pe o broască râioasă şi m-a privit cu atâta sinceră disperare încât era să pufnesc în râs. – La chiuvetă? a şoptit, învinsă. Am dat din cap, făcând stânga-mprejur. M-am pomenit afară din clasă, pe coridor, şi-n cele din urmă în curte. Claudiu stătea, ca de obicei, pe treptele chioşcului şi, evident, desena de zor; se aplecase asupra foii cu umerii arcuiţi, strângând tare creionul. Avea şi un ochi în ceafă, fiindcă a ştiut când m-am apropiat, deşi n-avea cum să mă audă venind în hărmălaia dimprejur. – Ei, cum e? m-a întrebat fără să se întrerupă. Vorbea despre desen şi era prima oară când îmi cerea părerea. Ce îl apucase? Poate era felul lui de a zice „mulţumesc pentru pipotele de pui, au fost delicioase!“. M-am uitat la foaia de pe genunchii lui, unde schiţase colţul din stânga al curţii, cu ţâşnitoarea, tufele de liliac şi leagănul stricat în care nu se dădea nimeni niciodată. La fântâniţa arteziană se vedeau până şi picurii luaţi de vânt. Parcă-i o poză făcută cu aparatul!  eram gata să zic. Însă tot Claudiu mă învăţase diferenţa între obiectivul fotografic şi penel, tuş sau creion. Într-o poză vezi apa curgând. Într-un tablou trebuie să o şi auzi, să simţi stropii pe faţă, gustul de ploaie pe limbă. Asta mi-a adus aminte de borcanul plin cu zeamă verzuie. Cum nu-mi trecuse supărarea pe Claudiu, care mă băgase în belea şi-acolo mă uitase, am decis să fac pe criticul de artă. – N-are destulă adâncime. Iar planul doi... hm, nu prea merge. Habar n-aveam ce însemnau cuvintele acelea, tot de la el auzite. Dar Claudiu a căzut pe gânduri, muşcând din coada creionului, ca unul căruia i se înecaseră toate corăbiile... Dar nu era singurul. Adriana, Nadia şi Ilona semănau cu nişte pui de vrabie pe care părinţii îi uitaseră nemâncaţi în cuib. Ciripeau nelămurite, răsucindu-şi capetele, doar or vedea-o pe Draga trecând şi s-o apuce de trenă. Roxana, a patra din grupul admiratoarelor fervente, nu era nicăieri – pe unde umbla? Părea greu să nu o zăreşti; era lungana clasei, depăşindu-i şi pe băieţi, mai puţin pe Octav, care creştea ca bălăriile după ploaie , cum spusese asistenta venită să ne cântărească şi să ne măsoare, de parcă urma să fim puşi în galantar. Eu nu eram în pericol să mă lovesc de tocul uşii, fiind mică de stat, dar mare în fapte –ar fi zis Napoleon. La fel ca împăratul francezilor, am intrat cu pas sigur şi fruntea sus, deşi cu oarecare strângere de inimă. Dacă Draga făcuse grevă japoneză? Totul era însă cum trebuia să fie: tabla ştearsă, în cutie cretă albă şi colorată, coşurile de gunoi golite. Fata secretarului-ambasador îşi învăţase lecţia! Până la urmă lucrurile se aşează pe făgaşul firesc, trebuie doar împinse puţin de la spate. Nu toate colţurile pot fi tăiate, nu toate obstacolele ocolite, aflase astăzi răsfăţata clasei. O fi ea mai egală decât alţii, însă nu când eram amândouă de serviciu. Nu osteneam să mă minunez cum le potrivisem până la urmă. Ce mai, eram mândră de mine! Până când privirea mi-a lunecat pe perete, la tabloul tovarăşului, apoi... Tabla era ştearsă în întregime ! Până în marginea de sus, unde nici învăţătoarea nu ajungea să scrie, fiindcă nu era o doamnă Gulliver în ţara şcolarilor. În ultima bancă, Roxana îşi usca cu batista mâinile încă ude. Iar Draga avea un zâmbet senin, de secretă satisfacţie. Totul era bine pe lume, nu? Începea ora de muzică.