ÎNTR-O VARĂ, LA COSTINEȘTI

În vacanţa de vară am petrecut două săptămâni de neuitat la Costineşti. Am şters de neuitat; dacă nu mi-aş fi adus aminte, atunci n-aş fi scris nimic. La mare m-am dus împreună cu mama. Pe tata, şeful lui nu l-a lăsat să plece, fiind mult de lucru la contabilitate.

August nu era deloc o lună de vârf, iar domnul Rădulescu îi lăsa pe toţi să îşi ia concediu când voiau. De fapt, n-aveam bani ca să plecăm toţi trei. Însă cum era să mărturisesc asta? Unele lucruri pot fi spuse într-o compunere pe care o ascultă tovarăşa şi toată clasa, altele nu. Ce puteam scrie fără probleme? Despre apusuri şi răsărituri de foc, valuri cu creste de spumă ce îţi lingeau gleznele ca nişte căței credincioşi – comparaţia a venit de la sine. Eram mulţumită de felul cum mânuiam cuvintele, fiindcă marea... Marea era magică!

Mi se lipeau privirile de ea de când o zăream pe geamul prăfuit al compartimentului, în trenul ce trecuse de Podul de la Cernavodă, lăsând în urmă Dunărea şi prinzând viteză ca să nu întârzie la întâlnirea cu marea. Apoi zăream Lacul Techirghiol, iar inima îmi zvâcnea în piept: gata, am ajuns! Coboram geamul şi aş fi scos capul precum domnul Goe, dacă nu mă izbea un iz de pucioasă şi-apoi vederea dracilor mânjiţi cu nămol din cap până-n picioare. Mă trăgeam înapoi în compartiment, închizând ochii; dar pleoapele nu erau ştergătoare de parbriz şi imaginea stăruia o vreme, la fel ca amintirea unui loc aflat nu departe de Braşov, Băile Perşani.

Bunica mergea acolo în fiecare vară, să se trateze de reumatism. O dată mă luase cu ea şi mă lăsasem dusă, neştiind ce mă aşteaptă. Că m-am pomenit înconjurată de ceata demonilor bălăciţi în pucioasă, mai treacă-meargă. Dar când bunica, împinsă de Scaraoţchi şi de bune intenţii, a vrut să mă mânjească cu mâlul urât mirositor, am fugit de parcă voia să toarne pe mine asfalt fierbinte; n-a fost chip să mă convingă de binefacerile nămolului.

La Techirghiol, staţia de sud a iadului, trenul oprise doar câteva minute. Noi şi alţi călători am coborât o jumătate de oră mai târziu în gara Costineşti-sat, pe pietrişul ce ţinea loc de peron. Înainte să facem vreun pas, un val de oferte, care de care mai ademenitoare, s-a spart peste capetele noastre. Casă şi masă la preţuri pentru orice buzunar! Rochia mamei n-avea buzunare, așa cum prin portofelul ei nu foşneau prea multe hârtii.

– Pensiune cu mic dejun! Mai ieftin nu se poate! La hotel aveţi vedere, la mine lapte şi miere! auzeam din toate părţile.

Nu ştiam pe cine să alegem, când o săteancă trupeşă i-a îmbrâncit la o parte pe ceilalți localnici din comitetul de primire.

– Haideţi la tuşa Florica!

Nu fusese o întrebare; ne-a înhăţat bagajele, ducându-le ca pe nimic, iar noi ne-am luat după ea, abia izbutind să ţinem pasul. În loc de taxiuri, în spatele gării aşteptau șarete, niște căruţe cu două roți. A tuşei Florica era ultima din şir, iar catârul cenuşiu adormise de-a-n picioarelea, cu botul vârât în traista cu ovăz. Viitoarea noastră gazdă a azvârlit valizele în spate, apoi s-a suit pe capră şi a scuturat de hăţuri, să trezească animalul din picoteală. Mama m-a săltat în șareta ce pornise deja, urcându-se repede lângă mine.

Satul nu era departe de gară. Dacă n-aveam bagaje am fi putut merge pe jos până la turma caselor cu ziduri din chirpici – un amestec de lut, paie şi bălegar uscat la soare. În loc să fie acoperite cu ţigle, acoperişurile erau din şindrilă şi, mai nou, dintr-o tablă ce ruginise în aerul sărat. Casa tuşei Florica nu părea mai arătoasă decât altele; ba dimpotrivă. Arăta ca o încrucişare între un bordei de pe vremea turcilor şi o colibă pescărească acoperită cu stuf. Se lăsase într-o rână, cu un perete mai strâmb decât turnul din Pisa şi ceilalţi ţinuţi în picioare numai de straturile de var. Camera închiriată nouă era singura cu podeaua din scânduri în loc de pământ. Uşă n-avea, doar o perdea de mărgele ce clincăneau de câte ori treceai pragul. Gazda schimbase aşternuturile, însă nişte pete cafenii nu se dăduseră luate la spălat.

– Ploşniţe, ne-a lămurit îndatoritoare. Tot litoralul e plin de ele, până şi hotelurile de lux din Mamaia.

Am crezut-o pe cuvânt, ce era să facem? În afară de dormitorul familiei, o bucătărie de vară şi camera de închiriat, pensiunea tuşei Florica avea o verandă umbrită de viţă de vie și, bineînțeles, curtea. Acolo erau fântâna cu scripete, grajdul catârului, un pătul cu porumb din nuiele împletite, coteţul din pari pentru păsările de curte, cuşca câinelui şi o grădină de zarzavat în fundul căreia se pitise veceul. Prin ogradă mișunau orătăniile, găini și rațe. Tot între hotarele ei am făcut cunoștință cu un porc, două capre, un dulău atât de bătrân încât uitase să latre şi un pisoi roșcat ce dormea încolăcit pe prispă. Gospodăria aceea îmi amintea de a bunicii, constatare care m-a împăcat cu situaţia, mai ales după ce motanul Hercule şi-a întrerupt siesta ca să se frece de picioarele mele.

Mama nu părea grăbită să despacheteze, când gazda s-a ivit din bucătărie cu un platou de hamsii şi guvizi într-o mână, cu o tigaie de cartofi prăjiţi în alta. Una-două a pus masa pe verandă, iar până ne-am aşezat în jurul ei, sub umbrar, a apărut şi stăpânul casei, întors de la pescuit cu plasa plină. Când a dat cu ochii de oaspeţi, s-a luminat la chip. Puteam să-i stricăm omului bucuria? Şi-apoi, tuşa Florica s-a dovedit o bucătăreasă cum n-avea vreun hotel pe litoral. Ştiucă afumată, creveţi cu usturoi, cremă de macrou, doradă la grătar şi mai ales borş pescăresc ca la ea n-am mai mâncat de-atunci. Nici nu ne-a luat vreun ban în plus faţă de cât ceruse pentru cameră. Gata, rămânem! a fost înţelesul privirii schimbate între mine şi mama după ce am gustat plăcinta dobrogeană abia scoasă din cuptor.

Şi-am rămas.

Chiar din prima noapte, am fost vizitate de nişte verişoare ale purecilor de care ne-am fi lipsit... A doua zi am scos din valiză ce era mai important: costumele de baie și prosoapele! Marea ne aştepta, răbdătoare, numai pe noi. La capătul drumeagului ce ne scotea din sat, am dat peste un golfuleţ pustiu unde am întins cearşaful, fixându-l pe nisip cu patru bolovani. Plaja era toată a noastră! Mă simţeam ca Robinson Crusoe, naufragiat pe o insulă netrecută pe vreo hartă. La Costineşti-sat, departe de viermuiala din staţiunile de la sud, găseai încă locuri ca acela; sălbatice, neschimbate de la începutul lumii. Nisip fără capace de bere, copaci de care nu erau agăţate difuzoare, un orizont fără geamanduri – fiindcă în ape înotau doar peşti. Puteai să asculţi cât pofteai glasurile mării. Când murmurul valurilor era întrerupt, o făcea un ţipăt de pescăruş, nu un ţânc urlând după îngheţată. Iar dacă rămâneai cu ochii în zarea topită în albastrul Mării Negre, nu te trezea la realitate o minge primită în cap.

Aşa cum nu există paradis fără un şarpe, colţul nostru de rai avea nişte neajunsuri; întâi, nisipul nu era fin ca la Mangalia, ci presărat cu scoici ascuţite. Şi? Mergeam în şlapi până la mal, iar mama mă aştepta cu ei în mână când ieşeam din apă. Acolo, altă belea, fundul mării era plin de pietre lunecoase pe care trebuia să păşeşti cu luare-aminte, mai ales dacă nu ştiai să înoţi – ca mine. Scoicile, bolovanii, musculiţele ce invadau uneori văzduhul, ori algele aduse în câte o dimineaţă pe ţărm erau neplăceri mărunte, la fel ca muşcăturile gângăniilor din aşternuturile tuşei Florica.

Însă a treia zi de la venirea în Costineşti am stat prea mult la plajă, să luăm tot soarele, cum am făcut seara haz de necaz. Ne înroşiserăm pe umeri şi pe spate, iar de insolaţie nu mai zic, n-am ratat-o nici pe-asta. Mama a cumpărat nişte borcănele cu iaurt de la alimentara din sat şi l-am folosit drept cremă.

A doua zi soarele făgăduia o dimineaţă fără nori, când până şi briza îşi ţine răsuflarea, şi o amiază cu apa mării caldă ca într-o piscină. Tentant, nu? Totuşi, am luat greaua decizie: facem pauză la bronzat. Dar unde să ne ducem? În Costineşti nu erau magazine, cinematograf, vreo cofetărie. Parcă nu ne venea să ridicăm degeaba sub tălpi praful de pe uliţe, lătrate de câinii din curţi, dând bineţe în dreapta şi-n stânga babelor ce scoteau capul de după uluci.

Tuşa Florica n-avea televizor, nici radio. Nu-mi adusesem vreo carte de citit, iar când am rugat-o pe gazda noastră să îmi împrumute una, mi-a dat o revistă Cinema de-acum un an, din care rupea foi ca să aprindă focul în cuptor... Ograda o explorasem, cu rezultate dezamăgitoare. Câinele era prea bătrân să-i mai ardă de joacă, motanul prea leneş. De când citisem în Amintiri din copilărie despre caprele râioase ale Irinucăi priveam cu suspiciune tot neamul lor. Găinile şi raţele erau de decor, singurul animal interesant din curte fiind porcul. Nu mai văzusem unul care să mănânce peşte – şi nu oricum. Când primea un guvid îl hăpăia într-o clipă, scuipând scheletul întreg. Un spectacol de circ! Prima dată nu mi-a venit să cred. Însă orice noutate se toceşte, aşa cum peştele cel mare al plictiselii îl înghite pe cel mic.

Vedeam la orizont o zi pierdută, noroc cu mama care a venit cu ideea salvatoare. Mergem la Constanţa! Nu era departe, un autobuz ne-a lăsat acolo în mai puţin de o oră.

Ne-am dus întâi să vedem Cazinoul, cu marea din spatele lui zbârlind creste de valuri. Mama citise în Magazin istoric despre palatul-far și mi-a spus ce îi rămăsese în minte: pe vremuri, oamenii treceau pragul saloanelor aurite ca să îşi încerce norocul la pocher sau la ruletă. Unii intrau bogați şi ieşeau săraci, destui ajungând să îşi tragă un glonț în cap ori să se arunce de pe faleză în prăpastia de ape.

– De ce jucau dacă erau deja plini de bani?

La asta, n-a ştiut ce să îmi răspundă. Am întors spatele clădirii, acum a ONT-ului, luând-o pe unul dintre bulevardele care duceau spre centru. Când ajungea într-un oraş necunoscut, mama nu se complica cu hărţi sau ghiduri turistice. O lua la întâmplare şi, dacă se rătăcea, oprea un localnic ca să-l întrebe. Unii ştiau ce caută, alţii o îndrumau aiurea, dar tot ajungea în cele din urmă unde voia, iar ocolişurile aveau farmecul lor. Asta dacă nu trebuia să ajungi undeva la oră fixă. Dar cine se grăbeşte în concediu? Aşa c-am rătăcit pe străduţe, am tândălit în faţa câte unei vitrine, iar eu m-am uitat minute bune la un afiş tare frumos. Angelica, marchiza îngerilor, cu Michèle Mercier scria acolo, iar mai jos, interzis sub 14 ani. Filme de-astea puteam să nu văd şi la Braşov! Mai aveam cinci ani până la paisprezece, o veşnicie. Mama îmi auzise gândul, fiindcă mi-a repetat vorbele bunicii.

– Cine n-are răbdare, nu ştie ce pierde.

Noi însă, găsiserăm ceva: un bazar. Dând colţul unei străzi ne-am pomenit într-un labirint de tarabe unde vânzătorii te îmbiau cu tot ce vrei şi mai ales cu lucruri de care n-aveai neapărată nevoie. Pălării de paie, sandale cu talpa de plută, curele cu ţinte, sacoşe din rafie de purtat pe umăr, fuste înflorate, bluze cu mâneci largi, casete de sidef, brăţări şi coliere din scoici, medalioane cu stele de mare, broşe din corali – toate umpleau tarabele într-un talmeş-balmeş ispititor. Am intrat hotărâte să ne uităm, nu să aruncăm banii, însă până la urmă n-am rezistat tentaţiei. Mama şi-a cumpărat o eşarfă de mătase, iar pentru mine un inel cu camee şi profilul unei fete ce îmi semăna.

De la o dugheană am luat nişte prăjituri cum nu mai mâncasem vreodată, baclavale şi sarailii. Se lipeau întâi de cerul gurii, cleioase ca nişte melci ce înotaseră în sirop, apoi lunecau pe gât. Prea multă miere, am decis la prima înghiţitură. A doua mi-a schimbat gândul: dulci, dar bune!

Cum ţineau de foame, am sărit peste masa de prânz, continuând să batem străzile pe unde ne purtau paşii. Constanţa era la patru sute de kilometri de Braşov, o noapte de mers cu trenul. Şi totuşi, uitându-mă în vitrinele magazinelor, parcă eram pe strada Republicii. Aceleaşi haine şi pantofi, vase de ceramică şi gablonţuri umpleau rafturile... De-atâta mers mă dureau picioarele şi eram convinsă că ne rătăciserăm de-a binelea, când am zărit cârdul autobuzelor prăfuite din autogară.

Mama ne adusese unde trebuia, la fel de pricepută ca o călăuză indiană! Ne-am suit fără să trecem pe la caserie – aveam bilete dus-întors! Patruzeci de minute mai târziu coboram la Costineşti-sat, unde tuşa Florica umpluse masa de sub umbrar cu bunătăţi: creveţi cu sos de roşii, doradă la cuptor şi salată orientală. Am dat gata tot din farfurie şi, a doua zi în zori, eram în golful nostru, gata de bronzat şi bălăcit.

La mare timpul trece în zbor, purtat pe aripi de pescăruşi. A venit cea din urmă amiază, când mi-am luat rămas bun de la nisip şi valuri. Îmi părea rău să plec, aş mai fi rămas până la sfârşitul vacanţei.

Nu era adevărat, însă învăţasem să nu dezvălui totul într-o compunere. Unele amănunte e bine să fie lăsate pe dinafară. Şi ce era să scriu? Fusese frumos la Costineşti, dar... După atâtea mese cu peşte, îmi creșteau solzi pe spinare. După atâtea băi în mare, sarea îmi intrase până și în porii pielii. De nisip nu mai zic: îmi foşnea în păr, mă acoperea ca o crustă, mi se lipea de nări, îmi scrâşnea între dinţi. Începusem să visez cada de acasă, plină cu apă caldă şi spumă de şampon, nu de valuri.

Tata ne-a luat de la gară, iar pe masa din sufragerie ne aştepta un coş plin cu toate fructele verii. Asta era adevărat, aşa fusese. Şi suna ca o încheiere potrivită unei compuneri de zece.

Când punea nota, tovarăşa o trecea întâi în catalog. M-a chemat apoi la catedră și n-am aşteptat să îmi zică de două ori. I-am întins carnetul, deschis la pagina care trebuia, dar învăţătoarea l-a răsfoit, rămânând apoi aplecată asupra foilor. Cât îi luau să scrie niște cifre, unu şi zero, plus zece scris cu litere în paranteză?

Nu asta trecuse în carnet, ci trei rânduri la rubrica de observaţii, prin care îl chema pe tata la şcoală. Pe el şi nu pe mama ca de obicei... Cât de strâmb călcasem de data asta? Ca să aflu am aşteptat, cu nerăbdare şi nu prea, întâlnirea de vineri seara cu părinţii şcolarilor luaţi în colimator în săptămâna ce tocmai se încheiase.

Când s-a întors acasă de pe strada Crişan, tata era negru de supărare. Mi-a cerut compunerea şi a citit-o cu luare-aminte. La sfârşit, se mai înseninase.

– N-ai scris despre caprele râioase, ploşniţe şi veceul din fundul grădinii...

Mai tunsesem din mărăcinii, urzicile şi buruienile realităţii. Trebuia să le las?

– Am scos ce strica poezia mării.

– Bine ai făcut! Trebuia să cenzurezi mai mult partea socială. Cu totul.

Şi tata mi-a povestit întâlnirea de la şcoală. Tovarăşa monologase îndelung despre specula şi evaziunea fiscală pe care părinţii mei, mai ales mama, le încurajau cu inconştienţă. Cum adică stătuserăm în gazdă? Nu se găseau locuri la hotelurile de pe litoral? Ce educaţie primea copilul cu asemenea atitudine retrogradă?

Biletele prin sindicat se dădeau activiştilor sau celor cu pile. În loc să îi spună asta, tata înghiţise morala, promiţând că va îndrepta lucrurile pe făgaşul cel bun. Iar la sfârşit o complimentase pe învăţătoarea noastră pentru vigilenţă şi spirit civic. Îmi şi închipuiam chipul tovarăşei îmblânzindu-se, fără să vadă în niște vorbe chibzuite cu grijă altceva decât sinceră admiraţie.

Era mulţumit de cum cosmetizasem asperităţile vieţii, chiar dacă nu destul... Apoi am vorbit despre altele și, dintr-una într-alta, mi-a desluşit diferenţa între o povestire după un fapt petrecut de-adevăratelea și una fantastică, ieșită din mintea autorului. Prima seamănă cu o fotografie, a doua cu un tablou. Într-una spui totul așa cum a fost, de parcă ai scrie într-un caiet gata liniat. În cealaltă inventezi oameni, întâmplări, tot ce vrei. Acolo zăpada poate fi neagră, iar ploaia să se reverse din lacuri în nori.

Caprele aveau blana ca mătasea, iar dulăul cel bătrân nu stătea în lanţ, sărea ca o căpriţă şi ne jucam toată ziua în curtea pensiunii de la Casa Sindicatelor.

– Puteam să scriu aşa în compunere?

Ştiind pe unde mă duce mintea şi cât de departe, tata a clătinat din cap.

– Numai atâta vreme cât are logică. Şi nişte legi pe care să le urmezi pas cu pas.

Nu pricepeam. De ce să inventez noi reguli, când abia scăpasem de cele vechi? Şi, din senin și pe neașteptate, m-a fulgerat un gând:

– Trăim într-o lume fantastică?

– Nu. Una absurdă.

Un cuvânt pe care nu mi l-a lămurit atunci. A trebuit să îl caut mai târziu în dicţionare.