Volumul de proză „Pisica de la ora cinci“ cuprinde 18 povestiri, toate petrecându-se în Braşov, anii 1958-1969. Povestirile sunt după întâmplări adevărate la care fie am fost martoră, fie mi s-au povestit. Le-am redat aşa cum au fost, fără să schimb mare lucru. Pe vremea când am început să scriu eram convinsă – aş fi pus chiar mâna în foc – că imaginaţia e cheia literaturii. Mult mai târziu am înţeles adevărul: tot ce îi trebuie unui romancier este o memorie bună. M-am născut pe strada Lungă, chiar într-o casă de acolo, nu la spital, cu ajutorul unei moaşe săsoaice în loc de doctor. Însă nu doar de asta Braşovul a fost şi a rămas oraşul sufletului meu, oriunde m-ar fi dus valurile vieţii. Când m-am întors acasă, am decis să scriu despre oraşul de la poalele Tâmpei şi despre oamenii pe care i-am iubit în anii copilăriei. În „Pisica de la ora cinci“ sunt amintiri despre părinţii mei, bunica, unchi, veri, mătuşi, vecini şi cunoscuţi. Unii nu mai sunt printre noi, de-asta am vrut să îi pictez cu vorbe, la fel de vii, de frumoşi, de adevăraţi cum i-am păstrat în amintire. Însă personajul principal al cărţii rămâne Braşovul, aşa cum l-am purtat mereu cu mine, în buzunarul de la piept, în dreptul inimii. Din fiecare dintre povestiri am ales un fragment semnificativ, alături de care am pus şi puţinele fotografii rămase din vremea aceea. „Pisica de la ora cinci“ este cartea pe care o dedic Braşovului şi locuitorilor săi. Cu toată dragostea, Rodica Bretin

Ce se află dincolo de lumea pe care o cunoaştem? Infinitul. Un uni­vers sau mai multe, cu fiinţe şi civilizaţii atât de esenţial străine în­ţe­legerii umane, încât nici măcar nu ni le putem imagina. „Monstrul“ din Bodmin Moor, „demonul“ din Chartres, cel din New Jersey şi atâţia alţi „străini“, nu întotdeauna humanoizi, au găsit calea spre această lume, lăsând dovezi palpabile ale trecerii lor prin continente şi secole diferite. Aceeaşi cale sau, poate, alta decât cea pe care au păşit marinari, aviatori, soldaţi, nimeriţi accidental în locul şi clipa deschiderii unei porţi-tunel între dimensiuni. Poarta prin care răbufneşte fluviul ce aduce cu el făpturi ciudate, luând în schimb nave, avioane, trenuri, care de luptă, într-un flux-reflux fără de sfârşit. Este posibilă simultaneitatea a tot ce a fost, este şi va fi? Poate o intruziune în trecut – accidentală sau voită – să schimbe istoria? Se petrec mai multe fenomene inexplicabile în cer şi pe pământ, decât suntem pre­gătiţi să acceptăm. Nu trebuie să credem în ele. E de ajuns să le admitem posibilitatea, să ne păstrăm min­tea deschisă, analizând cu obiectivitate şi detaşare mărturii, dovezi, fapte – căci Necunoscutul este aici, acum, printre noi.

Cei care vor să scrie literatură fantastică au la dispoziţie două modalităţi. Prima ar fi inserţia neprevăzutului în viaţa de zi cu zi. Reţeta este simplă: se descrie o lume normală, până la banalitate, apoi se introduce elementul fantastic, care poate fi un personaj sau un fenomen. Normalitatea este perturbată, dată peste cap în aşa hal încât e limpede că după episodul respectiv lumea nu va mai reveni niciodată la ceea ce a fost. Cam cum se întâmplă acum, cu pandemia, cu războiul şi ce ne mai aşteaptă... A doua modalitate este alegerea unui cadru absolut ieşit din comun, unde autorul va pune să se desfăşoare drama omului de pe stradă. În loc de o lume la ani-lumină distanţă am ales în „Amurgul elkilor“ Europa anilor 30.000 î.Hr., când populaţia Homo sapiens Cro-Magnon începea deja să câştige lupta cu oamenii de Neanderthal pentru supremaţia planetei. Luptă e mult spus, de fapt a fost un maraton de rezistenţă combinat cu o cursă cu obstacole. Prin anii 230.000 î.Hr., populaţiile neanderthaliene erau majoritare în Asia Centrală şi de Vest. Homo sapiens Cro-Magnon au ajuns mai târziu în nordul Europei, prin anii 40.000 î.Hr. Cele două populaţii n-au avut decât contacte sporadice, preferând să se evite. Erau prea diferite ca să se mixeze. Oamenii de Neanderthal moşteneau, genetic, memoria speciei, cu tot ce deprinseseră cei dinaintea lor. Homo sapiens Cro-Magnon se năşteau tabula rasa. Fiecare generaţie o lua de la capăt, deprinzând alfabetul supravieţuirii. Orice experienţă era nouă pentru ei, orice lecţie de viaţă era uitată de urmaşi, reînvăţată doar ca să se piardă iarăşi. Neanderthalienii erau avantajaţi – atâta vreme cât condiţiile de mediu se menţineau relativ constante. Însă la o schimbare brutală – căderea unui meteorit, erupţii vulcanice catastrofale, o glaciaţiune – situaţia se inversa dramatic. Şi, cum trăim într-o lume dominată de neprevăzut, viitorul a fost al celor capabili să se adapteze, să facă faţă unor situaţii extreme. Asta este „Amurgul elkilor“. Un volum despre oameni obişnuiţi, puşi într-un context extraordinar, cu drame care sunt şi ale noastre: iubire, ură, gelozie, răzbunare, lupta noului cu rutina, a nonconformismului cu închistarea. În „Muntele ce vine“ un întreg trib refuză să îşi părăsească teritoriul „unde au trăit toţi cei dinaintea lor, începând cu primii oameni“ şi piere când un gheţar pus în mişcare de sfârşitul glaciaţiunii astupă gura peşterii. Prin antiteză, poporul elkilor din nuvela care dă titlul volumului va fi salvat tocmai fiindcă, în faţa unui duşman decis să îi extermine, alege calea dureroasă a dezrădăcinării, pribegind peste deşert, într-o odisee la capătul căreia elkii vor găsi un pământ nou unde vor începe să îşi reclădească viitorul. În „Lumea lui Hind“, ronii − o populaţie mult mai avansată decât oamenii cavernelor contemporani cu ei − autoexilaţi într-un teritoriu protejat de natură şi trăind în umbra gloriei strămoşilor, suferă un proces de stagnare şi apoi de regres în lipsa unor confruntări cu lumea din afară. Ei nu îşi pierd doar calităţile combative, ci şi pofta de viaţă. O a treia linie directoare a volumului ar fi relaţiile între oameni şi alte specii. În „Copacul schimbării“, lecuitoarea unui trib de Cro-Magnon îşi alege drept pereche un om-maimuţă, poate chiar veriga lipsă pe care paleontologii încă o mai caută. O fată de pescar din „Chemarea adâncurilor“ ajunge, datorită unor împrejurări neobişnuite, să îşi împartă viaţa cu un delfin şi să fie acceptată în comunitatea acvatică. Dar nu întotdeauna eroii îşi aleg relaţiile, exact ca în viaţa reală. Yraine, personajul central din „Vânătoarea celorlalţi“ devine perechea unui varan dintr-o fatalitate sau pentru a împlini o legendă străveche ce anunţa venirea „vânătorului de vânători“, un mit mesianic inversat. Una dintre dificultăţile în scrierea volumului a fost aparenta simplitate a personajelor, multe dintre ele foarte aproape de animalitate. Spun aparenta, fiindcă aici se ascunde o capcană. Oamenii cavernelor nu era mai puţin inteligenţi decât noi, doar că nu beneficiau de bagajul nostru informaţional. Nu erau nici incapabili de empatie, deşi lumea în care trăiau era crudă şi neîndurătoare cu cei slabi. Diferit nu înseamnă inferior, ci doar altfel – aceasta va fi concluzia cititorului după ultima pagină din „Amurgul elkilor“, un mesaj mai actual astăzi decât oricând. Volumul de povestiri „Amurgul elkilor“ poate fi achiziţionat numai din librăria St.O.Iosif din Braşov sau comandat on-line de pe site-ul libris.ro, editura Creator.

Ce se întâmplă atunci când o hoardă de călăreţi ai stepei, venind din trecut, invadează un oraş modern? Când coşmarul unui veteran din Vietnam devine realitate, când eroi din literatura tuturor timpurilor înfruntă destinul într-o casă a morţii? Poate Lumea Tăcerii să nască simfonii nemuritoare, iar o fotografie să prindă viaţă? Poate ura să dea viaţă unor ziduri, iar iubirea să le dărâme?Se află undeva un loc în care nălucile capătă trup şi nume? Ce-ai face dacă de tine ar depinde supravieţuirea tuturor celor de pe Pământ? Casa fără cărţi ne introduce într-un univers straniu ce ascultă de legi proprii, ne poartă prin alternative imaginare şi totuşi posibile la lumea pe care o ştim, fiindcă realitatea – nu-i aşa? – e doar o fisură care ne traversează închipuirile.