JIANU

Eu știam ce făcusem astă vară, dar colegii voiau şi ei să afle, mai ales tovarăşa, căreia îi plăcea să fie la curent cu tot ce mişcă, dacă nu în Ţara Bârsei, măcar în clasa a II-a B a Şcolii 12 de pe strada Crişan. Vacanţa se terminase. Când oare?! Parcă ieri fusese serbarea de sfârşit de an... Iarăşi o luam de la început: ceasul deşteptător, uniforma, statul în bancă cu mâinile la spate, ştersul tablei, cordeluţa şi matricola obligatorii, aceiaşi colegi ce se mai înălţaseră de-un deget, bronzaţi şi guralivi ca și cum n-avuseseră cu cine să schimbe o vorbă la mare, la bunici, ori pe unde umblaseră.

Şi învăţătoarea se plictisise fără noi, de abia aştepta să ne pună întrebări, să ne scoată la tablă şi să ne dea teme, iar prima s-a nimerit a fi o compunere, cum mi-am petrecut vacanţa. „A fost frumos. Salutări din Mamaia!“. Asta mergea pe o carte poştală. Noi trebuia să aşternem o poveste, dar nu una de adormit copiii, ci o întâmplare adevărată pe care să o fi trăit în vara aceea. În trei luni, văzusem şi făcusem destule lucruri interesante. Ce să aleg? Până la urmă povestea m-a ales pe mine, aşa cum se întâmplă de obicei. Am muiat deci tocul în călimară şi m-am pus pe scris.

„Îmi plac câinii. Şi ei mă plac, fiindcă niciunul nu m-a muşcat vreodată“. Până aici suna bine. Însă orice compoziție literară, chiar de o jumătate de pagină pe un caiet dictando, are introducere, desfăşurare, punct culminant şi deznodământ. Să încep dinainte de viaţa mea de şcolar, cu verile petrecute la Vlădeni, în satul bunicilor? Mai devreme? Cea dintâi întâlnire a mea cu un câine s-a întâmplat când aveam doi ani; nu-mi amintesc cum a fost, dar mama mi-a istorisit-o de-a fir a păr ca să îmi fie învăţătură de minte. Câinii sunt periculoşi! Mai ales cei vagabonzi, cum era Zmeu, spaima străzii Lungi, care muşcase destui trecători înainte să fie luat de hingheri.

În vara lui 1960, mama se întâlnise cu o vecină la Valici, în faţa Alimentarei; stând ele de vorbă, m-a scăpat o clipă din ochi. Eu eram cu tricicleta şi dornică de explorare. M-am dat jos din şaua cocoţată pe trei roţi fiindcă văzusem câinele, mare şi costeliv, ivindu-se de după nişte lăzi de gunoi. Până să bage cineva de seamă eram cu mâinile înfipte în blana dulăului, care a suportat stoic să-l trag de urechi. Mama înţepenise, vecina la fel, câinele avea ochi ce păreau roşii în lumina amiezii, eu râdeam şi îmi afundam degetele în ceafa lui miţoasă. Revenindu-şi din şoc, mama s-a năpustit şi m-a luat pe sus, în ciuda protestelor mele, tot mai sonore.

Filosofia ei, adusă din satul bunicilor, era de neclintit: oamenii în casă, animalele în grajd sau în coteţ. Când se uita la un patruped, vedea microbi, labe murdare, blană năpârlind pe covoare şi pe parchet, boturi băgate în farfurii. Nici când am mai crescut n-am avut voie cu animale în apartamentul nostru de la etaj. Mă descurcam atunci cum puteam... Mă împrietenisem cu o mâţă ce venea pe acoperiş, mă rugam de doamna Spireanu să mă lase să îi plimb pechinezul, iar o dată făcusem cuib unui porumbel în pivniţă, poveste ce nu se terminase prea bine. Însă câinii rămăseseră preferaţii mei, era întotdeauna unul pe care îl vizitam ades, să îi duc de mâncare şi să mă joc cu el într-o minunată tăvăleală prin iarbă, cum vedeam eu întâlnirile noastre clandestine. Să mă umplu de noroi, pureci şi căpuşe, în viziunea mamei, care vorbea cu proprietarul dulăului să nu mă mai primească şi idila mea se curma abrupt. Din fericire, strada Lungă avea destui câini, trebuia doar să migrez într-o altă curte. Ultima pe care o găsisem era cam departe – tocmai în Postăvarul.

Ca să ajungi acolo trebuia să urci întâi în Poiana Braşov, pe un drum cu multe serpentine, prilej cu care am constatat o ciudăţenie: stomacul meu se putea întoarce pe dos, ca o haină cu căptuşeala în afară, lucru foarte neplăcut, mai ales în vacanţă. Ai mei hotărâseră să petrecem o săptămână la munte şi închiriaseră o cameră la cabana ce se numea, evident, Postăvarul, poate din lipsă de imaginaţie sau ca turiştii să nu greşească muntele. Odată scăpată de afurisitele de curbe, mă dădeam jos din autobuz, iar stomacul meu ajuns în gât cobora şi el unde îi era locul.

Pe vremea aceea nu existau teleferice în Poiană, se urca cu telegondola, o băncuţă cu două locuri agăţată cu un cârlig de cablul care o trăgea spre pisc. Cu gondola îmi plăcea; n-aveam rău de înălţime, numai de serpentine. Scaunele urcau încet, aveai timp să vezi cum se măreşte muntele, umflându-şi umerii de stânci. Câteodată te legănai deasupra unei râpe, alteori atingeai cu călcâiele vârfurile desişurilor de dedesubt, iar când ajungeai în dreptul unui stâlp simţeai la fel ca atunci când roţile maşinii trec peste un dâmb – însă fără să-ţi scuture măruntaiele. Odată, s-a oprit curentul şi băncuţa în care eram a rămas atârnată peste vârful unui brad, ca o stea în pomul de Crăciun, dar nu m-am speriat. Când, douăzeci de minute mai târziu, a repornit gondola mi-a părut rău. Nu în fiecare zi ai parte de o aventură!

Ai mei stăteau prost cu banii în anul acela – la fel ca anul trecut şi cel dinainte. În loc de o vacanţă la mare am ales una ieftină, la munte. În loc de tren, autobuzul spre Poiană. În loc de hotel ori pensiune la Mangalia, Eforie Nord sau Mamaia, o cabană de lemn în Postăvarul, masivul din spatele casei. Braşovul nu era deja la munte? Ba da, dar noi am decis să ne căţărăm mai sus, cu oraşul la picioare şi pădurea în preajmă. Dacă aveam vreun regret după marea cea albastră şi foarte departe, l-am uitat încă din prima zi, când am dat cu ochii de Jianu.

Dulăul uriaş, cum nu mai văzusem unul până atunci, a început să dea frenetic din pămătuful cozii, de parcă ne cunoştea de când lumea şi se bucura să ne revadă. Aşa era el, prietenos cu toţi turiştii, dar eu am luat-o la modul personal: câinele mă plăcea, iar sentimentul era reciproc. Al nimănui, Jianu se aciuise la cabană. Cum simţea miros de mâncare se înfiinţa în uşa bucătăriei, apoi făcea turul meselor de pe terasă, aşteptând să îi pice vreun os sau o aripă de pui. De-a doua zi stătea pe lângă noi, dintr-a treia a început să ne însoţească în drumeţii.

N-aveam ghid, vreun plan anume, nici nu urmam potecile marcate. În fiecare dimineaţă tata alegea o direcţie la întâmplare, apoi pornea printre copaci urmat de mama şi de mine. Jianu mergea când în spatele nostru, când ne-o lua înainte. Câteodată dispărea şi mă temeam că l-am pierdut, ca să apară dintre ferigi, cu limba de-un cot. La prânz ne opream în câte o poieniţă, unde adunam lemne, apoi tata făcea frigărui din crenguţe; înfigeam în ele bucăţi de carne aduse în rucsac şi hribi adunaţi de pe drum – mama alegea ciupercile bune de cele otrăvitoare, aşa cum ştia să facă focul în pădure. Eu şi Jianu ne pricepeam la un singur lucru, să mâncăm. Împărţeam totul, minus ciupercile care nu erau pe gustul lui. După masă ne odihneam la umbră, noi pe pătură iar Jianu în iarbă, cu botul pe labe şi ochii ca două boabe de chihlimbar ațintiți într-ai mei. Spre seară porneam înapoi. Tata mai greşea drumul sau ocolea înadins ca să ne arate o grotă sau o stâncă mai ciudată, dar până la urmă nimeream unde trebuia, de parcă muntele era şi el rotund, precum Pământul.

Pe vremea aceea drumeţii colindau pădurile singuri sau în grupuri, fără să tresară la orice foşnet. Nu ne temeam de urşi – nu atacaseră pe nimeni până acum, de ce ar fi început cu noi? – şi nu vedeam altă primejdie decât să ne rătăcim şi să ajungem la cabană după masa de seară, prea târziu ca să mai prindem papanaşii cu smântână şi dulceaţă de vişine, specialitatea bucătarului.

De-asta nu ne-a venit să credem când, într-un luminiş, ne-am pomenit faţă în faţă cu şapte dulăi de stână, care de care mai fioros. Ciobanul, nicăieri. Degeaba am fi ţipat după ajutor, nu erau decât veveriţe prin preajmă. Stâna era dincolo de drumul forestier, unde mioarele păşteau pe tăpşan, iar baciul trăgea la aghioase sub vreun copac, cu clondirul de ţuică alături. Nu ne-ar fi auzit strigătele, iar dacă da, oricum nu şi-ar fi întrerupt siesta. Ciobanii îşi lăsau câinii să flămânzească – ştiam asta din satul bunicii –, iar aceștia se descurcau cum puteau. În loc să păzească turma, ieşiseră la vânătoare de iepuri, pui de căprioară sau, în cazul nostru, turişti.

Dulăii veneau spre noi fără grabă; boturile încreţite dezveleau colţi galbeni, blana de pe cefe li se ridicase în gulere ţepoase. Tata a făcut un pas înainte, aşezându-se între noi şi haită, dar şi câinii au lărgit semicercul, să ne ia din flancuri. Atunci am auzit un mârâit gros şi Jianu s-a năpustit de lângă picioarele mele, sărind la beregata şefului haitei. Asta era cea mai bună tactică, dacă învingeai căpetenia duşmană în luptă dreaptă, armata lui trecea de partea ta. Însă câinii nu văzuseră filme de capă şi spadă, nici nu auziseră de samurai sau de codul Bushido. Au tăbărât toţi pe Jianu, de-a valma; o clipă, n-am zărit decât un ghem de blană şi colţi, rostogolindu-se printre trunchiuri. Jianu a muşcat în dreapta şi-n stânga, până ce s-a desprins, s-a scuturat de vrăjmaşi, apoi a țâșnit printre desişuri, cu dulăii de stână suflându-i în ceafă.

Am luat-o şi noi în direcţie contrară, repejor, tot aşteptând să auzim în spate lătrături anunţând întoarcerea haitei, însă nu ne urmărea decât vântul. Am ajuns la cabană obosiţi şi speriaţi, dar mai ales cu sufletul greu. N-am scos o vorbă despre cele întâmplate şi nu m-am atins de papanaşi, spre uimirea chelnerului. Tata era amărât, fiindcă iubea animalele la fel ca mine. „A fost un câine de ispravă“, a zis şi mama. Abia atunci, auzind-o vorbind despre Jianu la timpul trecut, m-am frecat la ochi să nu mi se vadă lacrimile.

„Se mai întâmplă minuni“, era convingerea bunicii mele, rămasă nestrămutată chiar după necazurile prin care trecuse – deloc puţine sau uşoare. Minunea noastră a fost dintre cele mărunte, nu şi neînsemnate: Jianu s-a întors la noi.

Era seara târziu, aproape se întunecase, când l-am văzut urcând scările spre veranda din faţa cabanei. Mergea schiopătând, în trei picioare, cu o labă ţinută în sus, pe care la răstimpuri se oprea să o lingă. Arăta ca vai de lume, muşcat, cu smocuri de blană smulse odată cu pielea, o ureche ferfeniţită şi pete sângerii pe spinare. Dar trăia, se întorsese la noi! L-am îmbrăţişat, atentă să nu îl strâng prea tare. Şi Jianu s-a lăsat pe mâna noastră, mângâiat şi doftoricit. Tata i-a spălat rănile cu ceai de muşeţel, mama le-a uns cu rivanol, eu îl ţineam de cap, să nu îi vină ideea să ne muşte – dar a stat cuminte, ştia că îi vrem binele. În noaptea aceea l-am luat cu noi în cameră şi a dormit pe preşul de lângă uşă, de parcă se simţea dator să ne păzească în continuare, după ce ne salvase de colţii haitei.

Am ales păţania verii trecute pentru compunerea de început de an. Pusă în cuvinte, suna aşa: „Jianu nu e câinele meu. Dar aş fi vrut să fie. Jianu este blând și viteaz, nu se teme de lupi ori de urşi. S-a bătut şi cu câinii ciobăneşti. Ei veniseră mulţi, se întărâtau unul pe altul, în timp ce Jianu era unul singur. S-a prefăcut că fuge, iar ei, proştii, s-au luat grămadă după el. Aşa am scăpat să fiu muşcată, dar mai ales de injecţiile antitetanos de după. Îţi mulţumesc, Jianu, prieten drag. Ştiu că şi tu te gândeşti la mine acolo, în Postăvarul.“

Era o poveste frumoasă, care te mişca până la lacrimi. Şi, mai ales, adevărată. Dar fusese prima mea compunere şi încă nu cârmeam prea bine cuvintele. După ce am citit-o în faţa întregii clase a urmat o tăcere lungă, curmată de chicoteli, râsete înăbuşite, apoi hohote de-a dreptul. Cititorii nu reacţionează întotdeauna cum se aşteaptă autorul; a fost o lecţie greu de digerat. Colegii nechezau nestăpânit – toţi se cred critici literari, nu? –, iar tovarăşa a pus paie peste foc.

– Mă aşteptam la mai mult din partea ta. Altădată scrie despre un spectacol de teatru, o vizită la muzeu, ceva din care să rămânem cu o lecţie de viaţă. Pe cine interesează prostioare cu câini de cabană ori de stână? Pe nimeni!

Şi-aşa m-am ales cu un şapte la română şi cu încă o învăţătură de nepreţuit: ce ţie îţi place, altora nu. În literatură trebuie să mulţumeşti pe toată lumea, cititori, colegi de breaslă. Sau să-i ignori, scriind ce simţi, ce te interesează, fără să îţi pese ce cred ori ce vor alţii de la tine...

Povestea despre compunerea mea neinspirată s-a răspândit repede din gură în gură la clasele vecine. Devenisem fetiţa cu câinii, de care râdeau toţi. Când mă vedeau, fetele începeau să chicotească, în timp ce băieţii făceau ca lupul – nu cel din pădure, ci din desenele animate ale lui Disney.

Nu m-am panicat, mai trecusem prin asta. În asemenea cazuri, cel mai rău era să te superi. Mare greşeală! Atunci porecla rămânea lipită de tine ca timbrul de scrisoare. Trebuia să te prefaci că nu-ţi pasă, până ce satisfacţia colegilor se ofilea ca o plantă neîndeajuns udată. Dezamăgiţi, cautau altă victimă, mai simţitoare. Era invers ca într-o înfruntare între pistolarii din Vestul Sălbatic. Acolo, cine trage primul câştigă; aici, cine se plictiseşte primul pierde.

Și cine credeți că s-a plictisit?