top of page
  • Writer's pictureRodica Bretin

Micul Lord din Kronstadt

Updated: Oct 12, 2023

Vărul meu nu mă lua în seamă. Eram fată şi cu doi ani mai mică – într-un cuvânt, neinteresantă. Fără să fie răutăcios sau egoist din fire, Sorin era la vârsta la care băieţii cred sincer că ei şi fetiţele sunt ca apa şi uleiul, n-au cum, nici de ce să se amestece.

Mamele noastre erau surori şi împărţeam aceeaşi bunică – aici puteam trage linie pentru ce aveam în comun. Cât despre diferenţe... Sorin era un copil de bloc, nu crescuse în primii ani la ţară, ca mine. Nu-şi murdărea hainele tăvălindu-se prin iarbă, nici nu aducea acasă orice pisoi jigărit îi ieşea în cale. Găini văzuse doar la aprozar, iar vaci sau porci în pozele din cărţile de şcoală. Mâţele nu-i plăceau, le considera nişte prefăcute, iar de câini se ţinea departe de când îl muşcase unul. Nu s-ar fi extaziat înaintea unui muşuroi de cârtiţă, n-ar fi luat în palmă un melc bălos, descântându-l până ce îşi scotea coarnele, n-ar fi adunat ciuperci nebuneşti ca să i le ducă bunicii pentru tocăniţă, n-ar fi plimbat o raţă în căruciorul de păpuşi, nici n-ar fi suflat în toate păpădiile de pe luncă, venind acasă cu părul alb de la puf.

Sorin avea întotdeauna unghiile curate, fiindcă nu îşi băga mâinile în pământ după râme, ori în baltă sub mătasea-broaştei după mormoloci, nici nu descojea toamna nucile verzi care lăsau pete trainice pe piele. „De ce nu eşti cuminte ca vărul tău?“ mă întreba mama când mă întorceam de la Vlădeni cu purici, căpuşe sau cu acei microbi pe care ea îi vedea fără microscop şi, de fiecare dată, trebuia să mă deparaziteze frecându-mă cu buretele, peria şi faimosul săpun Cheia ce făcea puţin clăbuc, în schimb mirosea a leşie.

Chiar dacă nu se dădea în vânt după viaţa la ţară, lui Sorin îi plăceau păsările – cele cântătoare trăind în colivii – şi peştii care îşi fluturau cozile şi înotătoarele ca pe nişte voaluri. Cum părinţii lui nu-şi permiteau să cumpere vreo zburătoare exotică, nici n-aveau loc de acvariu în apartamentul de bloc, ţinea câţiva caraşi aurii într-un fost borcan de murături. Se uita la ei cu drag, îi hrănea şi le schimba apa cu un devotament pe care nu-l înţelegeam. Ce folos că lunecau neobosiţi în cercuri între pereţii de sticlă; cum să mângâi un peşte, să-l iei în braţe, să-l lipeşti de obraz? Mă duceau cu gândul la plăcuţele de la Grădina Zoologică din Noua. „Uitaţi-vă la animale, însă nu puneţi mâna pe ele.“ Peştii lui scoteau uneori capul din apă ca să îi atingă pe creştet, susţinea Sorin – dar am decis să cred asta când voi vedea cu ochii mei, ceea ce, până astăzi, nu s-a întâmplat.

Sorin era politicos, ascultător. Nu spărgea geamuri, cu mingea ori cu praştia, nu se bătea cu alţi băieţi, venea de la joacă înainte ca tanti Suzi să-l strige a doua oară şi dormea după-amiezele fără să protesteze. Un singur cusur avea: era mofturos la mâncare – scobea până şi feliile de şuncă ori de salam dacă zărea vreun punctişor de grăsime. Dar poate şi asta să fi fost tot o calitate, venea din sângele lui de moşier, cum râdea câteodată mătuşa mea. Nu era chiar o glumă, bunicul lui Sorin avusese ditamai conacul la Sânnicolau Mare. Prinsesem asta din zbor şi de atunci îi spuneam micul lord, bineînţeles în gând; nici el, nici nimeni n-avea să afle vreodată. De ce? Fiindcă era unul dintre secretele periculoase, pe care nu le şopteai nici celui mai bun prieten – nu c-aş fi avut vreunul.

Mătuşa mă răsfăţa ca pe o prinţesă, poate fiindcă şi ea venea dintr-o poveste, a Cenuşăresei din Vlădeni – însă fără mama vitregă şi surorile cele rele – măritată cu un prinţ venit tocmai din Banat. Tanti Suzi fusese una dintre frumuseţile satului. Mereu zâmbitoare, se purta de parcă n-ar fi fost griji pe lume, iar peţitorii roiau în jurul ei ca fluturii atraşi de strălucirea unui lampadar. Bunica se temea că o să se mărite înaintea sorei mai mari, adică a mamei, ceea ce nu se făcea. Din fericire, Suzana nu era grăbită să aleagă, se lăsa curtată, dar atât. Îşi păstra dragostea pentru acela care avea să i-o fure, întreagă. S-a întâmplat să fie un străin înalt şi chipeş, cu care s-a cunoscut în Braşov, la balul de absolvire al Liceului de Fete Principesa Elena. În seara aceea a dansat numai cu el şi, înainte de a bate de miezul nopţii, a ştiut că îşi găsise alesul. N-a fost nevoie să îşi piardă un pantof pentru ca Tiberiu să o caute a doua zi, cerând-o de soţie. Spre surprinderea tuturor, Suzana cea până atunci nehotărâtă a spus da, iar nunta a adunat tot satul, chiar ca-n basme.

În ziua în care se cununaseră, tanti Suzi ştia despre bărbatul vieţii ei două lucruri: că inima îi bate mai repede de câte ori îl vede şi că vorbea atât de frumos încât nu s-ar fi săturat niciodată să îl asculte. După căsătorie a cunoscut-o pe Stela, sora lui Tiberiu, care făcuse pensionul la Viena, şi pe mama lui, marea doamnă cum îi ziceau până şi copiii ei. Când comuniştii scuturaseră istoria, întorcând-o pe dos ca pe o haină cu căptuşeala în afară, familia unchiului se strămutase la Braşov, lăsând în urmă tot ce fuseseră al lor şi nu mai era – pământul, lanurile de grâu, pădurile, livezile, turmele de oi, vacile de rasă Simmental şi caii din grajduri –, dar nu şi trecutul care, ca un câine bătrân şi credincios, avea să îi urmeze peste tot.

Odată cu conacul li se confiscaseră tapiserii, arme şi armuri medievale strânse în cinci generaţii. Tot ce reuşiseră Tiberiu şi ai lui să salveze din averea familiei – câteva mobile, tablouri, un ceas cu pendulă şi o oglindă veneţiană – stăteau înghesuite, claie peste grămadă, în apartamentul de bloc unde locuiau acum cu chirie. Lucrurile acelea urmau să fie zestrea Stelei – aşa hotărâse marea doamnă, şi aşa s-a făcut. Când s-a însurat, Tiberiu avea numai hainele de pe el şi dragostea pentru mătuşa mea, ceea ce ar fi trebuit să fie de ajuns.

Însă în România acelor ani basmele erau de-a-ndoaselea, ca un film nedevelopat, unde albul e negru şi negrul alb. Şcolit în Austria, fiul marii doamne învăţase Istoria şi Dreptul, adică lucruri care nu-i foloseau acum la nimic. Ce n-avea în schimb? Origine sănătoasă. În loc să ajungă avocat sau judecător, nenorocosul meu unchi a trebuit să se mulţumească cu singurele munci care îi erau îngăduite. A cărat saci şi lăzi cu cârca, descărcând marfă la o Alimentara, a fost şofer pe maşina de strâns gunoiul, om de serviciu la o şcoală profesională. A spălat ani lungi sticle şi borcane, le-a răzuit etichetele în staţia din Răcădău, apoi, fiindcă era printre puţinii de acolo care ştiau să scrie, l-au pus să facă liste cu ambalajele ce veneau murdare şi plecau mai mult sau mai puţin curate...





33 views

Recent Posts

See All

Comments


bottom of page