Bureţi şi fructe de mare

Cine n-ar fi vrut să fie prietenă cu Draga? În pauze, fetele i se grămădeau împrejur, ca albinuţele în jurul reginei-mamă. Trântorii, băieţii adică, dădeau şi ei târcoale, prefăcându-se dezinteresaţi. Câteodată reuşeau, mai ales în zilele când Draga aducea la şcoală, spre a fi pipăite şi râvnite, lucruri de-ale fetelor: păpuşi care dădeau ochii peste cap, zicând „ma-ma!“, sticluţe de parfum cât un degetar, funde ca nişte aripi de fluture, agrafe cu sclipici, medalioane ascunzând o balerină cât o buburuză, brăţări care îşi schimbau culoarea după lumina zilei, inele cu pietre ce străluceau numai la întuneric. Şi multe alte minunăţii! Colegele mele le devorau din priviri, apoi şi le treceau una alteia, din mână în mână, până când se întorceau în palma stăpânei lor, apoi în gentuţa pe care aceasta o purta pe umăr în locul ghiozdanului, abatere trecută cu vederea de tovarăşa, deşi altfel avea ochi de şoim când era vorba de regulamentele şcolare.

Eram douăzeci şi cinci de băieţi şi fete în clasa întâia B a Şcolii Generale 12 de pe Strada Crişan – toţi copii din Braşovul vechi şi toţi egali; de-asta purtam uniforme, nu? Dar, aşa cum se întâmplă de obicei, unii erau mai egali decât alţii. De pildă, Draga. Avea rochiţa pepită, cu şorţuleţ deasupra, a şcolăriţelor urbei, însă ale ei erau dintr-un material moale şi lucios ca mătasea, ce nu se şifona, nici nu trebuia apretat sau călcat. Cât priveşte încălţările, venea mereu cu o altă pereche: pantofi de lac, balerini, botine, cizmuliţe supraelastice mulate până sub genunchi, adidaşi în loc de tenişii autohtoni. Adriana, colega ei de bancă, o întâlnise în oraş, pe Republicii, într-o zi când nu era şcoală şi, de câte ori povestea ce şi cum, mai adăuga un amănunt ţâşnind ca un păstrăv din apele acelei amintiri de neuitat. Draga coborâse dintr-o maşină – un băiat ar fi ştiu ce marcă, câţi cai putere se ascundeau sub capotă –, însă Adriana remarcase în treacăt automobilul, mare şi negru, cu ochii la şcolăriţa care purta un pulover de caşmir, eşarfă aurie, ochelari de soare şi nişte pantaloni nemaipomeniţi, cărora li se zicea blugi. Puţini aveau aşa ceva în întreg Braşovul!

Draga nu era însă orişicine. Tatăl ei lucra în Bucureşti, la o ambasadă, de-asta era mai mult plecat. Şi tata se ducea în delegaţii, la Reghin, la Sighişoara, o dată până la Oradea. Însă nu despre asta era vorba, m-am lămurit repede. Al Dragăi era trimis dincolo. Unde, pe Lună? Nu chiar, deşi pentru noi ceilalţi, muritorii de rând, rămânea un loc la fel de inaccesibil. Însă fiecare putea, dacă nu să ajungă acolo, măcar să şi-l închipuie pe cât îl ducea mintea. Pentru colegii mei, Vestul – nu sălbatic, pe ăsta îl ştiam bine din romanele lui Karl May – era un bulevard larg, mărginit de vitrine până la cer, pline cu ce vrei şi ce nu te aştepţi: haine, pantofi, jucării atât de frumos ambalate încât îţi luau ochii. Şi-n toate palatele de cleştar ale magazinelor trebuia să intri cu buzunarele doldura de mărci, franci, sau lire, fiindcă leii noştri n-aveau căutare.

Pe Draga o aducea la şcoală o femeie blondă, a cărei ţinută marţială îmi amintea de Fraülein Klara, educatoarea de la grădiniţa germană. Era mama ei? Când una dintre fete a avut nefericita idee să o întrebe, Draga a şters-o de pe lista favoritelor. „E Inga, menajera. Mama nu se ridică din pat înainte de zece“, a binevoit să o lumineze. Casnică? Nu mi se părea remarcabil, însă Draga avea mai multă admiraţie pentru mama ei, care nu făcea nimic, decât pentru tatăl ce venea mereu cu sacul de cadouri, de parcă pentru familia lor venea Crăciunul în fiecare lună. Câteva mărunţişuri ajungeau şi la tovarăşa, de-asta Draga avea note mari, deşi nu se omora cu învăţatul. De câtă carte aveai nevoie ca să ajungi soţia cuiva? Îţi trebuia doar origine sănătoasă, scara pe care tatăl ei se căţărase până la funcţia de secretar de ambasadă. Mie asta nu îmi spunea mare lucru, erau destui secretari pe vremea aceea, de la cei din organizaţia de locatari, până la Primul, cel din tabloul de deasupra tablei.

În fiecare dimineaţă Draga îşi făcea apariţia în uniforma ei specială, încălţată după cum era moda la Viena şi ţinând pe umăr geanta de care se lipeau imediat toate privirile. În prima pauză fetele o flancau, ca doamnele de onoare pe regina Angliei; aşa ieşeau în curte, unde deschidea cuferaşul cu surprize. Ce le adusese de astă dată? Fetele băteau din palme, încântate, dar nici băieţii nu se puteau ţine departe când vedeau maşinuţe ce încăpeau în palmă, sticle de pepsi în miniatură, brelocuri muzicale pentru chei, lunete-caleidoscop, statuete cu eroi de benzi desenate, până şi o nucă de cocos adevărată!

Nu mă omoram după păpuşi, nici după funde de pus în păr ori zdrăngănele de atârnat la încheietura mâinii. Totuşi, unele lucruri scoase din turbinca miraculoasă mă atrăgeau ca un magnet. Cum a fost o pisică de pluş, cu ochi din smalţ verde şi mustăţi din fire de nailon. Mă dusesem şi eu să mă uit, vrând-nevrând, însă Draga a băgat-o repede înapoi, cu gestul de uitaţi-vă, dar nu atingeţi! După asta am ocolit grămezile de umeri şi capete în care fata ambasadorului dispărea uneori cu totul.

Asemeni planetelor rătăcitoare prin spaţiu, noi două nu ne prea intersectam. Până când, tot una dintre legile universului, întâmplarea, ne-a adus împreună – de serviciu pe clasă, în aceeaşi zi. Nu aveam multe de făcut: să schimbăm apa din vaza cu flori de pe catedră, să golim coşurile de gunoi la sfârşitul orelor şi să ştergem tabla în fiecare pauză. Se nimerise să fie într-o marţi, ziua cu trei ceasuri rele. Însă în marţea aceea erau patru: română, aritmetică, geometrie şi muzică!

La prima, în loc să citească mult şi să scrie mai puţin, învăţătoarea a acoperit tabla cu litere mari şi mici, plus semnele de punctuaţie. La sfârşit, cum nu avea loc să termine o frază, a înşirat ultimele cuvinte pe verticală, ca un şarpe ce suna din clopoţeii cozii. Dacă nu s-ar fi auzit celălalt clopoţel, din prea multă râvnă ar fi umplut şi peretele!

M-am uitat cu jale împrejur. Tovarăşa era deja în cancelarie, colegii în curte, la joacă. Rămăseserăm singure în clasă, eu şi tabla. Draga dădusese bir cu fugiţii, ori poate mă lăsase pe mine prima, fiind înaintea ei la catalog. Unde-i lege nu-i tocmeală, mi-am zis, resemnată. M-am dus cu buretele la toaleta fetelor, unde l-am udat şi l-am stors, dar tot am lăsat în urmă picuri pe coridor, în loc de fărimituri de pâine ca în basmul cu Hansel şi Gretel. Am şters tabla de la stânga la dreapta, apoi de sus în jos şi încă o dată pe orizontală, să nu rămână ştraifuri – operaţie laborioasă, întreruptă de încă două drumuri la chiuvetă. Rezultatul semăna cu oglinda unei ape sub razele Lunii. Un lac pătrat? În fine, arăta ca o treabă bine făcută şi m-am oprit să-mi admir opera.

Nu eram singura. Draga se uita şi ea – de la mine din bancă. Când se întorsese din pauză? Înainte să mă lămuresc au intrat peste noi sunetele clopoţelului, apoi colegii; mai puţin însufleţiţi decât la ieşire, aduşi de valul sunetelor, flux şi reflux.

Următoarea oră era de aritmetică. Şi iarăşi tovarăşa a umplut tabla, de data asta cu cifre. La răstimpuri întreba pe cineva din clasă de rezultatul unei scăderi sau împărţiri, trecând răspunsul când cu albastru, când cu roşu, după cum fusese corect sau greşit. Tabla devenise un tricolor, cu alb în loc de galben – mai rău ca la română, dar nu-mi păsa. Era rândul Dragăi, ea alesese să fie a doua. Cum îţi aşterni, aşa dormi. 

Sentimentul datoriei împlinite îmi făcuse poftă de mâncare şi, îndată ce a sunat de pauză am început să scotocesc prin ghiozdan după pacheţelul pus de mama. Am dat de sandviş pe pipăite, însă lângă el era ceva, rotund, alunecos, ca... un borcan? Unul cum nu mai văzusem, cu capac strălucitor şi etichetă neagră: „Smoked Mussels in oil vilsund blue“, scria cu litere aurii. Adică? Mă uitam ca pisica-n calendar la frumuseţea de borcan. I-ar fi stat bine şi într-o vitrină cu bibelouri, darămite pe un raft în cămară. Ambalajele de dincolo arătau atât de grozav încât românii nu se îndurau să le desfacă şi să se înfrupte din ce era înăuntru. Le păstrau cu lunile sau cu anii. Mâncarea se strica, dar borcanul ori conserva deveniseră între timp obiecte de artă, găsindu-şi locul între ciobăniţa fără oi şi pescarul cu undiţă.

Eram încă pierdută în admiraţie, când Claudiu mi-a luat borcănaşul din mână. Îl apucase uşurel, cu două degete, cum făcea cu partea lui din sandvişul pe care îl împărţeam în pauza mare. S-a uitat la bănuţii ce înotau într-o zeamă verzuie.

– Ce-or fi?

Am ridicat din umeri, preocupată de întrebări mai presante. Cine şi de ce? La prima era uşor de răspuns: Draga. De-asta se aşezase în banca mea, să-mi pună în ghiozdan borcanul. Nu eram prietene, nici pe departe. Ce o apucase să îmi facă un dar neaşteptat? Şi, brusc, am priceput. Mă simţeam ca un telefon public ce tocmai înghiţise o fisă, iar acum îmi venea tonul. Mă plătise să şterg tabla în locul ei! Să mă duc în curte, să-i arunc cadoul în braţe în văzul tuturor, împachetat în vorbe usturătoare, pe care să le ţină minte? Să i-l las pe bancă, fără tevatură? Înainte să mă hotărăsc, Claudiu a rupt sigiliul şi a deşurubat capacul, băgându-şi nasul înăuntru.

– Miroase a nămol, s-a strâmbat.

Ceea ce nu l-a oprit să vâre mâna în zeamă, scoţând unul dintre bănuţii de bronz. Arăta cleios de-a dreptul, dar n-a stat pe gânduri. L-a pus pe limbă, apoi l-a înghiţit. Cum tot nu se lămurise, a mai luat un bănuţ, mestecându-l încet de data asta. Eram supărată pe el, îngrozită de ce făcea şi în acelaşi timp curioasă; un tort de sentimente împărţit în trei. Am ales felia curiozităţii.

– Ce gust are?

– Pipotă de pui, a răspuns fără să ezite.

Pipote puse la murat? Asta chiar n-avea nicio noimă. N-am apucat să dau glas îndoielii. Claudiu îmi întindea borcanul şi – ce era să fac? – am luat un bănuţ coclit. Semăna la gust cu ce zisese. Nu era rău deloc! Împreună am terminat repede mita de la Draga, iar la sfârşit ne lingeam degetele şi am mai fi vrut.

Claudiu a ascuns borcanul în jumătatea mea de pupitru şi s-a grăbit în curte, să prindă ceva din pauză. Curând avea să sune clopoţelul, şcolarii se vor întoarce în clase, tovarăşa va reveni din Cancelarie cu forţe proaspete. Iar tabla? Alb-roşie-albastră, cum rămăsese de la aritmetică. Borcănaşul era gol, complicele meu zburda pe-afară fără să îl mustre conştiinţa, Draga juca şotron, mulţumită de cât de bine se aranjau toate pe lume. Aveam de ales? Am repetat exerciţiul cu buretele şi chiuveta, dus-întors, de data asta mai repejor, fuga pe coridor cu ceasul mânându-mă din urmă, tic-tac!

Răsuflam ca un hamster ce alergase într-o roată, dând cu vrednicie din picioare, fără să ajungă undeva. Am şters ultimele urme de cretă şi m-am aşezat în bancă chiar când tovarăşa intra cu catalogul sub braţ şi radarele ochilor scotocind împrejur. Era totul în regulă? Era: tabla lună, clasa smirnă, până şi praful se aşternea lin în razele de soare strecurate prin ferestre.

Urma ora de geometrie. Învăţătoarea dădea din gură şi din mână – cum le putea face pe amândouă? – umplând fără milă tabla ce n-a rămas prea multă vreme neagră şi curată. Copiam şi eu în caiet, conştiincioasă, în timp ce tot felul de gânduri veneau să mi se aşeze pe nisipul minţii, exact ca valurile de semne rămase în urma cretei. Ce-ar fi fost să avem tăbliţe de lemn sau de lut, precum scribii din Egipt, să ştergem, să scriem, iarăşi să ştergem... Un coşmar! Nu şi pentru Draga, căreia părinţii i-ar fi luat o tăbliţă care se curăţa singură.

Tovarăşa desena cu sârg triunghiuri şi pătrate, eu copiam mecanic – deşi pe atunci nu ştiam ce înseamnă asta. Mâinile mele mergeau pe un drum, capul meu pe un altul, de parcă se certaseră şi se despărţiseră la o răscruce. M-am pomenit cu gândul la Vacanţa Mare, la satul bunicii; singurele figuri geometrice de acolo erau cercurile ce încreţeau apa iazului când aruncam câte o piatră, apoi şi pe acelea le ştergea buretele apei. Puteam lenevi toată ziua pe luncă, până când auzeam clopoţeii de la gâtul bivoliţelor întoarse de la păşune...

Alt sunet, mai puţin bucolic, m-a făcut să tresar.

Eram la şcoală şi de serviciu. Hai, la şters tabla, doar venise rândul meu! Am pus mâna pe burete, voiniceşte, când ceva, ca o apăsare pe umăr, m-a oprit; mâna unui gând venit din senin. Nu eu trebuia să mă apuc de treabă, ci fata secretarului-ambasador. Eram atât de pornită – pe ea, pe Claudiu, dar mai ales pe mine, care mă simţeam cu musca pe căciulă – încât i-am tăiat calea. Draga, ce n-apucase să migreze spre ţinuturile verzi ale pauzei, a înţepenit locului. Însă n-a întins mâna după obiectul muncii, ba chiar şi le-a dus pe amândouă la spate. Nici o problemă! I l-am pus pe bancă, aşa cum era, şiroind de laptele cretei.

– E rândul tău! am anunţat-o, să fie totul limpede.

Nu era. Draga s-a uitat la burete ca la un cartof fierbinte, abia scos din cuptor, apoi şi-a aţintit ochii într-ai mei. Erau căprui, plini de uimire.

– Nu-ţi plac scoicile?

Asta mâncaserăm? Am pus revelaţia deoparte, să o împart mai târziu cu Claudiu, aşa cum împărţisem bănuţii din borcan. Scoicile au gust de cauciuc. Sunt sătulă de ele, acasă mâncăm în fiecare zi. Ce răspuns să aleg?

– Scoicile sunt una, bureţii alta.

De tablă, nu de mare! Încercam să pun lucrurile la punct, încurcându-le şi mai mult, când m-a străfulgerat o înţelegere târzie. Draga nu pricepea care era problema. Acasă la ei, maică-sa îşi plătea menajera, taică-su şoferul. Nu aşa mergeau lucrurile în lume? La rândul meu, parcă o vedeam pentru întâia oară; fără hainele şi pantofii de firmă, fără pieptănătura nu-ştiu-cum, n-ar fi ieşit cu nimic în evidenţă. Era o fată obişnuită, cu păr castaniu, tunsă precum Mireille Mathieu. Însă în loc de oglindă, Draga se uita în ochii prietenelor, plini de admiraţie şi de interes. Ce vedea acum într-ai mei nu semăna nici cu una, nici cu alta; a clipit, nedumerită, apoi a apucat buretele ca pe o broască râioasă şi m-a privit cu atâta sinceră disperare încât era să pufnesc în râs.

– La chiuvetă? a şoptit, învinsă.

Am dat din cap, făcând stânga-mprejur. M-am pomenit afară din clasă, pe coridor, şi-n cele din urmă în curte. Claudiu stătea, ca de obicei, pe treptele chioşcului şi, evident, desena de zor; se aplecase asupra foii cu umerii arcuiţi, strângând tare creionul. Avea şi un ochi în ceafă, fiindcă a ştiut când m-am apropiat, deşi n-avea cum să mă audă venind în hărmălaia dimprejur.

– Ei, cum e? m-a întrebat fără să se întrerupă.

Vorbea despre desen şi era prima oară când îmi cerea părerea. Ce îl apucase? Poate era felul lui de a zice „mulţumesc pentru pipotele de pui, au fost delicioase!“. M-am uitat la foaia de pe genunchii lui, unde schiţase colţul din stânga al curţii, cu ţâşnitoarea, tufele de liliac şi leagănul stricat în care nu se dădea nimeni niciodată. La fântâniţa arteziană se vedeau până şi picurii luaţi de vânt.

Parcă-i o poză făcută cu aparatul! eram gata să zic. Însă tot Claudiu mă învăţase diferenţa între obiectivul fotografic şi penel, tuş sau creion. Într-o poză vezi apa curgând. Într-un tablou trebuie să o şi auzi, să simţi stropii pe faţă, gustul de ploaie pe limbă. Asta mi-a adus aminte de borcanul plin cu zeamă verzuie. Cum nu-mi trecuse supărarea pe Claudiu, care mă băgase în belea şi-acolo mă uitase, am decis să fac pe criticul de artă.

– N-are destulă adâncime. Iar planul doi... hm, nu prea merge.

Habar n-aveam ce însemnau cuvintele acelea, tot de la el auzite. Dar Claudiu a căzut pe gânduri, muşcând din coada creionului, ca unul căruia i se înecaseră toate corăbiile... Dar nu era singurul. Adriana, Nadia şi Ilona semănau cu nişte pui de vrabie pe care părinţii îi uitaseră nemâncaţi în cuib. Ciripeau nelămurite, răsucindu-şi capetele, doar or vedea-o pe Draga trecând şi s-o apuce de trenă. Roxana, a patra din grupul admiratoarelor fervente, nu era nicăieri – pe unde umbla? Părea greu să nu o zăreşti; era lungana clasei, depăşindu-i şi pe băieţi, mai puţin pe Octav, care creştea ca bălăriile după ploaie, cum spusese asistenta venită să ne cântărească şi să ne măsoare, de parcă urma să fim puşi în galantar.

Eu nu eram în pericol să mă lovesc de tocul uşii, fiind mică de stat, dar mare în fapte –ar fi zis Napoleon. La fel ca împăratul francezilor, am intrat cu pas sigur şi fruntea sus, deşi cu oarecare strângere de inimă. Dacă Draga făcuse grevă japoneză? Totul era însă cum trebuia să fie: tabla ştearsă, în cutie cretă albă şi colorată, coşurile de gunoi golite. Fata secretarului-ambasador îşi învăţase lecţia! Până la urmă lucrurile se aşează pe făgaşul firesc, trebuie doar împinse puţin de la spate. Nu toate colţurile pot fi tăiate, nu toate obstacolele ocolite, aflase astăzi răsfăţata clasei. O fi ea mai egală decât alţii, însă nu când eram amândouă de serviciu. Nu osteneam să mă minunez cum le potrivisem până la urmă. Ce mai, eram mândră de mine!

Până când privirea mi-a lunecat pe perete, la tabloul tovarăşului, apoi... Tabla era ştearsă în întregime! Până în marginea de sus, unde nici învăţătoarea nu ajungea să scrie, fiindcă nu era o doamnă Gulliver în ţara şcolarilor.

În ultima bancă, Roxana îşi usca cu batista mâinile încă ude. Iar Draga avea un zâmbet senin, de secretă satisfacţie.

Totul era bine pe lume, nu?

Începea ora de muzică.