top of page
  • Writer's pictureRodica Bretin

Terasa cu leandri

Cea mai veche fotografie a mea este de fapt a mamei. Avea treizeci şi patru de ani pe atunci şi un capot de casă înflorat cum se purtau prin anii ’60. Fotografia, în sepia, nu păstrează culorile, nici ale hainelor mamei, nici ale florilor de leandru din stânga ei. Erau însă albe, ştiam, fiindcă le-am văzut mai târziu, când am venit pe lume.

În fotografie nu mă desluşesc, fiindcă eram încă acolo, în burta mamei. Mă uit doar la o femeie gravidă, ieşită pe balconul plin cu flori din faţa uşii deschise spre apartamentul în care aveam să mă nasc câteva săptămâni mai târziu.

Pe vremea aceea nu existau ecografii, iar părinţii aflau abia la naştere dacă copilul lor era băiat sau fată. Poza aceea e, într-un fel, o ecografie, făcută nu cu aparatul medical ci cu unul de fotografiat, cu burduf şi rolă de film alb-negru.

Mama era atât de fericită încât părea să strălucească. Balconul se aflase jumătate în soare, jumătate în umbră şi totuşi lumina se revărsa peste toate ­− cimentul cald, marea putină din lemn cu pământ din care se ivea copăcelul înflorit, celelalte ghivece de pe jos, cele atârnate în chingi de balustradă, acoperişul de vizavi cu ţigle printre care creşteau petice de muşchi. Lumina venea de la soare ori de la mama?

Eu o făceam fericită pe femeia aceea tânără şi surâzătoare fiindcă aveam să mă nasc, eram visul ei cel mai drag pe cale să se împlinească. Nu ştia câtă tristeţe aveam să-i aduc, câtă suferinţă, cum o să îi zdrobesc iluziile, viaţa, cum o să-i spulber planurile de viitor. N-am vrut să o fac, aşa m-au silit oamenii, vremurile, soarta. Dac-ar fi ştiut dinainte, m-ar fi iertat? Poate. Dar zâmbetul i s-ar fi golit de lumina care aproape orbea.

Am fost un copil dorit şi prea mult aşteptat. Zece ani de speranţe şi dezamăgiri, zece ani în care mama întorcea capul cu invidie după orice gravidă întâlnită întâmplător pe stradă. Toate femeile ajungeau fără efort într-o stare binecuvântată, în timp ce maternitatea pe ea o ocolea. Însă nu s-a dat bătută, urmărindu-şi ţelul cu ardoarea unui întemeietor de imperii pornit pe cuceriri şi ar fi răsturnat lumea ca să aibă un copil, copilul ei.

S-a întâmplat să nu fiu chiar ce visase, cum s-a dovedit peste ani. Însă când a fost făcută fotografia eram o promisiune ce o umplea de aşteptări, de nerăbdare: va fi băiat sau fată? Făptura fără nume ce se dezvolta în burta mamei avea deja personalitate – se anunţa timidă, reluctantă în a ieşi în lume, simţindu-se bine înăuntrul trupului care o ocrotea, învelită în iubire ca într-o a doua placentă. La nouă luni şi trei săptămâni încă nu dădeam niciun semn că aş vrea să mă nasc. Probabil îmi era frică să mă arunc în oceanul vieţii, aşa cum mi-a fost şi de marea cea adevărată. Nici astăzi nu ştiu să înot şi e prea târziu ca să mai învăţ.

Dar asta nu a fost, pe atunci, singura problemă a mamei. Era toamnă, sezonul gripelor rebele, iar epidemia din 1958 bântuia prin saloanele spitalelor, cot la cot cu microbii, virusurile şi bacteriile obişnuite. Toate o speriau pe mama, dar nu mai mult decât un zvon răspândit în oraşul de la poalele Tâmpei, nu prin ziare ci prin reţeaua folclorului citadin. Se schimbaseră între ei nou-născuţi în maternitatea braşoveană! Unii bănuiau, alţii ştiau, cunoşteau cazuri, nume, date, împrejurări. Şi dacă o să îi înlocuiască copilul cu vreo altă odraslă, a cine ştie cui? Mama nu era dispusă să rişte şi a luat singura hotărâre pe care o socotea înţeleaptă − să nască acasă. Astăzi, ideea pare o nebunie şi s-ar pune o întrebare firească: cum de nu s-a opus tatăl meu, celelalte rude apropiate? S-au opus, evident. Dar cine crede c-ar fi avut vreo şansă de reuşită, nu o cunoaşte pe mama.

Şi aşa, când natura a decis că venise momentul intrării mele în scena vieţii, evenimentul s-a petrecut într-un apartament de două camere plus dependinţe de la etajul unei case din strada Lungă. Acolo am venit pe lume, într-o seară de 6 noiembrie, când în Braşov căzuse deja prima zăpadă.

Naşterea s-a dovedit grea şi, după orele de travaliu, mama şi-a uitat spaimele închipuite în faţa unora reale şi a cerut să fie dusă la spital. Tata a alergat la telefonul unor vecini, să cheme o ambulanţă, însă pe atunci­­ salvările veneau când veneau şi eu am ajuns înaintea maşinii cu cruce roşie ce cobora pe strada Lungă în sunet de sirenă.

M-am născut după moda altui secol, cu o moaşă săsoaică care ţinea locul chirurgului obstretician şi cu cordonul omblical înfăşurat în jurul gâtului. Moaşa m-a eliberat din strânsoarea care mă sufocase aproape, apoi m-a luat în braţe, încercând să îmi sufle viaţă în plămâni.

Mama se ridicase în capul oaselor, tata încremenise lângă fereastra pe care se tot uita, doar o să vadă venind salvarea. Eu, în braţele moaşei, nu mişcam, nu respiram, ocupată să mă învineţesc. În locul plânsetului unui nou-născut, camera se umpluse de o tăcere sumbră, de rău augur. Ce-o fi fost în sufletul mamei în clipa aceea?

Bebeluşul care eram a tras până la urmă o gură de aer, aducându-i gustul dulce-amărui al lumii de afară. Am scăpat din prima încercare a vieţii – cât pe ce să fie şi ultima! – altfel n-aş fi ajuns să cresc mare, să trec prin mai multe decât aş fi vrut şi să scriu acum rândurile astea.

Când moaşa m-a aşezat la pieptul mamei, urlam deja din toate puterile, bucuroasă că se terminase cu bine, ori poate nemulţumită de schimbarea culcuşului călduţ cu un loc necunoscut şi plin de primejdii, pe care nu ştiam încă să-l numesc lume.

Mama s-a uitat cu luare-aminte la mine, copilul atât de dorit şi aşteptat. Aveam toate la locul lor, iar asta a făcut-o să răsufle mai uşurată. Însă eram negricioasă, cu pielea încreţită pe la încheieturi, cu feţişoara schimonosită de plâns. Urâtă foc, a fost impresia dintâi a mamei, pe care avea să mi-o împărtăşească peste ani. Moaşa, în schimb, era de altă părere.

– Sehr schön! Was für ein shönes neugeboren!”

Nu ştiu dacă am fost un copil frumos, cum tocmai zisese săsoaica, sau urâţel, cum i s-a părut mamei − care n-avea nici măcar scuza c-aş fi fost schimbată – însă ştiu că am fost iubită de părinţii mei, din prima clipă, atunci şi-ntotdeauna, oricâte probleme le-aş fi făcut, oricâte necazuri le-aş fi adus...










47 views

Recent Posts

See All

Comments


bottom of page