CASTELUL BRAN FĂRĂ DRACULA

Învăţătoarea nu lua catalogul la rând decât la prima oră. Numai atunci ne striga pe fiecare şi trebuia să răspundem prezent. Când ne întreba la lecţie răsfoia marele catastif alene, alegând elevii la întâmplare. Cei peste care trecuse răsuflau uşuraţi, dar bucuria le pierea îndată ce tovarăşa Dafina începea să dea foile de-andăratelea.

Când şi-a auzit numele, Marius s-a ridicat în picioare, apucând caietul dictando şi deschizându-l cu gestul sigur al unuia care nu se temea să fie ascultat, ba chiar se bucura să i se ofere prilejul. Ce făcuse în vacanţa de vară de după clasa întâi? Multe şi mărunte, cum umbla vorba, însă tema compunerii – cum mi-am petrecut vacanţa – era o întâmplare cu semnificaţie, una singură, ceva de care să merite să îţi aduci aminte peste ani.

Excursia la Castelul Bran fusese un asemenea eveniment, care ţi se tolăneşte în balansoarul minţii pentru o lungă siestă. Vizitase castelul împreună cu tatăl său, iar acolo aflase o grămadă de lucruri interesante de la ghidul ce le însoţise grupul – cum de nu se plictisea să le repete de o sută de ori? Turiştii intrau pe poarta castelului cu o idee greşită în cap, însă când ieşeau erau alţi oameni, lămuriţi, cu toţi piticii aliniaţi frumos pe creier. În castelul de pe stânci nu locuise vreodată un vampir. Nici voievodul Vlad Ţepeş nu dăduse pe-acolo, cum credeau naivii. Castelul cățărat pe stânci fusese întâi de lemn, apoi din piatră, ridicat de Cavalerii Teutoni după planurile magistrului Theodorikus. Trecut de la regii maghiari la principii Transilvaniei, castelul a fost naţionalizat şi s-a deschis vizitatorilor în 1956. Scurt și la obiect!

Ghidul îi dusese prin muzeul de patru etaje, burduşite cu mobile grele, covoare mâncate de molii, blănuri de urs, tablouri cu portrete ale castelanilor, blazoane, arme şi armuri. Le arătase toate cotloanele – e drept, nu coborâseră în subteranele cu temniţe şi camere de tortură, care nu erau deschise publicului... Nicăieri nu văzuseră nici măcar un liliac-vampir, darămite pe tartorul cel mare, Dracula. Contele transilvan băutor de sânge călduţ din potire de argint era născocirea unui romancier. După ce căutase zadarnic un loc în Anglia pentru castelul său – cele de acolo fiind ticsite de fantome care bântuiau în miez de noapte zornăind din lanțuri și purtându-şi capetele sub braţ – Bram Stoker îl găsise tocmai în Ţara Bârsei.

Marius fusese impresionat de pledoaria ghidului, apărător al bunului renume al Valahiei împotriva aberaţiilor dintr-o carte luată drept fapt istoric. Ascultându-l pe Marius, mă apucase visarea. Asta însemna să fii un scriitor celebru? Ca oamenii să creadă născocirile tale mai degrabă decât plicticoasele paragrafe din cronici? Adevărul şi ficţiunea, alergând într-un maraton al timpului. Care dintre ele va câştiga cursa?

Marius şi-a umezit degetul, a dat foaia. Ochii îi lunecau pe caiet urmărind cuvinte, rânduri, paragrafe.

– Am învăţat multe în ziua aceea. Iar după vizita la castel, tata m-a dus în târgul de artizanat din apropiere unde mi-a cumpărat o insignă cu Vlad Dracul, să o păstrez ca amintire.

Cum adică? Nu-i Dracula, dar hai să îi luăm portretul acasă? Bietul ghid îşi răcise gura de pomană, istoria se termina la poarta castelului, de unde începea turismul... Însă compunerea lui Marius avusese de toate, introducere, un cuprins plin de învăţăminte, o încheiere cu tâlc. Era interesantă şi, mai ales, educativă. În loc să îi dea un zece cu felicitări, tovarăşa l-a chemat la catedră. Marius făcuse deja câţiva paşi, când a aţintit un deget spre el.

– Cu caietul!

S-a întors şi l-a luat – ce era să facă? I l-a întins învăţătoarei, ezitant, de parcă n-ar fi vrut. Nu pricepeam deloc pantomima ce se desfăşura înaintea ochilor mei. Şi nu eram singura. Nimeni nu înţelegea nimic. Cu excepţia tovarăşei Dafina, care a întors caietul cu coperţile spre ea şi, ţinându-l de cotor, l-a răsfoit în aer ca să vedem cu toţii. Caietul era gol!

Între coperţi, numai foi albe. N-avea vreo pagină scrisă, jumătate măcar, barem un rând. Marius nu îşi făcuse tema... Ochii îi alergaseră pe câte o foaie după fantome de cuvinte, coborând trepte nevăzute de pe un rând pe altul. Iar scara nu era acolo! Se prefăcuse atât de bine, încât păcălise pe toată lumea. Cum de se prinsese tovarăşa?

Experienţa e mama înţelepciunii, spune o vorbă din bătrâni. După atâtea generaţii de şcolari trecuţi prin mâna ei, care de care mai inventivi, învăţătoarea cunoştea destule trucuri, iar Marius nu era nici primul, nici ultimul ce încercase să o aburească.

– Minciuna are picioare scurte!

O zicală pe care n-o mai auzisem. Mi-am notat-o în cap, unde aveam şi eu un caiet cu foi albe; cuvintele se scriau şi se ştergeau singure acolo, ca să facă loc altora. În timpul scurtei mele digresiuni filosofice, tovarăşa ne ţinuse un discurs despre înşelăciune şi consecinţele ei. Era foc şi pară!

Marius se uita în podea, roşu ca racul fiindcă fusese prins şi făcut de ruşine înaintea clasei. Sau poate era o prefăcătorie şi asta, iar în secret se bucura: ne păcălise aproape pe toţi! Tovarăşa nu aprecia ingeniozitatea, nici nu îi ardea de glumă când era vorba de teme pentru acasă. Marius s-a întors în bancă ducând în braţe un patru cât un scaun de mare, ca să se lecuiască pe viitor de libera iniţiativă.

Deşi istoria e scrisă de învingători, nu tovarăşa a dictat epilogul întâmplării cu caietul. Povestea s-a răspândit din gură în gură la clasele vecine, Marius căpătând repede o aură de erou. Elevii Şcolii 12 de pe strada Crişan vedeau în el un nou James Dean, rebelul fără cauză al Hollywoodului.

Chiar recitată după nişte pagini goale, compunerea cu castelul Bran fusese grozav de bine adusă din condei. Marius avea talent cu carul! După ce am recunoscut-o față de mine însămi, nu-mi rămânea decât să îl admir sau să-l invidiez. Ce să aleg? M-am hotărât pentru calea de mijloc. E cea mai comodă, deşi nu te scoate întotdeauna unde vrei să ajungi.

Dar toate drumurile trebuie să ducă undeva, nu?