top of page
  • Writer's pictureRodica Bretin

Dansul mormolocilor

Deşi i se zicea Strada Lungă, nu era cea mai lungă din lume, nici măcar din Braşov. Îşi căpătase numele când oraşul semăna cu o îngrămădire de acoperişuri ţuguiate care începuseră să se caţere pe Dealul Melcilor, pe Warthe sau pe Tâmpa, micul munte din inima urbei. Din vârful lui, strada părea un şarpe cu solzi de piatră – pe vremea aceea cuburile de bazalt ale pavajului nu fuseseră scoase şi înlocuite cu asfalt –, având capul înfipt între Dealul Cetăţii şi cel al Livezii şi coada subţiindu-se în dreptul bisericii Sfântul Bartolomeu, ctitorită în secolul treisprezece şi încă de veghe la una dintre porţile oraşului.

La fel ca toate curţile din centrul vechi, cea în care locuiam fusese ridicată după model săsesc, având la stradă o clădire cu etaj, de la parterul căreia porneau două rânduri de construcţii cu un singur cat, înşiruite de o parte şi de alta a unei alei. Din păcate, asemănările se opreau aici. Fără ronduri de flori, tufe de liliac şi arbuşti, ori iederă căţărându-se pe faţade, a noastră părea o albie cimentată atât de temeinic încât nici un fir de iarbă nu răzbătea prin crusta cenuşie. Şi nu era totul! În loc să suie Dealul Făgetului, în terase sau pieptiş, printre meri, peri, nuci şi pruni care înfloreau primăvara, iar toamna dădeau rod, se înfigea în zidul lipit de calcanul fabricii de Lavoderm.

Nefiind ale cuiva anume, de grădinile din spatele fiecărei curţi se bucurau toţi locatarii: puneau straturi cu flori sau zarzavat, iar în septembrie coceau vinete şi ardei pe plitele improvizate, de unde mirosul ce se răspândea până departe. Contribuiam şi noi cu ce puteam, cu izul de chimicale al făbricuţei – nu mult mai mare decât un apartament, însă unul murdar şi zgomotos.

Dacă n-aş fi cunoscut decât curtea noastră ciuntită şi stearpă, poate m-aş fi obişnuit cu urâţenia ei, m-aş fi împăcat cu situaţia, mi s-ar fi părut în firea lucrurilor. Dar în primii ani de viaţă crescusem la ţară, la bunica, având împrejur pădurea, râul Homorod, Lunca unde un curcubeu îşi scuturase culorile în iarbă şi le uitase acolo. De-asta am iubit întotdeauna florile de câmp; mi-era milă de cele din florării, înghesuite în buchete, cu petalele ofilindu-se văzând cu ochii. La fel, nu-mi plăceau copăceii în ghivece, chirciţi, strângându-şi sub ei rădăcinile să le încapă într-un căuş de pământ, ori plantele de apartament, ficuşi şi filodendroni cu frunze ţepene, ca din plastic, hrănindu-se mai mult cu apă.

Nu-mi venea să cred cât ghinion avusesem! În loc de o grădină, un zid ca o stavilă de netrecut; în loc de un deal pe care să îl urc în fugă, să îl cobor de-a rostogolul prin stratul de frunze – ce primisem de la soartă? O fabrică ce scotea fum şi mirosea a cauciuc ars. Lumea era alcătuită cum voia ea, nu cum îmi doream eu; până la urmă am înţeles asta. Frustrarea nu a dispărut însă, doar s-a ascuns undeva adânc, de unde scotea capul când şi când, mai cu seamă în vise.

Visam mult pe vremea aceea. Uneori nălucirile erau fără legătură una cu alta, alteori aceeaşi poveste neîntâmplată se continua nopţi la rând, întrerupându-se în zori pentru ca, în seara următoare, cum închideam ochii să se reia de unde rămăsesem. Şi nu era vis din care să lipsească zidul. Mă obseda, zi sau noapte. Pe bună dreptate: nu făcea parte din vreo construcţie. N-avea nici un rost! Cineva îl înfipsese acolo, între fabrica de Lavoderm şi casa de alături, ca să taie ieşirea curţii noastre spre Făgetului. Nu ştiu cât sufereau vecinii mei, ori dacă le păsa măcar, dar mie îmi părea o strâmbătate strigătoare la cer. O stradă întreagă, lungă cât oraşul vechi, avea ieşire la dealul cel verde, numai o singură casă nu! Drept era asta? Şi ce puteam face eu într-o lume a celor mari?

Îmi simţeam toată neajutorarea anilor de-atunci. Nu puteam decât să mă uit cu disperare la zidul făcut să reziste o sută de ani – sub stratul de cărămizi cu tencuiala căzută pe alocuri erau dale de piatră –, până îmi dădeau lacrimile. Ziua eram neputincioasă, ca o furnică în faţa Marelui Zid chinezesc. Noaptea însă... În vise ieşeam pe una din lucarnele podului, păşind pe ţiglele lunecoase, iar uneori ude de la ploaie, cu uşurinţa unei pisici. Treceam de pe acoperişul nostru pe al fabricii, şi gata, eram pe creasta îngustă, privind dincolo de sus. Dintr-un salt aş fi fost pe partea cealaltă, unde râvneam să ajung. Dar nu-l făceam niciodată, fiindcă nu erau stele sau Lună deasupra, nici iarbă ori copaci dedesubt. Nu se auzeau greieri, foşnete, nimic; era doar beznă şi tăcere. După o vreme mă întorceam pe acoperişuri, intram înapoi pe ferestruică, în siguranţa podului, a casei.

Zidul rămânea de netrecut, până şi în vis.

Dacă cu stavila aceea în calea fericirii nu m-am împăcat niciodată, fabrica avea părţile ei bune – mi-am dat seama curând. În primul rând, era închisă după program şi atunci curtea din spate devenea un teritoriu al nimănui, pe care îl puteam face al meu. Un loc ce trebuia explorat, plin de lucruri interesante: butoaie, bidoane, lăzi, cutii, toate închise cu capace, ascunzând chimicale periculoase, poate chiar radioactive, un cuvânt al cărui înţeles nu îmi era foarte clar. Nu m-am lăsat nici o clipă înşelată de scopul declarat al făbricuţei de a produce banalul Lavoderm.

Pe vremuri, clădirea dinspre stradă şi curtea cu casele ei vagon fuseseră ale unui sas ce locuia în apartamentul de la etaj; atelierul, tot al lui, scotea pe bandă rulantă cutii cu cremă de ghete. În 1948, fostul proprietar plecase cu întreaga familie spre alte zări. În curte locuiau acum chiriaşi ai statului, iar fabrica, naţionalizată şi ea, se reprofilase. Lavoderm nu era o cremă de mâini, cum s-ar crede, ci una care curăţa orice, de la gudron, ulei de motor şi vopsele, până la vaselină. Era adevărat, trebuia să îţi freci palmele până se înroşea pielea – dar scăpai de petele de unsoare. Testasem cu succes pasta-minune, după ce mă jucasem de-a mecanicul cu motocicleta tatei. Ceea ce nu îmi schimba convingerea: ceva secret ieşea din halele subterane pe care nu le descoperisem încă.

La patru – când plecau muncitorii ce turnau Lavodermul în cuve şi lucrătoarele de la bandă, care vârau tuburile umplute mecanic în cutii de carton –, paznicul se încuia în fabrică, unde rămânea până a doua zi; nici vorbă să mă pot strecura înăuntru, cum ar fi făcut un spion autentic! Totuşi, nu mă puteam plânge; îmi rămânea de cutreierat o curte întreagă. Ţinutul asupra căruia stăpâneam se întindea de la poartă până la marele zid din spatele fabricii şi din podul de deasupra apartamentelor de la etaj până în subsolul comun.

În fiecare zi descopeream câte ceva nou: un cuib de rândunele, un porumbel aciuat sub o streaşină, încercând să se împrietenească cu cocoşul de tablă al giruetei, un petic de muşchi ivit pe acoperişul magaziei după ultima ploaie, urme de labe în pivniţă, uneori de şobolan, alteori de pisică. Curtea din închipuirea mea era încă şi mai mare, o insulă a comorilor locuită de eroii cărţilor pe care mi le citea tata. Era imperiul meu, nedisputat de nimeni până la venirea lui Dragoş. Părinţii lui s-au mutat în 1964, când el avea cinci ani, cu unul mai puţin decât mine. Însă era băiat, ceea ce ar fi trebuit să compenseze handicapul. Da de unde! Dragoş nu se pricepea să se caţere, să alerge ori să se bată. La nimic! Tatăl lui, inginerul, îl învăţase să nu mintă, să zică „sărut mâna“ în dreapta şi-n stânga şi „mulţumesc“ la fiecare două cuvinte. Era atât de bine crescut – ori mai degrabă nătăfleţ – încât nu spărsese vreun geam şi nu ştia să înjure decât cu „du-te naibii“. Avea mari lacune în educaţie, ce mai!

În apărarea sa, nu era singurul vinovat. Tatăl lui îi umpluse camera cu jucării: maşinuţe, macarale, cuburi ce se îmbucau ca să construiască te-miri-ce, până şi un trenuleţ pe şine, cu locomotivă şi patru vagoane. De parcă se comparau cu o sabie din trunchiul bradului de anul trecut, un arc meşterit dintr-o ramură de alun sau o puşcă din lemn, bună şi la spart nuci. Ca să fac ceva din Dragoş, a trebuit întâi să îl dezvăţ de proastele-i obiceiuri pe care părinţii lui le numeau educaţie.

Ieşea la joacă înţolit ca un mic prinţ, cu hăinuţe spălate, apretate şi călcate, de parcă era duminică în fiecare zi. Nici în glod nu se băga, cu şosetele lui albe în ghetuţe de lac. Prima dată l-am încurajat cu un brânci, însă după aceea a început să îi placă praful, noroiul, chiar şi rugina ce lăsa pete de neşters pe pantaloni şi cămăşi. Maică-sa – mereu într-o bătălie atât de crâncenă cu microbii încât umbla cu sticla de spirt medicinal în mână – şi-ar fi pus băieţelul într-o bulă de plastic, să nu-l atingă lighioanele nevăzute de pe pământ, din aer ori din apă. Mă şi închipuiam rostogolind balonul prin curte şi pe cel dinăuntru cu capul când în sus, când în jos.

Nici măcar nu s-ar fi supărat. Dragoş mă plăcea. Eram opusul lui în toate, iar contrariile se înţeleg mai bine decât s-ar crede. La o lună după ce ne cunoscuserăm, începuse deja să se dea pe brazdă. Din fricos şi râzgâiat de cale-afară, devenise un învăţăcel entuziast. Credea orice auzea de la mine; dacă îi spuneam că piraţii se bat cu indienii pentru comoara din Insula Monte Cristo nici n-ar fi clipit. Îmi călca pe urme, iar uneori izbutea să ţină pasul cu trăznăile mele, ceea ce îi aducea o urecheală din partea maică-si sau o bătaie cu cureaua inginerului, nu chiar ruptă din rai.

Cu mine, nu se plictisea niciodată. Deşi jucam aceleaşi roluri – haiduci şi poteră, cowboy şi indieni, sudişti şi nordişti, muschetari şi gărzile cardinalului Richelieu –, scenariul era de fiecare dată altul, cu idei luate din cărţi, cărora le puneam sare şi piper. Dragoş nu ajungea întotdeauna în tabăra negativilor, ar fi fost nedrept să-l pun mereu acolo, dar se nimerea să piardă de fiecare dată – un ghinion de care se plângea la urechi surde.

„Ce nu te ucide, te face mai puternic“, l-aş consola astăzi. Atunci, găsisem o zicală aproape la fel de potrivită: „Cine pierde azi, câştigă mâine.“ Mâinele ăsta se tot îndepărta pentru Dragoş, fără să îi spulbere iluziile. Cândva, credea el cu tărie, o să mă bată la un joc, o să fie mai bun la ceva, orice. Speranţa moare ultima, nu? Într-una din zile se revoltase, cerându-mi, cu un curaj nebun, tot de la mine deprins, să schimbăm rolurile. Îi explicasem atunci importanţa negativilor, cu o răbdare ce a izbutit să îl convingă. Nici măcar nu erau vorbele mele, le auzisem de la Disney într-o emisiune despre personajele rele, dar carismatice, fără de care nici o poveste n-ar avea noimă.

La un an de când, asemeni lui Robinson Crusoe, naufragiase pe insula mea de pe strada Lungă, Dragoş nu şi-ar mai fi recunoscut imaginea din oglindă. Jucăriile de la magazin zăceau uitate într-un colţ – cu excepţia unui pistol cu capse pe care îl trecuserăm la recuzită –, fiindcă cele făcute cu mâna lui îi dădeau destule satisfacţii, pe lângă vânătăi şi cucuie. Îl învăţasem să se târască pe burtă în podul fabricii, unde erau pânze de păianjen mai vechi decât noi; îi arătasem cum să tragă cu praştia, azvârlind sâmburi de cireşe drept în ghivecele de la etaj ale doamnei Spireanu, cum să păşească pe o scândură pusă peste două stive de lăzi în curtea fabricii fără să îşi piardă echilibrul, ori să arunce cu pietre peste coama de cărămidă ce reteza drumul curţii spre dealul Făgetului.

Dar mai ales îl învăţasem să urască zidul. Încă se temea de întuneric, şobolani şi gândaci – frici mărunte de care aveau să îl lecuiască alte expediţii în pivniţă, făcute cu lumina stinsă. Într-un singur an, Dragoş devenise un partener de nădejde, un inamic redutabil. Şi, trebuia să recunosc realitatea: de când o împărţeam cu el, lumea mea se îmbogăţise.

„Tot răul e spre bine“ – vorba asta câteodată se potrivea, de cele mai multe ori nu. După venirea lui Dragoş, ce se vădise până la urmă o împrejurare fericită, a intervenit o nouă schimbare în viaţa mea. La mijloc de septembrie am început clasa întâi la Şcoala 12 de pe Strada Crişan. Trecuse o lună de atunci şi partea bună a şcolii întârzia să se arate – poate n-o vedeam eu, sau chiar nu era niciuna. Noii colegi îmi rămăseseră la fel de străini ca în prima zi, aerele de bunicuţă iubitoare ale tovarăşei nu izbutiseră să mă convingă, iar orele treceau greu, mai ales cea magică, în care primeam tot felul de sfaturi pe care nu le cerusem. De când eram la şcoală, timpul dăduse în mintea copiilor: uitase să meargă şi se târa de-a buşilea.

Dimineţile lipseam de acasă şi, cum nu avea cu cine să colinde curtea, Dragoş recăzuse în vechea dependenţă faţă de jucăriile din plastic, ba chiar îşi lăsase părinţii să îi cumpere altele noi. Tot ce îl deprinsesem se topea văzând cu ochii! Ca să îmi recâştig influenţa ar fi trebuit să petrecem mai multe ore împreună. Dar cum? Când mă întorceam de la şcoală, după-amiezele, el dormea; altfel nu l-ar fi lăsat să se uite la Daniela şi Aşchiuţă. Pagubă-n ciuperci! În loc de asta puteam explora magazia, unde unul dintre pereţi se acoperise cu mucegai, semănând cu o hartă a altei lumi, în verde şi negru.

Cum ziceam, pierderea era a lui! Abia apucam să ne vedem spre seară; iar atunci trebuia să intru în casă devreme, ca să desenez bastonaşe până mă durea mâna sau să repet „doi şi cu doi fac patru, patru ori doi fac opt“. Înainte, eu şi Dragoş aveam tot timpul din lume să facem ce voiam. Acum, zilele intraseră parcă la apă; toamna ciopârţea lumina amiezilor, aşa cum zidul din spate ne tăiase ieşirea spre deal şi o bucată de cer.

Azi era vineri, venisem mai repede de la şcoală, dar şi Dragoş se grăbise cu siesta, ori poate maică-sa mă zărise şi îl închisese în casă – n-ar fi fost prima dată când ne despărţea, deşi nu eram Romeo şi Julieta. Tata tocmai îmi citise o carte de povestiri inspirate din piesele lui Shakespeare, cu idei minunate, bune de pus în practică.

Dar... cu cine?

Rătăceam prin curtea pustie, tristă ca fantoma lui Hamlet-tatăl în castelul din Danemarca şi nu mă puteam hotărî ce să fac. Podul, magazia, pivniţa erau destinaţii tocite de cât le bătusem cărările – nu mă mai atrăgeau. Paşii m-au purtat singuri în curtea fabricii, unde lucrătorii umblau în fiecare zi prin harababura de lăzi, cutii şi bidoane; le schimbau mereu locul şi găseam întotdeauna ceva interesant pe acolo. Descoperirea zilei a fost însă mai degrabă dezamăgitoare. Goliseră butoiul! Nu rămăsese decât o pată umedă pe cimentul de lângă canal. Ieri putina de fier înnegrit fusese pe trei sferturi plină, muncitorii se opintiseră probabil din răsputeri să o încline, să o răstoarne. Ce îi apucase?

Butoiul acela fusese dintotdeauna acolo. Era important. În el se aduna apa de ploaie, din primăvară până în toamnă, iar iarna îngheţa uneori cu totul. În anii ploioşi, dădea pe dinafară; în cei secetoşi, apa scădea, ajungând de două degete. Dar gol nu-l găsisem niciodată. Până acum.

Oricine trecea pe lângă el n-ar fi văzut decât un butoi de fier cu cruste de murdărie şi pete de rugină. Numai eu ştiam ce se întâmpla înăuntrul lui: un miracol. Acolo se năştea viaţă – din nimic! La ţară, la bunica, destui păstrau o credinţă naivă şi, mai ales, greşită: purecii s-ar ivi, pasămite, din praf. Cum la oraş oamenii sunt mai deştepţi, sau măcar mai informaţi, se ştia de unde apar: din ouă lăsate de purecoaică în colbul moale ca un cuibar. Tot ce mişună pe pământ, zboară sau înoată iese întâi dintr-un ou sau din burta mamei, iar broaştele nu fac excepţie.

Sau da? Nu-mi puteam închipui vreuna apărută dintr-un canal, venind în salturi pe Strada Lungă, intrând pe poartă, ţopăind prin prima curte, apoi prin a doua, a fabricii, numai ca să îşi lase ouăle în butoi. Iar nici o broască din grădinile de pe Făgetului n-ar fi putut să sară peste un zid de cinci metri înălţime. Şi totuşi, îndată ce ploile de primăvară umpleau butoiul, hop şi mormolocii!

Cu trecerea anilor, pe măsură ce aflam mai multe, iar lumea devenea tot mai mare şi mai ciudată, am auzit despre ploi cu peşti, păianjeni, licheni şi chiar cu meduze. Însă primul miracol, văzut cu ochii mei, mi-a rămas temeinic în amintire.

Mormolocii stăteau poate cuminţi în nori, aşteptând o ploaie care să îi coboare pe pământ, drept în butoiul fabricii. N-apăreau însă de îndată. Apa se tulbura întâi, se îngroşa, devenea băloasă, începând să semene cu o baltă unde se iveau nişte creaturi numai cap şi o codiţă din care dădeau frenetic. Se adunau în grupuri, ca nişte peştişori cărora în loc de înotătoare aveau să le crească într-o zi picioare de broască. O metamorfoză semănând cu prefacerea omizii în fluture, pe care deşi o aşteptam cu nerăbdare, n-am apucat să o văd vreodată. Transformarea mormolocilor în broscuţe ar fi trebuit să se întâmple la două luni de la primele zvâcnete din coadă – însă până atunci intervenea mereu câte ceva: un muncitor avea nevoie de apă din butoi şi îl golea pe jumătate; era secetă şi balta scădea până aproape de fund; ploua mult şi apa se revărsa, cu mormoloci cu tot, în curte, apoi în canal.

Dar nu mă necăjeam din atâta lucru, ştiind să iau partea bună din orice siuaţie – deprindere pe care am pierdut-o, din păcate. Mă bucuram de mormoloci aşa cum erau. Chiar dacă arătau ca nişte broscuţe neterminate, îmi plăcea să îi privesc cum înoată neobosiţi în pâlcuri, numai capete şi cozi. Părea... un dans.

Dragoş nu îmi împărtăşea interesul pentru mormoloci, iar într-o zi i-a numit scârboşeniile alea. O insultă ce nu putea fi trecută cu vederea. Şi-atunci, fiindcă tot voia să fie primit în rândul căutătorilor de comori, am pus la cale un ritual de iniţiere. Comorile se aflau în ţinuturi îndepărtate, iar până acolo trebuiau străbătute deşerturi, jungle, mlaştini şi munţi prăpăstioşi. Cum merindele din rucsac se terminau repede, căutătorii mâncau ce găseau – ciuperci, râme, şerpi – şi beau apă de unde puteau, fără să facă nazuri, chiar dacă era stătută.

Ori cu mormoloci.

Am făcut rost de două paie de plastic, ca să ne fie mai uşor; apoi, într-o amiază, ne-am aşezat de o parte şi de alta a butoiului. I-am arătat lui Dragoş cum să cufunde un capăt al paiului în apa tulbure, cum să sugă şi să înghită repede înainte să-i simtă gustul sălciu. Chiar m-am strâmbat la sfârşit, ca o adevărată exploratoare trecută prin multe. Ori teatrul meu fusese convingător, ori fiindcă era gata de orice sacrificiu – Dragoş a băut de-adevăratelea o gură şi încă una. Se pregătea să o înghită pe a treia, când nişte strigăte ne-au încremenit. De la fereastra pe care tocmai scutura o faţă de masă, doamna inginer ne văzuse aplecaţi asupra butoiului şi, cunoscându-mă ca pe un cal breaz, nu îi fusese greu să îşi închipuie ce făceam.

A ieşit un scandal monstru, Dragoş a scăpat ca prin urechile acului să i se facă spălături la stomac, mama lui a zbierat la a mea numindu-mă inconştientă, iresponsabilă şi alte cuvinte complicate, tot cu i. Aveam o influenţă rea asupra lui Dragoş, a mai spus, drept pentru care n-am avut voie să ne jucăm împreună în restul verii – interdicţie încălcată după două zile. Dragoş nu mi-a purtat ranchiună, mai ales după ce l-am făcut membru de onoare al organizaţiei căutătorilor de comori.

M-am uitat la butoiul gol, amintindu-mi cu nostalgie de alte momente plăcute trăite împreună cu Dragoş: în pod, când murdăriserăm din greşeală rufele întinse la uscat de doamna Spireanu, în pivniţă când puseserăm, de data asta înadins, bulgări de sare în putina cu varză a lui Bodor-baci... Dulci şi duioase amintiri, ar fi zis Alexandre Dumas. Însă duse erau toate pe apa sâmbetei, ori mai degrabă a şcolii. Cum s-ar zice „eram în clasa întâi, iar asta îmi ocupa tot timpul“.

Înainte să mă cunoască pe mine, Dragoş voia la şcoală. Fericiţi cei săraci cu duhul! Tropăia din picioruşele gândurilor, închipuindu-se în faţa unor porţi albe, întredeschise, dincolo de care se revărsa o strălucire caldă; parcă o şi vedea, în prag, pe învăţătoarea cu chipul blând, care îi scria numele într-o uriaşă carte de aur.

Cine îi băgase în cap bazaconiile astea? L-am lămurit cum stăteau lucrurile, atât de bine încât Dragoş a alergat ţipând la maică-sa – nu se va duce la şcoală, în vecii vecilor, amin! Declaraţia sa de independenţă a avut drept rezultate imediate o urecheală zdravănă de la doamna inginer, iar de la inginerul titular două ore de morală în care se repetau des cuvinte precum cetăţean de nădejde şi viitor luminos. Dragoş nu a priceput mare lucru, dar ceva i-a fost clar: părinţii lui o să îl trimită la şcoală orice ar fi. Nu-i spusesem deja asta? De-ar fi fost vreo portiţă de scăpare, o găseam eu!

Mă uitam încă, cu jale, ba la mâzga de pe fundul butoiului, ba la cerul senin, văduvit până şi de promisiunea vreunei ploi – când a apărut în sfârşit Dragoş. Cu părul castaniu tuns perie, era mai degrabă scund, deşi o punea pe maică-sa să îl măsoare în fiecare lună cu centimetrul de croitorie. Băieţii înalţi stăteau în ultima bancă, departe de ochii iscoditori ai tovarăşei – ştia asta de la mine. Dacă până atunci se grăbise să crească ca să ajungă şcolar, cu uniformă, ghiozdan şi tot dichisul, acum avea un alt motiv, opus, dar la fel de întemeiat. Toate drumurile duc la Roma, nu?

Dragoş s-a frecat la ochi, ştergând urmele somnului de amiază, apoi a rămas cu sprâncenele unite, de parcă îl rodea ceva pe dinăuntru.

– O să fie bine, aşa zice mama, a rostit în cele din urmă.

Şi la vară cald? Eram gata să-l întreb, când am înţeles la ce se referea. La şcoală. În ultima vreme numai despre asta vorbeam. În lumea curţii se petreceau lucruri cu mult mai importante – găsisem nişte ouă de porumbel în cuibul de sub streaşina magaziei, de exemplu. Nu era curios să le vadă?

Nu era. Voia, în schimb, să audă vorbe consolatoare: nici dracul nu e atât de negru, nici clasa întâi sfârşitul lumii. Să îl mint frumos; dar ce eram, Pinocchio? Ăsta era rolul părinţilor, al educatoarei, nu al meu! Odată cu prima zi de şcoală, adio dimineţi în care puteai plănui expediţii în pivniţă ori în pod, sau chiar pe teritoriul interzis al fabricii de Lavoderm.

Optimist din fire, ori mai degrabă naiv, Dragoş voia să vadă partea plină a paharului.

– Fără şcoală nu se poate. Ajungi gunoier sau cerşetor. Poate chiar beţiv.

A spus-o atât de serios încât nu ştiam dacă să râd sau să plâng. Cine îi băgase atâtea prostii în cap? „Tot ce zboară se mănâncă“, credeau plozii de la grădiniţă, de-aia nu făcusem pureci mulţi pe-acolo...

– Nu şi inginer-şef, am rostit fără nici o intonaţie.

Dragoş visa să fie ca tatăl lui mâine, iar ca mine astăzi. Era, într-un cuvânt, influenţabil. Când îl cunoscusem îi era frică şi de umbra lui, pe de o parte, iar pe de alta era răsfăţat şi capricios din cale-afară. Îl învăţasem să fie neînfricat ca indienii, secretos ca spionii, să nu fugă de înfruntări, cu excepţia celor cu părinţii; acestea trebuiau ocolite pe cât posibil, fiind bătălii dinainte pierdute. Şi care îmi era răsplata? Ingratul meu învăţăcel trecuse cu arme şi bagaje de cealaltă parte a baricadei. Ieri fusese alături de mine trup şi suflet, iar astăzi voia la şcoală.

– Dacă-i musai, atunci cu plăcere! am răbufnit.

Dragoş se uita în pământ, admirându-şi săndăluţele cu barete. După o vreme şi-a adunat curajul.

– Nimic n-o să se schimbe. O să ne jucăm împreună ca şi până acum... după ora cinci.

Dragoş desena cercuri pe beton cu vârful degetului mare de la picior, mie mi se părea că nu aud bine. Încerca să mă împace? Trebuia cumva să îi fiu recunoscătoare pentru cele două ore rupte din timpul lui preţios, între somnic şi desene animate?

– Nu pot! Din clasa a doua am teme la mate, română, caligrafie şi desen.

Am spus-o cu atâta convingere, încât şi pe mine m-a trecut un fior. Dacă chiar aşa o să fie? Dragoş pălise. Îi povestisem despre catalog şi carnetul de note, despre clopoţelul ce nu te putea salva întotdeauna când nu ştiai răspunsul la o întrebare a învăţătoarei. Cum vorbele mele dinainte îi intrau pe o ureche şi îi ieşeau pe amândouă, căutasem ceva care să îl trezească la realitate. Reuşisem, pare-se, fiindcă a făcut ochii mari.

– În fiecare zi?

Am dat din cap fără să clipesc, ca un crainic care anunţă la televizor sfârşitul lumii. Şi, într-un fel, era. Începutul şcolii punea capăt copilăriei fără griji. Mie mi se întâmplase; era rândul lui Dragoş.

I-am aşezat mâinile pe umeri, ca atunci când plănuiam o operaţiune secretă în jocurile noastre de război. M-am uitat drept în ochii lui căprui, încercând parcă să îl hipnotizez.

– Trebuie să fii pregătit, i-am spus.

Dragoş şi-a pierdut culorile din obraji, dar şi-a regăsit răsuflarea, cât să şoptească.

– Pentru ce?

Îl învăţasem să coboare în beci pe întuneric, să se strecoare pe sub pânzele de păianjen din pod, să cuteze imposibilul măcar cu închipuirea. Băuse până şi apă cu mormoloci pentru mine! Acum îi ceream altceva. Poate prea mult, poate greşit. Dragoş nu-mi semăna, nu îmi era frate-geamăn, doar vecin şi tovarăş de joacă. Se simţea bine la grădiniţă, ca mormolocul în apă era prima comparaţie care îmi venea în minte, nu foarte izbutită. Poate – îmi era greu să gândesc asta, darămite să o spun cu voce tare! – poate că va fi fericit la şcoală. Aveam dreptul să îi iau asta? Pe de altă parte... Cu atâţia prieteni în jurul lui, o să înceapă să mă uite. Fără să vrea, să ştie ori să îi pese, o să mă poarte cu el ca pe o fotografie veche, tot mai ştearsă – întâi în buzunarul de la piept, lângă inimă, apoi în cel al pantalonilor, după care o să mă lase într-o zi acasă, lângă puşca şi sabia de lemn, jucării împărţite cu o fată băieţoasă într-un an al luptelor cu indienii şi bandiţii.

Şi brusc, un gând mi-a ciocănit sub frunte, cucui ieşind dinăuntru. De data asta, eu eram banditul, personajul detestat al poveştii, care la sfârşit trebuia să o ia în barbă, să ajungă la pârnaie şi, în cazuri extreme, să moară spectaculos spre satisfacţia tututor, eroi sau cititori. Cum eram şi autor al poveştii noastre dintr-o curte de pe Strada Lungă, mă pusesem singură în rolul acesta ingrat. Dar, la fel de bine, puteam să mă scot!

Te-am minţit, Dragoş, ca atunci, cu mormolocii, când tu ai băut apă clocită şi eu nu.

Să îmi asum rolul de fată rea, să dorm aşa cum îmi aşternusem, nu foarte comod? Sau să învârt lucrurile pe degete – mă pricepeam la asta în relaţiile cu Dragoş – ca un magician care scoate din joben ba un şarpe, ba un iepure pufos şi mai alb decât zăpada. Şi dacă i-aş spune: şcoala e cu adevărat grozavă, Dragoş. Întâlneşti acolo prieteni pe care îi vei păstra o viaţă, înveţi o grămadă de lucruri folositoare pentru mai târziu. Nu, ar fi fost ca unul dintre discursurile tatălui său, inginerul. Mai bine: clasa e un tărâm fermecat, când sună ultimul clopoţel nu îţi vine să mai pleci acasă. Parcă încercam să vând castraveţi unui grădinar... Dragoş, care mergea zilnic la grădiniţă, deci ceva experienţă căpătase, ar fi devenit suspicios – tot eu îl învăţasem să nu creadă orice i se spune.

Să înducesc pilula amară pe care i-o băgam pe gât de câte ori venea vorba despre viaţa de şcolar? Cum aştepta un răspuns – uitându-se la mine cu disperarea unui prizonier al lui Ginghis Han, legat de patru cai sălbatici ce aveau să îl facă bucăţi la un semn al căpeteniei tătarilor – am ridicat filosofic din umeri.

– La ce să te aştepţi de la şcoală, Dragoş? La orice.

Alesesem calea de mijloc, poteca îngustă dintre rău şi bine. Iar în loc de albul eroilor cu capă şi spadă şi negrul care devenise uniforma negativilor, am adoptat o nuanţă incertă. Griul îmi venea bine, da, putea fi de-acum culoarea mea.







31 views

Recent Posts

See All

Comentarii


bottom of page