top of page
  • Writer's pictureRodica Bretin

Caii din curtea veche

Tata era plecat la serviciu toată ziua, mama trebuia să se ducă şi ea, chiar dacă avea un program redus – deci, ce să facă cu mine? „Din dilema asta nu puteţi ieşi!“. Cine a afirmat asta, nu auzise de tăierea nodului gordian. Pentru mama, soluţia a fost simplă: mă lăsa încuiată în apartamentul nostru de la etajul unu.

Singură acasă – seamănă cu un titlu de film, nu-i aşa?

Filmul meu, nu chiar de Oscar, la care am fost scenarist, regizor şi producător n-a fost nici comedie, nici tragedie, mai degrabă o peliculă în genul lui Luis Buñuel, perioada absurd-suprarealistă.

Au fost multe dimineţi frumoase, când mă uitam ore în şir pe fereastră, curioasă de ce oamenii par atât de grăbiţi, unde se duc, de unde se întorc, şi alte întrebări care îmi treceau prin cap în timp ce plănuiam să deschid geamul şi să cobor pe cearşaful răsucit ca o frânghie, sau să sar pe lada de gunoi scoasă marţea în stradă, ca Selina, femeia-pisică. Nici măcar nu părea departe, doar la vreo patru metri înălţime...

Altfel spus, nu mă plictiseam deloc.

Aveam lumea de afară la picioare, sub marea fereastră cu cele trei secţiuni desfăşurate într-un triptic de sticlă, de unde priveam ca dintr-o lojă defilările de la 1 Mai şi 23 August. Toate procesiunile importante treceau pe strada Lungă, printre care cea a Junilor ce coborau o dată pe an din Şchei, în haine de sărbătoare, călare pe cai lor masivi şi impunători, aduşi de prin satele dimprejur ori din herghelia de la Sâmbăta.

Cai erau negri, albi, roibi, suri, bălţaţi, din rase de care aveam să aud mai târziu: lipiţan, huţul, trăpaş românesc şi chiar câte un pur sânge arab sau englez − poate nu chiar atât de pur... Alaiul Junilor trecea pe sub fereastra mea o singură dată pe an, însă era de-ajuns ca să îl revăd în minte când voiam, în oricare din cele 364 de zile rămase. Şi aşa, din amintiri, gânduri, filme şi cărţi topite în creuzetul imaginaţiei a prins să bolbosească ceva, fiindcă într-o dimineaţă m-am pomenit că nu mai sunt singură acasă.

Mă uitam ca de obicei pe fereastra-triptic şi, când am întors privirea spre cameră, am dat cu ochii de el. Plutea la vreun metru de podea, cu picioarele încrucişate, de parcă ar fi stat pe un covor zburător. Arăta ca un băiat de 13 ani, semănând mai degrabă cu Peter Pan decât cu Puck, spiriduşul. Ariel, i-am zis cuprinsă de o inspiraţie subită, iar oaspetele a ridicat din umeri, acceptându-şi numele ca pe o haină pe care o putea îmbrăca şi da jos oricând. De unde până unde Ariel? Nu de la detergentul ce mai trebuia să aştepte o jumătate de secol pentru a ajunge în supermarketuri, ci de la duhul înaripat din Furtuna lui Shakespeare.

Aici, trebuie să mărturisesc, era şi vina tatei. El era responsabil cu cititul poveştilor, dar îşi îndeplinea sarcina într-un fel original. În copilărie am sărit peste Punguţa cu doi bani, Fata moşului şi a babei, Prâslea cel voinic şi merele de aur, oprindu-mă la basmele fraţilor Grimm şi Hans Christian Andersen, mult mai interesante decât Capra cu trei iezi. Dacă Scufiţa Roşie îmi părea la fel de palpitantă ca Hansel şi Gretel, am trecut poate prea repede la Povestiri după piesele lui Shakespeare, carte pe care ajunsesem să o ştiu pe de rost. Într-una dintre istorisiri, Ariel era un fel de zeu Loki pus pe şotii, dar şi pe fapte bune – adică nici erou, nici răufăcător – un caracter credibil, cum ar fi spus scriitorul care nu eram încă.

În piesa lui Shakespeare, Prospero, ducele Milanului, s-a pomenit exilat împreună cu fiica lui, Miranda, pe o insulă ce se presupunea a fi pustie, însă acolo au dat peste Ariel şi fratele acestuia, Caliban. În piesa mea lucrurile luaseră o cu totul altă turnură. Prospero, Caliban şi Miranda erau trei ponei aflaţi în paza lui Ariel care, nu se ştie din ce motive, mi-i adusese să le port de grijă.

Nici prin cap nu mi-a dat să-l refuz!

A urmat o perioadă de care îmi amintesc cu drag şi oarece îngrijorare, deşi de atunci n-au mai fost momente când să-mi fi luat închipuirile drept realitate... Ştiam deja că orice lucru pe care vrei să-l păstrezi cât mai multă vreme, trebuie să rămână ascuns. Un principiu experimentat şi mai târziu în viaţă, când toate clipele mele cu adevărat fericite au trebuit furate, trăite ca un zbor de efemeridă şi ferite de ochii celor care, dacă nu-mi doreau răul de-a dreptul, îmi voiau binele aşa cum îl înţelegeau ei.

Întotdeauna am fost încredinţată că agenţii secreţi sunt nişte oameni norocoşi. Chiar şi acum, când trecerea anilor ar fi trebuit să mă înţelepţească, încă păstrez convingerea asta. Ce poate fi mai palpitant decât să duci o existenţă dublă, una normală şi una de care să nu ştie nimeni? E ca şi cum ai trăi de două ori! Lunile în care mi-am păzit cu străşnicie taina au fost tare ciudate, dar şi frumoase.

Pentru părinţi, ca şi pentru restul lumii, eram o fetiţă obişnuită. E-adevărat că nu mergeam la cămin, nici nu aveam copii de vârsta mea cu care să mă joc – însă nu făceam caz dintr-asta, ori din faptul că mama mă lăsa încuiată în casă câtă vreme era la serviciul ei de numai şase ore.

„Ce greu trebuie să-i fie, sărăcuţa!“, o auzeam plângându-se câte unei prietene care se grăbea să îşi arate compasiunea. Eu tăceam mâlc, lăsându-mi privirea în pământ, cu prefăcută resemnare. Ce să le spun? Nu vă faceţi griji, nu mă plictisesc deloc, Ariel şi poneii lui îmi ocupă tot timpul?

Ariel nu rostea vreun cuvânt, îmi ştia în schimb orice dorinţă înainte să mi se închege în minte. Şi, câteodată, îi auzeam glasul sub frunte; îmi răscolea gândurile aşa cum vântul face copacii să foşnească, trezind alte voci decât cele omeneşti, dar cu vorbe pline de miez şi tainice înţelesuri.

Cei trei căluţi ai lui nu arătau mărunţi şi îndesaţi ca poneii, fiind mai curând nişte cai în miniatură. Caliban era mai negru decât nopţile fără Lună, iar lui Prospero cel alb ca zăpada şi din neamul unicornilor cineva îi retezase cornul de fildeş, lăsându-i un ciot în mijlocul frunţii. Miranda era o frumoasă iapă andaluză, cu blana catifelată, de culoarea chihlimbarului. Spre deosebire de Ariel, care putea să plutească peste lucruri deşi n-avea aripi, poneii mergeau pe pământ şi erau ca toţi căluţii – cu excepţia faptului că rămâneau nevăzuţi, desigur.

Trebuia să am grijă de ei, ceea ce nu era întotdeauna uşor. După-amiaza, când plecam la plimbare cu unul dintre părinţi – de obicei cu mama – îmi luam noii prieteni cu mine. Mergeam toţi şase pe strada Lungă, eu cu mama de mână, poneii tropotind în spatele nostru cu Ariel în ariergardă, veghiindu-i din văzduh, uneori de la câţiva metri înălţime, alteori coborând atât de jos încât mă temeam să nu atingă pălăriile sau capetele trecătorilor.

Când ajungeam în dreptul Casei Armatei, îi spuneam mamei că am obosit şi ne aşezam pe una dintre băncile din jurul fântânii: un bazin circular în mijlocul căruia tronau statuile de piatră a trei cai, de fapt bustul şi picioarele din faţă, într-un salt încremenit. Deasupra lor erau trei sirene ţinându-se de mâini, spate în spate, de parcă ar fi ieşit din acelaşi trup. Jeturi de apă ţâşneau din nişte guri de lei, altele se revărsau din vârful havuzului peste cai, peste creştetele sirenelor. Una privea către Tâmpa, alta spre Dealul Cetăţii şi a treia spre Şirul Livezii, de unde începea Drumul Poienii.

A fost fântâna aceea, la care mă uitasem de-atâtea ori, cea de la care a pornit fantezia mea ciudată? Poate că da. Dar pentru moment era locul unde îmi trimiteam micuţa herghelie la adăpat. După ce beau apă, căluţii treceau strada pe la locurile marcate şi, ajunşi în Parcul Central, rămâneau să pască iarbă în insula verde din inima oraşului − înconjurată de Sfatul Popular, Palatul Poştei, al Telefoanelor, hotelurile Aro Palace şi Carpaţi, Rectoratul şi, de cealaltă parte, vilele antebelice de pe strada Iorga şi biserica Buna Vestire.

După popasul de la havuz, urcam pe strada Mureșenilor – botezată de curând 7 Noiembrie − apoi traversam Piaţa 23 August sau, cum îi spuneau dintotdeauna braşovenii, Piaţa Sfatului. În vremea copilăriei mele era încă umbrită de salcâmi care, la sfârşitul lui mai, te ameţeau cu parfumul lor. Prin anii ’80 toţi bătrânii arbori urmau să fie tăiaţi, aşa cum aveau să fie alungaţi porumbeii, fiindcă îndrăzneau să se găinăţeze pe faţadele abia renovate...

Ai mei îşi făcea cumpărăturile pe Republicii, un Lipscani al Braşovului numit şi Strada Porţii. Acolo maşinile n-aveau ce să caute, strada era toată a oamenilor ce umpleau albia pietruită dintre cele două şiruri de clădiri, fiecare cu magazine la parter‚ din care vânzătoarele te priveau la fel de nemişcate ca nişte manechine. Unii se oprea câteva clipe în faţa vreunei vitrine, alţii intrau să se uite la ce era înăuntru – transilvănenii fiind campioni la cumpăratul cu privirea – însă câţiva chiar erau hotărâţi să plece cu ceva în sacoşă.

Mama n-avea prea mulţi bani, fiecare leu fiind socotit şi pus deoparte pentru o cheltuială anume. Luam numai lucruri de care era neapărată nevoie, dacă le găseam la un preţ convenabil. La fel ca aproape toţi braşovenii prin anii ’60, trebuia să fim chibzuiţi. Copiii învăţau asta de mici şi nu vedeai plozi tăvălindu-se pe stradă şi urlând că mor pe loc dacă nu li se cumpără o jucărie, o prăjitură sau vreun alt moft. N-am cerut niciodată nimic când mergeam în oraş cu ai mei. Ştiam că, dacă pot, îmi vor cumpăra ce-mi place – îngheţată de ciocolată vara sau gogoşi presărate cu zahăr pudră iarna. Când terminam lista cu necesităţi, mama lua clătite cu brânză şi stafide de la o dugheană de lângă restaurantul Postăvarul. Le mâncam pe o bancă din faţa Villei Kertsch – demolată în 1970, ca pe locul ei să se ridice Modarom-ul.

Drumul de întoarcere trecea prin Parcul Central, de unde îmi recuperam caii lăsaţi să pască sub ochii vigilenţi ai lui Ariel, apoi o luam cu toţii tropa-tropa în jos pe strada Lungă. Abia când ajungeam la poarta curţii urma greul. Trebuia să găsesc un motiv ca să o ţin deschisă până se strecurau Prospero, Caliban şi Miranda, cu Ariel plutind peste coamele lor. Uneori mă prefăceam că îmi leg şireturile, alteori îmi curgea din senin nasul şi îi ceream mamei batista, iar cât se scotocea ea prin geantă putea să treacă o turmă de bizoni pe lângă noi, nu doar trei căluţi invizibili...




9 views

Recent Posts

See All

Comentarios


bottom of page