Despite the crowded streets, I arrived ten minutes earlier. The alleys of the Zoo were deserted. The animals were sleeping, some in the sun, others in the cement igloos that mimicked dens or burrows. I stopped in front of one of the cages − Panthera tigris   altaica .    The Siberian tiger did not like the midday heat. It preferred the shadows of the evening, the nighttime breeze and the chunks of meat the zookeepers tossed over the fence from a distance. Born in the wilds of Siberia, the striped big cat had not come to Nova Scotia of its own accord. Caught in a poacher’s trap, it had endured a Trans-Siberian odyssey, starvation and beatings at the hands of Russian circus masters and the agonizing seasickness of a voyage to Dartmouth. Here, it rested apathetically. Or maybe it was dreaming. Did it still remember the taiga, the snow, the air that smelled of resin – or the hunt, the warm meat, the blood dripping away with the life of its fallen prey? I suddenly heard Lorena’s voice. “Am I late?” She had approached silently like she wasn’t walking on high heels but on feline paws. And I couldn’t hear her thoughts either, save when she wanted me to. “I was actually early,” I said, but she already knew that. Lorena didn’t pay me any attention. She passed by the fence, opened the doors to the cage and stepped inside. Then she turned towards me: “Come!” I followed her, breathless, with blood pulsating madly in my veins, and with my temples thundering deafeningly. What will she teach me this time? I chose not to think of an answer because I didn’t like the possibilities. The tiger got up, lazily stretched and came nearer. Once in front of us it stopped undecided, licked its paw and whipped the air with its tail, while its green, luminescent eyes remained fixed in Lorena’s. He took another step, hesitantly. “Did you ever get into the mind of an animal?” My eyes had become as wide as those of the cat that was captive under Lorena’s spell. That intense, overwhelming power was leaving me speechless! “Couldn’t I try with something a bit smaller, a Chihuahua, a hamster maybe?” I managed to whisper. The tiger snarled, showing me the white luster of its fangs. Lorena laughed. “It’s only a three hundred kilo tomcat. Are you ready?” Lorena closed her eyes, in the tiger’s I saw confusion. I couldn’t let it become anger, death. I got in. It was like a jump into an alien world, completely unexpected and amazing, so much so that I forgot my fear. The tiger thought in colors, a succession of dizzying and apparently   chaotic colors. But it wasn’t like that at all. Every sound, smell, and image called a shade, one of infinity, a sensorial kaleidoscope which would have taken me a lifetime to decipher. I didn’t even have a minute, so I reduced everything to the essence. Red meant blood, meat, and prey; blue meant unknown; yellow meant threat, danger, and imminent confrontation; green meant female, pleasure, and peace. He saw me sometimes yellow, sometimes red. I was for him both a threat and a prey? No,   I was green, green! I thought of the taiga after the rain, of the rustling of the tall grasses and of me, swaying among them radiating tranquility, safety, and abandon. The tiger opened its jaws, showing me its fangs, its rosy tongue, the black bottom of its mouth. It yawned again, and then lay down at our feet with its muzzle on his paws; in a moment it fell into a deep sleep. Lorena bent down, scratching its forehead, then behind its ears. “Would you like to pet him?” “Maybe next time,” I smiled at her, solemnly promising myself never to set foot there again.

Ai mei nu m-au privit cu superioritatea adulţilor care le ştiu pe toate, faţă de un plod ce intrase de-a buşilea în viaţă. Deşi mă iubeau ca pe ochii din cap, nu m-au alintat cu diminutive, nici nu-mi vorbeau cu onomatopee. Eram un mic om mare. Făceam tot ce îi putea da prin minte unui năzdrăvan de copil, iar în familie devenisem membru cu drepturi depline şi fără multe obligaţii. De fapt, una singură, să învăţ – însă îmi ajungea cu vârf şi îndesat! Şcoala avea destule momente neplăcute – şi, mai ales, era în fiecare zi! E-adevărat, aflasem tot felul de lucruri, pe care tovarăşa ni le tot repeta, doar îşi vor săpa făgaş în calcarul minţii noastre. Încă din clasa întâi am făcut cunoştinţă cu teoria lui Albert Einstein: timpul e relativ. Dacă la scriere şi citire ceasornicul minţii mele ticăia firesc, la aritmetică minutarul încetinea, de parcă pendula zilei s-ar fi topit, curgând precum în picturile lui Dali. Da, timpul era o iluzie! Ce atâta filosofie? Când repede, când încet, semestrul trecuse cumva şi iată-mă în prima vacanţă de iarnă din viaţa mea de şcolar. Două săptămâni de libertate, în care să mă bucur de fiecare clipă! Întâi, aveam planuri mari cu Dragoş, băiatul vecinilor de la parter, căruia îi pregătisem nişte surprize. El nu mergea încă la şcoală – fericitul! – dar ştia de la mine să se aştepte la ce era mai rău, sigur nu va fi dezamăgit! Tot în vacanţa asta, tata şi cu mine plănuiam să dăm gata Potopul  lui Sienkiewicz. Începusem să citesc binişor, însă nu mă încumetam să mă arunc într-un roman fluviu; deocamdată pescuiam în râuleţe de cuvinte. Cel mai mult aşteptam să merg cu mama pe teren . Văzusem în filme cum o insignă de poliţist deschidea toate uşile în America. În Braşovul nostru de peste ocean, o legitimaţie de la Intreprinderea de Locuinţe şi   Localuri  te lăsa să intri în orice casă din oraşul vechi. Străzile mamei! Le ştiam, le bătusem pe fiecare; ce mai, m-aş fi putut angaja la ILL cu ochii închişi. Salariul era mic, alergătură şi hârţogărie multă, dar ce conta! Am intrat pe porţi de lemn, din tablă şi fier forjat, am păşit peste albii pietruite dintre garduri vii. Era de-ajuns să batem la o uşă – nu trebuia să ciocănim îndelung sau să sunăm de două ori ca poştaşul din filmul cu Jack Nicholson – şi ni se deschidea îndată. Mama avea o legitimaţie mai tare decât a agenţilor FBI! Aşa gândeam pe atunci, scăpând din vedere un amănunt: pe bucata de carton nu scria, fie şi cu litere mici, „însoţită de copil“. Eu n-aveam ce să caut în casele oamenilor. Dacă un locatar ar fi reclamat-o, mama îşi pierdea serviciul. Nu era stăpâna oraşului vechi, ci doar o funcţionară de teren, muncită mult, plătită prost şi care putea fi dată oricând afară. Din fericire, nimeni nu s-a plâns de câte ori a venit cu „o fetiţă atât de bine crescută şi cuminte“; da, despre mine era vorba! Şi-aşa, într-o dimineaţă de decembrie, când eu aveam vacanţă iar mama nu, am pornit pe teren. Braşovenii care au casele pe dealuri sunt de două ori norocoşi: locuiesc într-un oraş de poveste şi, mai mult de-atât, crengile unui brad, vişin sau prun le bat dimineţile în ferestre. Inima verde a Braşovului a fost dintotdeauna Dealul Cetăţii, cu fortăreaţa din vârf şi brâul străzilor urcându-l în terase, ca la piramidele incaşe. De pe strada Mihail Eminescu se vedea coama împădurită a Tâmpei şi puzderia de acoperişuri, iederă roşie căţărându-se pe Făgetului, cât ţinea Strada Lungă, cu biserica Bartolomeu la capăt asemeni unei săgeţi de piatră ce arăta spre Măgura Codlei. Culmea aceea dădea în fiecare zi buletinul meteorologic: dacă soarele apunea după nori, urma o zi ploioasă – până şi copiii de grădiniţă ştiau asta. Măgura nu se zărea de pe Strada Lungă, unde locuiam, dar ziua în care am urcat Dealul Cetăţii s-a nimerit fără vreun nor pe cer. Cu o noapte înainte ninsese şi, cum nu treceau decât puţine maşini şi nu foarte multă lume, eram bucuroasă să-mi adâncesc urmele în zăpada neatinsă şi scânteietoare. Pe dealuri, casele nu sunt lipite una de alta, ci înconjurate de pomi, straturi de flori, arbuşti. Grădinile acelea îmi plăceau în toate anotimpurile, din primăvară – când galbene tufe de Forsythia explodau pe lângă garduri – până în toamna ce scutura copacii de frunze. Le văzusem trezindu-se de sub zăpezi, apoi în culorile verii. Acum dormeau iarăşi sub pătura albă ce acoperise până şi piticii de ghips. Clădirile de pe străzile Colonel Buzoianu, Doctor Marinescu şi Maior Cranţa arătau ca nişte mici conace, cu ferestre ogivale, foişoare, terase, frontoane, coloane la intrare şi porţi masive. Pe vremuri, fiecare aparţinuse unui singur proprietar, însă astăzi locuiau câte opt-nouă familii într-una, toţi chiriaşi ai statului. Dacă încăperile se putuseră repartiza, una mie, una ţie, băile şi bucătăriile trebuiau împărţite frăţeşte între apartamente. Cum nici fraţii buni – poate doar siamezii, care n-au încotro – nu se înţeleg întotdeauna, certurile se ţineau lanţ. Aici intra în rol mama, încercând să împace pe toată lumea. De parcă s-ar fi putut! Era greu să mulţumeşti oamenii, iar casele nu stăteau nici ele locului. Încăperile ba se lărgeau, ba intrau la apă, de parcă noapte de noapte, la adăpostul întunericului, pereţii se mutau cu paşi de furnică, încolo şi-ncoace. Schimburi de locuinţă, repartiţii, măsurători, locatari şterşi din cartea de imobil, alţii care întăreau rândurile chiriaşilor – erau evenimente la ordinea zilei. Abia se stingea un focar de vrajbă şi izbucneau altele, ca nişte incendii într-o pădure plină cu uscături. Toţi locatarii erau bătăioşi, luptând pentru fiecare palmă de parchet, apărând holurile sub deviza pe-aici nu se trece . Singurii care nu îi dădeau bătăi de cap mamei erau foştii proprietari. Unii plecaseră spre ţări mai calde, alţii aleseseră să rămână şi după naţionalizare – legaţi de amintiri, de casa ce fusese cândva a lor, sau fiindcă nu se încumetau să ia viaţa de la început printre străini. Liniştiţi, discreţi, retraşi, se ţineau departe de certurile celorlalţi şi voiau un singur lucru de la vecinii lor: să fie lăsaţi în pace. Mama m-a dus pe la unii dintre ei, iar de fiecare dată mi s-a părut că păşisem în altă lume. Apartamentele lor, cu lucruri rămase de odinioară, semănau cu nişte muzee. Nu găseai acolo peştele de sticlă  tronând pe macrameul de pe televizor, eterna tapiserie cu răpirea din Serai , nici fata cu gâsca sau bibelouri de la talcioc. În loc de asta... Nici nu ştiu cu ce să încep! Poate cu sobele de teracotă, cafenii sau albe, cu cahle din care ieşeau capete de lei, având ochi de porţelan pictat; poate cu covoarele de buhara, potrivite să calci pe ele desculţ, ori cu candelabrele scuturându-şi cristalul peste obiectele lustruite de vreme, toate având povestea lor. Tablourile o spuneau singure: portrete, peisaje, naturi moarte, fiecare închidea între rame nu doar ce văzuse pictorul, ci şi ce simţise. Altfel cum de m-ar fi întristat Doamna de pe lac , ori mi-ar fi dat ghes Valsul Lunii la măcar   o piruetă. Habar n-am cine le făcuse, fiindcă oricât am căutat mai târziu nu le-am găsit în vreun album. Aşa cum aveam să constat, lucrurile au tendinţa uneori să se adune, alteori să se risipească, după sufletul proprietarilor. La cei de pe Dealul Cetăţii obiectele-amintiri prisoseau, dădeau pe dinafară din vitrine de sticlă şi de pe etajere, se revărsau pe măsuţe şi servante, printre ghivecele cu flori din marginea ferestrelor. Iar curatorii muzeelor înghesuite la demisoluri sau în mansarde semănau cu apartamentele lor: aveau stil. Pe domnii în halate matlasate nu i-ai fi văzut ducând gunoiul vara în şlapi, maieu şi pantaloni de trening. Doamnele îşi strângeau părul cu agrafe, în loc să îl pună pe moaţe, purtând rochii până la glezne în locul capoatelor de diftină care erau uniforma casnicelor prin anii ’60. Păşeau cu eleganţă chiar şi în papuci de casă, iar când se aşezau pe scaun nu puneau picior peste picior; stăteau cu ele lipite, spatele drept şi mâinile odihnindu-se pe genunchi. Nu gesticulau, nici nu ridicau vreodată tonul. Dar mai important era ce  spuneau. Vecinele noastre de pe Strada Lungă ar fi făcut mărturisiri complete oricui le trecea pragul. Doamnele de pe Dealul Cetăţii nu erau înclinate spre confesiuni – poate fiindcă viaţa le învăţase greutatea în aur a tăcerii. Discrete şi mai degrabă neîncrezătoare cu străinii, se deschideau rar, la fel ca sipetele unde îşi ţineau teancurile de scrisori. Pe mama o invitau la o dulceaţă şi-un pahar cu apă proaspătă, parcă scoasă dintr-o fântână, apoi îi dădeau un buletin de ştiri nepărtinitor de pe frontul războiului între locatari. La sfârşit adăugau şi o istorie de demult, câteodată nişte sfaturi, reţete de bucătărie, secrete despre cultivarea plantelor de apartament sau arta preparării cafelei la ibric cu caimacul de un deget. Mama avea de mers la trei adrese în ziua aceea, iar prima era pe Maior Cranţa, partea numerelor cu soţ. Dacă s-ar fi făcut un concurs de frumuseţe între casele străzii, vila cu două coloane de granit la intrare ar fi câştigat cu siguranţă. Vara se îmbrăca în iederă până la acoperiş, cu hortensii în balcoane şi muşcate la fiecare fereastră. Nici iarna n-arăta rău, cu brăduţii argintii ce mărgineau poteca, vegheaţi de cei doi urşi de piatră. Serviciul mamei era interesant . Intra într-o mulţime de case şi cunoştea tot felul de oameni, ori aşa vedeam eu lucrurile. Ca de atâtea ori în copilărie, îmi arăta însă doar partea bună a lucrurilor, de celelalte având grijă să mă ferească. Vizita de astăzi nu era fără probleme, dar nici complicată, intrând în categoria administrativă. Chiriaşa de la demisol trimisese o cerere de recalculare a chiriei. De obicei locatarii nu se reclamau singuri. Ciudat, nu? Ori semnatara era naivă, ori avea un simţ al datoriei ieşit din comun. În loc de sonerie, uşa apartamentului 14 avea un cap de lup cu un inel de bronz între fălci. În spatele tăbliei masive mi-am închipuit un labirint de încăperi şi coridoare, un fel de peşteră a piraţilor din Caraibe. Cum orice comoară este păzită de un balaur sau măcar de un pechinez nervos, m-am tras în spatele mamei, care se pregătea să ciocăne încă o dată. N-a fost nevoie. Uşa s-a deschis, întâi de o palmă, cât să încapă legitimaţia de ILL, apoi larg, ca o invitaţie. – Găsiţi papuci în antreu. Câte bordeie atâtea obiceie  – suna o vorbă în Ardeal. Se spune obiceiuri  m-ar fi corectat tovarăşa învăţătoare. Dar eram în vacanţă, când puteam folosi licenţe poetice fără să îmi scadă cineva nota. Pe carpeta din hol am găsit o întreagă colecţie de papuci de casă: croşetaţi, făcuţi cu andrelele, din lână, pâslă sau piele-ntoarsă. Am ales perechea care mi se potrivea, lăsând în loc ghetuţele, iar mama şi-a dat jos galoşii. Pe vremea aceea oamenii se descălţau când mergeau în vizită. Mi se părea firesc; dacă la tine nu aduci noroiul sau praful de pe străzi, de ce ai face-o în casele altora? Mi-am vârât deci picioarele în papucii flauşaţi, calzi de la dogoarea sobei de teracotă. Între timp, mama o luase pe urmele gazdei şi m-am ţinut după ea, nu de alta, dar să nu mă rătăcesc prin labirint. Întâi era vestibulul cu turma papucilor, apoi un hol având de o parte o baie mică şi de alta bucătăria-chicinetă, după care o cameră atât de ticsită încât expresia n-aveai unde să arunci un ac  căpăta noi înţelesuri. Tavanul cu stucaturi, pereţii îmbrăcaţi până la jumătate în lambriuri, draperiile de brocart, candelabrul din tavan şi cele două lampadare din colţuri opuse, mobilele masive – peste toate mi-au lunecat ochii ca pe luciul unei ape. Cu a doua privire am coborât mai adânc, zăbovind asupra detaliilor: biblioteca cu rafturi îndoite sub greutatea cărţilor legate în piele, vitrinele unde domnea o dezordine savantă – pahare albastre şi verzi, sclipind ca nişte ochi de păun, porţelanuri delicate, statuete din fildeş, ceşcuţe adunate în jurul unui ceainic, tăviţe filigranate. Erau acolo vaze din porţelan de Meissen, clopoţei din cristal de Murano, servicii Rosenthal, tacâmuri de argint şi un coupe-papier imitând un pumnal de Toledo. Acum aş ştii să le spun pe nume! Pe o măsuţă de mahon, înconjurată de ghirlande sculptate, se afla un gramofon cu pâlnie de alamă, iar într-un colţ un pian ciudat, fără coadă, având capacul ridicat; cântase cineva chiar înainte de venirea noastră? Gazda a trecut în altă încăpere, unde erau două paturi, unul mare şi unul mai mic. M-am uitat la pereţii cu icoane pe lemn şi pe sticlă, apoi la uşa pe care intrasem, fiindcă alta nu mai era. Labirintul, castelul, apartamentul se terminau aici. Două camere, baie, hol, bucătărie. Doar atât? Stăpâna casei stătea în sfârşit locului şi am putut să o privesc cu luare-aminte: părul cărunt strâns într-un coc, ţinuta dreaptă, rochia neagră, sobră, şalul de caşmir aruncat peste umeri, ca o pisică argintie ce i se încolăcise la gât. Bătrâna era una dintre fostele proprietare de pe Dealul Cetăţii, stăpână astăzi pe nişte mobile desperecheate şi mulţimea obiectelor atât de încărcate de amintiri încât ar fi tras la cântar ca plumbul. Mă zgâiam încă la măsuţa de toaletă – unde erau o puzderie de sticluţe de parfum, un pieptene de fildeş, casete din lemn de cireş, unele întredeschise, din care se revărsau mărgele şi perle, iar în mijlocul lor un oval argintiu cu ramă de baga. Doamna se privise în oglinda aceea ani şi ani. Oare ochiul ce nu clipea niciodată o văzuse şi el, întâi copilă, adolescentă, tânără femeie, apoi cu fire albe în păr? Câteodată îmi treceau prin minte gânduri ciudate, cărora nu mă pricepeam să le dau de capăt. Din fericire, vocea mamei m-a readus cu picioarele pe pământ. – Două camere, plus dependinţe. Aşa scrie şi în acte. E ceva greşit? Doamna a aruncat o privire împrejur, apoi a coborât vocea, de parcă pereţii ar fi putut să o audă cum îi vorbea de rău. – Camera asta. Are mai mult decât stă scris în contractul de închiriere. Dintr-un scrin a dat la iveală nişte hârtii îngălbenite, aşezându-le cu grijă pe masă. Alături, mama a pus schiţele pe care le luase cu ea, apoi a scos din poşetă arma funcţionarilor de teren, ruleta. Cum nu eram degeaba acolo, ci un ajutor de nădejde, am apucat coada şarpelui de cinci metri, aşezând-mă într-un colţ al încăperii, iar mama a tras de capul rotund, întinzându-l. În doi timpi şi trei mişcări am măsurat camera de la un perete la altul, întâi pe lungime, apoi pe lăţime. Înmulţite dădeau suprafaţa, cum ştiam de la aritmetică. A ieşit cum era în proiectul casei, nu după cum măsurase un angajat al statului, cu şaptesprezece ani în urmă. Doamna dăduse peste vechile planuri din întâmplare, într-un cufăr din pod ce trebuise mutat când se schimbaseră ţiglele acoperişului. Se uitase prin acte şi anunţase imediat ILL-ul despre nepotrivirea din cifre. Nu ne învăţau părinţii şi tovarăşa să fim mereu corecţi? Greşeala   recunoscută este pe jumătate iertată , ori aşa se spune. Mama s-a grăbit să o liniştească pe gazda noastră. – N-aveţi nici o vină, o să scriu clar asta! – Dar cine? Mama a înţeles imediat ce voia să spună. – Funcţionarul care a greşit e demult la pensie. Nu va avea nimeni de suferit. – Şi penalităţile? Un cuvânt necunoscut mie, care nu putea să însemne nimic bun. Mama l-a alungat cu un gest al mâinii şi cu un zâmbet; acelaşi care îmi spunea fără vorbe, o să treacă , de câte ori mă loveam sau păţeam vreun necaz. Da, şi copiii au din astea, mai des decât s-ar crede. – Nu va fi niciuna. Doar vi se va mări chiria, de luna viitoare. Nu mult, cu câţiva lei. La cât erau pensiile în anii ’60, fiecare ban conta, însă doamna s-a luminat la faţă, de parcă i se luase un bolovan de pe inimă. Se temuse de mai rău . Dacă o puneau să plătească diferenţa, plus penalităţile, pe toţi cei şaptesprezece ani? Le rezolvaserăm repede pe toate, iar acum urma partea plăcută a vizitei. Doamna ne-a invitat înapoi în sufragerie şi, în timp ce ne aşezam pe canapea, a dispărut în bucătărie, de unde s-a întors cu o tavă plină cu fursecuri. Mama ciugulea din primul, eu eram la al patrulea, când am auzit uşa de la intrare. Venise cineva de-al casei, fiindcă avea cheie. Cine putea fi? Când eram mică, mă pomeneam câteodată întrebându-mă cu voce tare, despre una ori despre alta. Deşi de data asta n-am făcut-o, nelămurirea-mi nerostită a primit răspuns: – E nepoata mea, Artemiza. Mi-au sunat toţi clopoţeii minţii: ştiam o fată cu numele ăsta neobişnuit... Aveam să o cunosc pe a doua? Însă nu era o stranie coincidenţă, zeii hazardului îşi vedeau de ale lor. În pragul sufrageriei a apărut colega mea de clasă. Artemiza – singură şi unică – a fost la fel de surprinsă să dea cu ochii cu mine. Nu ne întâlniserăm până atunci decât la şcoală, unde era mai retrasă chiar decât mine, oricât ar fi de greu de crezut. Poate fiindcă părinţii îi muriseră într-un accident de maşină şi rămăsese în grija bunicii. Şi eu o iubeam mult pe a mea. Dar să nu mai fie mama, tata, ori amândoi? Fără ei ar fi fost ca fără soare... Tăcerea se lungea asemeni unui elastic vechi, gata să se rupă. Trebuia să spun ceva, orice. – Suntem... am început. – Prietene. Voiam să spun colege, dar Artemiza mi-o luase înainte; de ce cu o minciună? Eram gata să readuc pârâul adevărului în albie, când m-am oprit. Puţin îi păsa Artemizei dacă eram prietene, colege sau nu ne cunoşteam deloc. Singura pe care încerca să o convingă era bunica ei. Nişte prietene ce habar n-avuseseră unde locuia fiecare? Doamna s-a făcut că nu bagă de seamă, umplându-mi din nou farfuria cu fursecuri. Erau bune, mai ales cele cu ciocolată, dar eu altceva voiam. Mi-am făcut curaj şi am pus întrebarea care îmi dădea târcoale de când intrasem. – De ce nu are pianul ăsta coadă? Nu mai văzusem vreunul în realitate, doar în poze ori la televizor, şi – dezamăgire! – aceluia îi lipsea partea din spate, de parcă cineva îl retezase la jumătate. Nedumerirea mea a făcut-o pe mama să se încrunte, însă gazda noastră părea amuzată de atâta naivitate, ca să nu zic ignoranţă. – E o pianină, mi-a desluşit. Un pian n-ar fi încăput pe uşă. Fiul meu a avut un Steinway cu care dădea concerte la Ateneu. I l-au luat când... Vorbea despre tatăl Artemizei. Şi, după negura ce îi învelise privirea, accidentul de maşină nu era singura amintire pe care încerca să o uite. Artemiza n-a lăsat umbra din ochii bunicii ei să devină noapte. – Vrei să-ţi cânt ceva? Întrebarea a surprins pe toată lumea, dar mai ales pe mine, căreia îi fusese adresată. – Da, sigur, am rostit nu foarte convinsă. Artemiza cânta la pian? Mă rog, la pianină. Un lucru pe care o prietenă ar fi trebuit să îl ştie. Am închis gura ca să n-arăt precum un peşte rămas pe uscat după retragerea apelor. Din fericire, bunica şi nepoata nu-mi dădeau atenţie; răsfoiau partiturile, nehotărâte la care să se oprească. Până la urmă, le-au pus deoparte. – Für Elise ! au rostit într-un glas. Deşi abandonasem grădiniţa germană după câteva luni, câte ceva se lipise totuşi de mine. Für, adică pentru . Dar cine era Eliza? N-am întrebat. O naivitate pe zi, treacă-meargă, două erau prea mult. Am lăsat tăcerea să se aştearnă la fel ca ninsoarea de afară peste copaci: într-un strat gros. Artemiza se aşezase pe taburet, împletindu-şi o clipă degetele. Le-a coborât pe clape încet, fără să le atingă, de parcă erau din cristal şi se puteau sparge, apoi primele acorduri au ciocănit văzduhul. Mă simţeam înăuntrul unui ou a cărui coajă începuse să se crape. Stăteam acolo demult, dorind, sperând – fără să ştiu ce. Şi iată, se întâmplase! Mă trezeam dintr-un lung somn, auzeam, simţeam! Stăteam încremenită pe canapea, abia respirând, şi-n acelaşi timp devenisem Doroty, fetiţa smulsă de o tornadă şi dusă departe, într-o lume magică şi, cumva, înfricoşătoare. Eram Eliza aceea pe care cineva o iubise ca pe nimeni alta, eram tot eu, cea care păşea pe coarda muzicii la o înălţime ameţitoare. Îmi doream să ajung la capăt şi-n acelaşi timp să rămân acolo pentru totdeauna, vibrând odată cu lumea. Artemiza şi-a ridicat mâinile de pe clape şi sunetele s-au oprit, liniştea a luat iarăşi în stăpânire sufrageria, casa, oraşul. Dar era o altfel de tăcere; înainte fusese aşteptare, acum era un gol în coşul pieptului. De ce se terminase? Mai voiam! N-am zis nimic, ascultând glasul gazdei noastre. – Bagatelă în La minor de Ludwig van Beethoven. Dar ştiai asta. Am dat din cap; da, sigur. Nu era deloc aşa, însă era ziua micilor minciuni – întâi a Artemizei, apoi a mea. Mama n-a zis nimic. Poate se simţea vinovată fiindcă lăsase o uşă închisă pentru mine: cea a muzicii. Nu eram o familie de melomani. Doar tata, pe vremuri mare iubitor al spectacolelor de estradă, se ducea la Teatrul de Operetă de câte ori era vreo premieră. Mă luase cu el la Liliacul , unde adormisem în pauza dintre acte. Muzica simfonică? Pretenţioasă, greoaie, numai pentru cunoscători. O idee absurdă pe care mi-o băgasem singură în cap. N-ar fi fost prima. Eu şi Artemiza aveam aceeaşi vârstă; eram într-o clasă, nu? Atunci de ce mă simţeam la poalele unui deal, poate chiar al Cetăţii, privind spre culmea unde zeiţa vânătorii, Artemis-Diana avea, în loc de arc, o harpă fermecată – sau o pianină. Parcă o vedeam întâia oară: o fetiţă cu păr cânepiu, pistrui şi ochi când verzi, când cenuşii, după cum bătea lumina. Colega mea era liniştită – de felul ei – şi politicoasă, cum deprinsese în cei şapte ani de-acasă. Ştia însă un secret, al partiturilor, unde în loc de litere se scria cu note, iar sunetele ţineau loc de cuvinte. Artemiza citea muzica, degetele ei îi dădeau viaţă pe clape. Cât aş fi vrut să-mi reuşească scamatoria asta! Artemiza, prietena mea. Acum îmi doream să devină, într-o zi. Noi, răţuştele cele urâte, retrase şi timide, ar fi trebuit să ţinem aproape şi să fim ca surorile, chiar dacă nu toate o să ajungem lebede. În anii ’60 ardelenii nu terminau cu un te iubesc , te pup , te îmbrăţişez , de câte ori vorbeau cu cineva cât de cât apropiat. Dacă sunt folosite toată ziua, cuvintele se tocesc, îşi pierd strălucirea. La fel, gesturile. Când, la plecare, am luat-o în braţe pe nepoata gazdei, nimeni n-a fost mai surprins decât mine. Ce mă apucase? Chiar or fi prietene , a trecut aşa, un val de îndoială, pe chipul bunicii. A răcit, sigur are febră , s-a îngrijorat mama. Artemiza şi-a lipit buzele de urechea mea, ca să-mi şoptească: – Nu e greu. Îţi trebuie un pian şi multă răbdare, atât. Cu răbdarea stăteam prost, cu pianul la fel. Mama şi-a pus galoşii, eu am încălţat cizmuliţele şi am ieşit în albul zăpezii. După câţiva paşi, mama s-a răsucit spre mine. – Vrei un pian, ştiu. N-avem bani, n-avem loc... Ce zici de o mandolină? Mandolina nu era pian, nici eu vreun Mozart, copilul minune al muzicii. Dar învăţasem să nu refuz niciodată ceva. Calul de dar nu se caută la dinţi . – Da! am zis, încercând să par mai încântată decât eram. Mama m-a privit cu drag, m-a mângâiat pe cap, mai precis pe căciulă şi am pornit alături, eu împăcată şi nu prea cu soarta, mama socotind de unde să facă rost de bani pentru o mandolină luată de la Consignaţie. Mi-a cumpărat-o trei săptămâni mai târziu, deşi ziua mea fusese deja, în noiembrie. Şi-aşa a început aventura mea muzicală pentru corzi şi cutie de rezonanţă. Dar asta e deja altă poveste!

Volum de povestiri apărut la Editura pentru Artă și Literatură, București, 2024   „Tigrii visează în culori“ este mai degrabă un roman-puzzle decât un volum de povestiri, firul călăuzitor fiind narat de două femei care îl poartă pe cititor prin labirintul unor întâmplări fantastice. O lume unde gândurile pacienților dintr-un azil de nebuni vibrează în sunetul tăcerii , iar un politician fără scrupule încearcă să vândă emigranților din Canada visul american . O lume în care prind viață amintiri din Primul Război Mondial și altele, mai vechi, de pe vremea când America era încă a indienilor. O lume unde zeii pășesc printre oameni, o fetiță care se crede înger se prăbușește pe pavajul orfelinatului, iar un ucigaș în serie își va primi pedeapsa cuvenită. O lume unde tigrii visează în culori!   Între timp, tigrul se ridicase. S-a întins alene, s-a apropiat. Înaintea noastră s-a oprit, nehotărât, şi-a lins o labă, biciuind văzduhul cu coada, în vreme ce ochii verzi, fosforescenţi, îi rămâneau aţintiţi într-ai Lorenei. A mai făcut un pas, ezitând. – Ai intrat vreodată în mintea unui animal? Eşti gata? Tigrul a mârâit, arătându-ne lucirea colţilor. Lorena închisese ochii, într-ai tigrului era năuceală; n-am lăsat-o să devină furie, moarte... Am intrat. Un salt într-o lume cu totul străină. Şi atât de neaşteptată, încât mi-am uitat frica. Tigrul gândea în culori. Într-o succesiune ameţitoare şi, aparent, haotică. Însă nu era. Orice sunet, miros, imagine, chema o nuanţă – una dintr-o infinitate. Un caleidoscop senzorial, pe care mi-ar fi luat o viaţă să îl descifrez. N-aveam nici măcar un minut – aşa că am redus totul la esenţă. Roşu – sânge, carne, pradă; albastru – necunoscut; galben – ameninţare, pericol, înfruntare iminentă; verde – femelă, plăcere, tihnă. Pe mine mă vedea când în galben, când în roşu. Ameninţare şi pradă? Nu... Eram verde, verde! Taigaua după ploaie, foşnetul ierburilor înalte şi eu, unduind printre ele, radiind linişte, siguranţă, abandon. Tigrul şi-a desfăcut fălcile, arătându-mi fildeşul îngălbenit al colţilor, limba trandafirie, cerul negru al gurii. A căscat din nou, apoi s-a întins la picioarele noastre, cu botul pe labe; într-o clipă, dormea adânc.                                                                              Volumul poate fi cumpărat din librăriile Cărturești sau comandat de pe:                                                                          https://colectiaviolet.ro/product/tigrii-viseaza-in-culori/   https://carturesti.ro/carte/tigrii-viseaza-in-culori-3358910453?p=1&t=c_quick-search&s=tigrii+viseaza

In the library were hundreds of leather-bound tomes. Somewhere in a corner lay a Protestant Bible, whose cover had been scorched by flames. I took it with care and I saw it new again, opened with reverence by McKinney, the same man whose hands still held the tome, even as the fire ravaged his body. I was able to save the book, tearing it from his fingers, blackened, but whole. A miracle, McKinney would have called it. The same man who, in his last moments of agony, shouted more blasphemies than others in a year. And it was my fault, all of it. In that night I had lost my pride, but the others had lost more, their lives. I could have saved them – in any of the twenty hours that we had walked, ran, and walked again, with our hands tied, with ropes around our necks, pushed and hit every time we slowed or stopped. We were four women, a man, a teenager, and sixteen Indians who seemed to want to kill us by exhausting us. But that was not what they had planned, and not all of them were Indians. Two of them wore the moccasins and garments of the tribe, but their stride was different. They moved awkwardly through the forest, and they had muskets. Then I heard them. Only their whispers, phrases interrupted by look full of understanding. They were French. Who were they hiding from? The Indians knew who they were and they had no reason to care about us. The women only heard their fear, the reverend McKinney recited in his mind the psalms written on the sand by Moses after crossing the Red Sea, David also repeated a litany, just as silent and monotonous: Please God, I don’t want to die, not now, not when Kate… Mrs. McKinney? In Dartmouth, Katherine was crying for both  her men. Jean-Luc and Jean-Pierre weren’t brothers but shared the same mind. They had deserted their King’s army, and now they planned to steal from fate everything that had never been given to them. Jean-Pierre knew exactly what he wanted from the twins at the first halt. Jean-Luc had the same intentions − with David. Of me and the Perkins widow, they didn’t care. Only the Indians gave me long, strange looks. Maybe that is why I allowed them to live, to march us on. It was just curiosity, this dance with death? Or was I looking to know more about those whom I had to consider enemies, without knowing who they really were? Arrived in the New World, the Scotsmen found themselves in the middle of a merciless war, one they didn’t understand. In Europe, the armies line up in rows, face to face, the soldiers shooting each other from a few meters away. Then they rushed forward with bayonets and the stock of their weapon, to end what they had so foolishly begun. The Indians emerged like specters from the fog, from forests, and marshes; they killed and disappeared, then returned again. Centuries ago, the Scotts under William Wallace had harassed the English in the same way, and at Bannockburn, they had earned their freedom. But they had forgotten. They were civilized now. They had brought with them only what the English had forced them to learn, what they wanted to give, in their turn, to the Indians. Of course, still by force. The Indians were wild, cruel, and pagans – even the settlers’ children knew that, just as they were convinced that the lands of the New World belonged to them and to King George. Funny, how quickly people turn from victims to executioners. I had nearly stumbled on a boulder, and the rope around my neck took my breath away. The warrior in front of me pulled the rope, the one after me struck me in the ribs and for a moment I was about to… But not yet. The thoughts of the Indians intrigued me, they were fascinating and paradoxical. These red-skinned people were so different from Europeans! Not just in their faces, in their bodies. They didn’t try to understand or tame nature – they had become a part of it. Were they uncivilized? Maybe they were. They didn’t build bridges, roads, cities, or ships. But they had kept their forests. Were they cruel? They didn’t kill for pleasure, only to survive. Were they pagans? They didn’t look at storms, plagues, life, and death as the grand design of a supreme ruler. Their gods were the sun and the moon, the sky and the earth, the trees, and all living things. The Indians had one desire above all others: to see the white people who had come across the ocean with their strange boats, weapons, clothes, and customs living their lands. The white men had brought unnatural habits like those of Jean-Luc who… An unexpected jerk forced me to my knees. Did they allow us a stop? One by one we collapsed in the grass, tired. We were allowed a respite. The French gave us some stale and bitter water, which we greedily sipped. Only the reverend refused their mercy. Thirst troubled him less than his anger and disdain for the two. Enemies, deserters, Catholics or pagans – were the same for Angus McKinney. The Indians and the French were both born in hell, and that is where they will return, but not before punishing us for our sins. The flames swayed in a hypnotic dance under the sky which fell over us, wrapping us in the night, until my eyelids began to grow heavy. I didn’t want to sleep, I should not have, I was missing something important, and essential − what was it? The nagging thought insistently buzzed like a bumblebee, until a giant heel smashed it, bringing me silence, and forgetfulness. When I opened my eyes again the bumblebee had returned with a deafening noise. Then I heard other sounds, something between whining and huffing. Where was it coming from? The Indians had all fallen asleep near the remnants of the fire, the prisoners too. Then I saw it. It looks like a being who was trying to shake itself of the dark fog before the dawn, with jerky movements, faster and faster. Man, beast, a creature of nightmares? With some delay I finally recognized the two shapes bound together, struggling in a clash that was no longer a fight: Jean-Luc and David. The adolescent with a white, slender body and the satyr-man melded together into an impossible dance of blows and convulsions, which repeated over and over. Then I saw the congested face of the Frenchman, passing from frowning to ecstasy, with eyes of an assassin who was sticking his dagger, and the angelic face of the boy, begging the sky from which no one was looking. And suddenly, with a shout, the madness began. The Indians jumped to their feet, Jean-Luc toppled over David, something shiny, metallic stuck between his shoulder blades: a crucifix. Next to them, Angus McKinney stared at his blood-stained hands with an amazement which I shared – when and how had he untied himself? The Indians had awakened. Same pulled David from under the Frenchman’s body, dragging him to the nearest tree. They hung him by his arms as he was, naked and dazed, while others brought the reverend who clutched the Bible to his chest. They didn’t take it from him; instead, they wound the ropes over it and the reverend’s body, heaping a pile of branches under his feet, and then bringing a torch and… “Enough!” The thought should have resounded in everyone’s head, freezing and horrifying them. It didn’t. I tried again, beginning to feel disquieted. Again, nothing happened. An Indian strung his bow, uncaring, while the others fed the fire. Neither did Jean-Pierre hear me, nor the women. Elizabeth sung slowly, her eyelids closed, deaf to everything, Miriam gazed at the sky, fascinated by the frolicking herds of clouds, Harmony counted the blades of grass. What had the French given us to drink? An arrow flew, and then another whistled through the air. When the arrows pierced David, his body twitched, trying to pull itself free, to escape, but only the body. The boy looked at the blood trickling down his abdomen, on his ribs and laughed. Two more arrows brought more laughter. Fear was a new sensation, an experience which I had never wanted. I was used to knowing what will happen next, to be in control. Now, I could only guess what would follow. But McKinney had no doubts: “Sons of Sodom, fornicating Frenchmen! You will pay for your sinful actions and for the innocent souls whom you condemned forever. Cursed be you, denizens of the land of damnation!” The French Revolution had not yet begun, the Republicans had not turned their faces from God, and Napoleon had not frightened Europe – but for the puritan pastor, all Frenchmen were monsters. Hell and the apocalypse didn’t frighten Jean-Pierre; it only reminded him that he had not sinned – yet. He overturned Miriam over her sister, and with one jerk he tore her dress and her corset. The pearl buttons sprang in all directions, Harmony caught some of them like fireflies and Miriam tried to help her. They both laughed, but the man gritted his teeth; then, while their bodies seemed to have knotted, his fingers tore the last rags from them, clenching their arms, nails leaving behind bleeding scratches, teeth sinking into soft flesh. David wasn’t laughing anymore. Two Indians gutted him without rushing, and he just watched them in surprise, not understanding what they were doing. That’s how he passed into the great beyond − eyes wide, maybe still thinking of Kate. The first thunders sounded, the trees cracked under the fury of the wind, and the flames rose to the sky, hiding Angus McKinney, whose curses had become hoarse and broken. The soprano voice of Mrs. Perkins broke through the shouts of the warriors who were rolling her through the embers and ashes, and then I heard the twins, a single piercing cry, suddenly halted. After that, there was silence. Elizabeth remained motionless, curled up in a black puddle, the reverend had become quiet, swallowed by the oak that became a pyre, Miriam and Harmony lay broken over a tree stump, the Frenchman clenched the handle of the sword which had nailed them both to the rotting wood, and the Indians had spotted me in the light of the lighting and were coming towards me. Then they stopped, staring at the hole in Jean-Pierre’s chest and at a second one, on his forehead. They had heard neither the gunshots nor the steps of the man who stepped into the light. He stopped beside me, lowered his pistols, and then he looked at me sternly. “This isn’t a game, Lorena.” Calder was here? Of all the sons of the Ancients  who roamed the earth, it had to be Calder Wallace who finds me helpless, in the hands of the Indians who were ready to kill their last prey! The warriors reverently bowed to him, like before the Great Spirit: whoever had seen Calder fight, didn’t want him as his enemy. But he ignored them. He looked only at me, intently. What was he waiting, for me to untie myself and then force the Indians to slit their own throats? If I could have, they would already be long dead! The anger and humiliation had brought all the blood to my cheeks. Calder bent down, but rather than removing my bindings, he brought his lips close to mine, sipping my breath. Without wanting, I found myself answering his kiss. Such a long time had passed since… He detached himself abruptly, shattering the magic of the moment. “The tears of the white snake!” I murmured something, maybe a question. “It is a shamans’ potion. It shows them the past and the future, and opens ways to other worlds. Those people who are unfamiliar with it lose their minds; we are robbed of our powers. What is it like to be human, Lorena?” “Terrifying. How long will it last?” “The effect, only until tomorrow. But you will suffer some terrible migraines for a few days.” Pain? How does that compare to the horrible and insufferable sensation of being helpless? Calder lifted me to my feet, and our eyes met for the first time. “Calder, did I thank you for saving my life?” “No.” Then I said something completely unexpected, even for me. “One day, I will.” I tore the Bible out of the reverend’s blackened hands, and I turned around, starting to the forest alone, without looking back.

Îmi plăceau literele. Erau nişte gângănii frumoase, pe care în loc de pensulă, ca japonezii, le pictam cu vârful peniţei. Unora le puneam căciulă, ori codiţă, sau un punct deasupra, având grijă să nu înţep hârtia, altfel ieşea o pată de cerneală. Luată în parte, fiecare literă nu însemna nimic. Când se ţineau însă una de alta, câte două sau mai multe, ieşea o silabă. Silabele nu trebuiau să se amestece între ele, de asta se punea repede o liniuţă, ca un gard între două grădini. Cum ştiai să-l aşezi? Simplu. Îţi duceai mâna sub bărbie şi, când rosteai un cuvânt, simţeai apăsarea care îl tăia ca o ghilotină. Dedesubtul cuvintelor se ascundea ceva. Foarte ciudată treabă! Vorbeam de atâta vreme şi n-avusesem habar... La rândul lor, literele erau de două feluri, vocale şi consoane, „a“ fiind prima dintre ele. Învăţătoarea o rostea de parcă o apucase din senin căscatul, „e“ suna asemenea unui behăit, iar „o“-ul îi rotunjea atât de mult gura încât te aşteptai să scoată un balonaş de săpun sau o rotocoală de fum. Bineînţeles, tovarăşa Dafina nu fuma ţigări ca unchiul Paul sau pipă precum căpitanul Val Vârtej. Nici nu purta pălărie ţuguiată ca Merlin, deşi ce ne învăţa la ora de citire tot vrăjitorie era, una care desfăcea vorbele în sunete şi semne, apoi le lega la loc în cuvinte scrise. Şi-aşa am aflat taina-tainelor: semne-silabe-cuvinte-propoziţii. Mă simţeam iniţiată într-o societate secretă, mai ceva ca Illuminati, primită în masoneria celor care ştiu să citească. Curând, am devenit dependentă de drogul literelor. Citeam toate cuvintele pe care îmi cădeau ochii: etichetele de pe sticle sau borcane, denumirea magazinelor, afişele lipite pe stâlpi cu „pierdut câine şoricar“ sau cele din ferestrele de la demisol cu „vând borş“. Orele de română păreau să treacă în zbor. Ce s-o mai dau cotită, îmi plăceau! Chiar dacă Abecedarul era plin cu desene naive, pentru copii de grădiniţă, iar în loc de „Ana are mere“ aş fi vrut ca prima mea propoziţie să fie „Winetou era cel mai nobil şi mai curajos dintre apaşi“, până la urmă nu conta. Cititul era un şperaclu care deschidea orice carte, chiar cu ferecături de aramă cum fuseseră în vechime. După primul semestru al clasei întâi învăţasem să citesc binişor, iar dacă mă împiedicam câteodată, o făceam la cuvintele grele, fiindcă erau şi dintr-astea. Dar despre neologisme şi arhaisme tovarăşa ne-a promis, ori mai degrabă ne-a ameninţat, să ne vorbească la anul. Deocamdată, pe lângă litere, trebuia să ne însuşim şi nişte lucruri neplăcute – cel puţin pentru mine –, cum ar fi socotitul. Matematica, iată un cuvânt ce avea să-mi dea coşmare, întreg ori pe silabe. În clasa întâi nu m-am întâlnit decât cu sora ei mai mică, aritmetica, o scârbă de materie şi aceea. În primul rând, numărătoarea; până la o sută, înţelegeam. Hai, până la o mie, dar de ce până la infinit? Nu vedeam rostul. Puteam socoti în cap cât costă două legături de ridichi sau un kil de mere, să dau banii, să primesc restul. Pentru calcule complicate exista abacul cu bile de lemn, ce lunecau pe sârme şi se ciocneau cu pocnete mici ca ale pistoalelor cu capse. Matematica era pentru contabili. La ce i-ar fi folosit cavalerului Pardaillan să ştie câte dueluri câştigase? Iar pentru a-şi preţui comoara, contele de Monte Cristo cântărea un cufăr cu aur, altul cu nestemate, şi gata! Învăţătoarea noastră umplea tabla cu socoteli care să se vadă până în ultima bancă. Eu eram în cea dintâi, atât de aproape încât adunările şi scăderile îmi cădeau în cap; dar de intrat, nici vorbă! Da, eu şi armata cifrelor am fost duşmani încă de la început şi nici astăzi nu am îngropat securea războiului. De voie, de nevoie, am deprins să adun mere cu pere şi chiar cu prune – ca în magiunul cu care mama umplea cornuleţele din aluat fraged. Aşa cum, dacă mâncam prea multe mă durea burta, înghiţitul pe nemestecate al atâtor numere mi-a adus dureri în tâmple şi o nouă lecţie de viaţă: ce nu îţi place e întotdeauna obligatoriu. Şi-am mai constatat ceva, la fel de ciudat. Unii dintre colegii mei învăţaseră să citească târâş-grăpiş, în schimb cu aritmetica s-au împăcat de minune, iar la câţiva cifrele au fost dragoste la prima vedere. Dacă româna şi matematica împărţiseră clasa în două, la desen a fost mai simplu: de o parte era Claudiu, de cealaltă noi toţi, grămadă. Încep cu ceilalţi, care făcuseră pare-se cursuri de Belle Arte, clasa unui profesor cubist. Însă în loc de pătrate, planşele le erau pline cu cercuri. Tema zilei era familia? Nimic mai simplu. Din ovaluri şi beţe se întrupau mama, tata şi copilul, iar dacă aveau şi un câine, un cârnat fugea după ei pe patru beţişoare. Unii, mai inspiraţi, puneau deasupra rotundul soarelui, cu raze-săgeţi îndreptate spre familia fericită. Nori nu desena nimeni, fiindcă cerul copilăriei trebuia să fie senin, aşa voia tovarăşa. Băieţii pictau maşini, patru cercuri sub un dreptunghi pe care scria Fiat sau Reno; ultimul se pronunţa aşa, dar se scria Renault – ciudat, nu? Fetele colorau câte o tipsie galbenă, cu semicercuri împrejur: floarea soarelui era caligrafiat dedesubt, de parcă îşi semnase numele, să nu fie luată drept rapiţă ori vreo buruiană oarecare. Eu desenam case, mai precis pătratul faţadei şi acoperişul semănând cu o carte deschisă, aşezată cu cotorul în sus. Dincolo de poartă era o curte, apoi încă una, a fabricii şi, la capătul ei, un zid înalt ce reteza calea spre Dealul Făgetului. De-asta se vedea o jumătate de soare, fiindcă peretele cenuşiu, cu tencuiala coşcovită, tăia cerul în două. Uram zidul acela! În desenele mele, de fapt acelaşi de fiecare dată, el nu se vedea deloc. Dar faptul n-avea însemnătate; zidul era prezent în toate, îl ştiam acolo, neclintit de la începuturile lumii. Să pun un buldozer să îl dărâme? Ar fi ieşit un fel de Trabant pe şenile, ceea ce nu mă încânta deloc. „Când nu te pricepi la un lucru, lasă-i pe alţii“, spunea tata. Iar singurul din clasă care ştia la ce serveşte un creion sau o pensulă era Claudiu. Colegii şi tovarăşa i-au aflat secretul – pe care eu îl ştiam deja – pe la mijlocul semestrului unu, la prima lecţie de desen, când toată suflarea clasei a adus câte un bloc cu foi albe şi o trusă cu acuarele, cumpărate de părinţi de la Papetăria de pe strada Lungă. Învăţătoarea a aşezat pe catedră o pară şi ne-a pus să o desenăm cum putea fiecare. Para era coaptă şi avea în vârf o codiţă cu o frunză uscată; i-am schiţat conturul, apoi am ales culorile potrivite – verde, galben şi roşu. Rezultatul semăna cu o minge de fotbal dezumflată, de care atârna un şiret. M-am consolat însă repede: nici ce vedeam trăgând cu coada ochiului în jur nu arăta mai bine. Doar pe dreptunghiul lui Claudiu era altceva: în loc de o natură moartă, una vie. Vecinul meu de bancă pictase para în aşa fel încât îţi venea să muşti din fructul zemos; o zugrăvise şi pe tovarăşa Dafina, aşa cum stătea cu o mână rezemată de colţul catedrei, aţintindu-ne cu privirea aceea căreia nu îi scăpa nimic. Când s-a văzut fotografiată pe planşă a rămas ca la dentist şi a durat un timp până şi-a regăsit vocea: – Bravo, Claudiu! Entuziasmul ei era atât de fără margini încât au sărit toţi din bănci, înghesuindu-se ca la urs să vadă minunea. Învăţătoarea căpătase expresia lui Sherlock Holmes după ce îi dădea de cap unui caz dificil. Caietul cu foi ferfeniţite de care Claudiu nu se despărţea niciodată? Era plin cu desene, mister rezolvat! Eu, care aflasem asta înaintea tuturor, mă simţeam mai săracă cu un secret, dar şi uşurată fiindcă nu trebuia să îl mai păstrez. – De ce n-ai spus? Învăţătoarea îl privea cu reproş, dar şi dând pe dinafară de mândrie. Iată, în grădina clasei sale răsărise un talent. Claudiu, eroul zilei, se înroşise până în vârful urechilor, aşa cum făcea când era emoţionat. – V-am zis... Şi era adevărat. Îi spusese încă din prima săptămână de şcoală. Când tovarăşa strigase catalogul ne ridicaserăm pe rând, dându-i desluşiri despre mama şi tatăl fiecăruia dintre noi. Învăţătoarea ştia unde lucrau părinţii noştri, din fişele de înscriere. Ce voia erau amănunte, la ce intreprindere, în hală ori la birouri, pe ce post sau funcţie. Cum aveam să înţeleg curând, era curioasă de felul ei, dar mai ales interesată. Tatăl unuia era tâmplar? Putea face scaune pentru cancelarie. Al altuia inginer constructor? Şcoala avea nevoie de un acoperiş nou. Cu tata contabil şi mama funcţionară de teren, nu i-am trezit interesul. Nici Claudiu. Casnică şi zugrav, fusese răspunsul lui. Ştia mai bine italiana decât româna şi încurcase cuvintele? Toţi care îl auziserăm – şcolarii, tovarăşa Dafina, până şi eu – ne închipuiserăm acelaşi lucru: tatăl lui umbla cu scara în spate, bidineaua într-o mână şi găleata cu vopsea într-alta. – Zugrav nu e totuna cu pictor! Învăţătoarea nu se putea hotărî dacă e supărată pe Claudiu sau bucuroasă să îl numere printre copiii ei adoptivi. Până la urmă s-a decis: nu o minţise înadins, se pricepea mai bine la desen decât la cuvinte. Adevărul era altul. Claudiu mi-l spusese numai mie, după ce văzuse că ştiu să ţin un secret. El, părinţii şi cei doi fraţi, locuiau într-o mansardă unde era frig iarna şi înăbuşitor vara. Copiii mai mici purtau hainele şi încălţămintea rămase de la cei mari, iar el venea adesea fără pacheţel cu mâncare, fiindcă abia aveau ce pune pe masă. În loc să îşi ia serviciu, ca toată lumea, tatăl său picta portrete la comandă, din care câştiga cu puţin peste cheltuielile cu pânza, pensulele şi vopselele. Mai bine ar fi fost zugrav de-adevăratelea! Cu asemenea vorbe auzite în fiecare zi, Claudiu nu ştia ce să creadă. Să fii pictor era o atingere de la Dumnezeu, cum spunea tatăl lui? Sau o trufie deşartă, plătită de tine şi ai tăi, cum o auzea mereu pe maică-sa? Acum, când secretul ieşise la iveală, Claudiu s-a putut bucura de minutul său de faimă. Iar învăţătoarea a profitat şi ea, în felul cum se pricepea cel mai bine. L-a chemat pe tatăl lui la şcoală şi, după ce i-a desluşit ce băiat talentat are – fapt de care italianul n-avusese habar? – l-a pus să îşi aducă o contribuţie la zestrea clasei. Şi-aşa a apărut un bust al tovarăşului, turnat în atelierul din mansardă, fiindcă pictorul florentin, la fel ca maestrul Leonardo, se pricepea şi la sculptură. Învăţătoarea era încântată de noul obiect de inventar ce împodobea clasa noastră, alături de hartă, steme, şi de fotografia marelui om aflat la cârma ţării. Privirea părintească a conducătorului părea să o îndemne să nu ţină pentru ea comorile de înţelepciune strânse de-a lungul anilor, să le împartă cu noi; iar dacă nu le voiam, să ni le bage pe gât. Trăiam în cea mai bună dintre lumi – ne spunea asta o dată la două zile, ca nu cumva să uităm. Trebuia doar să fim cuminţi şi să ne facem temele. Aşa vom ajunge – şi aici ochii i se umezeau – oameni de care învăţătoarea lor să fie mândră. Când se oprea să îşi tragă răsuflarea, ştiam ce urmează: destăinuiri despre sine. Aflasem atâtea încât îi puteam recita biografia cu ochii închişi. Întâi, cum plecase dintr-un sat din Oltenia, la nici treisprezece ani, căutându-şi norocul într-un oraş care s-a nimerit să fie Braşovul. Încercam să îmi închipui o fetiţă desculţă, murdară şi în zdrenţe, dar o vedeam tot pe tovarăşa Dafina, cu veşnicele ei costume gri şi pantofi negri, butucănoşi, cu părul grizonat stând ţeapăn de-atâta fixativ... La oraş a făcut multă şcoală, altfel nu ar fi ajuns să îi înveţe pe alţii, apoi s-a căsătorit cu un maistru de la uzina Steagul Roşu. Un basm de succes al zilelor de ieri! Iar fata lor a crescut, îşi avea propria familie. Şi-aşa, învăţătoarea a ajuns cu istorisirea la Victoraş. Începutul fusese dramatic. Se născuse prea devreme, la nici şapte luni, iar medicii îl puseseră într-un incubator, o clocitoare pentru oameni în loc de pui de găină. Doctorii erau sceptici, însă bunica lui nu se îndoise vreo clipă: povestea lui Victoraş va merge mai departe, fiindcă în cea mai bună dintre lumi toate se îndreaptă spre un final fericit. Oare? Unchii şi mătuşile mele avuseseră mai multe necazuri decât doreau să îşi aducă aminte, mama şi tata trecuseră peste destule hopuri înainte să zărească drumul cel neted. Când se uitau în urmă, nici unul nu vedea o grădină de trandafiri, înfloriţi şi fără spini. Toţi cumpăraseră lozuri ale sorţii pe care scria necâştigător sau mai trage o dată! Doar tovarăşei Dafina oraşul îi aşternuse un covor roşu la picioare. Avea o familie acasă, alta la şcoală, un partid căruia să îi poarte recunoştinţă. Întâmplările şi oamenii din existenţa ei se aşezaseră cum se cuvine, erau aşa cum trebuiau să fie. Iar cea mai mare realizare a vieţii ei fără cusur rămânea Victoraş. Auzisem atâtea despre nepoţelul legendar, încât mi-l închipuiam ba un Einstein în pantaloni scurţi, ba un Robert Redford mic şi blond. Ce a intrat pe uşa clasei când ni l-a adus în sfârşit să îl vedem – într-o zi în care părinţii lui erau plecaţi, grădiniţa închisă şi n-avea cu cine să îl lase – a fost un puşti urâţel, ras în cap ca după păduchi şi cu nişte ochelari care îi acopereau jumătate din faţă, făcându-l să semene cu un broscoi. Victoraş în carne şi oase! Mai ales oase, fiindcă era slab şi mărunt, i-aş fi dat trei ani, nu patru. Nu-i un viitor Făt-Frumos, dar poate e deştept, mi-am zis, asta fiind o calitate ce nu se vede din prima. Victoraş era cuminte, trebuie să recunosc. Se căţărase pe scaunul adus pentru el din cancelarie şi de atunci stătea smirnă, nici măcar nu îşi bălăngănea picioarele. Unde-l pui, acolo stă, se spunea despre un plod din cale-afară de liniştit. Victoraş ori făcuse de curând vreo boroboaţă şi era eliberat pe cauţiune, ori aşa era de felul lui, cuminţenia întruchipată. Am uitat curând de el, ascultând-o pe învăţătoarea care ne sfătuia despre una şi despre alta. – Dragi copii, nici nu ştiţi ce norocoşi sunteţi! tocmai spunea, desfăcându-şi braţele să ne cuprindă pe toţi la pieptul ei închis în obişnuitul taior ecosez. Ştiam, fiindcă avea grijă să ne tot repete, ca să ne intre bine în cap. Generaţia noastră nu apucase războiul, foametea, nici exploatarea omului de către om. N-aveam altceva de făcut decât să creştem mari. Când zicea asta îmi venea în minte filmul O floare şi doi grădinari, la care mama se dusese pregătită cu câteva batiste. Aşa eram şi noi, şcolarii, flori în serele patriei, udate cu stropitori de cuvinte ba de părinţi, ba de şcoală. – O să apucaţi al treilea mileniu, vă daţi seama? Cântecul Noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii nu se compusese încă, dar învăţătoarea îşi luase avânt şi ne zugrăvea frumoasa lume nouă în care vom trăi cu toţii; era destul să ascultăm de dascăli, şi-n primul rând de ea. Părinţii sunt la serviciu, n-au destulă vreme pentru noi şi, mai ales, pot greşi. Dacă aveam îndoieli asupra vreunui lucru, întrebări despre orice, trebuia să alergăm cu ele la şcoală, să ne scape de povară. Discursul de astăzi era mai însufleţit decât de obicei, fiindcă în auditoriu se afla şi nepoţelul care o privea cu ochii lărgiţi de admiraţie. După ce ne-a pictat iarăşi, într-un tablou întunecat, cât de rău o duceau bunicii noştri, tovarăşa Dafina a lunecat pe nesimţite în subiectul ei preferat: oraşul şi binefacerile lui. – Când am văzut prima oară o chiflă am luat-o drept piatră. V-am povestit asta? Numai de zece ori! Însă colegii mei au clătinat din cap, eu la fel. Eram într-o piesă de teatru în care fiecare îşi cunoştea rolul: învăţătoarea să ne plictisească, noi să ne prefacem captivaţi. Victoraş chiar era. Stătea pe scăunel, cu mâinile în poală, iar în spatele lui tabla rămăsese acoperită cu aceleaşi trei cuvinte, aşternute în atâtea feluri câţi elevi se perindaseră pe acolo în ora trecută. „Suntem viitorul ţării“, caligrafiasem şi eu, cu litere aplecate într-o parte, diferite de ale celorlalţi. Scrisul era unul dintre lucrurile care ne deosebeau de acum înainte, ne desluşise tovarăşa. Nu prea înţelegeam cum venea asta, însă mă atrăgea ideea să fiu eu în toate, până şi în forma literelor – un orgoliu creativ, manifestat de timpuriu, ar zice astăzi un psiholog. Destui făceau înflorituri literelor, semn că nu eram singura narcisistă din clasă. Ce vedeam pe tablă îmi deturna şi mai mult atenţia de la ce auzeam – ori poate era vina lui Marius, care nu se grăbise să o şteargă, deşi era de serviciu în ziua aceea. M-am răsucit spre ultimele bănci şi s-a nimerit să mă uit în ochii lui. Marius era dintre cei care dădeau uşa de perete la plecare, n-aş fi avut loc să ies de el dacă nu i-aş fi luat-o mereu înainte. Ca şi mine, era cu gândul la vacanţă. N-o fi fost premiantul clasei, dar cu telepatia stătea bine. Îmi ghicise gândul – cel cu tabla, nu pe celelalte. S-a săltat în picioare, după care şi-a adus aminte să ridice mâna ca să ceară voie. – Pot şterge tabla, tovarăşa? Învăţătoarea s-a încruntat, iritată de întrerupere, apoi a fluturat din degete într-un fel care putea să însemne orice: da, nu, las-o pe mai târziu. Marius nu voia să rămână nici un minut în plus după ore; a ales ce îi convenea, pornind printre bănci cu paşi hotărâţi. L-a ocolit pe oaspetele clasei, a trecut în spatele catedrei şi s-a apucat de treabă. Claudiu şi-o terminase pe a sa, închizând caietul în care avea să stea de-acum Victoraş – nu el, doar portretul lui. Tovarăşa trecuse la un alt subiect drag ei, minunile ştiinţei şi tehnicii; povestea despre camioanele ieşite pe porţile uzinei Steagul Roşu – când s-a întâmplat... cum să îi zic? Catastrofă, dezastru ar fi prea mult; incident, prea puţin. Marius ştersese tabla şi s-a dat înapoi – să vadă dacă nu îi scăpase vreo urmă albă? – însă în loc de un pas a făcut doi, a călcat pe marginea podiumului şi s-a dezechilibrat, izbindu-se de bustul tovarăşului. Ori Marius nu îşi cunoştea puterea, ori postamentul nu stătea bine pe podea; s-a clătinat, apoi s-a prăbuşit ca un arbore lovit de trăznet. Şi praf s-a făcut, spre groaza învăţătoarei şi uluirea tuturor! Nu era din bronz, cum crezuserăm, ci din ghips. Chipul lui Claudiu rămânea întruchiparea inocenţei, a unei surprinderi atât de sincere încât mi-am promis să nu joc vreodată cărţi cu el, nici măcar Popa Prostu’. În clipa următoare m-am uitat la Victoraş; ce era cu el? N-o fi fost sculptura din metal, dar nici de cauciuc. Căzuse cu un zgomot asurzitor, toţi ne speriaserăm, unii ţipaseră. Şi nu era de mirare. Înainte să se facă fărâme, bubuise atât de tare încât pe uşă au dat năvală învăţători şi şcolari din clasele vecine, să vadă ce explodase. Toţi au reacţionat, au comentat, fiecare în felul său. În mijlocul degringoladei, doar Victoraş rămăsese netulburat. Nici măcar nu tresărise deşi, fiind cel mai aproape, bustul tovarăşului putea să îi cadă pe picior sau – Doamne fereşte! – în cap. Într-un film de război văzusem cum eroul întorcea spatele unei explozii şi se îndepărta agale, în timp ce în urma lui se dezlănţuia iadul. Avea Victoraş atâta sânge rece? Nici vorbă. Când bunica lui s-a năpustit, trăgându-l de pe scaun, s-a uitat la ea, apoi împrejur cu o figură speriată, de parcă se trezise în cuşca leilor şi habar n-avea cum ajunsese acolo, nici cum să iasă. Mie îmi mergea cam încet mintea în ziua aceea, dar până la urmă m-am prins. Victoraş era surd, aşa se născuse. Şi-am mai înţeles ceva, uitându-mă la chipul învăţătoarei: nu mai era plină de mulţumire, ci o bunică nefericită ce nu putea lua asupra ei necazul nepotului. Din incubatorul minune ieşise un copil căruia i se dăduseră cărţi proaste în mână, încă de la naştere. Ştiam ce înseamnă asta; fratele mamei venise pe lume cu o boală necunoscută pe atunci, autismul. Gheorghe nu era cum trebuie. „Viaţa nu-i uşoară, îmi spunea uneori bunica. Dacă ai pe deasupra şi un beteşug, îţi trebuie doi îngeri păzitori care să te vegheze, în loc de unul singur.“ Bunica lui Victoraş ştia şi ea asta, fiindcă era neagră de supărare. Nu ca femeile din Africa, aşa vine vorba. Masca satisfacţiei i se jupuise de pe faţă, lăsând în urmă un chip îmbătrânit de griji. Pe dinafară-i vopsit gardul şi înăuntru-i leopardul, o zicală ce se potrivea cu viaţa tovarăşei Dafina. S-a silit să zâmbească, înainte să bage cineva de seamă schimbarea. Cu glasul dintotdeauna l-a trimis pe Marius după o mătură şi un făraş, pe alţi doi băieţi să aducă pubela din curtea şcolii, pe noi, ceilalţi, pe la casele noastre, deşi clopoţelul nu sunase de ieşire. Începusem să-mi strâng cărţile, caietele, când am ştiut deodată ce trebuie să fac. În loc de mărul obişnuit, ionatan sau creţesc, mama îmi pusese o portocală, pe care o păstrasem s-o mănânc în drum spre casă. Când am trecut prin dreptul lui Victoraş, i-am aşezat-o în palme. – Ai o bunică grozavă, am rostit, având grijă să îmi vadă mişcarea buzelor. Nu era adevărat, dar am spus-o cu atâta convingere încât, pentru o clipă, am crezut şi eu. Oricum, Victoraş s-a luminat la faţă ca un bec de o sută de waţi. Era o minciună, nici prima, nici ultima din viaţa mea – unele nevinovate, altele nu, fiindcă pe dinafară trebuia vopsit gardul, oricâţi leoparzi, lei sau hiene dădeau târcoale înăuntru...

“You can do anything, and be anyone!” Russell Morgan spoke about the American Dream and five hundred Canadians were listening, vibrating, and stomping the ground at every word. Canadians? In the hall were nothing but immigrants, most of them young people, who didn’t know which road to follow. Russell Morgan was willing to choose for them. He had appeared in Dartmouth a few years ago, spreading his charisma like cheap cologne. A traveling salesman who wasn’t looking to sell vacuum cleaners, but illusions, his speeches only convinced, fascinated, and enthralled the disowned by fate and the naïve − categories of people who were incomparably less numerous in Nova Scotia than in the neighbors to the south. Save Morgan didn’t consider himself just a politician, but a crusader, sent by Uncle Sam to free the Canadians from the slavery of normality and of decency. To have a secure pension, a solid education, and free healthcare? Aberrations! To save one decade for a house? Frustrating and tedious. Not to change your television or car every year? Why wouldn’t you, when you can have it all with one credit? The Banks had the winning lottery ticket for everyone – and everyone could get everything they dreamed of. How? “Hold out your hand and take it!” In the hall, a thousand claw-hands reached out to grab, to catch something, anyway they could. Once in the credit game, the people became indebted for life, submissive, and fearful, blindly following their boss, mayor, and president; an amorphous mass to maneuver for politicians, for those who held the true power, some like Russell Morgan. A shiver went through me, even though inside the hall was a stifling heat. But no, I was in Canada, not Hitler’s Germany. I heard a sermon of slogans and platitudes, some downright hilarious: “You are what you choose to be!” – oh, really? “Follow your instinct!” – why not your talent, or vocation? “In life, there is no second place. Only winners and losers,” – here, I could not contradict him. Morgan was throwing around lies and empty phrases like balls of gold, and all rushed to catch them banging their heads against each other to do so. “Any lie becomes truth if repeated often enough,” Goebbels would have said. The people stood up and cheered, offering Morgan a standing ovation. Everywhere I looked I saw transfigured faces, a legion of converted fanatics, to whom a miracle had crumbled their convictions, radically changing their view of the world and life. Russell Morgan had hypnotized them and now he was sending them to apply all that they have learned. And, maybe tomorrow or in a few years, they would give him their humble offering: the Vote. Was I the last sane person left in that room? Or was I the crazy one? Even Tania looked just about ready to march to the Promised Land. Was Russia to blame, where she had grown in fear and slavery? Or was it the man with a million-dollar smile, who was coming towards us? Quin. Denton Quin. Tania introduced us and I held out my hand – a short gesture that didn’t invite any effusions. In turn, Morgan’s gladiator held my fingers only for as long as necessary, with an unequivocal message – he didn’t like me either. After that, I met his gaze, cold and calculating. And behind his grey eyes of the color of steel, there was nothing, no sensations, emotions, or memories. In their place was an empty chasm, a blank space, the ultimate abyssal void, completely unfathomable. What animated this Quin, other than the muscles Tania admired? Should I hazard to look further, and deeper? Even then, an impatient tremor overtook the hall: the moment of communion with the crowd had come, and Quin returned to his bodyguard role before his master was surrounded, overwhelmed, and assaulted. Without his Dobermans in suits and black sunglasses, the audience would have bickered over so much as a handshake, an autograph, a motivational word, or just a touch. Each of those present wanted to express his enthusiastic admiration and devotion towards the Great Man. The minority of misfits from Dartmouth vowed to offer their support to Russell Morgan – they chanted in front of the photographers and cameramen, who stood ready to immortalize that moment for eternity. Save one of the reporters appeared to have doubts. “Will you run against Madame McCluskey?” Gloria McCluskey was mayor before Dartmouth, Halifax and Bedford became a single metropolis, swallowed in turn by the Regional Municipality. Madame McCluskey was adept at the Canadian way of life, while Morgan not so much. A fold deepened between his eyebrows, contrasting with his wide electoral grin. Tania pulled me closer to the curious reporter, and following her I noticed: someone was swimming against the current. Interesting! The watchdogs were waiting for a word to be set loose, and I could almost hear the furious growl coming from Quin. The uncomfortable journalist was counting the benefits of the system Made in the USA: “Unemployment, bankruptcy, families evacuated from their homes confiscated by the banks, criminality record high, drugs, lack of culture, health insurance only for those with money, and private pensions vanishing into nothingness at the stock exchange. What happened to the American Dream? Didn’t it become a reality?” A long silence followed. The reporters turned off their microphones, the crowd appeared to be on the verge of having a stroke. That man had spoken truths that no one wanted, but everyone had heard them. And now what will happen? Would they disperse ashamed, finally wake up to the truth? Would they turn their backs on the charlatan who sold them only lies? “Communist!” Everyone shouted, even though few knew the meaning of the word. But it was still the ultimate insult, a definitive sentence in America, and they interpreted a certain hidden signification, abject and abominable. Only, instead of bending under the pressure of the accusation, the journalist smiled. But those in the conference room weren’t amused, nor did they have the patience to find out more. What followed was an uproar like a thunderstorm, and a rush of bodies – and, for a moment, I was certain they were about to lynch him. But Morgan was watching. He made a discreet gesture and his men formed a wall around the blasphemer, stoically withstanding the threats, furious voices, and even some fists. Just as the unaware man opened his mouth again, the men in black picked him up by the arms and shoulders, escorting him out with an efficiency that proved their lengthy training. The crowding had separated me from Tania, and I had found myself pulled, shoved, and pushed by the tidal vortex that agitated the crowd, thankfully, towards one of the doors. Outside there was silence, and empty sidewalks. Out of too much zeal, the rescuers threw the awkward reporter in the middle of the street. The stunned man picked himself up, shaking off the dust and the memory of the tragic-comic scene in which he had played the role of undesirable hero. Neither he, nor I, saw the automobile speeding towards us before it was too late. A Cadillac sped meteorically straight to the journalist, who froze like a stag caught in the headlights. The driver had no intention of braking and I was still asking myself why, when suddenly, a steel gate closed in front of the rational part of my mind. Everything happened within seconds – dilated unnaturally, like in a slow-motion sequence from some movie: the steering wheel turning all by itself towards the right, the jerky rumble of the motor, the whistling of the tire tread across the asphalt. The driver’s astonishment turned to horror and he opened his mouth − to shout, to curse his fate? The Cadillac slammed into a wall, ricocheted, and tumbled over. The car became a huge whirligig, turning once, twice − before coming to a sudden halt. Its wheels were still spinning empty, but there was nothing left but a pile of contorted metal, bubbling with blood and gasoline. From the hall, curious people rushed into the street, eager to gaze at the event. This gave me my first rational thought. Had anyone seen what I had done? But save for the still shocked newsman and the driver who will never speak to anyone again, the street had been deserted. Or had it been? On the other side of the sidewalk, Denton Quin – since when has he been standing there? − wasn’t looking at the deformed wreck, or the crowd pushing forward to feed their hunger for the sensational. He was watching me.

Deşi i se zicea Strada Lungă, nu era cea mai lungă din lume, nici măcar din Braşov. Îşi căpătase numele când oraşul semăna cu o îngrămădire de acoperişuri ţuguiate care începuseră să se caţere pe Dealul Melcilor, pe Warthe sau pe Tâmpa, micul munte din inima urbei. Din vârful lui, strada părea un şarpe cu solzi de piatră – pe vremea aceea cuburile de bazalt ale pavajului nu fuseseră scoase şi înlocuite cu asfalt –, având capul înfipt între Dealul Cetăţii şi cel al Livezii şi coada subţiindu-se în dreptul bisericii Sfântul Bartolomeu, ctitorită în secolul treisprezece şi încă de veghe la una dintre porţile oraşului. La fel ca toate curţile din centrul vechi, cea în care locuiam fusese ridicată după model săsesc, având la stradă o clădire cu etaj, de la parterul căreia porneau două rânduri de construcţii cu un singur cat, înşiruite de o parte şi de alta a unei alei. Din păcate, asemănările se opreau aici. Fără ronduri de flori, tufe de liliac şi arbuşti, ori iederă căţărându-se pe faţade, a noastră părea o albie cimentată atât de temeinic încât nici un fir de iarbă nu răzbătea prin crusta cenuşie. Şi nu era totul! În loc să suie Dealul Făgetului, în terase sau pieptiş, printre meri, peri, nuci şi pruni care înfloreau primăvara, iar toamna dădeau rod, se înfigea în zidul lipit de calcanul fabricii de Lavoderm. Nefiind ale cuiva anume, de grădinile din spatele fiecărei curţi se bucurau toţi locatarii: puneau straturi cu flori sau zarzavat, iar în septembrie coceau vinete şi ardei pe plitele improvizate, de unde mirosul ce se răspândea până departe. Contribuiam şi noi cu ce puteam, cu izul de chimicale al făbricuţei – nu mult mai mare decât un apartament, însă unul murdar şi zgomotos. Dacă n-aş fi cunoscut decât curtea noastră ciuntită şi stearpă, poate m-aş fi obişnuit cu urâţenia ei, m-aş fi împăcat cu situaţia, mi s-ar fi părut în firea lucrurilor. Dar în primii ani de viaţă crescusem la ţară, la bunica, având împrejur pădurea, râul Homorod, Lunca unde un curcubeu îşi scuturase culorile în iarbă şi le uitase acolo. De-asta am iubit întotdeauna florile de câmp; mi-era milă de cele din florării, înghesuite în buchete, cu petalele ofilindu-se văzând cu ochii. La fel, nu-mi plăceau copăceii în ghivece, chirciţi, strângându-şi sub ei rădăcinile să le încapă într-un căuş de pământ, ori plantele de apartament, ficuşi şi filodendroni cu frunze ţepene, ca din plastic, hrănindu-se mai mult cu apă. Nu-mi venea să cred cât ghinion avusesem! În loc de o grădină, un zid ca o stavilă de netrecut; în loc de un deal pe care să îl urc în fugă, să îl cobor de-a rostogolul prin stratul de frunze – ce primisem de la soartă? O fabrică ce scotea fum şi mirosea a cauciuc ars. Lumea era alcătuită cum voia ea, nu cum îmi doream eu; până la urmă am înţeles asta. Frustrarea nu a dispărut însă, doar s-a ascuns undeva adânc, de unde scotea capul când şi când, mai cu seamă în vise. Visam mult pe vremea aceea. Uneori nălucirile erau fără legătură una cu alta, alteori aceeaşi poveste neîntâmplată se continua nopţi la rând, întrerupându-se în zori pentru ca, în seara următoare, cum închideam ochii să se reia de unde rămăsesem. Şi nu era vis din care să lipsească zidul. Mă obseda, zi sau noapte. Pe bună dreptate: nu făcea parte din vreo construcţie. N-avea nici un rost! Cineva îl înfipsese acolo, între fabrica de Lavoderm şi casa de alături, ca să taie ieşirea curţii noastre spre Făgetului. Nu ştiu cât sufereau vecinii mei, ori dacă le păsa măcar, dar mie îmi părea o strâmbătate strigătoare la cer. O stradă întreagă, lungă cât oraşul vechi, avea ieşire la dealul cel verde, numai o singură casă nu! Drept era asta? Şi ce puteam face eu într-o lume a celor mari? Îmi simţeam toată neajutorarea anilor de-atunci. Nu puteam decât să mă uit cu disperare la zidul făcut să reziste o sută de ani – sub stratul de cărămizi cu tencuiala căzută pe alocuri erau dale de piatră –, până îmi dădeau lacrimile. Ziua eram neputincioasă, ca o furnică în faţa Marelui Zid chinezesc. Noaptea însă... În vise ieşeam pe una din lucarnele podului, păşind pe ţiglele lunecoase, iar uneori ude de la ploaie, cu uşurinţa unei pisici. Treceam de pe acoperişul nostru pe al fabricii, şi gata, eram pe creasta îngustă, privind dincolo de sus. Dintr-un salt aş fi fost pe partea cealaltă, unde râvneam să ajung. Dar nu-l făceam niciodată, fiindcă nu erau stele sau Lună deasupra, nici iarbă ori copaci dedesubt. Nu se auzeau greieri, foşnete, nimic; era doar beznă şi tăcere. După o vreme mă întorceam pe acoperişuri, intram înapoi pe ferestruică, în siguranţa podului, a casei. Zidul rămânea de netrecut, până şi în vis. Dacă cu stavila aceea în calea fericirii nu m-am împăcat niciodată, fabrica avea părţile ei bune – mi-am dat seama curând. În primul rând, era închisă după program şi atunci curtea din spate devenea un teritoriu al nimănui, pe care îl puteam face al meu. Un loc ce trebuia explorat, plin de lucruri interesante: butoaie, bidoane, lăzi, cutii, toate închise cu capace, ascunzând chimicale periculoase, poate chiar radioactive, un cuvânt al cărui înţeles nu îmi era foarte clar. Nu m-am lăsat nici o clipă înşelată de scopul declarat al făbricuţei de a produce banalul Lavoderm. Pe vremuri, clădirea dinspre stradă şi curtea cu casele ei vagon fuseseră ale unui sas ce locuia în apartamentul de la etaj; atelierul, tot al lui, scotea pe bandă rulantă cutii cu cremă de ghete. În 1948, fostul proprietar plecase cu întreaga familie spre alte zări. În curte locuiau acum chiriaşi ai statului, iar fabrica, naţionalizată şi ea, se reprofilase. Lavoderm nu era o cremă de mâini, cum s-ar crede, ci una care curăţa orice, de la gudron, ulei de motor şi vopsele, până la vaselină. Era adevărat, trebuia să îţi freci palmele până se înroşea pielea – dar scăpai de petele de unsoare. Testasem cu succes pasta-minune, după ce mă jucasem de-a mecanicul cu motocicleta tatei. Ceea ce nu îmi schimba convingerea: ceva secret ieşea din halele subterane pe care nu le descoperisem încă. La patru – când plecau muncitorii ce turnau Lavodermul în cuve şi lucrătoarele de la bandă, care vârau tuburile umplute mecanic în cutii de carton –, paznicul se încuia în fabrică, unde rămânea până a doua zi; nici vorbă să mă pot strecura înăuntru, cum ar fi făcut un spion autentic! Totuşi, nu mă puteam plânge; îmi rămânea de cutreierat o curte întreagă. Ţinutul asupra căruia stăpâneam se întindea de la poartă până la marele zid din spatele fabricii şi din podul de deasupra apartamentelor de la etaj până în subsolul comun. În fiecare zi descopeream câte ceva nou: un cuib de rândunele, un porumbel aciuat sub o streaşină, încercând să se împrietenească cu cocoşul de tablă al giruetei, un petic de muşchi ivit pe acoperişul magaziei după ultima ploaie, urme de labe în pivniţă, uneori de şobolan, alteori de pisică. Curtea din închipuirea mea era încă şi mai mare, o insulă a comorilor locuită de eroii cărţilor pe care mi le citea tata. Era imperiul meu, nedisputat de nimeni până la venirea lui Dragoş. Părinţii lui s-au mutat în 1964, când el avea cinci ani, cu unul mai puţin decât mine. Însă era băiat, ceea ce ar fi trebuit să compenseze handicapul. Da de unde! Dragoş nu se pricepea să se caţere, să alerge ori să se bată. La nimic! Tatăl lui, inginerul, îl învăţase să nu mintă, să zică „sărut mâna“ în dreapta şi-n stânga şi „mulţumesc“ la fiecare două cuvinte. Era atât de bine crescut – ori mai degrabă nătăfleţ – încât nu spărsese vreun geam şi nu ştia să înjure decât cu „du-te naibii“. Avea mari lacune în educaţie, ce mai! În apărarea sa, nu era singurul vinovat. Tatăl lui îi umpluse camera cu jucării: maşinuţe, macarale, cuburi ce se îmbucau ca să construiască te-miri-ce, până şi un trenuleţ pe şine, cu locomotivă şi patru vagoane. De parcă se comparau cu o sabie din trunchiul bradului de anul trecut, un arc meşterit dintr-o ramură de alun sau o puşcă din lemn, bună şi la spart nuci. Ca să fac ceva din Dragoş, a trebuit întâi să îl dezvăţ de proastele-i obiceiuri pe care părinţii lui le numeau educaţie. Ieşea la joacă înţolit ca un mic prinţ, cu hăinuţe spălate, apretate şi călcate, de parcă era duminică în fiecare zi. Nici în glod nu se băga, cu şosetele lui albe în ghetuţe de lac. Prima dată l-am încurajat cu un brânci, însă după aceea a început să îi placă praful, noroiul, chiar şi rugina ce lăsa pete de neşters pe pantaloni şi cămăşi. Maică-sa – mereu într-o bătălie atât de crâncenă cu microbii încât umbla cu sticla de spirt medicinal în mână – şi-ar fi pus băieţelul într-o bulă de plastic, să nu-l atingă lighioanele nevăzute de pe pământ, din aer ori din apă. Mă şi închipuiam rostogolind balonul prin curte şi pe cel dinăuntru cu capul când în sus, când în jos. Nici măcar nu s-ar fi supărat. Dragoş mă plăcea. Eram opusul lui în toate, iar contrariile se înţeleg mai bine decât s-ar crede. La o lună după ce ne cunoscuserăm, începuse deja să se dea pe brazdă. Din fricos şi râzgâiat de cale-afară, devenise un învăţăcel entuziast. Credea orice auzea de la mine; dacă îi spuneam că piraţii se bat cu indienii pentru comoara din Insula Monte Cristo nici n-ar fi clipit. Îmi călca pe urme, iar uneori izbutea să ţină pasul cu trăznăile mele, ceea ce îi aducea o urecheală din partea maică-si sau o bătaie cu cureaua inginerului, nu chiar ruptă din rai. Cu mine, nu se plictisea niciodată. Deşi jucam aceleaşi roluri – haiduci şi poteră, cowboy şi indieni, sudişti şi nordişti, muschetari şi gărzile cardinalului Richelieu –, scenariul era de fiecare dată altul, cu idei luate din cărţi, cărora le puneam sare şi piper. Dragoş nu ajungea întotdeauna în tabăra negativilor, ar fi fost nedrept să-l pun mereu acolo, dar se nimerea să piardă de fiecare dată – un ghinion de care se plângea la urechi surde. „Ce nu te ucide, te face mai puternic“, l-aş consola astăzi. Atunci, găsisem o zicală aproape la fel de potrivită: „Cine pierde azi, câştigă mâine.“ Mâinele ăsta se tot îndepărta pentru Dragoş, fără să îi spulbere iluziile. Cândva, credea el cu tărie, o să mă bată la un joc, o să fie mai bun la ceva, orice. Speranţa moare ultima, nu? Într-una din zile se revoltase, cerându-mi, cu un curaj nebun, tot de la mine deprins, să schimbăm rolurile. Îi explicasem atunci importanţa negativilor, cu o răbdare ce a izbutit să îl convingă. Nici măcar nu erau vorbele mele, le auzisem de la Disney într-o emisiune despre personajele rele, dar carismatice, fără de care nici o poveste n-ar avea noimă. La un an de când, asemeni lui Robinson Crusoe, naufragiase pe insula mea de pe strada Lungă, Dragoş nu şi-ar mai fi recunoscut imaginea din oglindă. Jucăriile de la magazin zăceau uitate într-un colţ – cu excepţia unui pistol cu capse pe care îl trecuserăm la recuzită –, fiindcă cele făcute cu mâna lui îi dădeau destule satisfacţii, pe lângă vânătăi şi cucuie. Îl învăţasem să se târască pe burtă în podul fabricii, unde erau pânze de păianjen mai vechi decât noi; îi arătasem cum să tragă cu praştia, azvârlind sâmburi de cireşe drept în ghivecele de la etaj ale doamnei Spireanu, cum să păşească pe o scândură pusă peste două stive de lăzi în curtea fabricii fără să îşi piardă echilibrul, ori să arunce cu pietre peste coama de cărămidă ce reteza drumul curţii spre dealul Făgetului. Dar mai ales îl învăţasem să urască zidul. Încă se temea de întuneric, şobolani şi gândaci – frici mărunte de care aveau să îl lecuiască alte expediţii în pivniţă, făcute cu lumina stinsă. Într-un singur an, Dragoş devenise un partener de nădejde, un inamic redutabil. Şi, trebuia să recunosc realitatea: de când o împărţeam cu el, lumea mea se îmbogăţise. „Tot răul e spre bine“ – vorba asta câteodată se potrivea, de cele mai multe ori nu. După venirea lui Dragoş, ce se vădise până la urmă o împrejurare fericită, a intervenit o nouă schimbare în viaţa mea. La mijloc de septembrie am început clasa întâi la Şcoala 12 de pe Strada Crişan. Trecuse o lună de atunci şi partea bună a şcolii întârzia să se arate – poate n-o vedeam eu, sau chiar nu era niciuna. Noii colegi îmi rămăseseră la fel de străini ca în prima zi, aerele de bunicuţă iubitoare ale tovarăşei nu izbutiseră să mă convingă, iar orele treceau greu, mai ales cea magică, în care primeam tot felul de sfaturi pe care nu le cerusem. De când eram la şcoală, timpul dăduse în mintea copiilor: uitase să meargă şi se târa de-a buşilea. Dimineţile lipseam de acasă şi, cum nu avea cu cine să colinde curtea, Dragoş recăzuse în vechea dependenţă faţă de jucăriile din plastic, ba chiar îşi lăsase părinţii să îi cumpere altele noi. Tot ce îl deprinsesem se topea văzând cu ochii! Ca să îmi recâştig influenţa ar fi trebuit să petrecem mai multe ore împreună. Dar cum? Când mă întorceam de la şcoală, după-amiezele, el dormea; altfel nu l-ar fi lăsat să se uite la Daniela şi Aşchiuţă. Pagubă-n ciuperci! În loc de asta puteam explora magazia, unde unul dintre pereţi se acoperise cu mucegai, semănând cu o hartă a altei lumi, în verde şi negru. Cum ziceam, pierderea era a lui! Abia apucam să ne vedem spre seară; iar atunci trebuia să intru în casă devreme, ca să desenez bastonaşe până mă durea mâna sau să repet „doi şi cu doi fac patru, patru ori doi fac opt“. Înainte, eu şi Dragoş aveam tot timpul din lume să facem ce voiam. Acum, zilele intraseră parcă la apă; toamna ciopârţea lumina amiezilor, aşa cum zidul din spate ne tăiase ieşirea spre deal şi o bucată de cer. Azi era vineri, venisem mai repede de la şcoală, dar şi Dragoş se grăbise cu siesta, ori poate maică-sa mă zărise şi îl închisese în casă – n-ar fi fost prima dată când ne despărţea, deşi nu eram Romeo şi Julieta. Tata tocmai îmi citise o carte de povestiri inspirate din piesele lui Shakespeare, cu idei minunate, bune de pus în practică. Dar... cu cine? Rătăceam prin curtea pustie, tristă ca fantoma lui Hamlet-tatăl în castelul din Danemarca şi nu mă puteam hotărî ce să fac. Podul, magazia, pivniţa erau destinaţii tocite de cât le bătusem cărările – nu mă mai atrăgeau. Paşii m-au purtat singuri în curtea fabricii, unde lucrătorii umblau în fiecare zi prin harababura de lăzi, cutii şi bidoane; le schimbau mereu locul şi găseam întotdeauna ceva interesant pe acolo. Descoperirea zilei a fost însă mai degrabă dezamăgitoare. Goliseră butoiul! Nu rămăsese decât o pată umedă pe cimentul de lângă canal. Ieri putina de fier înnegrit fusese pe trei sferturi plină, muncitorii se opintiseră probabil din răsputeri să o încline, să o răstoarne. Ce îi apucase? Butoiul acela fusese dintotdeauna acolo. Era important. În el se aduna apa de ploaie, din primăvară până în toamnă, iar iarna îngheţa uneori cu totul. În anii ploioşi, dădea pe dinafară; în cei secetoşi, apa scădea, ajungând de două degete. Dar gol nu-l găsisem niciodată. Până acum. Oricine trecea pe lângă el n-ar fi văzut decât un butoi de fier cu cruste de murdărie şi pete de rugină. Numai eu ştiam ce se întâmpla înăuntrul lui: un miracol. Acolo se năştea viaţă – din nimic! La ţară, la bunica, destui păstrau o credinţă naivă şi, mai ales, greşită: purecii s-ar ivi, pasămite, din praf. Cum la oraş oamenii sunt mai deştepţi, sau măcar mai informaţi, se ştia de unde apar: din ouă lăsate de purecoaică în colbul moale ca un cuibar. Tot ce mişună pe pământ, zboară sau înoată iese întâi dintr-un ou sau din burta mamei, iar broaştele nu fac excepţie. Sau da? Nu-mi puteam închipui vreuna apărută dintr-un canal, venind în salturi pe Strada Lungă, intrând pe poartă, ţopăind prin prima curte, apoi prin a doua, a fabricii, numai ca să îşi lase ouăle în butoi. Iar nici o broască din grădinile de pe Făgetului n-ar fi putut să sară peste un zid de cinci metri înălţime. Şi totuşi, îndată ce ploile de primăvară umpleau butoiul, hop şi mormolocii! Cu trecerea anilor, pe măsură ce aflam mai multe, iar lumea devenea tot mai mare şi mai ciudată, am auzit despre ploi cu peşti, păianjeni, licheni şi chiar cu meduze. Însă primul miracol, văzut cu ochii mei, mi-a rămas temeinic în amintire. Mormolocii stăteau poate cuminţi în nori, aşteptând o ploaie care să îi coboare pe pământ, drept în butoiul fabricii. N-apăreau însă de îndată. Apa se tulbura întâi, se îngroşa, devenea băloasă, începând să semene cu o baltă unde se iveau nişte creaturi numai cap şi o codiţă din care dădeau frenetic. Se adunau în grupuri, ca nişte peştişori cărora în loc de înotătoare aveau să le crească într-o zi picioare de broască. O metamorfoză semănând cu prefacerea omizii în fluture, pe care deşi o aşteptam cu nerăbdare, n-am apucat să o văd vreodată. Transformarea mormolocilor în broscuţe ar fi trebuit să se întâmple la două luni de la primele zvâcnete din coadă – însă până atunci intervenea mereu câte ceva: un muncitor avea nevoie de apă din butoi şi îl golea pe jumătate; era secetă şi balta scădea până aproape de fund; ploua mult şi apa se revărsa, cu mormoloci cu tot, în curte, apoi în canal. Dar nu mă necăjeam din atâta lucru, ştiind să iau partea bună din orice siuaţie – deprindere pe care am pierdut-o, din păcate. Mă bucuram de mormoloci aşa cum erau. Chiar dacă arătau ca nişte broscuţe neterminate, îmi plăcea să îi privesc cum înoată neobosiţi în pâlcuri, numai capete şi cozi. Părea... un dans. Dragoş nu îmi împărtăşea interesul pentru mormoloci, iar într-o zi i-a numit scârboşeniile alea. O insultă ce nu putea fi trecută cu vederea. Şi-atunci, fiindcă tot voia să fie primit în rândul căutătorilor de comori, am pus la cale un ritual de iniţiere. Comorile se aflau în ţinuturi îndepărtate, iar până acolo trebuiau străbătute deşerturi, jungle, mlaştini şi munţi prăpăstioşi. Cum merindele din rucsac se terminau repede, căutătorii mâncau ce găseau – ciuperci, râme, şerpi – şi beau apă de unde puteau, fără să facă nazuri, chiar dacă era stătută. Ori cu mormoloci. Am făcut rost de două paie de plastic, ca să ne fie mai uşor; apoi, într-o amiază, ne-am aşezat de o parte şi de alta a butoiului. I-am arătat lui Dragoş cum să cufunde un capăt al paiului în apa tulbure, cum să sugă şi să înghită repede înainte să-i simtă gustul sălciu. Chiar m-am strâmbat la sfârşit, ca o adevărată exploratoare trecută prin multe. Ori teatrul meu fusese convingător, ori fiindcă era gata de orice sacrificiu – Dragoş a băut de-adevăratelea o gură şi încă una. Se pregătea să o înghită pe a treia, când nişte strigăte ne-au încremenit. De la fereastra pe care tocmai scutura o faţă de masă, doamna inginer ne văzuse aplecaţi asupra butoiului şi, cunoscându-mă ca pe un cal breaz, nu îi fusese greu să îşi închipuie ce făceam. A ieşit un scandal monstru, Dragoş a scăpat ca prin urechile acului să i se facă spălături la stomac, mama lui a zbierat la a mea numindu-mă inconştientă, iresponsabilă şi alte cuvinte complicate, tot cu i. Aveam o influenţă rea asupra lui Dragoş, a mai spus, drept pentru care n-am avut voie să ne jucăm împreună în restul verii – interdicţie încălcată după două zile. Dragoş nu mi-a purtat ranchiună, mai ales după ce l-am făcut membru de onoare al organizaţiei căutătorilor de comori. M-am uitat la butoiul gol, amintindu-mi cu nostalgie de alte momente plăcute trăite împreună cu Dragoş: în pod, când murdăriserăm din greşeală rufele întinse la uscat de doamna Spireanu, în pivniţă când puseserăm, de data asta înadins, bulgări de sare în putina cu varză a lui Bodor-baci... Dulci şi duioase amintiri, ar fi zis Alexandre Dumas. Însă duse erau toate pe apa sâmbetei, ori mai degrabă a şcolii. Cum s-ar zice „eram în clasa întâi, iar asta îmi ocupa tot timpul“. Înainte să mă cunoască pe mine, Dragoş voia la şcoală. Fericiţi cei săraci cu duhul! Tropăia din picioruşele gândurilor, închipuindu-se în faţa unor porţi albe, întredeschise, dincolo de care se revărsa o strălucire caldă; parcă o şi vedea, în prag, pe învăţătoarea cu chipul blând, care îi scria numele într-o uriaşă carte de aur. Cine îi băgase în cap bazaconiile astea? L-am lămurit cum stăteau lucrurile, atât de bine încât Dragoş a alergat ţipând la maică-sa – nu se va duce la şcoală, în vecii vecilor, amin! Declaraţia sa de independenţă a avut drept rezultate imediate o urecheală zdravănă de la doamna inginer, iar de la inginerul titular două ore de morală în care se repetau des cuvinte precum cetăţean de nădejde şi viitor luminos. Dragoş nu a priceput mare lucru, dar ceva i-a fost clar: părinţii lui o să îl trimită la şcoală orice ar fi. Nu-i spusesem deja asta? De-ar fi fost vreo portiţă de scăpare, o găseam eu! Mă uitam încă, cu jale, ba la mâzga de pe fundul butoiului, ba la cerul senin, văduvit până şi de promisiunea vreunei ploi – când a apărut în sfârşit Dragoş. Cu părul castaniu tuns perie, era mai degrabă scund, deşi o punea pe maică-sa să îl măsoare în fiecare lună cu centimetrul de croitorie. Băieţii înalţi stăteau în ultima bancă, departe de ochii iscoditori ai tovarăşei – ştia asta de la mine. Dacă până atunci se grăbise să crească ca să ajungă şcolar, cu uniformă, ghiozdan şi tot dichisul, acum avea un alt motiv, opus, dar la fel de întemeiat. Toate drumurile duc la Roma, nu? Dragoş s-a frecat la ochi, ştergând urmele somnului de amiază, apoi a rămas cu sprâncenele unite, de parcă îl rodea ceva pe dinăuntru. – O să fie bine, aşa zice mama, a rostit în cele din urmă. Şi la vară cald? Eram gata să-l întreb, când am înţeles la ce se referea. La şcoală. În ultima vreme numai despre asta vorbeam. În lumea curţii se petreceau lucruri cu mult mai importante – găsisem nişte ouă de porumbel în cuibul de sub streaşina magaziei, de exemplu. Nu era curios să le vadă? Nu era. Voia, în schimb, să audă vorbe consolatoare: nici dracul nu e atât de negru, nici clasa întâi sfârşitul lumii. Să îl mint frumos; dar ce eram, Pinocchio? Ăsta era rolul părinţilor, al educatoarei, nu al meu! Odată cu prima zi de şcoală, adio dimineţi în care puteai plănui expediţii în pivniţă ori în pod, sau chiar pe teritoriul interzis al fabricii de Lavoderm. Optimist din fire, ori mai degrabă naiv, Dragoş voia să vadă partea plină a paharului. – Fără şcoală nu se poate. Ajungi gunoier sau cerşetor. Poate chiar beţiv. A spus-o atât de serios încât nu ştiam dacă să râd sau să plâng. Cine îi băgase atâtea prostii în cap? „Tot ce zboară se mănâncă“, credeau plozii de la grădiniţă, de-aia nu făcusem pureci mulţi pe-acolo... – Nu şi inginer-şef, am rostit fără nici o intonaţie. Dragoş visa să fie ca tatăl lui mâine, iar ca mine astăzi. Era, într-un cuvânt, influenţabil. Când îl cunoscusem îi era frică şi de umbra lui, pe de o parte, iar pe de alta era răsfăţat şi capricios din cale-afară. Îl învăţasem să fie neînfricat ca indienii, secretos ca spionii, să nu fugă de înfruntări, cu excepţia celor cu părinţii; acestea trebuiau ocolite pe cât posibil, fiind bătălii dinainte pierdute. Şi care îmi era răsplata? Ingratul meu învăţăcel trecuse cu arme şi bagaje de cealaltă parte a baricadei. Ieri fusese alături de mine trup şi suflet, iar astăzi voia la şcoală. – Dacă-i musai, atunci cu plăcere! am răbufnit. Dragoş se uita în pământ, admirându-şi săndăluţele cu barete. După o vreme şi-a adunat curajul. – Nimic n-o să se schimbe. O să ne jucăm împreună ca şi până acum... după ora cinci. Dragoş desena cercuri pe beton cu vârful degetului mare de la picior, mie mi se părea că nu aud bine. Încerca să mă împace? Trebuia cumva să îi fiu recunoscătoare pentru cele două ore rupte din timpul lui preţios, între somnic şi desene animate? – Nu pot! Din clasa a doua am teme la mate, română, caligrafie şi desen. Am spus-o cu atâta convingere, încât şi pe mine m-a trecut un fior. Dacă chiar aşa o să fie? Dragoş pălise. Îi povestisem despre catalog şi carnetul de note, despre clopoţelul ce nu te putea salva întotdeauna când nu ştiai răspunsul la o întrebare a învăţătoarei. Cum vorbele mele dinainte îi intrau pe o ureche şi îi ieşeau pe amândouă, căutasem ceva care să îl trezească la realitate. Reuşisem, pare-se, fiindcă a făcut ochii mari. – În fiecare zi? Am dat din cap fără să clipesc, ca un crainic care anunţă la televizor sfârşitul lumii. Şi, într-un fel, era. Începutul şcolii punea capăt copilăriei fără griji. Mie mi se întâmplase; era rândul lui Dragoş. I-am aşezat mâinile pe umeri, ca atunci când plănuiam o operaţiune secretă în jocurile noastre de război. M-am uitat drept în ochii lui căprui, încercând parcă să îl hipnotizez. – Trebuie să fii pregătit, i-am spus. Dragoş şi-a pierdut culorile din obraji, dar şi-a regăsit răsuflarea, cât să şoptească. – Pentru ce? Îl învăţasem să coboare în beci pe întuneric, să se strecoare pe sub pânzele de păianjen din pod, să cuteze imposibilul măcar cu închipuirea. Băuse până şi apă cu mormoloci pentru mine! Acum îi ceream altceva. Poate prea mult, poate greşit. Dragoş nu-mi semăna, nu îmi era frate-geamăn, doar vecin şi tovarăş de joacă. Se simţea bine la grădiniţă, ca mormolocul în apă era prima comparaţie care îmi venea în minte, nu foarte izbutită. Poate – îmi era greu să gândesc asta, darămite să o spun cu voce tare! – poate că va fi fericit la şcoală. Aveam dreptul să îi iau asta? Pe de altă parte... Cu atâţia prieteni în jurul lui, o să înceapă să mă uite. Fără să vrea, să ştie ori să îi pese, o să mă poarte cu el ca pe o fotografie veche, tot mai ştearsă – întâi în buzunarul de la piept, lângă inimă, apoi în cel al pantalonilor, după care o să mă lase într-o zi acasă, lângă puşca şi sabia de lemn, jucării împărţite cu o fată băieţoasă într-un an al luptelor cu indienii şi bandiţii. Şi brusc, un gând mi-a ciocănit sub frunte, cucui ieşind dinăuntru. De data asta, eu eram banditul, personajul detestat al poveştii, care la sfârşit trebuia să o ia în barbă, să ajungă la pârnaie şi, în cazuri extreme, să moară spectaculos spre satisfacţia tututor, eroi sau cititori. Cum eram şi autor al poveştii noastre dintr-o curte de pe Strada Lungă, mă pusesem singură în rolul acesta ingrat. Dar, la fel de bine, puteam să mă scot! Te-am minţit, Dragoş, ca atunci, cu mormolocii, când tu ai băut apă clocită şi eu nu. Să îmi asum rolul de fată rea, să dorm aşa cum îmi aşternusem, nu foarte comod? Sau să învârt lucrurile pe degete – mă pricepeam la asta în relaţiile cu Dragoş – ca un magician care scoate din joben ba un şarpe, ba un iepure pufos şi mai alb decât zăpada. Şi dacă i-aş spune: şcoala e cu adevărat grozavă, Dragoş. Întâlneşti acolo prieteni pe care îi vei păstra o viaţă, înveţi o grămadă de lucruri folositoare pentru mai târziu. Nu, ar fi fost ca unul dintre discursurile tatălui său, inginerul. Mai bine: clasa e un tărâm fermecat, când sună ultimul clopoţel nu îţi vine să mai pleci acasă. Parcă încercam să vând castraveţi unui grădinar... Dragoş, care mergea zilnic la grădiniţă, deci ceva experienţă căpătase, ar fi devenit suspicios – tot eu îl învăţasem să nu creadă orice i se spune. Să înducesc pilula amară pe care i-o băgam pe gât de câte ori venea vorba despre viaţa de şcolar? Cum aştepta un răspuns – uitându-se la mine cu disperarea unui prizonier al lui Ginghis Han, legat de patru cai sălbatici ce aveau să îl facă bucăţi la un semn al căpeteniei tătarilor – am ridicat filosofic din umeri. – La ce să te aştepţi de la şcoală, Dragoş? La orice. Alesesem calea de mijloc, poteca îngustă dintre rău şi bine. Iar în loc de albul eroilor cu capă şi spadă şi negrul care devenise uniforma negativilor, am adoptat o nuanţă incertă. Griul îmi venea bine, da, putea fi de-acum culoarea mea.

Am urât şcoala, din prima zi, din prima clipă. Am păşit în clasă cu umerii apăsaţi de o greutate nevăzută, strângând în mână buchetul pentru învăţătoare, cu flori ce începeau deja să se ofilească – la fel, speranţele mele într-un viitor altfel decât în culori sumbre. Am mers printre bănci târându-mi paşii, iar în loc de scaunul electric m-am aşezat în ultima, pe rândul din mijloc, măcar să nu fiu sub ochii tovarăşei de la catedră. Viaţa mi se sfârşise în dimineaţa aceea de toamnă a anului 1965. Şi cât de fericită fusesem până mai ieri! Azi, o cortină întunecată căzuse peste lume. Un meteorit lovise cerul copilăriei, aducând nori grei ce aveau să rămână acolo multă vreme, poate pentru totdeauna. O să pier ca dinosaurii, o să o scot cumva la capăt? Adio lenevitului în pat, de-acum trebuia să mă scol dis-de-dimineaţă, odată cu mama, ca să mă lase la şcoală în drum spre serviciu. Adio zilelor în care puteam să fac orice voiam, unde şi cum mi se năzărea, în minunata noastră curte de pe Strada Lungă. Nu eram la prima condamnare. Acum vreo doi ani trecusem pe sub furcile caudine ale grădiniţei germane. Însă cum limba lui Rilke îmi suna în urechi precum chineza, Fräulein Klara s-a lăsat păgubaşă şi aşa mi-am recâştigat libertatea. O victorie efemeră, aveam să înţeleg curând. Nimeni nu poate opri timpul. Şapte ani însemna începutul vieţii de elev, aşa cum pentru oamenii din Evul Mediu, în anul o mie trebuia să vină Apocalipsa. Pe măsură ce se apropia ziua de 15 septembrie, îmi devenea tot mai limpede: nu aveam scăpare, o să merg la şcoală! Şi, de data asta, nu puteam să mă târguiesc cu mama, să-l înduplec cu rugăminţi pe tata, să mă fofilez, să le dovedesc încă o dată alor mei – de parcă mai era nevoie! – cât pot fi de încăpăţânată. Era adevărat, clopoţelul suna la fiecare cincizeci de minute, îngăduindu-ne să ieşim în curtea închisorii, vreau să spun a şcolii, ca să ne cheme înapoi după alte zece. Zilele săptămânii nu mai erau luni, marţi, miercuri; fiecare avea o etichetă cum erau cele de pe caietele dictando sau cu pătrăţele, iar pe toate scria acelaşi lucru, zi de şcoală. Numărul 12 din Braşov se afla pe Strada Crişan, nu departe de casă. Dimineaţa mă ducea mama, să nu mă rătăcesc pe drum, deşi Strada Lungă era şi dreaptă. La sunetul ultimului clopoţel din zi simţeam cum îmi cresc aripi şi dădeam buzna pe uşa clasei, apoi pe poarta şcolii. Nici nu era nevoie să vină cineva să mă ia, mergeam singură pe trotuar până la poarta noastră, ori mai degrabă zburam! Dar un gând alerga după mine, iar câteodată mi-o lua înainte: a doua zi aveam să mă întorc, să o iau de la capăt. Ce nu-mi plăcea la şcoală? Nimic. În primul rând, uram uniforma. În loc de pantalonii în care mă simţeam în largul meu, purtam o rochiţă dintr-un material pepit, peste care şorţuleţul apretat şi călcat de mama foşnea ca hârtia. Matricola era obligatorie, la fel cordeluţa, însă cu ultima m-am împăcat repede; în loc să mă chinui să îmi împletesc codiţe, dădeam de două ori cu pieptenul peste părul mereu zburlit, puneam bentiţa şi gata! Cum fiecare închisoare are un gardian, clasa noastră o avea pe tovarăşa Dafina. Fiindcă nu i-a plăcut cum ne aşezaserăm în bănci, ne-a mutat pe toţi cum i se părea ei bine, după care ne-a pus să stăm smirnă, cu mâinile la spate, până când am amorţit. Ne-a desluşit apoi cum o să fim în clasa ei: ca într-o mare familie. Eram norocoşi, ne născuserăm în vremuri de aur şi se cuvenea să fim mulţumiţi cu ce primeam, de la manualele jerpelite lăsate moştenire de elevii mai mari, la învăţăturile despre lume şi viaţă pe care tovarăşa ni le împărtăşea cu generozitate. Eu însă, nu mă simţeam deloc privilegiată. Şi aveam deja o familie, nu voiam alta. La ore, când ne spunea ceva, trebuia să se audă musca. Dacă cineva se foia, îi cădea pe jos guma ori creionul, nu mai zic să-i scape vreo şoaptă – tovarăşa se oprea, pironindu-l pe vinovat cu o privire menită să îi îngheţe sângele în vine. Altfel, îşi lipise pe buze un surâs blând, de bunicuţă care în loc de un nepot avea douăzeci şi cinci. Pe mulţi i-a păcălit zâmbetul acela, însă nu pe mine; mă îndemna să stau departe, asemeni culorilor ciupercilor otrăvite. Deşi avea părul cărunt şi câte o încreţitură sub ochi pentru fiecare generaţie de nerecunoscători pe care-i şcolise – erau vorbele ei, nu ale mele – nu se considera bunică, ci o mamă pentru noi toţi, aşa cum şcoala trebuia să ne fie a doua casă. Iar un cămin e întotdeauna curat, nu? La noi, podelele erau date cu petrosin măcar o dată pe lună, iar perdelele spălate săptămânal. O pânză bleumarin acoperea catedra şi altele mai mici, de un albastru deschis, băncile. Dedesubt, în lemnul înnegrit de vreme se ascundeau inscripţii interesante, pe care le admiram când se schimbau husele. Pe lângă mama noastră de la catedră, mă pomenisem cu nişte copii necunoscuţi care îmi deveniseră peste noapte colegi. Un fel de fraţi şi surori, dar nu de suferinţă, doar de clasă. Toţi se simţeau ca peştele în apă, râdeau din orice, poate de mine, şuşoteau între ei în bănci, poate despre mine, iar în pauze se adunau în grupuri din care nu făceam parte, jucând jocuri pe care nu le ştiam. Mi se părea că mă întorsesem în timp, într-o perioadă ce încă îmi dădea coşmare. Kindergarten – numai la numele ăsta şi mă trecea un fior! Tot ce am învăţat acolo – între copii de saşi ori de români crescuţi cu bone nemţoaice, care ciripeau veseli în păsăreasca lor – a fost să ridic ziduri trainice între mine şi ceilalţi. La Şcoala 12 de pe strada Crişan toţi vorbeau în limba mea natală; ceea ce, cum aveam să descopăr curând, nu schimba prea mult lucrurile. Între atâţia străini, cu nume pe care nu izbuteam să le leg încă de chipuri, mă simţeam la fel de stingheră ca între plozii în Spielhosen şi pălăriuţe tiroleze. Noii mei colegi s-au împrietenit imediat; unii se cunoşteau dinainte, se jucaseră în aceeaşi curte ori pe stradă, alţii fuseseră împreună la grădiniţa română. În prima săptămână erau amici la cataramă, în a doua s-au certat toţi, într-a treia apăruseră găşti, grupuri, tabere. Pe mine mă ocoleau, iar în clasă nu-mi vorbea nimeni – sau, cum îmi plăcea să văd eu lucrurile, mă lăsau în pace. În pauză, în loc să ies în curtea ce semăna când cu un câmp de bătălie, când cu Carnavalul de la Rio, rămâneam în bancă, mâncând foarte încet sandvişul pus de mama în pachet ori frunzărind cartea de citire, cu ochii la poze fiindcă nu ştiam încă rostul literelor. La răstimpuri, aruncam câte o privire pe fereastră, la ce se întâmpla afară. Nu-i invidiam pe cei de acolo; pentru asta ar fi trebuit întâi să îi înţeleg. Crescusem între adulţi şi, în afară de Dragoş, băiatul vecinilor de la parter, avusesem drept tovarăşi de joacă câini sau pisici – şi da, câţiva prieteni imaginari, însă asta e o poveste mai ciudată chiar decât cea despre începutul şcolii. Eram timidă, mă izolam cu bună ştiinţă, ferindu-mă de ceilalţi copii ca dracul de tămâie, cum ar fi zis bunica. Ca un element antisocial, orice va fi însemnat asta, cum a spus învăţătoarea la o şedinţă cu părinţii, de parcă aveam păduchi şi făceam de ruşine şcoala, pe tovarăşa de la catedră şi pe tovarăşul din tabloul din mijlocul peretelui. Cuvintele mi le-au reamintit pe cele ale educatoarei de la Kindergarten. „Eşti tot alăturea cu drumul!“ răbufnise într-o zi Fräulein Klara, supărată pe tendinţele mele separatiste. Nu mă comportam la fel cu restul lumii, înţelesesem deja asta – eram retrasă, nu grea de cap! Ce nu pricepeam era de ce-ar fi trebuit să fim toţi la fel, o apă şi-un pământ... Şi, de partea cui era dreptatea? A lor, fiindcă erau mai mulţi? Până să înceapă şcoala mă simţisem confortabil în pielea mea. Acum nu-mi găseam nici locul, nici rostul. Şi învăţasem un cuvânt care nu făcea parte din programa clasei întâi: nefericire. Dacă ar fi fost după capul lor, copiii s-ar fi înghesuit în ultimele bănci, aflate la mare căutare, cum erau lojile de la teatru. Fiind cea mai mică din clasă, ca vârstă şi înălţime – neajuns pentru care dădeam vina pe ziua mea de naştere din noiembrie –, învăţătoarea mă luase de unde aş fi vrut să stau, aşezându-mă sub ochii ei, unde nu voiam să fiu. Trebuia totuşi să recunosc, poziţia oferea nişte avantaje: vedeam bine la tablă şi, mai ales, eram aproape de uşă. În prima lună nu am avut decât vecini vremelnici. Tovarăşa Dafina aducea câte un băiat, ţinându-l de ureche după ce îl prinsese cu vreo boacănă, a nu ştiu câta oară. Cel pus la stâlpul infamiei, lângă mine adică, era ascultător şi liniştit, cuminţenia pământului nu alta, până când mama noastră, a tuturor, uita de ce îl pedepsise. Apoi, într-una din pauze se strecura înapoi la râvnitele locuri din spate, spre uşurarea lui şi a mea. Nici un coleg de bancă n-a rezistat mai mult de trei zile. Până la Claudiu. Nu ştiu ce boroboaţă făcuse, însă urechea de care fusese adus stătuse roşie până la recreaţia mare. Cu mine, noul vecin nu a schimbat vreo vorbă, nici în prima zi, nici în următoarele. Dar nici n-a plecat. După o săptămână era tot acolo, iar eu nu ştiam ce să cred. N-auzise că sunt o ciudată? Poate nu-i păsa, ori poate era şi el altfel decât restul clasei, începând cu numele. Părinţii lui se gândiseră la daci şi romani când i-l puseseră? Nu era asta: tatăl lui, italian get-beget, se născuse la Florenţa, oraşul lui Leonardo da Vinci. Toţi italienii erau artişti sau, dacă trăiau în Veneţia, gondolieri – îmi închipuiam pe vremea aceea. Tatăl lui Claudiu picta cu adevărat, tablouri în ulei şi acuarele, dar asta am aflat-o mai târziu. Deocamdată îi vedeam fiul mereu în mână cu un creion şi un caiet cu foi ferfeniţite, de care nu se despărţea nici în pauze, luându-l în curtea şcolii. Un jurnal? Şi încă unul scris cu creion HB? Oricum, avea multe de notat acolo. De câte ori mă uitam spre el îl vedeam aplecat asupra filelor încreţite de-atâta răsfoit, cu braţul stâng încolăcind caietul, ascunzându-l cu tot trupul, ca într-o cochilie vie. Avea secrete? Să şi le ţină! Tot ce mă interesa era să plece din bancă; cât mai curând, cu atât mai bine. Şi până la urmă ar fi făcut-o – urmând migraţia celor dinaintea lui sau fiindcă mă pricepeam de minune să îndepărtez pe oricine, artă în care am continuat să mă perfecţionez de-a lungul timpul –, dacă n-ar fi intervenit neprevăzutul. De fapt, era de aşteptat, ba chiar inevitabil. Cum spuneam, tovarăşa voia să facă din clasa noastră o mare familie, una unde toţi să ştie totul despre fiecare. Iar cea mai informată trebuia să fie învăţătoarea, cea care ne dorea binele, la fel ca un părinte. Ea se voia deţinătoarea secretelor împărtăşite de bună voie sau, dacă era cazul, plivite asemeni unor buruieni din grădinile minţilor noastre de copii. Pe Claudiu îl mai văzuse ocupându-se de jurnal. Cineva căruia nu îi scăpa nimic nu putea să treacă cu vederea obsesia lui pentru mănunchiul paginilor ajunse să arate ca nişte foi de varză. Îl urmărea de ceva vreme şi l-a prins cu ele în mână în mijlocul orei de caligrafie. Ea tocmai înşira cu creta bastonaşe pe tablă şi, când s-a răsucit spre noi, blasfemie! Claudiu era cu nasul între file, atât de concentrat încât n-a văzut norii ce se îngrămădeau deasupra capului său. Ce scria acolo cu atâta sârg, copia de pe tablă? Nu credeam asta şi, evident, nici tovarăşa. Nu e treaba mea, nu-mi pasă, mi-aş fi spus dacă aş fi avut timp să despic firul în patru. Mi-a fost teamă că, iarăşi pedepsit, băiatul va rămâne în banca mea pentru cine ştie câtă vreme? Habar n-am ce mi-a trecut prin minte, însă mâinile mele ştiau singure ce să facă, iar lucrurile s-au desfăşurat cu o iuţeală ameţitoare. L-am văzut pe Claudiu înţepenind – iepure în lumina farurilor unui camion ce gonea noaptea pe o şosea de munte –, pe învăţătoarea care şi-a desprins privirea de la el, cât să lase creta pe marginea tablei. O clipă doar, îndeajuns ca să iau uşurel jurnalul şi să îi vâr lui Claudiu între palme unul din caietele mele, nu la fel de frunzărit, dar tot cu coperta de hârtie albastră. Tovarăşa l-a smuls din mâinile care îl încleştaseră, l-a deschis şi a rămas cu ochii la rândurile înşiruite pe pagina dictando. Şi-atunci, un prim gând şi-a croit drum prin mintea mea amorţită: beţigaşele şi cârligele erau caligrafiate cu tocul meu, din care picura cerneala, în timp ce Claudiu ţinea în mână un creion. Învăţătoarea trebuie să fi băgat şi ea de seamă, n-avea cum să n-o facă! O să ne dea pe amândoi afară din clasă? O să ne mute, cu bancă cu tot, mai în faţă? N-a făcut nici una, nici alta. Se uita când la creionul din mâna lui Claudiu, când la pagina cu semne albastre ieşite de sub peniţă, în timp ce sprâncenele îi lunecau spre rădăcina nasului, gata să se unească într-un dublu semn de întrebare. Din fericire, chiar atunci s-a auzit clopoţelul. În şcoală, constatasem încă din prima zi, sunetul acela nu era doar strident, pătrunzător. Era magic. Toţi intrau într-un fel de transă. Tovarăşa se oprea din vorbit, scris la tablă sau gesticulat, înhăţa catalogul ca pe un scut şi, cu el sub braţ, pornea grăbită spre cancelarie. La rândul lor, copiii năvăleau afară, de parcă se pregăteau să ia o cetate cu asalt. Şi, într-adevăr, puneau stăpânire pe curte, groapa de nisip, ţâşnitoarea cu apă, băncile şchioape şi cele două leagăne cu lanţuri ruginite, pentru a le părăsi cu părere de rău la următoarea chemare a clopoţelului. Tovarăşa abandonase caietul meu, pradă de război cu care nu avea ce face. L-am scos pe al lui Claudiu din vizuina de lemn a pupitrului, întinzându-i-l pe sub bancă. L-a luat cu o lucire de spaimă în priviri. M-am grăbit să îl liniştesc: – Nu m-am uitat! Cu un oftat de uşurare, băiatul a ieşit în pauză, strângând la piept foile vărzuite, ca de obicei. Eu, tot ca de fiecare dată, am rămas în bancă ronţăind un măr ionatan; sandvişul îl mâncasem cu o pauză înainte. Am ajuns la cotor fără să simt gustul dulce-acrişor, atât eram de uimită. Îl minţisem pe Claudiu. Aruncasem o privire, bineînţeles! Curiozitatea ce îi vine de hac pisicii era doar o vorbă goală. Nu se aplica la oameni şi, oricum, nu văzusem vreuna omorâtă fiindcă îşi băgase nasul, sau boticul, unde nu trebuia; mai degrabă de maşini sau de câini, moment în care cele nouă vieţi nu îi foloseau la nimic, ori poate ajunsese, sărmana, la ultima. Caietul lui Claudiu era plin cu desene. Însă taina asta era în siguranţă cu mine. Întâi, nici mie nu mi-ar fi plăcut să îmi afle cineva secretele – dacă le-aş fi avut. Apoi... Cui era să îi spun? După prima lună de şcoală, îmi făcusem la fel de mulţi prieteni ca pe o insulă pustie. Mai aveam o oră şi, cum era vineri, scăpam de întreaga săptămână. Ultimele cincizeci de minute treceau cel mai greu, de parcă timpul îşi târa picioarele. Era ora magică, când tovarăşa ne îndruma în toate, fiindcă se pricepea la orice. De pildă, nu trebuia să zicem „sărut mâna, doamnă“ dacă intram într-un magazin, ci „bună ziua, tovarăşa vânzătoare“, cum era scris în noul cod al bunelor maniere. La fel, astăzi nimeni nu îşi făcea cruci cu „Doamne ajută!“ când pornea un tren din gară. Ştiinţa şi tehnica hotărau soarta călătorilor, nu misticismul, aşa cum mâna sigură a mecanicului conducea locomotiva. Pe toate ar fi trebuit să le ştim deja de la părinţi, din cei şapte ani de-acasă. Dar nu era o tragedie! De-asta se afla ea acolo, la catedră, să ne înveţe... Îi ascultam sunetul glasului, pândind clipa când va fi retezat de clopoţel, cu mintea ocupată de planuri pentru vacanţa pe care o zăream undeva între ceţurile primului semestru, ca pe un ţărm prea îndepărtat. Învăţătoarei îi plăcea să se audă vorbind, eu mă gândeam la ale mele, iar amândouă eram mulţumite. Alteori, în loc să ne dăscălească despre una sau alta, începea să pună întrebări clasei, să vadă dacă nu vorbise la pereţi. Poate se referea la zicala zidurile au urechi, pe care o cunoşteam bine. Cei din jur erau jumătate albi, jumătate de culoare prăzulie, acelaşi verde de pe harta României, cu munţi, păduri şi ape, atârnată la dreapta catedrei. Când învăţătoarea azvârlea – ca pe un cârlig de undiţă – o întrebare, n-apuca să sfârşească şi o mulţime de mâini se înfigeau în văzduh s-o înhaţe. Unii chiar fuseseră atenţi la ce le zicea? Câte un băiat sărea în sus de parcă avea arcuri în pantofi, însă nu era băgat în seamă – cuvântul disciplină începând cu o literă din alfabet dinainte de e-ul de la entuziasm. Altfel însă, tovarăşei Dafina îi plăcea să vadă degete fluturându-i sub nas, mai să îi scoată ochii, însemna că învăţăturile ei căzuseră pe un pământ fertil. Al meu trebuie să fi fost deşertic, nisip sau de-a dreptul piatră seacă; nu-mi dădeau ghes muguri de cuvinte, lăstare de idei, nimic. Nu ridicam vreodată mâna, dimpotrivă, stăteam atât de nemişcată încât îmi înţepeneau umerii. Dar asta nu mă făcea nevăzută, cum aveam să constat. Câteodată îmi auzeam numele – cea de la catedră îl rostea de parcă l-ar fi citit de pe un bilet extras din tombola numerelor necâştigătoare – şi, până să mă ridic, privirile colegilor erau aţintite spre mine, din creştetul unde părul mi se ridica sub bentiţă, până în vârful unghiilor. Toţi mă pironeau cu neîndurarea unora pregătiţi să smulgă aripile unei muşte, toţi îşi doreau să greşesc. Simţeam hohotul urcând în ei ca acidul din butelcile de sticlă umplute la sifonărie. Într-o zi, ştiam, o să răbufnească, o să se reverse asupră-mi; dar nu azi, nu încă. Până acum nimerisem răspunsurile, lepădându-le dintr-o răsuflare. Învăţătoarea dădea din cap, apoi îmi făcea semn să mă aşez în bancă, iar eu mă lăsam să cad înainte să mi se înmoaie genunchii. Dacă o întrebare mă cobora într-un ocean arctic fără costum de scafandru, scosul la tablă îmi tăia de-a dreptul furtunul de oxigen. Până acolo erau trei paşi, destul cât să îmi fac o mulţime de gânduri, unele negre, altele gri, la fel de ciudate. Oare mi se şifonase uniforma, îmi lunecase o şosetă din elastic, nu îmi stătea drept cordeluţa? Din fericire tovarăşa ne scotea rar la tablă, preferând discuţiile cu toată clasa, unde nu ducea lipsă de voluntari. Ca orice mamă, voia să fie ascultată şi iubită în aceeaşi măsură, de-asta născocea tot felul de scenarii în care să învăţăm jucându-ne. Astăzi, în loc să ne întrebe din lecţiile trecute, ca până acum, venise cu o idee nou-nouţă. Unul dintre noi spunea o propoziţie şi ea scria pe tablă cele două litere din coada ultimului cuvânt. Şcolarul următor trebuia să înceapă o afirmaţie cu ele, şi tot aşa... Nu era greu, două litere puteau deschide multe fraze-ferestre şi din fiecare se vedea altceva, un pisc, o cascadă, un oraş, poate chiar Braşovul. Trebuia numai un strop de imaginaţie, iar de-asta aveam prea multă. „Când s-a împărţit pe la toţi copiii, la tine s-a rupt sacul“, zicea mama, clătinând din cap. Era o calitate sau un defect? Nu mă lămurisem, însă celorlalţi le cam lipsea, fiindcă pădurea de mâini ridicate arăta astăzi ca o rarişte. Tovarăşa băgase şi ea de seamă, dar în loc să se descurajeze, a găsit rezolvarea: catalogul. Când ne striga, la începutul zilei, cine îşi auzea numele spunea imediat prezent. Ce se întâmpla dacă n-ar fi făcut-o, devenea invizibil şi era lăsat în pace? Ideea mă atrăgea şi o dată am încercat-o, tăcând chitic. „Mai e cineva care nu îşi ştie numele?“ Tovarăşa şi-a plimbat privirea peste capete, fluturând-o ca pe o baghetă magică. Clasa a răspuns cu un hohot de râs, temperat doar după ce dirijoarea a rostit următorul nume. De câte ori ajungea la al meu tresăream mai rău ca atunci când suna ceasul deşteptător. Aş fi vrut să nu înceapă cu una din primele litere ale alfabetului, poate m-aş fi bucurat de mai puţină atenţie. „Fiecare cu crucea lui“, era o vorbă a bunicii. Deşi nu pleca prea des din gospodăria ei de la ţară, mă miram cât de bine cunoştea viaţa şcolarilor de la oraş. Ca şi cum întâmplarea cu Claudiu nu ar fi fost de ajuns pentru ziua aceea, mi-am auzit numele citit din catalog. M-am ridicat şi am făcut cei trei paşi până la tablă, trăgând după mine privirile tuturor. Am rămas în faţa clasei, ţeapănă ca o sperietoare într-un lan de porumb; încăperea alb-prăzulie se clătina, se rotea, vedeam chipurile colegilor când aproape, când departe. Ce aşteptau? Să mă fac de râs, ce altceva! Parcă mă rostogoleam într-o fântână dintr-acelea în care lăsai găleata să cadă şi lanţul se desfăşura singur de pe tamburul de lemn. Pe chipul învăţătoarei apăruse uimirea, buzele i se arcuiseră iarăşi, punându-mi o nouă întrebare. Răspunsesem la prima? În tren, când ajungeam la Predeal – oraşul căţărat la o mie de metri, între trei munţi, Postăvarul, Piatra Mare şi Bucegi – mi se înfundau urechile şi nu mai auzeam nimic. Trebuia să casc sau să înghit de câteva ori. Nici vorbă să pot face asta cu toţi ochii clasei pe mine! Din fericire auzul mi se întorcea încetul cu încetul. Mi-am ascultat vocea, deşi la început nu am recunoscut-o. Ce tot spuneam? Ce trebuia, pare-se, fiindcă tovarăşa era mulţumită şi în acelaşi timp neîncrezătoare. Mi-a pus altă întrebare şi altele, aruncându-mi-le ca pe nişte mingi peste o plasă de ping pong. I le azvârleam înapoi cu uşurinţă – parcă nu eu jucam la fileu ci altcineva, geamăna mea care nu era deloc timidă, ba chiar îi plăcea să fie în centrul atenţiei. – Şi acum, o propoziţie care să înceapă cu pi. Nici n-a terminat bine şi m-am pus pe turuit despre pisicile care umblă noaptea pe acoperişuri urmând cărări aşternute de Lună. Poetică şi la subiect, compoziţia i-a smuls un surâs matern învăţătoarei. Era mândră de mine, însă mai mult de ea însăşi – doar eram unul din copiii clasei sale! M-am întors la locul meu, ţinând în braţe un zece cât mine de mare. Simţeam o căldură ciudată în piept, o emoţie altfel decât până atunci. Era... plăcută. În bancă mă aştepta o nouă surpriză, trebuie să fi fost ziua lor. Claudiu îmi făcuse portretul. Cât fusesem la tablă îl desenase cu creionul, pe jumătatea mea de husă. Şi-acolo, negru pe albastru, era un chip schiţat nu cu stângăcia unui copil, ci cu tuşele sigure ale unui viitor pictor. Dacă îmi semăna? Da, şi nu. Ochii erau prea mari, iar rotundul obrazului se lungise cumva – a spaimă? Şi deodată, am priceput. Nu era chipul fetei care-ştia-toate-răspunsurile, ce o uimise pe învăţătoare şi trezise admiraţia ori mai degrabă invidia clasei. Claudiu nu se lăsase păcălit de eroina fără trac pe care o vedeau toţi. Mă pictase pe mine, cea adevărată, fetiţa ghemuită pe bancheta din spate a maşinii gonind pe şoseaua succesului cu o sută pe oră. În loc de o învingătoare, de pe etamina albastră îmi întorcea privirea o fată ce se temea până şi de umbra ei – eu, cea de ieri, de mâine. Claudiu mă fixa întrebător şi m-am silit să zâmbesc, da, apreciam darul, apoi am acoperit desenul cu coatele, ca din întâmplare. Clipele treceau greu, picurate cu o pipetă înfundată; până a sunat clopoţelul mi s-a părut o veşnicie. Era sfârşit de zi şi de săptămână, dar nu m-am grăbit să plec cum se întâmpla de obicei. Mi-am strâns cu încetinitorul tocul, sticluţa de cerneală, guma, creioanele, le-am aşezat în penar, le-am scos şi le-am pus iarăşi, în alte locaşuri, am răsfoit caietele şi cărţile înainte să le vâr în ghiozdan. Când mi-am ridicat în sfârşit privirea, rămăsesem singură. Tovarăşa Dafina era de mult în cancelarie, Claudiu, ceilalţi, coborâseră în curte, le auzeam glasurile îndepărtându-se. Am desfăcut cele două elastice care ţineau husa, însă înainte să o strâng, m-am oprit. Nimeni nu trebuia să vadă portretul fetiţei care se temea de şcoală, de învăţătoare, de colegi, de viaţă. Am încercat să-l şterg cu podul palmei; nu se lua cu una, cu două. Păstrasem cotorul mărului şi l-am frecat de pânză până ce s-a făcut o pată sub care nu se mai desluşea ce fusese. Şi dacă nu ieşea la spălat? Am alungat gândul cu o ridicare din umeri. Mama o să croiască altă husă, cumpărase un sul întreg de etamină. La sfârşit o s-o festoneze cu maşina de cusut Singer şi o să îi pună elastice noi, astea oricum se slăbiseră. Claudiu n-o să mă mai deseneze vreodată! O să îl pun să jure cu mâna pe caietul cu schiţe. Aşa, fără explicaţie, ca între colegi de bancă. El cu secretele lui, eu cu ale mele. Iar fata de la tablă, care astăzi îmi împrumutase chipul, vocea... Cum ar fi fost să fiu ea mereu, clipă de clipă? Poate nu îi plăcuse în pielea mea, poate se supărase fiindcă o silisem, chiar fără voie, să iasă la lumină. Speram s-o revăd curând, să o cunosc mai bine. Şi, cine ştie, într-o zi să fiu ea.

I was seventeen and still knew nothing: about myself, about the world. Eighteen hundred days in an orphanage, – sounds like something by Charles Dickens. I was in twenty-first century Canada, not Oliver Twist’s England. I wasn’t raised in a prison with moldy walls, floors infested with mice, or steel bars on the windows. On the contrary, everything was comfortable, orderly − large rooms with pastel-painted walls, clean sheets, and pajamas with Mickey Mouse and Donald Duck. No one starved us, hit us, or chained us to our beds. It wasn’t a family, but it wasn’t purgatory. It would have been almost bearable, at least until Ernest Wilberforce appeared − the ethics teacher, a puritan, family man, and respectable citizen. And a pedophile. Or a serial killer of souls and dreams, of innocence, and faith in people. The girls simply called him the Monster. And just like any predator, the Monster was always lurking, ravenously hungry. Seeking safety in numbers, the girls gathered together like a herd. However, from time to time, one of them was left behind or got lost: at the showers, in the dressing rooms, in the gymnastics hall, or in some laboratory. One afternoon, it happened to be me. I had been late in the library, and as I was picking up my books I came face to face with the Monster. He had crept in quietly and now stood between me and the door. His breathing was raspy, veins pulsed in his temples. Then his eyes dilated, became only pupils. The mask of gentleness he wore began to decompose, falling off his face like old skin. He made a step, then another, never averting his gaze from mine. I was frozen – a bird caught in the serpent’s hypnotic trance. Then he was next to me. His sweaty hands crawled on my cheeks, then my neck, clawed fingers clenched around my breasts, crushing them under my clothing. His palm covered my mouth. This had awoken me. But the disgust, the fury had not taken hold yet. Not even the fear. Only a stubborn refusal that this was happening. Absurd thoughts thundered through my head – and what if I let him? I was only one of many stained by the Monster. With time, the pain and the revolting memory would fade, or so the others claimed. It was worse if you resisted, and besides, no one would believe you. You should endure, don’t struggle, don’t scream. He will get bored of you – in a month or two. And there was no shortage of prey... The Monster slammed his fist into my cheek, turned and twisted me over the desk. But then, a crimson light split my head, sending a burning pain into my mind. I could see faces distorted by torment, hear screams cut short – and again the images, contorted bodies, twisting like marionettes in the hands of a crazed puppeteer, flesh swollen by bites, streams of blood under the black and white uniforms. After some time I understood what I was seeing: these were memories, feelings. I had entered the twisted mind of Ernest Wilberforce and was digging through his past. Outside, an alarm rang − seven o’clock, already? The girls were going to the cafeteria, walking in an organized column, silently counting each other. One of them would be missing, being savored by the honest Mister Wilberforce. If then I had chosen to endure, the next years in hell would have been erased from the blackboard of my life. I would have been just another antelope in the herd, anonymous and safe. The Monster took his time undressing me, and I found myself staring at my body through his eyes. Knowing what he was about to do to me, feeling the pain and disgust shower over me, seeing the blood staining the floorboards. But nothing happened yet, it would become reality only if... Something  grew inside of me, something terrible, which had slumbered hidden and unknown. And now it had awoken, surging from the depths, springing forward with a silent scream, like a bolt of lightning striking the one bent over me. His fingers detached themselves from my body. I heard a strange sound – a grunt, a whimper? – I then turned my head to see the Monster collapsing as if someone had scythed through his legs. He writhed, ravenously gulping air, drops of purple oozing from his eyes, his nostrils and from his mouth he threw up a thick, almost black saliva of blood. Ernest Wilberforce crawled on the floor like a crushed toad. I pulled up my skirt and tied the rags of my blouse. Walking past him, I made my way to the door, which was now opening. Standing stunned on the threshold were the chemistry teacher and the overseer of my class. After that, the scene became more animated: inside rushed other teachers, the gate guard, and even the cleaning woman – as if they all had been prowling in the corridor. They stared in disbelief at the man now belching out his lungs and entrails, at my torn uniform, the bruises on my cheek, neck, and chest. Until then, Ernest Wilberforce had been one of theirs. Rumors and whispers circulated by girls with eyes reddened by tears − just lies concocted by teens whose hormones had gone wild. But now, what would happen to the school’s prestige? They had called two ambulances: one for Ernest, one for me. Why all the concern? Where they suddenly about to believe the word of a disobedient, ungrateful and unwanted student? The lights flickering blue and red, like a warning, the girls and teachers clearing a path − were they afraid of me? – then the infirmary staff helped me climb aboard. The doors slammed shut, and as the sirens started blaring, I felt a needle piercing my arm. A heat wave washed over me, the air becoming thick, murky. Then I felt nothing. When I woke up, I was in hell, one that was white, sterile, and of course, paved with good intentions: the psychiatric ward in Halifax Municipal Hospital. The devils wore lab coats, stethoscopes, syringes, and professional smiles. They called themselves doctors, assistants, and nurses. They didn’t punish; they didn’t torture. Everything happened with an unfeeling, frightfully mechanical routine. I had spent a week confined in a padded room, my body crushed in a straitjacket. Then a whole day under the pressurized water jets: one was cold, the next hot and back to the cold. My breath was suddenly cut off by the water which burned − first it was ice, then it was lava –, it pushed against my chest, my thighs, between my shoulder blades, like a massive fist slamming against me, once, a hundred times. Then, in an immaculate shirt, bare feet, and with my hair hidden under a bonnet, they took me to the hall. First time I walked by myself, not knowing what would happen. The second time they have to drag me, hauled me up while my legs were running through empty air, carrying me away, as far as possible from the bed to which I would be tied with belts, from the electrodes that would cover me like a net of suckers leeching strength, life, and thoughts, until even the pain left me. Rattled by convulsions, muscles throbbing chaotically, I was biting the rubber gag, I was writhing like a Dervish caught in the madness of death – and they stopped to take notes, listened to my heart, and ravings. And later, it all began all over again. Sometimes they shot me with sedatives and days – millennia? − I drifted, floating on a sea of gold, alongside monkey-fish and a smiling Buddha whispering to me that Mister Ernest was waiting at the aisle, to take me as his bride, or how somewhere over the horizon, a black shadow gazes at the world with eyes of fire. Other times they woke me, washed me, gave me pajamas and a robe, slippers, and a cardboard tag to hang around my neck, so I could see Mister Director. The tag had no name on it, only a number. I was to sit quietly on the edge of the couch, only to be told what remarkable progress I was making, how the rebellious teen inside of me was to be killed in horrible agony, until even the memory vanished, and I was to become a responsible, reformed adult. All I had to do was be docile, cooperative, and have patience. A year, two, five – passed quickly. Then the world would take me in with open arms. What followed was another week of electroshocks, polar showers, and sleeping pills, the nurses taking me off the stretcher and throwing me on the bed like a sack of potatoes, hardly caring if I rolled off and fell on the floor; a doctor glancing at my eyes, burned by the bright light; an assistant huffing in irritation at the swollen bruises in yellow and green where she was unable to stick another needle. This was my life − and it would be so for a long time, maybe forever. But why? I was sick, or so I was told. Anxiety, hysteria, psychosis, anguish – who could say? And really, who cared? The number on the card, on the files – the doctors, the Director didn’t want to know more, for they had plenty of numbers to bide their time, sometimes even to arouse their interest. How does one become insane? Are you born that way? Is it a cruel joke, revenge taken by the universe? And how do those creatures live detached from the world, the past, and future, from life and death? Some were a danger to those around them, others only to themselves. Their punishment was eternal imprisonment: in iron and concrete, or their own body. They were strangers to everything that had meaning or value. Like me, they had been excluded from society, from the human race, but they didn’t know it. I meet them in the corridors, ghostly apparitions, souls lost in the hell of their own being or in that of the hospital, drifting between two torture sessions which were meant to cure them, or not. Blind and deaf moles, crawling aimlessly through a labyrinth of grey walls, until the nurses plucked one of them at random, dragging it behind metal doors, from where not even the buzzing of the generators or the screams could be heard. Just like them, the mole Kayla allowed herself, without resistance, to be taken to the showers, and the hall. She lay herself down on the bed, waiting for more of her neurons to be fried, accepting the needles that pierced her flesh, without wincing at the encouraging smile of Mister Director – Ernest, Zarathustra, Manitou? – carelessly consenting when reality became a nightmare and her surroundings a spiky chrysalis. I didn’t know what was happening to me, where I was, or who I was. Past, present: a kaleidoscope of red, black, and violet shards. Pain and horror. Have things ever been different? The years spent with my mother, even the ones at the orphanage had vanished, drowned in the void that had invaded my mind, my memories, feeding on everything I was and everything I was about to become. Until, one day, I opened my eyes, and…I found myself in a grey stone hall, guarded by suits of armor, old pistols, swords, shields, and torn banners. I rubbed my eyes, but the vision didn’t disappear, and then I heard the first sound: footsteps. A grey-haired man appeared, wearing a kilt and a plaid over his silver buttoned shirt. His attire was black and blue, the colors of the clans of the Highlands, although I would only find that out later. At that moment, I simply stood shivering before him, with the moist gown glued to me like a second skin, dirty and wrinkled. You came from the showers, whispered a voice, you’re practically naked, uttered another, you’re dreaming, comforted a third. The stranger removed his plaid and wrapped it around my shoulders before pulling up a chair just as I had collapsed into it. He poured a steaming, golden drink into a porcelain cup. My hands were shaking continuously, so he gently brought it to my mouth. I sipped: it was fruit tea with cinnamon, like the Victorian heroines of Lewis Carroll appreciated. I burst into laughter − all that was missing was the Cheshire Cat, the Mad Hatter, and the White Rabbit! “I am not a figment of your imagination, Kayla.” The stranger appeared to know a lot about me. His face was covered in scars; he had silver hair and a calm certainty, not arrogant but natural, harnessed from experience. Bending down, he pushed aside the damp strands of hair covering my cheeks. “And you’re not crazy.” For two years, the demons in white robes had sought to prove otherwise. I was sick and they would cure me, one way or another. At first, I believed them. The thing that slept within me, that Ernest Wilberforce woke, frightened me more than the tortures they had devised. Later, however... She’s displaying aggressive tantrums, alternating with profound depressions that go beyond adolescent anguish. She proves a creative intelligence, in contrast with a predisposition for introspection. These were not my thoughts, but fragments of what others believed I was. “But who are you, Kayla?” “I don’t know.” “What brought you here, and why did you stay?” “I don’t want to know.” “But you want it to end!” It was true. Lately and almost involuntarily, I had begun to rebel: perfusion needles sticking in the nurse’s fingers, a hose dropping out of an attendant’s hands under the pressure of the hot water, doors slamming in front of those who dragged me to the hall. There was no solid plan there, just weak, incoherent attempts to end the torture. Anything was preferable to the sterile hell, even the thing inside my mind, staring through my eyes, waiting and stalking, ready to emerge at any moment. And it was becoming harder to keep it in check. Maybe because I had suffered enough. But why would the stranger help me? “You shouldn’t be afraid of what you are. Back then, you reacted instinctively, in self-defense. It was the first sign. But from there−” The Scotsman offered me the forbidden fruit. What would happen if I took it? I would be cast out from hell? “If I am not crazy, then what am I?” “You’re different from them. And people shy away from everything that is outside their time and space. The unknown frightens them. But you were born with the will to find the truth.” I looked around, as he poured more hot tea. The walls, the ceiling, looked so real. So was the stranger. “I’m Liam, and I am like you.” What could that mean? I sipped the tea, and then stopped. It had been sweetly flavored, but suddenly it became bitter like gall, it tasted like rubber! The Scotsman abruptly stood up, hitting the table. “Kayla, wake up. Now!” I opened my eyes. I was strapped down to the bed, and the doctor was sticking the electrodes to my forehead. Then he adjusted his device, attentively turning the cursors and pressing the buttons. I knew what was coming: the needles would dance on the dials, the current would pass through my body like a lightning strike, sending me into an abyss of pain, from which the good doctor would pull me out with a turn of a switch. And again I would plunge with my head downwards, my muscles shaken by convulsions, I would stick my teeth into the rubber gag, listening to the endless screams in my head. For five days I hadn’t eaten, I didn’t move, I didn’t answer their questions – and they were determined to remove me from this lethargy. Bored by the stubbornness of the lunatics refusing to mend their ways, many decades ago, some doctors had found a solution. Schizophrenia, autism, apathy, depression? A hundred volts heals everything. Certainly, it could cause cerebral lesions, memory loss, heart attacks, or induce a coma – but what did any number of failures matter, as long as science moved forward? I didn’t like that idea, at all. My first thought was to send the wave of pain into my torturer’s head. To turn his neural circuit into an arid wasteland, in which no thought would ever take root. To watch him crawling aimlessly on all fours like an animal, leaving behind him a trail of slobber. But another voice − who’s? − insistently whispered to me to do differently. I looked at the doctor, and his hand remained still on the dial, his eyes staring into nothingness. His voice, however, was the same, authoritarian, infatuated, and irritatingly calm. He dictated to the assistant numbers and observations in the psychiatric jargon that I had become so familiar with. They all proclaimed the same miraculous findings, dutifully written down by the bored woman, who was thinking only of her own problems. I was within the limits of normalcy. After seven hundred days, their efforts had begun to pay off. That was just the beginning. In two weeks, the doctors and nurses were all puppets whose strings I was pulling, more and more skillfully. No more pills to shove down my throat. No more showers or volt shocks down my veins, bones, and muscles. One file after another built the monument of my victory over all others: she’s responding well to therapy, quickly entering convalescence, on an irreversible road to recovery. After a month, they brought me breakfast in bed, books, and magazines, everything I asked of them. Mister Director came at my first summons, amiable, and parental. He bought me clothes, shoes, and even arranged a credit card to be made in my name. He didn’t refuse me his golden pen, or my psychiatric folder. I was living in a controlled environment, governed by me, an experimental one; only the guinea pigs were the ones in lab coats. In the year that followed, nothing was the same anymore. I had changed my world forever. They were all around me, the humans. I was meant to lose myself among them, to hide in plain sight, the perfect chameleon, the mirror of everyone and no one. “Not only your powers, but your thoughts too must remain hidden, your gift to see the world as it is. People do not like one of their own living differently than they do, free and showing them where their faults lie.” Liam, the Scotsman, always appeared in my mind. He was answering unasked questions, casting aside my doubts and uncertainty; he showed me the secret of perfect mimicry, to persuade others you are exactly as they wish. To be seen this way, even when nothing is further from the truth. And I was a quick study. Sometimes I needed to get into the minds of others, but more often all I had to do was trick them into thinking they had won, that I was just as blind, happy to be a part of the crowd, a slave to social norms, traditions, and minor aspirations, ignorant and anonymous. And it was enough. They had forgotten the rebellious adolescent, tied down to a stretcher while the ambulance entered the hospital gates with sirens blaring. For two years, I had been an oddity, a threat. Now I was one of them, they understood me, they liked me. I could have left at any time; all it would have taken was a suggestion and a few signatures. But to go where? To wake up on the street, mature and free to trade the orphanage for social assistance? “The poor cannot hide, Kayla. Everyone sees them, even if no one looks at them.” Like always, Liam knew what he was talking about. I spent my twentieth birthday in the Director’s office. It was late evening, the whole hospital was asleep or was pretending to be, I was drinking champagne, Dom Pérignon, and the Director was signing papers: a five-year scholarship donation for Medical College, a letter of recommendation for the dean, for the Municipal Library in Halifax, who was meant to hire me as a referent. Had I forgotten something? I approached the man who looked at me with empty eyes and a trembling lower lip. I smiled, raised my leg on his desk, stroking my fingers over my thigh clothed in shining silk. No reaction, no dilated pupils. I showed him the fireplace where he lit the fire, feeding it with my files, dossiers, and analyses. The flames rose to snatch them, greedily devouring them. It was summer in Dartmouth, but I patiently waited by the hearth, watching the last proof of the time I had spent in the white hell vanish in smoke and ash. Back then, it wasn’t enough to press a button on a computer to make a life disappear, or a thousand, like it had never existed. You had to carry around mounds of files, tear up stacks of papers, burn them, and rewrite everything that remained. And that the director did dutifully, meticulously changing page after page until Kayla Blackmoon had become a model citizen, a social animal. But was I really? Leaving the office, I had discovered the halls full of shadows against the grey dawn. The insane had come out of their rooms, in a farewell procession. Some hesitantly touched my hands, others bowed before me in adoration, like I was some prophet meant to lead them through the desert, towards salvation. I expected they would ask me for something: a blessing, a miracle, a prophecy, anything. They simply followed me, like a ghostly cortege. In the hallway leading to the exit, they stopped; they just stood there, still silhouettes in a cathedral of darkness. Then I heard the rising rumble of their thoughts, a bewilderingly apocalyptic noise. The sound of silence – I took it with me and sometimes I still hear it, at nights when sleep doesn’t find me.

Mama ştergea rafturile bibliotecii o dată pe săptămână, întotdeauna în faţa cărţilor. În spate, praful se aduna nestingherit, la fel ca pe partea nevăzută a Lunii. Am pus colierul într-o pungă de plastic şi, pentru a-l vârî în ascunzătoare am scos trei volume, cât să-mi încapă mâna. Când să le pun înapoi, dintr-unul a căzut ceva – o poză îngălbenită de vreme ce stătuse ascunsă între filele din Mândrie şi Prejudecată, de Jane Austin. O carte pe care încă nu o citisem, aşa cum nu văzusem niciodată fotografia aceea. M-am uitat curioasă la băiatul şi fata ce zâmbeau fără grijă, nişte adolescenţi parcă, gata să pornească pe drumul vieţii, cât de repede şi de departe îi vor duce caii putere. La început nu i-am recunoscut pe cei doi, doar motocicleta – şi abia atunci i-am privit mai cu luare-aminte. Da, ei erau, tata şi mama! Încălecaseră cu nonşalanţă şaua dublă, el cu scurtă de piele, un James Dean din Carpaţi, rebelul fără cauză, ea o Jane Fonda şatenă, ce nu jucase vreodată în Barbarella. Să fi fost aceia părinţii mei? Greu de crezut. Ca toţi copiii, eram convinsă că ai mei se născuseră, într-un fel, odată cu mine. Mi-era cu neputinţă să-mi închipui viaţa lor dinainte, când fuseseră altceva decât mama mea şi tatăl meu. Dar iată că amândoi trăiseră nişte vremuri în care nu mă aveau pe mine şi – mă înfioram numai gândindu-mă! –, altele în care nici nu se cunoşteau. Fata din fotografie purta pantaloni strânşi pe picior, părul lung, o eşarfă aruncată neglijent peste umăr. Am încercat să mi-o închipui schimbându-se în femeia în fuste până sub genunchi, rochii înflorate ori capot de diftină, cu eternul şorţ de bucătărie... Tata semăna mai mult cu cel de acum, ca şi cum el se luase la trântă cu timpul şi ieşise învingător. În loc de obişnuitele costume luate de-a gata de la Romarta, purta pantaloni din piele neagră şi geacă de motociclist, în ton cu bocancii militari şi ochelarii negri. Părea rupt din filmele la care ne uitam amândoi acum, detectiv, spion sau vânător de extratereştri, care trăia periculos, un rebel în toată puterea cuvântului, însă unul care găsise pentru cine să lupte: întâi pentru mama şi apoi pentru mine. Şi dacă ar fi trecut unul pe lângă altul fără să ştie, să se recunoască? Dacă nu s-ar fi îndrăgostit – neapărat la prima vedere şi în împrejurări romantice – eu n-aş fi fost acum aici, cu fotografia asta în mână, ascunzând în spatele cărţilor cadoul de ziua mamei. Am pus la loc Mândrie şi Prejudecată, însă poza am păstrat-o. În săptămâna următoare m-am simţit tare ciudat, altfel de ce m-ar fi întrebat mama atât de des dacă mi-e bine, punându-mi câteodată palma pe frunte – însă n-aveam febră, fiindcă întrebarea care mă ardea pe dinăuntru nu era dintre cele care să suie mercurul termometrului. Cine erau străinii aceia? Când spuneam ai mei, aşa îi credeam, trup şi suflet. Nu luaseră prima gură de aer odată cu mine, nu deschiseserăm împreună ochii asupra lumii, ca o făptură cu şase mâini şi picioare, cu trei inimi bătând la unison? Se părea că nu. Mama trăise treizeci şi doi de ani fără mine, tata şi mai mult, patruzeci – o jumătate de viaţă! – în care n-avuseseră habar că le lipseşte ceva – ori cineva. Mă căutaseră măcar în vise? Fusesem un copil dorit, în primii zece ani de căsătorie mă tot aşteptau, ştiam. Dar puteam fi eu, putea fi altul. Voiam neapărat un copil, oricare, sau pe mine? Iar ei doi, prin ce miracol se întâlniseră? Dacă mama s-ar fi îndrăgostit de un alt bărbat, un alt copil în locul meu şi-ar fi bătut acum capul ce cadou să îi facă de ziua ei. La gândul că fusesem atât de aproape să nu fiu mă lua cu ameţeală. M-am uitat din nou la chipurile necunoscuţilor de pe motocicletă. Arătau atât de... fericiţi! Cum puteau fi când eu nu eram cu ei, nici măcar o promisiune, ci aşteptam undeva în beznă şi tăcere ca tata să mă caute, ca mama să mă cheme? Şi-un gând nou, la fel de tulburător. Poate lor le-ar fi fost mai bine fără mine, poate un alt copil le-ar fi adus mai multe bucurii, sau măcar mai puţine probleme. „Alţii creşteau zece până te-am crescut eu pe tine!“ zicea cu năduf mama, când reuşeam să o supăr mai rău ca de obicei. O vorbă aruncată la nervi, pe care n-o luam în seamă, nu-i dădusem importanţă. Şi dacă... chiar aşa simţea? De atâtea gânduri negre – asta tot o vorbă fără noimă era, cum să aibă un gând culoare, ori miros, ori gust? –, era să uit de ziua mamei. Se nimerise într-o sâmbătă şi ea pusese aşternuturile la fiert şi mesteca cu un băţ de lemn în oala cu leşie. Albaluxul făcea câteodată nazuri şi atunci trebuia să spele rufele cu mâna, iar frecatul, limpezitul şi storsul cearşafurilor cât o pânză de corabie nu erau treburi uşoare. Tocmai astăzi se întâmpla din nou, poate fiindcă maşina nu ştia că e ziua ei. Am aşteptat ca mama să pună rufele la uscat – unele în pod, altele pe sârmele de pe balcon – apoi i-am tăiat calea spre bucătărie, înainte să se apuce de curăţat zarzavatul pentru supă. Cum n-aveam altă cutie mai arătoasă, am pus colierul într-una de bomboane; o căptuşisem cu o foiţă aurie de staniol, pe care mărgelele străluceau ca nişte smaralde. Dar nu erau decât nişte biete bile de stilă – o să-i placă oare? Mă întrebam, tot mai neliniştită, fiindcă mama deschisese cutia, se uita de prea multă vreme şi nu zicea nimic, sigur n-o nimerisem, iarăşi făcusem totul după capul meu, în loc să-i întreb pe tata, pe tanti Suzi ori pe bunica care îi cunoşteau gusturile demult, nu de azi, de ieri, ca mine. Cu sufletul la gură, aşteptam un gest, un cuvânt, o privire... când mama m-a luat în braţe, strângându-mă la piept de parcă cineva încerca să mă smulgă de lângă ea. După o vreme mi-a dat drumul, însă nu de tot, doar cât să se uite în ochii mei. Ai mamei, verzi şi limpeziţi de lacrimi, străluceau ca nişte smaralde adevărate şi-am ştiut că se născuse odată cu mine, iar toţi anii dinainte de venirea mea pe lume i se scurseseră într-o lungă aşteptare, nu a unui copil oarecare ci a mea, pe mine mă visase, mă dorise o viaţă întreagă. N-aveam de ce să fiu geloasă pe oamenii sau întâmplările de până să mă aibă, fiindcă fusesem şi eu acolo cu ea, clipă de clipă, chiar fără glas, fără chip. Mama era numai a mea! Aşa ne-a găsit tata, iarăşi îmbrăţişate, ea cu mărgelele verzi la gât, eu simţind că toate erau din nou aşa cum trebuiau să fie. Ca de obicei, tata venise cu un buchet de trandafiri galbeni şi, până să îi pună în vază, am dat fuga după fotografie şi le-am vârât-o alor mei sub ochii. – Voi sunteţi? i-am luat la întrebări. – Tocmai cumpăraserăm motocicleta... a murmurat mama. Sunase ca o scuză, de parcă s-ar fi jenat de cât de tineri şi frumoşi erau. Tata însă, n-avea problema asta: – Unde ai găsit poza? Trebuie să mai fie şi altele, din drumurile noastre prin Moldova, la Porţile de Fier, la Timişoara... Am umblat ceva prin ţară în anii aceia! Am simţit din nou împunsătura geloziei. Ce erau micile mele secrete, faţă de aventurile părinţilor mei, de care habar n-avusesem! Şi gândul mi-a adus un altul, ca un balsam: când erau împărtăşite, secretele deveneau poveşti. Mama nu apucase să gătească nimic, aşa că şi-a pus o rochie verde, în culoarea mărgelelor, iar tata ne-a scos pe amândouă la restaurant, la Aro. Motocicleta a rămas în magazie, tăcută, misterioasă şi plină de amintiri. Dacă ar fi putut vorbi, ar fi avut multe să îmi spună. La fel, părinţii mei. Dar pe ei nu trebuia decât să-i întreb. În loc de final... Pe vremea când am început să scriu eram convinsă – aş fi pus chiar mâna în foc – că imaginaţia e cheia literaturii. Mult mai târziu am înţeles adevărul: tot ce îi trebuie unui romancier este o memorie bună. M-am născut pe strada Lungă, chiar într-o casă de acolo, nu la spital, cu ajutorul unei moaşe săsoaice în loc de doctor. Însă nu doar de asta Braşovul a fost şi a rămas oraşul sufletului meu, oriunde m-ar fi dus valurile vieţii. Când m-am întors în sfârşit acasă, am decis să scriu despre oraşul de la poalele Tâmpei şi despre oamenii pe care i-am iubit în anii copilăriei. În „Pisica de la ora cinci“ sunt amintiri despre părinţii mei, bunica, unchi, veri, mătuşi, vecini şi cunoscuţi. Unii nu mai sunt printre noi, de-asta am vrut să îi pictez cu vorbe, la fel de vii, de frumoşi, de adevăraţi cum i-am păstrat în amintire. Însă personajul principal al cărţii rămâne Braşovul, aşa cum l-am purtat mereu cu mine, în buzunarul de la piept, în dreptul inimii.

Mă potriveam cu tata la gusturi cinefile, de parcă eram două boabe într-o păstaie. Pierduţi în spaţiu, Tunelul timpului, Planeta giganţilor ne-au acaparat pe rând, iar Invadatorii ne-a cucerit de-a dreptul, deşi nu eram planete. Urmărisem cu sufletul la gură atâtea episoade cu străini veniţi din spaţiul cosmic, care îşi ascundeau navele pe faţa întunecată a Lunii, încât nu m-a surprins când am văzut la televizor, în direct, cum au aselenizat acolo primii oameni. În 21 iulie 1969, pe la zece seara, când vocea lui Andrei Bacalu a umplut sufrageria unei case din Braşov, de pe strada Lungă, până şi mama a lăsat vasele în bucătărie, să le spele mai târziu, şi a venit lângă noi să se uite. Fiecare dintre oamenii care urmăriseră coborârea pe Lună din casele lor, pe televizoare color sau alb-negru, şi ceilalţi vecini ai lor de pe planetă – trei miliarde cât erau pe atunci – a primit-o în felul său propriu. Unii s-au îndoit, ca Toma Necredinciosul, alţii s-au simţit privilegiaţi; fusese un eveniment unic într-o viaţă şi iată, îl văzuseră întâmplându-se – e drept, nu cu ochii lor, ci ai camerelor de filmat. Cerul e limita – suna o vorbă a americanilor, rămaşi din Vestul Sălbatic cu nostalgia cuceritorii de noi teritorii. Acum hotarul se lărgise, Luna era o insulă, nu o Ultimă Thule, iar dincolo de ea se aflau lumi nenumărate, gata să ne primească. Cei trei astronauţi nu dăduseră peste vreo farfurie zburătoare în Marea Liniştii, dar invadatorii se pricepeau de minune să se ascundă, aşa cum învăţasem din serialul despre isprăvile lor pe Pământ. Câte un episod îmi plăcea atât de mult încât, de îndată ce închideam ochii, mi se derula din nou înapoia pleoapelor, pe un fel de ecran – nu unul mic ca al televizorului, nici panoramic ca la cinema Patria, ci cât o lume ce mă înghiţea cu totul. Deveneam din spectator martor, iar câteodată actor. Iar povestea... Era şi nu prea ce văzusem. Câteodată părea să se continue, primind un final la care regizorul cu siguranţă nu se gândise, alteori schimbam distribuţia, devenind eroina ce îl scotea din belea pe detectivul cel frumuşel şi ghinionist. La fel s-au petrecut lucrurile în noaptea coborârii pe Lună. Fusese o transmisie directă, nu o ficţiune – dar încă nu înţelegeam diferenţa şi, oricum, nu mi-ar fi păsat. Era o aventură din care voiam, trebuia să fac şi eu parte. Neapărat! Cum nimănui nu-i ardea de dormit, ai mei au rămas să îl asculte pe Andrei Bacalu, care comenta ce văzuserăm cu toţii. Eu însă nu voiam un epilog ci un va urma, aşa că m-am dus cuminte la culcare. De la şase ani aveam camera mea, pe care o împărţeam cu prieteni imaginari şi cărţi de aventuri sau de călătorii, devorate la lumina veiozei. De data asta îmi pusesem în gând ceva mai ambiţios decât o lectură ce nu îşi avea locul în programa şcolară sau decât un simplu vis: o punere în scenă. Am scos din dulap pătura din păr de iac, adusă de tata de la Chişinău, două cergi groase ţesute de bunica la război şi plapuma cu care mă înveleam după căderea zăpezii. Era de-ajuns? Da, pentru iernile de pe la noi, chiar una din Siberia ori de la Polul Nord. Dar pentru frigul cosmic? Nu eram convinsă şi am mai pus nişte cuverturi, velinţe, o blană de oaie, ultima mai mult de frumuseţe, fiindcă nu acoperea decât vârful igluului pe care-l construisem strat cu strat. La sfârşit m-am vârăt înăuntru, cu oarecare greutate, ca un viermişor care îşi săpa tunelul printr-un măr. M-am aşezat pe spate, cu genunchii îndoiţi, ca să salt învelişul şi să pot ajunge la butoane, fiindcă mă aflam, nu-i aşa, în modulul Vulturul, coborând vertiginos spre suprafaţa Lunii. Eram singură în modulul cel mic, iar restul echipajului rămăsese în Columbia, să îmi aştepte întoarcerea. Ştiam ce trebuie să fac: să cobor treptele şi să înfig steagul românesc, ori mai bine pe cel cu stema Braşovului – coroana peste copacul cu rădăcini ramificate va da bine la televizor –, apoi să rostesc nişte cuvinte profunde care să pară că îmi veniseră chiar atunci pe buze. Încă nu găsesem ceva potrivit, simplu şi genial, o frază menită să ajungă în manuale şi să o repete cu mândrie toţi copiii lumii. Poate „J’y suis!“ cum zicea cavalerul Lagardère – adică „iată-mă!“, hop şi eu pe Lună în urma americanilor. Toate astea îmi treceau prin cap şi câte altele, de care nu-mi mai aduc aminte, în vreme ce apăsam pe manete şi butoane, uitându-mă prin hublou cum Luna creştea, se umfla, îşi desfăcea craterele cu nume de regi şi regine, promontoriile cu nume de sfinţi, mările şi oceanele cu denumiri latineşti, craterele botezate după astronomi sau matematicieni. Coboram prea repede ori poate Luna se năruia peste mine, tot mai strălucitoare, mai aproape, până ce... Sunt mări adevărate pe Lună? Nu, doar găleţi de piatră cât Ardealul, pline cu un praf în care, în loc de vrăbii, se scaldă meteoriţi. Atunci ce simţeam ud pe frunte, pe obraji? Şi de ce se hâţâna Vulturul de parcă îl prinsese un Arheopterix în gheare? Poate că dinosaurii nu pieriseră cu toţii, scăpaseră câţiva, refugiindu-se pe Lună. O nouă zguduitură m-a făcut să deschid ochii, nu spre astrul nopţilor, ci chipul palid al mamei. Mă scutura de umeri, ţipând la mine să mă trezesc, în timp ce tata venea în goană din baie, aducând comprese reci, gheaţă şi oţet. Mama îmi freca tâmplele, cu lacrimi de uşurare în colţurile ochilor, vorbind la fel de fără şir ca nălucirile mele dinainte, însă până la urmă am înţeles: iarăşi o făcusem de oaie, cum zicea bunica. Mama terminase treaba în bucătărie, apoi venise, ca-n fiecare seară, să vadă dacă eram bine învelită. Eram – şi încă cum! Când a dat la o parte mormanul de cergi, pături, cuverturi şi velinţe m-a găsit transpirată în aşa hal încât pijamaua mi se lipise de piele. Cum de nu mă înăbuşisem? – Ai uitat să pui şi covorul peste tine, a încercat tata să o dea pe glumă. N-a ţinut. Mama era supărată: pe americani, pe Lună, pe Andrei Bacalu, pe tata, dar mai ales pe ecranul alb-negru şi purecos. – O săptămână nu te mai uiţi la televizor! – ... decât la desene animate, a îndulcit tata pilula. Mickey Mouse? Aveam unsprezece ani, nu patru! Dar... putea fi mai rău. M-ar fi putut pune să urmăresc emisiunile pentru copii, Daniela şi Aşchiuţă sau Mihaela, Miaunel şi Bălănel. Asta da pedeapsă! – Fără filme până Duminica viitoare, a rostit tata, apoi, când să iasă, mi-a făcut cu ochiul. Mama nu văzuse; să aplecase să îmi atingă fruntea, să se încredinţeze că nu am febră. – Somn uşor, mi-a urat.

Albastrul nu era deloc culoarea mea. Totuşi, când tanti Stela a ales pentru viitoarea mea rochie o nuanţă bleu-ciel am zis da, apoi m-am prefăcut că răsfoiesc atentă revistele Elle, Neckermann şi Vogue pe care mi le-a pus în braţe – numere vechi măcar de un an în ţările lor, ultimul răcnet al modei la români – ca până la urmă să o las să aleagă materialul şi modelul. Mi-era indiferent ce pun pe mine, atâta vreme cât nu mă încurca la alergat, căţărat în copaci şi la sărit garduri. „Parcă ai fi un băieţoi“, ofta mama, exasperată. Dacă la alte fetiţe germenii cochetăriei scoteau capul încă de la grădiniţă, mie nu-mi păsa cum arăt în haine, ci cum mă simt în ele. Mai mult în pantaloni, rareori în fustă, niciodată în rochie – era deviza mea pe atunci, aşa cum preferam adidaşii anilor ’60, pe nume tenişi, sau încălţămintea din piele-ntoarsă în locul pantofilor incomozi şi – Doamne fereşte! – cu toc. Tocuri înalte n-am purtat nici mai târziu în viaţă, de parcă eram tot timpul pregătită să o rup la fugă – iar uneori aş fi vrut să o pot face. În anii de şcoală cel mai mult am urât uniformele, şi-apoi hainele strâmte, în care mă simţeam ca într-o cămaşă de forţă. Mama mi le cumpăra de la Confecţii, ieftine şi în culori închise, de tăvăleală, deşi asta nu ajuta întotdeauna. Încă din ziua în care puneam o rochiţă nouă pe mine, se întâmpla ceva: o agăţam într-un cui, rupând-o atât de rău încât nu putea fi cusută, o pătam cu suc de roşii, nuci verzi sau cerneală – de parcă ştiam exact ce nu iese la spălat. „Tu ai găsi singura baltă de noroi din Sahara. Cum reuşeşti?“ ridica mama ochii spre cer, luându-l martor pătimirilor sale. Cum cel mai deştept cedează, nu m-a mai obligat să port ceva semănând a rochie – cu excepţia detestatei uniforme, dar aici nu era vina ei. Şi tocmai când credeam că mi-am câștigat dreptul să mă îmbrac băiețește în afara școlii, mama m-a luat de mână şi m-a dus la tanti Stela. – O să ai prima ta rochie adevărată, făcută după măsuri, nu din cele de-a gata, care stau pe tine ca pe gard! mi-a spus mama. „Să te văd c-o mătrăşeşti şi pe-asta!“ a adăugat din priviri, apoi m-a lăsat în casa mătuşii, fiindcă deja întârziase la serviciu. În asemenea momente deveneam foarte cuminte şi ascultătoare – măcar până treceau pe deasupra norii cei negri. Iată-mă deci pe podiumul din atelier, îndurând cu stoicism să-mi fie luate măsurile cu un centimetru de pânză atât de uzat încât cifrele se şterseseră cu totul. Croitoreasa care mă răsucea ca pe un titrez le păstra însă întipărite în minte – altfel cum de nu greşea? Îmi era mătuşă de mai de departe – fratele ei, unchiul Tiberiu se căsătorise cu sora mamei –, însă decât tanti i se potrivea mai degrabă domniţa Stela. Dacă vreuna ar fi coborât într-o bună zi dintr-o tapiserie cu cavaleri şi nobile de odinioară exact aşa ar fi arătat ori s-ar fi purtat. Mergea dreaptă, de parcă ducea mereu o amforă plină cu apă pe creștet şi se ferea să nu verse vreo picătură, păşind cu eleganță chiar şi-n papuci de casă. Felul cum se mişca, mânca, vorbea – pe un ton cald, învăluitor, ce te-ar fi convins că ninge în miezul verii – pe toate le deprinsese în anii de pension la Viena, de care îşi amintea cu nostalgie. „O fată trebuie să știe să coasă, să gătească, să danseze“,  mă dăscălea. „Şi mai ales... Dar asta îţi spun când va veni vremea.“ Între timp îşi dădea osteneala să mă învețe cât mai multe – poate ceva tot o să se lipească de mine. Mă punea să stau ţeapănă ca un manechin dintr-o vitrină, să mă plimb cu o carte pe cap până amețeam şi m-ar fi încălțat cu pantofii ei italieneşti, cu vârf ascuţit şi toc cui, noroc că-mi erau mari... Mă simțeam ca o cenuşăreasă antrenând-se cu zâna cea bună pentru o noapte de bal care n-o să vină niciodată, fiindcă prințul fugise în Anglia, Franţa sau chiar în iubita ei Austrie. Eram în România anului 1968, când prinţesele se duceau la serviciu, iar fiii de rege aveau carnete de partid în loc de săbii. La ce mi-ar fi folosit să merg ca o gheişă, să dansez ca o baiaderă, să cânt la mandolină precum barzii de altă dată? Ori să-mi fac o rochie pe care n-aveam de gând s-o port? Tanti Stela terminase de luat măsurătorile şi s-a apucat de croit. Rămasă pe podium ca o statuie neterminată, mă uitam cum desfăşura valul de crep pe masă şi, cu un creion chimic şi o riglă de lemn trasa linii, decupa tipare. „În croitorie, măsori de multe ori şi tai o dată“, le spunea mereu celor trei cusătorese. Întotdeauna le găseam în atelier, robotind cu acul, foarfeca ori la maşina de cusut, dar când era mult de lucru pentru vreo nuntă sau un botez, mătuşa angaja cinci-şase ajutoare şi atunci camera devenea neîncăpătoare, ca un stup plin de bâzâitul vocilor în surdină.