top of page
  • Writer's pictureRodica Bretin

Unchiul nostru din America

Casa bunicilor avea cutia ei cu miracole, o casetă din lemn de cireş, plină cu amintiri. Înăuntru erau fotografii în sepia şi felurite obiecte, fiecare cu istoria sa, pe care o aflam la lumina focului. N-aveam un şemineu de piatră ca în castelele din vechime, nici blănuri de urs peste o podea de mahon. Stăteam pe o piele de oaie prost argăsită, ce mirosea a brânză, ploaie şi câmp, aşternută pe duşumeaua din scânduri negeluite, iar buştenii din sobă ardeau greu de la umezeala din şopron, scoţând trosnete, scântei, mult fum şi prea puţină căldură.

Neajunsuri uitate îndată ce bunica se apuca să îmi povestească. Niciodată aceeaşi istorisire, întotdeauna una adevărată. Unele i se întâmplaseră chiar ei, altele unor oameni pe care n-apucasem să-i cunosc, dar glasul amintirii îi chema pe rând din negura trecutului, ca pe nişte oaspeţi iviţi la uşă în prag de seară. Curând au început să nu-mi mai pară străini, ci parcă îi ştiam dintotdeauna. Şi era firesc să fie aşa, familia bunicii era doar și a mea – sau, folosind cuvintele atât de dragi ei – erau din neamul nostru.

De fiecare dată alegea un obiect, o fotografie sau o scrisoare din caseta burduşită de mărturiile trecutului. Le scotea pe rând, ca pe nişte relicve preţioase aduse din Ţara Sfântă. Întâi, fotografiile: o codană cu ia brodată cu fir roşu şi negru, cu fota lungă, în dungi, pe care o ţesuse singură la război, închisă cu o pafta argintie, cu cheptarul împodobit cu broderie şi bumbi. Mi se părea tare ciudat că fata aceea frumoasă – cu care toţi flăcăii voiau să joace la horă, iar apoi îi ţineau calea pe uliţele satului să îi fure o vorbă şi, câteodată, un sărut –, devenise o femeie bătrână, încărunţită de griji, căreia doar zâmbetul i l-aş fi recunocut dintr-o mie.

Pe bărbatul în cămaşă din pânză de in, cu pantaloni strânşi pe picior şi împodobiţi cu găitane cărora li se spunea cioareci, cu haină din lână tot albă, numită dimie, cu cizme înalte şi manta de atlas tivită cu blană de jder îl ştiam numai din poză. Era bunicul meu, nu-l cunoscusem şi nu mi-l puteam închipui altfel decât pururea tânăr – oricum aşa murise, la doar patruzeci şi doi de ani.

A treia fotografie era de la nuntă. Bunicul şi bunica stăteau umăr lângă umăr, serioşi, stânjeniţi şi cam speriaţi – de parcă credeau, la fel ca indienii din America de Sud, că fotograful se pregătea să le fure sufletele.

Apoi, în casetă îşi avea locul o colecţie ciudată: un degetar, un pieptene de fildeş, un ac de păr cu perlă în vârf şi o panglică de culoarea şofranului pe care bunica o purtase împletită în cosiţă în faţa altarului, când preotul satului îi unise pe miri „la bine şi la rău“, terminând cu vorbele „Ce Dumnezeu a împreunat, oamenii să nu despartă!“.

Pe cei din fotografia pălită de vreme nu îi ţinuseră departe decât drumurile bărbatului prin Regat, la negoţul cu var, din care se întorcea întotdeauna cu daruri pentru femeia sa şi pentru copiii ce au venit pe rând, umplându-le gospodăria de griji, dar şi de bucurie. Nu i-au despărţit nici războiul, nici greutăţile, nici oamenii. Doar boala bunicului – o luptă pe care, de data asta, a pierdut-o.

Răscolind prin caseta cât un cufăr, am dat peste un vraf de plicuri îngălbenite, legate cu o panglică albastră. Erau poeziile bunicului, tot un fel de scrisori, în versuri, pe care le compunea în drumurile sale prin Regat. Nu le trimitea cu poşta, i le dădea el însuşi la întoarcere – iar pentru bunica preţuiau la fel de mult ca banii aduşi din negoţ.

Pe fundul cufărului cu amintiri, sub un vraf de foi cu titluri de proprietate ce nu mai aveau decât valoarea hârtiei pe care erau tipărite, adică niciuna, am găsit o fotografie neluată în seamă până atunci. Un bărbat cu plete bogate ieşind de sub borurile pălăriei, cu mustaţă după canoanele epocii şi chipeş după orice canoane, cu cizme, surtuc şi taşcă de vânătoare. Ţinea în mână un puşcoci ce semăna a flintă haiducească, privindu-mă în ochi de cealaltă parte a hârtiei fotografice şi dintr-un alt secol. Începusem să ţes deja în minte tapiseria încă unei iubiri secrete din tinereţea bunicii, când mi-a tăiat aripile fanteziei.

– E fratele meu, Dumitru.

Un frate de care n-auzisem, de care nici ea, nici mama nu pomeneau vreodată. Eram numai urechi, pregătindu-mă pentru o istorisire aventuroasă sau romantică. Dumitru se făcuse haiduc? Era unul dintre eroii ce muriseră în Marele Război? Fugise cu o săsoaică blondă, cu ochi ca florile de nu-mă-uita, poveste de dragoste sfârşită tragic, la fel ca între Vlad Dracul şi frumoasa Katharina?

Bunica îşi văzuse ultima oară fratele în 1904, când ea avea unsprezece ani, iar el se apropia de douăzeci. Nu doar Dumitru părăsise atunci Vlădeniul, hotărât să îşi schimbe soarta. Ca el făcuseră mai mulţi, alungaţi de sărăcie, datorii, case ipotecate băncilor. Ardelenii nu îşi luaseră cu ei familiile, fiindcă nu se duceau să prindă rădăcini, ci să muncească peste ocean, apoi să se întoarcă cu dolarii agonisiţi în satul lor, unde era singura bogăţie pe care o râvneau: pământul.

Am citit cartea lui Scott Fitgerald mult mai târziu, dar în momentul acela – deşi lecturile mele abia de scoteau capul din programa şcolară – am văzut o scenă desprinsă parcă din Marele Gatsby, în care bărbatul din fotografie intra în sat într-o maşină de epocă, stârnind un nor de praf şi de invidie în urma lui. Un automobil neapărat decapotabil – Rolls Royce sau Mercedes Benz. Dumitru deschidea portiera şi cobora într-un costum „la patru ace“: cămaşă cu lavalieră, haină de tweed, pălărie Fedora, bretele negre la pantaloni şi pantofi în două culori. Mi-l închipuiam o combinaţie între un lord englez şi un yancheu bogat, cam atât mă ducea mintea pe atunci, păşind cu pantofii lui scumpi prin colbul uliţei, în muta admiraţie a celor care se buluceau să îl vadă pe fiul satului ajuns gentleman. Pe înaintea ochilor mi se derula un film în care rolul lui era jucat de Rudolf Valentino, când glasul bunicii m-a făcut să cobor de pe înălţimea unde scria Hollywood cu litere uriaşe de neon.

– Treizeci de bărbaţi au plecat în anul acela din Vlădeni. S-au întors douăzeci şi opt. Simion al Popii şi Dumitru al nostru au rămas acolo.

Şi-aşa am aflat povestea bunicului-unchi, dacă îl pot numi astfel...




 

10 views

Recent Posts

See All

Comments


bottom of page