De când mă ştiu am vrut un animăluţ al meu, dorinţă cu atât mai fierbinte cu cât mi-era cu desăvârşire interzisă. Mama crescuse la ţară, de unde adusese la oraş o învăţătură deprinsă de la mama ei şi bunica mea: oamenii stau în casă, animalele afară. De-asta în apartamentul nostru sclipitor de curat, de parcă aşteptam musafiri în orice clipă, n-aveau ce să caute creaturi cu mai mult de două picioare. Visam să am un câine, o pisică, un hamster măcar, dar n-am avut noroc nici cu melcii pe care mama îi dibuia ascunşi prin vreun cotlon şi mă punea să îi duc înapoi de unde îi luasem, iar dacă îi găsea a doua oară, îi arunca cu mâna ei la gunoi. Animalele îşi au locuinţele lor, îmi explica răbdătoare, în coteţe şi grajduri, n-au ce să caute sub acelaşi acoperiş cu oamenii, să lase urme de labe murdare pe parchetul dat cu ceară, păr pe covoare şi microbi nevăzuţi peste tot. Cât despre căţeii îmbăiaţi, periaţi şi parfumaţi cum era pekinezul vecinilor, aceia erau un moft, un lux care nu-şi avea locul într-o familie normală ca a noastră. Normală pentru cine? N-am întrebat-o, pentru că nu stăteai cu mama la masa negocierilor, ea hotăra şi noi ascultam, tata şi cu mine, deşi el făcea parte din lumea maturilor şi ar fi avut drept de vot. Însă nu şi-l folosea, prefera să aibă linişte decât dreptate. De-asta în copilărie am purtat singură războaiele cu mama pentru cauza nobilă de a-mi împărţi viaţa cu un prieten necuvântător. Şi-am tot pierdut, bătălie după bătălie, fără şanse de izbândă, dar şi fără să mă descurajez. „Dintr-o înfrângere în alta spre victoria finală“, era planul meu simplu şi genial la vârsta de patru ani, când adoptasem o nouă strategie, născută din experienţa atâtor eşecuri. Mama nu mă lăsa să aduc nicio făptură cu blană sau pene în casă? Atunci puteam să am una afară, ascunsă de ochii ei. Pe vremea aceea obişnuiam să dau nume la tot ce aveam în jur, fiinţe sau lucruri, de la trotinetă la plantele din ghivece. Pe porumbelul găsit într-o dimineaţă în curtea din spate l-am botezat Arthur, după neînfricatul cavaler al Mesei Rotunde din poveştile pe care mi le citea tata, seară de seară. Arthur îşi târa pe pământ o aripă beteagă şi ar fi fost o pradă uşoară pentru pisicile ce bântuiau acoperişurile şi cărora nu le scăpa nimic. Îl salvasem pe Arthur de la o soartă crudă şi nemeritată, o faptă demnă de un cavaler cu sabie şi armură lucitoare. Dar greul abia urma – ce să fac cu el? Nu erau decât trei locuri unde aş fi putut să îl ascund: podul, magazia sau pivniţa. În magazie se afla motocicleta tatei, unde el intra aproape zilnic, podul era şi el vizitat, săptămânal, de mama, când se ducea să întindă rufele. Ce rămânea? Camera din subsol, unde puteam să cobor singură, fiindcă ştiam unde ţineau ai mei cheia. Şi era o minunăţie de pivniţă! Avea bolţi căptuşite cu cărămidă, rotunde şi înalte cum aveam să îmi închipui catacombele din Roma antică, unde se refugiau martirii creştini de prigoana împăratului Nero. „Quo vadis?“, romanul lui Sienkiewicz, care avea să îmi înflăcăreze imaginaţia câţiva ani mai târziu, a fost primul meu manual de istorie. Însă catacombele de sub curtea noastră nu ascundeau decât putini cu varză, lăzi pentru cartofi, altele pline cu nisip în care erau îngropaţi morcovii de-a lungul iernii, păstrându-se bine până primăvara, când începeau să se scofâlcească, ajungând să arate ca degetele mumiilor egiptene. Cândva, pivniţa noastră adăpostise şi nişte butoaie de stejar, în care fostul proprietar al casei îşi ţinea berea. Un străvechi butoi cu lemnul spart pe alocuri stătea mărturie, rămas stingher în mijlocul rafturilor curbate de recolta fiecărei toamne: mere – aşezate astfel încât să nu se atingă între ele, iar unul ce ar fi putrezit să le molipsească pe celelalte – , pere, prune puse la uscat, pepeni şi bostani, ciorchini de struguri ce deveneau cu timpul arămiile stafide. Şi mai erau puzderia de lăzi cu cartofi – din cei albi, „porceşti“, din cei roşii pentru prăjit –, sfeclă, ardei graşi, vinete, praz, ridichi, usturoi şi ceapă, tot de două feluri, albă „de apă“ şi roşie, din care îţi venea să muşti cu poftă, cum aveam să îl văd pe Franco Nero într-un western spaghetti. Prin anii ’60 iernile erau mai lungi şi mai grele. Zăpada aşternută în Braşov pe la sfârşitul lui octombrie nu se dădea răpusă de soarele anemic şi ţinea în strat gros până prin martie, dacă nu chiar aprilie. Nu existau supermarketuri de unde să cumperi portocale, banane şi salată verde în luna lui Gerar. Braşovenii mâncau din ce agonisiseră în vizuinile de ciment şi cărămizi. Pivniţa noastră era atât de plină încât am fi putut trece printr-un asediu îndelungat, cu viscolul şi gerul bătând zadarnic în uşi şi ferestre. Toate erau roade ale verii trecute care coborâseră să petreacă iarna la adăpost, păstrând pentru noi gustul dulce, făinos sau acrişor al zilelor însorite. Dar cel mai mult îmi plăceau borcanele cu murături, ajungea să mă uit la ele şi parcă simţeam mirosul de oţet fiert cu foi de dafin care ne umplea casa în zilele de toamnă târzie. Erau borcane de diferite mărimi, cu gogoşari, preferaţii mei, castraveţi, varză albă şi roşie, conopidă, gutui, ardei iuţi, gogonele, ţelină. Oricând aş fi ales murăturile în loc de dulciuri, poate şi fiindcă proveneau din tărâmul miraculos al pivniţei! Cheia de la peştera cu bunătăţi stătea atârnată într-un cui, pe unul dintre pereţii cămării. Ca să ajung la ea mă urcam pe un scaun pe care aveam grijă să îl pun la loc de unde îl luasem. Ieşeam din casă pe balconul cel lung, ce mărginea apartamentul nostru şi al vecinilor, apoi o luam în jos pe scara cu două paliere ca să ajung în curte. Uşa pivniţei comune era din fier de cazan, groasă ca la un buncăr din filmele de război, iar singură n-aş fi putut să o clintesc, cu atât mai puţin s-o ridic. Din fericire era întotdeauna deschisă, dată de perete de cei care coborau şi lăsată aşa. Scara părea un puţ de beznă spre care se afundau oblic trepte abrupte. Cum comutatorul era pe la mijloc, trebuia să păşesc încet, cu grijă să nu alunec ori să mă împiedic de marginile cu cimentul ciobit, pe care nimeni nu se gândea măcar să le repare. Aşa am coborât şi în ziua aceea, pe dibuite, într-o mână cu cheia, cu cealaltă strângând la piept porumbelul care la început s-a zbătut, dar s-a potolit repede, înţelegând probabil că nu îi voiam răul. N-a fost uşor să deschid lacătul cu o singură mână, dar am trecut şi peste obstacolul ăsta, am împins uşa din gratii de lemn şi iată-mă înăuntru. Era august atunci, iar pivniţa încă goală, deci nicio primejdie ca vreunul dintre părinţi să intre prea curând acolo. Am găsit nişte câlţi şi cârpe, din care am făcut un culcuş rotunjit în formă de cuib, am pus alături vasul cu apă proaspătă şi celălalt, cu firimituri de pâine dintr-o felie luată din cămară – norocul meu că o găsisem gata tăiată, fiindcă nu mă încumetam să ţin un cuţit în mână. Era prea greu şi, dacă era să o cred pe mama, periculos. Gândul la pericole m-a făcut să mă uit în sus, la fereastra-lucarnă ce dădea spre curtea de deasupra. Printre gratii n-ar fi putut trece o pisică, până şi lumina abia se strecura. Porumbelul era în siguranţă acolo, avea casa într-o fostă ladă cu cartofi, apă, mâncare...

Cea mai veche fotografie a mea este de fapt a mamei. Avea treizeci şi patru de ani pe atunci şi un capot de casă înflorat cum se purtau prin anii ’60. Fotografia, în sepia, nu păstrează culorile, nici ale hainelor mamei, nici ale florilor de leandru din stânga ei. Erau însă albe, ştiam, fiindcă le-am văzut mai târziu, când am venit pe lume. În fotografie nu mă desluşesc, fiindcă eram încă acolo, în burta mamei. Mă uit doar la o femeie gravidă, ieşită pe balconul plin cu flori din faţa uşii deschise spre apartamentul în care aveam să mă nasc câteva săptămâni mai târziu. Pe vremea aceea nu existau ecografii, iar părinţii aflau abia la naştere dacă copilul lor era băiat sau fată. Poza aceea e, într-un fel, o ecografie, făcută nu cu aparatul medical ci cu unul de fotografiat, cu burduf şi rolă de film alb-negru. Mama era atât de fericită încât părea să strălucească. Balconul se aflase jumătate în soare, jumătate în umbră şi totuşi lumina se revărsa peste toate ­− cimentul cald, marea putină din lemn cu pământ din care se ivea copăcelul înflorit, celelalte ghivece de pe jos, cele atârnate în chingi de balustradă, acoperişul de vizavi cu ţigle printre care creşteau petice de muşchi. Lumina venea de la soare ori de la mama? Eu o făceam fericită pe femeia aceea tânără şi surâzătoare fiindcă aveam să mă nasc, eram visul ei cel mai drag pe cale să se împlinească. Nu ştia câtă tristeţe aveam să-i aduc, câtă suferinţă, cum o să îi zdrobesc iluziile, viaţa, cum o să-i spulber planurile de viitor. N-am vrut să o fac, aşa m-au silit oamenii, vremurile, soarta. Dac-ar fi ştiut dinainte, m-ar fi iertat? Poate. Dar zâmbetul i s-ar fi golit de lumina care aproape orbea. Am fost un copil dorit şi prea mult aşteptat. Zece ani de speranţe şi dezamăgiri, zece ani în care mama întorcea capul cu invidie după orice gravidă întâlnită întâmplător pe stradă. Toate femeile ajungeau fără efort într-o stare binecuvântată, în timp ce maternitatea pe ea o ocolea. Însă nu s-a dat bătută, urmărindu-şi ţelul cu ardoarea unui întemeietor de imperii pornit pe cuceriri şi ar fi răsturnat lumea ca să aibă un copil, copilul ei. S-a întâmplat să nu fiu chiar ce visase, cum s-a dovedit peste ani. Însă când a fost făcută fotografia eram o promisiune ce o umplea de aşteptări, de nerăbdare: va fi băiat sau fată? Făptura fără nume ce se dezvolta în burta mamei avea deja personalitate – se anunţa timidă, reluctantă în a ieşi în lume, simţindu-se bine înăuntrul trupului care o ocrotea, învelită în iubire ca într-o a doua placentă. La nouă luni şi trei săptămâni încă nu dădeam niciun semn că aş vrea să mă nasc. Probabil îmi era frică să mă arunc în oceanul vieţii, aşa cum mi-a fost şi de marea cea adevărată. Nici astăzi nu ştiu să înot şi e prea târziu ca să mai învăţ. Dar asta nu a fost, pe atunci, singura problemă a mamei. Era toamnă, sezonul gripelor rebele, iar epidemia din 1958 bântuia prin saloanele spitalelor, cot la cot cu microbii, virusurile şi bacteriile obişnuite. Toate o speriau pe mama, dar nu mai mult decât un zvon răspândit în oraşul de la poalele Tâmpei, nu prin ziare ci prin reţeaua folclorului citadin. Se schimbaseră între ei nou-născuţi în maternitatea braşoveană! Unii bănuiau, alţii ştiau, cunoşteau cazuri, nume, date, împrejurări. Şi dacă o să îi înlocuiască copilul cu vreo altă odraslă, a cine ştie cui? Mama nu era dispusă să rişte şi a luat singura hotărâre pe care o socotea înţeleaptă − să nască acasă. Astăzi, ideea pare o nebunie şi s-ar pune o întrebare firească: cum de nu s-a opus tatăl meu, celelalte rude apropiate? S-au opus, evident. Dar cine crede c-ar fi avut vreo şansă de reuşită, nu o cunoaşte pe mama. Şi aşa, când natura a decis că venise momentul intrării mele în scena vieţii, evenimentul s-a petrecut într-un apartament de două camere plus dependinţe de la etajul unei case din strada Lungă. Acolo am venit pe lume, într-o seară de 6 noiembrie, când în Braşov căzuse deja prima zăpadă. Naşterea s-a dovedit grea şi, după orele de travaliu, mama şi-a uitat spaimele închipuite în faţa unora reale şi a cerut să fie dusă la spital. Tata a alergat la telefonul unor vecini, să cheme o ambulanţă, însă pe atunci­­ salvările veneau când veneau şi eu am ajuns înaintea maşinii cu cruce roşie ce cobora pe strada Lungă în sunet de sirenă. M-am născut după moda altui secol, cu o moaşă săsoaică care ţinea locul chirurgului obstretician şi cu cordonul omblical înfăşurat în jurul gâtului. Moaşa m-a eliberat din strânsoarea care mă sufocase aproape, apoi m-a luat în braţe, încercând să îmi sufle viaţă în plămâni. Mama se ridicase în capul oaselor, tata încremenise lângă fereastra pe care se tot uita, doar o să vadă venind salvarea. Eu, în braţele moaşei, nu mişcam, nu respiram, ocupată să mă învineţesc. În locul plânsetului unui nou-născut, camera se umpluse de o tăcere sumbră, de rău augur. Ce-o fi fost în sufletul mamei în clipa aceea? Bebeluşul care eram a tras până la urmă o gură de aer, aducându-i gustul dulce-amărui al lumii de afară. Am scăpat din prima încercare a vieţii – cât pe ce să fie şi ultima! – altfel n-aş fi ajuns să cresc mare, să trec prin mai multe decât aş fi vrut şi să scriu acum rândurile astea. Când moaşa m-a aşezat la pieptul mamei, urlam deja din toate puterile, bucuroasă că se terminase cu bine, ori poate nemulţumită de schimbarea culcuşului călduţ cu un loc necunoscut şi plin de primejdii, pe care nu ştiam încă să-l numesc lume. Mama s-a uitat cu luare-aminte la mine, copilul atât de dorit şi aşteptat. Aveam toate la locul lor, iar asta a făcut-o să răsufle mai uşurată. Însă eram negricioasă, cu pielea încreţită pe la încheieturi, cu feţişoara schimonosită de plâns. Urâtă foc, a fost impresia dintâi a mamei, pe care avea să mi-o împărtăşească peste ani. Moaşa, în schimb, era de altă părere. – Sehr schön! Was für ein shönes neugeboren!” Nu ştiu dacă am fost un copil frumos, cum tocmai zisese săsoaica, sau urâţel, cum i s-a părut mamei − care n-avea nici măcar scuza c-aş fi fost schimbată – însă ştiu că am fost iubită de părinţii mei, din prima clipă, atunci şi-ntotdeauna, oricâte probleme le-aş fi făcut, oricâte necazuri le-aş fi adus...

Volumul de proză „Pisica de la ora cinci“ cuprinde 18 povestiri, toate petrecându-se în Braşov, anii 1958-1969. Povestirile sunt după întâmplări adevărate la care fie am fost martoră, fie mi s-au povestit. Le-am redat aşa cum au fost, fără să schimb mare lucru. Pe vremea când am început să scriu eram convinsă – aş fi pus chiar mâna în foc – că imaginaţia e cheia literaturii. Mult mai târziu am înţeles adevărul: tot ce îi trebuie unui romancier este o memorie bună. M-am născut pe strada Lungă, chiar într-o casă de acolo, nu la spital, cu ajutorul unei moaşe săsoaice în loc de doctor. Însă nu doar de asta Braşovul a fost şi a rămas oraşul sufletului meu, oriunde m-ar fi dus valurile vieţii. Când m-am întors acasă, am decis să scriu despre oraşul de la poalele Tâmpei şi despre oamenii pe care i-am iubit în anii copilăriei. În „Pisica de la ora cinci“ sunt amintiri despre părinţii mei, bunica, unchi, veri, mătuşi, vecini şi cunoscuţi. Unii nu mai sunt printre noi, de-asta am vrut să îi pictez cu vorbe, la fel de vii, de frumoşi, de adevăraţi cum i-am păstrat în amintire. Însă personajul principal al cărţii rămâne Braşovul, aşa cum l-am purtat mereu cu mine, în buzunarul de la piept, în dreptul inimii. Din fiecare dintre povestiri am ales un fragment semnificativ, alături de care am pus şi puţinele fotografii rămase din vremea aceea. „Pisica de la ora cinci“ este cartea pe care o dedic Braşovului şi locuitorilor săi. Cu toată dragostea, Rodica Bretin

Ce se află dincolo de lumea pe care o cunoaştem? Infinitul. Un uni­vers sau mai multe, cu fiinţe şi civilizaţii atât de esenţial străine în­ţe­legerii umane, încât nici măcar nu ni le putem imagina. „Monstrul“ din Bodmin Moor, „demonul“ din Chartres, cel din New Jersey şi atâţia alţi „străini“, nu întotdeauna humanoizi, au găsit calea spre această lume, lăsând dovezi palpabile ale trecerii lor prin continente şi secole diferite. Aceeaşi cale sau, poate, alta decât cea pe care au păşit marinari, aviatori, soldaţi, nimeriţi accidental în locul şi clipa deschiderii unei porţi-tunel între dimensiuni. Poarta prin care răbufneşte fluviul ce aduce cu el făpturi ciudate, luând în schimb nave, avioane, trenuri, care de luptă, într-un flux-reflux fără de sfârşit. Este posibilă simultaneitatea a tot ce a fost, este şi va fi? Poate o intruziune în trecut – accidentală sau voită – să schimbe istoria? Se petrec mai multe fenomene inexplicabile în cer şi pe pământ, decât suntem pre­gătiţi să acceptăm. Nu trebuie să credem în ele. E de ajuns să le admitem posibilitatea, să ne păstrăm min­tea deschisă, analizând cu obiectivitate şi detaşare mărturii, dovezi, fapte – căci Necunoscutul este aici, acum, printre noi.

Cei care vor să scrie literatură fantastică au la dispoziţie două modalităţi. Prima ar fi inserţia neprevăzutului în viaţa de zi cu zi. Reţeta este simplă: se descrie o lume normală, până la banalitate, apoi se introduce elementul fantastic, care poate fi un personaj sau un fenomen. Normalitatea este perturbată, dată peste cap în aşa hal încât e limpede că după episodul respectiv lumea nu va mai reveni niciodată la ceea ce a fost. Cam cum se întâmplă acum, cu pandemia, cu războiul şi ce ne mai aşteaptă... A doua modalitate este alegerea unui cadru absolut ieşit din comun, unde autorul va pune să se desfăşoare drama omului de pe stradă. În loc de o lume la ani-lumină distanţă am ales în „Amurgul elkilor“ Europa anilor 30.000 î.Hr., când populaţia Homo sapiens Cro-Magnon începea deja să câştige lupta cu oamenii de Neanderthal pentru supremaţia planetei. Luptă e mult spus, de fapt a fost un maraton de rezistenţă combinat cu o cursă cu obstacole. Prin anii 230.000 î.Hr., populaţiile neanderthaliene erau majoritare în Asia Centrală şi de Vest. Homo sapiens Cro-Magnon au ajuns mai târziu în nordul Europei, prin anii 40.000 î.Hr. Cele două populaţii n-au avut decât contacte sporadice, preferând să se evite. Erau prea diferite ca să se mixeze. Oamenii de Neanderthal moşteneau, genetic, memoria speciei, cu tot ce deprinseseră cei dinaintea lor. Homo sapiens Cro-Magnon se năşteau tabula rasa. Fiecare generaţie o lua de la capăt, deprinzând alfabetul supravieţuirii. Orice experienţă era nouă pentru ei, orice lecţie de viaţă era uitată de urmaşi, reînvăţată doar ca să se piardă iarăşi. Neanderthalienii erau avantajaţi – atâta vreme cât condiţiile de mediu se menţineau relativ constante. Însă la o schimbare brutală – căderea unui meteorit, erupţii vulcanice catastrofale, o glaciaţiune – situaţia se inversa dramatic. Şi, cum trăim într-o lume dominată de neprevăzut, viitorul a fost al celor capabili să se adapteze, să facă faţă unor situaţii extreme. Asta este „Amurgul elkilor“. Un volum despre oameni obişnuiţi, puşi într-un context extraordinar, cu drame care sunt şi ale noastre: iubire, ură, gelozie, răzbunare, lupta noului cu rutina, a nonconformismului cu închistarea. În „Muntele ce vine“ un întreg trib refuză să îşi părăsească teritoriul „unde au trăit toţi cei dinaintea lor, începând cu primii oameni“ şi piere când un gheţar pus în mişcare de sfârşitul glaciaţiunii astupă gura peşterii. Prin antiteză, poporul elkilor din nuvela care dă titlul volumului va fi salvat tocmai fiindcă, în faţa unui duşman decis să îi extermine, alege calea dureroasă a dezrădăcinării, pribegind peste deşert, într-o odisee la capătul căreia elkii vor găsi un pământ nou unde vor începe să îşi reclădească viitorul. În „Lumea lui Hind“, ronii − o populaţie mult mai avansată decât oamenii cavernelor contemporani cu ei − autoexilaţi într-un teritoriu protejat de natură şi trăind în umbra gloriei strămoşilor, suferă un proces de stagnare şi apoi de regres în lipsa unor confruntări cu lumea din afară. Ei nu îşi pierd doar calităţile combative, ci şi pofta de viaţă. O a treia linie directoare a volumului ar fi relaţiile între oameni şi alte specii. În „Copacul schimbării“, lecuitoarea unui trib de Cro-Magnon îşi alege drept pereche un om-maimuţă, poate chiar veriga lipsă pe care paleontologii încă o mai caută. O fată de pescar din „Chemarea adâncurilor“ ajunge, datorită unor împrejurări neobişnuite, să îşi împartă viaţa cu un delfin şi să fie acceptată în comunitatea acvatică. Dar nu întotdeauna eroii îşi aleg relaţiile, exact ca în viaţa reală. Yraine, personajul central din „Vânătoarea celorlalţi“ devine perechea unui varan dintr-o fatalitate sau pentru a împlini o legendă străveche ce anunţa venirea „vânătorului de vânători“, un mit mesianic inversat. Una dintre dificultăţile în scrierea volumului a fost aparenta simplitate a personajelor, multe dintre ele foarte aproape de animalitate. Spun aparenta, fiindcă aici se ascunde o capcană. Oamenii cavernelor nu era mai puţin inteligenţi decât noi, doar că nu beneficiau de bagajul nostru informaţional. Nu erau nici incapabili de empatie, deşi lumea în care trăiau era crudă şi neîndurătoare cu cei slabi. Diferit nu înseamnă inferior, ci doar altfel – aceasta va fi concluzia cititorului după ultima pagină din „Amurgul elkilor“, un mesaj mai actual astăzi decât oricând. Volumul de povestiri „Amurgul elkilor“ poate fi achiziţionat numai din librăria St.O.Iosif din Braşov sau comandat on-line de pe site-ul libris.ro, editura Creator.

Ce se întâmplă atunci când o hoardă de călăreţi ai stepei, venind din trecut, invadează un oraş modern? Când coşmarul unui veteran din Vietnam devine realitate, când eroi din literatura tuturor timpurilor înfruntă destinul într-o casă a morţii? Poate Lumea Tăcerii să nască simfonii nemuritoare, iar o fotografie să prindă viaţă? Poate ura să dea viaţă unor ziduri, iar iubirea să le dărâme?Se află undeva un loc în care nălucile capătă trup şi nume? Ce-ai face dacă de tine ar depinde supravieţuirea tuturor celor de pe Pământ? Casa fără cărţi ne introduce într-un univers straniu ce ascultă de legi proprii, ne poartă prin alternative imaginare şi totuşi posibile la lumea pe care o ştim, fiindcă realitatea – nu-i aşa? – e doar o fisură care ne traversează închipuirile.