top of page
  • Writer's pictureRodica Bretin

Pisica de la ora cinci

Tata venea de la serviciu mereu la aceeaşi oră, iar eu şi mama îl aşteptam ca să mâncăm împreună. Era în vara lui 1963, când nu începusem încă grădiniţa germană şi bunica locuia pe atunci cu noi, aşa că eram patru la masă. Mâncam în bucătărie, o încăpere care fusese iniţial o cameră atât de mare încât, după ce o împărţisem, rupând din ea un hol, baia şi cămara, noua bucătărie rămăsese destul de încăpătoare ca să servească şi drept sufragerie.

Ai mei nu erau nici bogaţi, nici săraci. Aveam ce ne trebuie şi nimic în plus, la fel ca atâtea alte familii din Braşovul vechi. Nimeni nu o ducea cu adevărat bine pe atunci, dar nici nu se murea de foame şi toţi se prefăceau mulţumiţi, iar unii chiar erau.

Bunica nu uitase nesiguranţa şi lipsurile din timpul războaielor – le prinsese pe amândouă, iar în primul, Marele Război cum îl numeau cei care îl trăiseră, fusese soră de caritate la un spital militar din Bucureşti, unde erau aduşi răniţii de pe front. Al Doilea Război ce răsturnase cu susul în jos o lume se terminase cu cincisprezece ani înainte să mă nasc, ceea ce mie mi se părea tare demult, dar pentru părinţii mei parcă fusese abia ieri. Îşi aminteau bine prin ce trecuseră, ca de un coşmar pe care lumina zorilor nu-l poate scutura de pe pleoape.

Mama avea douăzeci de ani când căzuse bomba de la Hiroşima – aducând o pace greu plătită de nişte oraşe din îndepărtata Japonie – şi nu uitase spaima de bombardamente, cozile la ulei şi zahăr, nici pâinea pe cartelă. Chiar şi acum, după decenii de pace şi relativă îndestulare – când românii trăiau mai bine ca în timpul războiului, dar mai prost decât vecinii noştri din vest – mama şi bunica îşi păstraseră obiceiurile născute din austeritate. La noi, pâinea veche nu era aruncată, ci pusă la uscat pe unul din rafturile cămării. Când ajungea potrivită pentru măcinat, bunica punea bucăţile într-un ştergar şi le lovea cu ciocanul, mărunţindu-le. Venea rândul râşniţei învârtite până când sertăraşul se umplea cu un pesmet fin, auriu. Bunica mă lăsa şi pe mine să mânuiesc mânerul de bronz, câteva rotiri apoi mă plictiseam şi fugeam la joacă. Dar aveam totuşi un rol important în fabricarea artizanală a pesmetului: după masa de prânz mama îmi dădea feliile de pâine rămase ca să le duc în cămară. Mergeam cu ele în braţe, abia stăpânindu-mă să nu alerg, de parcă întârziasem la o întâlnire. Şi chiar aşa era.

Cămara noastră era cât o cameră – pe vremea aceea toate îmi păreau mari, pivniţa, podul şi magazia din curte, în ochii mei ca un hangar – şi avea o fereastră dublă ce se deschidea în afară, nu doar un gemuleţ de aerisire. Fereastra dădea spre acoperişul-terasă al magaziei, dincolo de care se vedeau celelalte acoperişuri, ale caselor din jur, înalte şi ţuguiate, întinzându-se până departe ca nişte coline roşii din care se ridica o pădure de hornuri. Un întreg tărâm vălurit ce acoperea Braşovul, o lume peste lume. Ziua, pe crenelurile oraşului nu erau decât giruete şi porumbei, dar venirea serii îndesea umbrele şi jungla de cărămidă şi ţiglă devenea tot mai misterioasă.

În fiecare zi, la cinci după-amiază, de acolo venea Pisica. Se ivea de după creasta unui acoperiş, se oprea o clipă pe culmea abruptă, privind ca un matelot din vârful catargului, apoi cobora spre curtea noastră.

Dacă acoperişurile din jur erau munţi, dealuri şi coline, cel al magaziei unde îşi ţinea tata motocicleta părea un şes. Era căptuşit cu ţigle mari, dreptunghiulare, nu dintre cele mărunte, ca nişte solzi de peşte, iar între marginile lor se iveau petice de muşchi. Semăna cu o pajişte crescută chiar sub fereastra cămării, şi tare îmi mai plăcea să o privesc. Veşnica umezeală din oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână hrănea peticele verzi ce se tot întindeau, până când magazia căpătase o pălărie în pătrăţele, cu verde şi cărămiziu. De câte ori nu mi-am închipuit cum ar fi fost să mă urc acolo, să-mi pot trece degetele prin muşchi, să îi simt sub palmă – erau la fel de catifelaţi ca blana unei pisici?

Peste covorul acela verde-roşu călca Pisica cu perniţele ei moi, pentru a se opri sub fereastra cămării. Venea în fiecare zi, la exact aceeaşi oră. Cum de ştia când trebuie să apară? Patrupedele au un simţ al timpului care rămâne de neînţeles pentru noi, oamenii, aşa cum păsările nu se rătăcesc pe drumurile văzduhului, de parcă ar avea în cap o busolă.

Pisica avea şi ea un ceas ascuns sub osul frunţii; altfel cum ar fi reuşit să nu întârzie niciodată la întâlnirea noastră? Se uita cu ochii ei verzi ca smaraldele într-ai mei, apoi se aşeza pe labele din spate, îşi încolăcea coada în jurul trupului şi începea să aştepte, misterioasă şi răbdătoare ca un Sfinx.

Eu alegeam un salam de vară – erau mereu câteva atârnate în cârlige, la uscat, având grijă să iau unul început, însă nu pe terminate. Cu un cuţit de pâine, singurul din cămară, ferestruiam o felie groasă cât degetul, chinuindu-mă să nu rămână urma zimţilor care m-ar fi dat de gol, apoi o tăiam în cubuleţe şi le aruncam pe fereastră, unul câte unul. La început mai nimeream în scocul de scurgere sau chiar în curte, însă cu vremea am căpătat îndemânare. Bucăţile aterizau toate pe acoperişul magaziei, Pisica le vedea imediat unde căzuseră, deşi erau de culoarea ţiglelor, şi se ducea repede după fiecare. Când venise pentru prima dată, cu câteva luni în urmă, era atât de slabă încât avea burta lipită de spinare. Nu văzusem în viaţa mea – nu foarte bogată în evenimente până atunci, ar fi fost şi asta o explicaţie – o mâţă atât de jigărită. Parcă scăpase şi ea dintr-un război, cu foamete şi tot restul privaţiunilor. Acum se mai împlinise, blana ca antracitul avea un luciu nou, iar pisica de pripas începuse să arate ca suratele ei norocoase, ţinute în casă, pe covoraş, din cărţile de colorat.

Nici nu era greu de mulţumit. Îşi primea porţia de mâncare, apoi se apuca să îşi lingă tacticoasă o labă, semn că se săturase. Aşa era şi cu oamenii, spunea tata. Era de-ajuns să fie pace, mâncare pe masă şi, din când în când, câte o sărbătoare cu mici şi bere. Braşovenii se declarau satisfăcuţi, ori se prefăceau că sunt – oricum n-ar fi primit mai mult. Însă nu toţi. Unii visau la paradisul capitalist, alţii chiar încercau să ajungă acolo...

La ce visa Pisica? N-am aflat vreodată, aşa cum nu înţeleg de ce nu i-am pus un nume, eu care botezam până şi plantele de pe balcon. Prietena mea de pe acoperiş era Pisica şi atât. Altfel nu-mi părea potrivit să-i zic, ar fi fost ca o haină prea strâmtă. Ea era cea care venise la mine, mă găsise şi mă alesese dintr-un oraş plin cu oameni. Oare cum îmi spunea mâţa cea neagră când se gândea la mine picotind sub razele amiezii, fetiţa-din-fereastra-cămării?...







30 views

Recent Posts

See All

Comments


bottom of page