CRAVATA ROȘIE

Noi cei din clasa a doua B de la Școala 12 împliniserăm cu toții opt ani, când puteam deveni pionieri. Primii au fost făcuţi, bineînţeles, premianţii, dar a venit şi rândul nostru, al celorlalţi. Nu ne întreba nimeni dacă vrem să ne-atârnăm la gât cravata roşie. Era în firea lucrurilor: pionieri, utecişti, membri de partid, scara trebuia urcată treaptă cu treaptă, spre viitorul luminos zugrăvit de tovarăşa. Şi-aşa a venit ziua cea mare pentru mine, Claudiu şi Octav.

Pionierii se adunaseră în mijlocul curţii de pe strada Crişan. Pe două laturi erau cei din clase mai mari, pe a treia ai clasei noastre – fetele cu bluze apretate şi fuste cu pliseuri mărunte, băieţii tot în alb şi negru, cămăşi şi pantaloni.

Când ne-am auzit numele, noi, candidaţii la pionierie, am păşit în careu. Claudiu şi cu mine am rămas umăr la umăr, Octav alături, depăşindu-ne cu un cap. Claudiu se fâstâcise, Octav se muta de pe un picior pe altul, eu aş fi vrut o umbrelă sub care să mă ascund. Întâi s-a cântat imnul şi, pe la strofa a doua, am avut o revelaţie: toţi se adunaseră acolo pentru noi, eram eroii zilei! Mă simţeam stânjenită şi-n acelaşi timp un val de căldură îmi inunda pieptul pe dinăuntru, ca un ceai fierbinte sorbit cu înghiţituri mici într-o zi de iarnă. Ceilalţi doi treceau prin trăiri asemănătoare, fiindcă Octav părea mai înalt, iar Claudiu se înroşise până în vârful urechilor.

Cu atâţia ochi care mă aținteau uitasem cuvintele din angajament, de parcă o radieră mi le ştersese din minte. Din fericire le rostea învăţătoarea, nu trebuia decât să le repet, ca un ecou. Am promis toți trei într-un glas să ne iubim patria, să fim harnici şi disciplinaţi, să cinstim eroii neamului. Am jurat cu mâna pe drapel, apoi tovarăşa – care îşi luase zâmbetul de zile mari –, mi-a prins cravata la gât şi insigna în dreptul inimii.

Mă încercau sentimente amestecate. Emoţie, bucurie? Cuvinte ca gloria poporului, cauza partidului şi înflorirea patriei, care altădată nu îmi spuneau nimic, şi-au găsit deodată un sens. Făceam parte din ceva, nu înţelegeam prea bine din ce anume, dar părea măreţ, înălţător. Ne chema precum viitorul pe care trebuia să-l construim repede, să nu ne prindă anul 2000 nepregătiţi.

– Tot înainte! ne-a îndemnat învăţătoarea.

Tot înainte! m-am pomenit strigând şi eu, laolaltă cu ceilalţi. Nu a trebuit să mă prefac entuziasmată. Eram! Înainte, lumea mea fusese o curte de pe strada Lungă. De vreun an se lărgise cât să cuprindă Şcoala 12. Însă dincolo începeau alte lumi, tot mai încăpătoare. Iar lumile se cuceresc împreună cu alţii. Sentimentul apartenenţei, asta simţeam, nici măcar nu avea însemnătate la ce. Cât am mers spre casă îmi răsuna în minte „Am cravata mea, sunt pionier! Şi mă mândresc cu ea, sunt pionier!“, un cântecel după care nu mă omorâsem până astăzi. Acum însă era vorba despre mine, ceea ce schimba cu totul perspectiva asupra situaţiei. Până şi trecătorii mă priveau cu admiraţie – uită-te la ea, ce uniformă frumoasă are, ce cravată nou-nouţă!

Acasă, în loc să dau jos bluza şi fusta, aruncându-mă în pantaloni şi tricou, am rămas la ţol festiv, cu excepţia papucilor de casă, care mă aşteptau întotdeauna pe prag. Nu trebuia decât să defilez puţin prin încăperi, înfoindu-mi fusta-evantai şi făcând cravata să fluture, deşi nu era vânt, ca ai mei să bage de seamă schimbarea: plecasem o şcolăriţă oarecare şi mă întorsesem pionieră! Laudele vor începe să curgă, iar eu o să le primesc cu surâsul modest al unei Mona Lisa din Ţara Bârsei. Asta’s eu, nemaipomenită, nici să vreau nu mă pot schimba!

În bucătăria unde am intrat cu pas sigur şi fruntea sus, nu era nimeni. Masa pe care mă aştepta de obicei una dintre mâncărurile mele preferate – salată de vinete, musaca, cartofi prăjiţi ori zacuscă –, n-avea pe ea decât muşamaua înflorată. Mama întârzia rareori cu cina. Ce se întâmplase?

Pe ai mei i-am găsit în sufragerie, aşezaţi pe canapea, de parcă se uitau la un film. Cu televizorul închis? Mai era destul până la cele două ore de program din fiecare seară. Tata, cu un braţ petrecut pe după umerii mamei, tocmai îi spunea cu voce joasă:

– Lasă, nu-i sfârşitul lumii, ne descurcă noi, o să vezi...

Ea îl asculta cu o lucire umedă în ochi. Lacrimi? N-o mai văzusem pe mama plângând. Niciodată.

– A pățit ceva bunica?

Îmi rostisem gândul cu voce tare. Ai mei m-au băgat de seamă abia atunci – pe mine şi uniforma de pionier, cu cravata care mă gâtuia parcă; sau era spaima? Mama nu putea vorbi, dar tata s-a grăbit să mă liniştească în felul lui, trântindu-mi adevărul gol-goluţ.

– Bunica e bine. Pe mama au dat-o afară din serviciu.

Fără ocolişuri, fără mănuşi. Cei mici trebuie ţinuţi departe de necazurile adulţilor, cerul copilăriei e mereu fără nori, insista tovarăşa. Ai mei lipsiseră de la lecţia asta.

E numai vina mea! a fost primul meu gând.

Nu c-aş fi dezvoltat vreun complex de vinovăţie, vorba psihologilor ce nu erau încă la modă. În anii aceia făceam boacăne și trăznăi pe bandă rulantă, iar părinţii mei trăgeau ponoasele, fiind chemaţi să dea socoteală vecinilor, tovarăşei, miliţianului ce mă prinsese trecând pe lângă locurile marcate; fiind prima dată, scăpasem cu o morală în loc de amenda pe care tot tata ar fi plătit-o... De obicei eram un vortex în jurul căruia belelele se adunau ca muștele la miere.

Am scotocit prin cufărul minţii după ce făcusem în ultima vreme. N-a trebuit să caut prea adânc. La rugăminţile mele, mama mă luase de câteva ori cu ea pe teren. Unul dintre locatarii în apartamentul căruia intraserăm – ea cu legitimaţia de ILL, eu fără drept ori invitaţie – o reclamase, asta trebuia să fie! Făceam feţe-feţe, iar pe fiecare scria cu litere de-o şchioapă ce îmi trecea prin minte.

Mama a scuturat din cap cu hotărâre. N-avea legătură cu mine! La ILL, ca şi-n alte intreprinderi, se făceau când angajări, când restructurări de personal – altfel, funcţionarii ar fi stat liniştiţi şi fără grijă, culcându-se pe o ureche. Tocmai începuse o asemenea curăţenie generală, deşi nu era primăvară, în rândul angajaţilor. Mama era cea mai bună funcţionară de la sectorul unu, dar îi lipsea ceva, carnetul de partid.

Ar fi putut să îl capete, doar avea origine sănătoasă. Însă nu putea nici uita, nici ierta răul pe care colectivizarea i-l făcuse bunicii, luându-i loturile cu porumb, bucata de vie şi fâneţele; de-asta îşi dusese bivoliţele la ferma zootehnică de bunăvoie. Toţi Vlădărenii aveau un dinte împotriva celor ce îi sărăciseră şi o vorbă, arză-i-ar focul!, prin care le urau sănătate.

În Braşovul vechi, copiii învăţau de mici să nu spună pe stradă ori la şcoală ce auzeau acasă – i-ar fi făcut urechile învăţătoarei să ţiuie. Nici tata nu-l iubea pe tovarăşul din tablou şi pe bună dreptate. Părinţii lui își pierduseră agoniseala când ruşii îi alungaseră din gospodăria de la Chişinău împreună cu toţi românii de acolo, o nenorocire ce le amărâse bunicilor mei ultimii ani de viaţă.

În deceniul ’50, înainte să mă nasc, se întâmplaseră multe lucruri urâte, despre care nu se vorbea decât în şoaptă. Fuseseră nişte ani grei. Oricine avea o brumă de avere – cum fusese sasul din curtea noastră, cu făbricuţa lui de cremă de ghete – era chemat să dea socoteală. Apoi i se confisca totul, ca unui duşman al poporului ce era. Norocoşii scăpau cu hainele de pe ei şi un bilet de tren numai dus spre zări străine, ceilalţi aveau parte de un sejur turistic să ne cunoaştem patria pe la Canal sau la tăiat stuful în Deltă. De-atunci, vremurile se mai îmblânziseră. Nu trăiam nici în paradisul pe care ni-l zugrăvea tovarăşa, dar nici în anii negrii când un cuvânt aruncat la întâmplare şi răstălmăcit de răuvoitori te putea băga una-două în belea.

Comunismul devenise un câine bătrân şi fără dinţi, iar mulţi din generaţia părinţilor mei uitaseră că poate să muşte. Umbra secerei şi a ciocanului nu mai părea atât de apăsătoare. Aveam mâncare în magazine, nu delicatesele cu etichete care îţi luau ochii în vest, dar câtă să ne îndestuleze pe principiul când burta e plină, sufletu-i mulţumit. Numai privilegiaţii cum era tatăl Dragăi puteau pleca în Occident. Însă ţara era mare şi frumoasă, aveam unde să ne ducem în vacanţele de vară.

La frazele sforăitoare ale activiştilor de partid te pufnea râsul. Pe dinăuntru, fiindcă nimeni nu îndrăznea să zâmbească la bancurile aruncate pe la cozi ca nişte cârlige de undiţă; nu puteai fi sigur nici cine le spune, nici cine le ascultă. Pentru noi, copiii, comunismul era o haină purtată pe stradă; o scoteam de îndată ce păşeam pragul casei. Trăiam într-o lume normală? Nu ştiam, nu ne păsa şi, oricum, n-aveam încotro. Era singura pe care o cunoscusem. 

O lume ce o dăduse pe mama afară de la serviciu. Tocmai pe ea, cea mai conştiincioasă dintre funcţionarele de teren, numai fiindcă nu avea cărţulia cu coperţi roşii. O lume care îmi atârnase la gât cravata de pionier, tot roşie.

„Te faci frate cu dracul până treci puntea“, zicea bunica, o vorbă căreia abia astăzi îi pricepeam rostul. Tata îşi păstrase serviciul, trecând prin strâmtoarea restructurărilor; el avea carnet de partid. Eu şi tata pe de-o parte, mama şi bunica pe de alta... Din ce tabără făceam parte, a celor buni sau a celor răi? Am cravata mea, sunt pionier! Însă nu mă mai mândream cu ea. Deloc.

Mama s-a dus să pregătească ceva de mâncare, iar tata s-a luat după ea s-o ajute la curăţatul zarzavaturilor şi s-o ţină vorbă, să îşi mai uite supărarea.

În camera mea mi-am dat jos uniforma, aruncând-o pe un scaun, fără să îmi pese dacă se vor strica pliurile fustei sau se va șifona cravata ce rămăsese sugrumată în inelul de plastic. Ceremonia de la școală mi-era încă proaspătă în minte, dar fastul ei părea stupid și fără noimă.

Tot farmecul pierise, ori poate nu fusese niciodată acolo.