Fabrica de ciocolată

Fabrica Hess, rebotezată după naţionalizare Dezrobirea, purta din 1966 un nume uşor de ţinut minte, Cibo. De la ciocolată şi bomboane, ce altceva? Doar că nu se făceau la un loc. Bomboanele se rostogoleau din cuvele secției de pe Avram Iancu, iar ciocolata curgea în forme şi era ambalată pe strada Lungă.

Fabrica de ciocolată lucra cu două schimburi şi uneori cu al treilea, de noapte, adică mai tot timpul. Nu ştiu cum se desfăşurau lucrurile acolo, înăuntru, dar erau momente când pe coşul fabricii răbufnea un iz de ciocolată care ajungea la trei străzi distanță. Nu se întâmpla la aceeaşi oră, nici în fiecare zi. Dacă te lovea mirosul pe trotuar începeai să salivezi şi intrai în prima cofetărie întâlnită în cale sau luai o ciocolată Pitic de la un chioşc, să îţi astâmperi pofta.

Școala 12 de pe strada De Mijloc era gard în gard cu Cibo și, cum suna de ieşire, elevii dădeau fuguţa în curte să ia o gură de aer. Mirosul era întotdeauna acolo, de cele mai multe ori vag, abia simţit. Dar în unele zile îţi umplea nările, înăbuşindu-te ca o pernă, ţi se lipea de cerul gurii şi te pomeneai fără voie înghițind în sec. Parcă toţi diavolii din iadul dulciurilor te înţepau cu furci de zahăr candel. Cine pusese şcoala lângă o fabrică de ciocolată – e-adevărat, pe străzi diferite, dar împărțind gardul din spatele fiecărei curți – avusese o minte diabolică. Însă nu mai era nimic de făcut. Sau era?

Pe vremea aceea, cei care putea să fure de la stat nu stăteau pe gânduri; băgau mâna în buzunarul acela larg fără şovăieli ori mustrări de conştiinţă, luând înapoi ce considerau a fi de drept al lor. Directorul din Cibo ştia asta, la fel paznicii de la poarta dinspre strada Lungă, care dibuiau orice napolitană ascunsă în fundul vreunei genţi.

Dar românul nu e doar poet, ci şi inventiv. Muncitorii din schimbul trei puneau deoparte coltuce de ciocolată brută, netrecute pe inventar, le înveleau în hârtie de ziar şi le legau cu sfoară, apoi le azvârleau peste gard, ca și cum le-ar fi trimis cu catapulta dintr-o cetate asediată. Bombardamentul de noapte nu era foarte precis. Ghiulelele nimereau și prin curţile alăturate, spre bucuria locatarilor, însă cele mai multe se afundau în iarba de pe lângă gardul înalt, cu şipci încununate de sârmă ghimpată.

Orele începeau la opt dimineaţa. Pe la şapte, stăpânii pachetelor se trecurau pe lângă portarul şcolii, îmbunat cu irezistibila ciocolată Cibo şi începeau să caute prin iarbă, răscolind tufele cu câte o creangă, de parcă erau prospectori cu detectoare de metale. Nu lăsau nici o piatră neîntoarsă, dar tot le mai scăpa câte un pachet, pitit după o frunză de brusture. Bucuria elevilor care dădeau peste el în pauză! Nu-i pentru cine se pregăteşte ci pentru cine se nimereşte... Acum vreun an s-a schimbat portarul cu unul ursuz şi, mai ales, incoruptibil, iar coletele zburătoare au rămas neridicate. A fost o zi de sărbătoare la Şcoala 12, despre care încă se vorbea și astăzi! Apoi contrabanda a încetat până ce noul portar s-a dat pe brazdă: nu se omora după dulciuri, însă fuma ca un turc.

Cui nu îi place ciocolata? Marikăi, noua noastră colegă dintr-a cincea. Pe ea n-o văzusem cu vreo tabletă în mână, cu lapte, amăruie, neagră sau râvnitul Toblerone pe ambalajul căruia scria cu litere mici, priviţi, mirosiţi, apoi luaţi-vă gândul. Toblerone nu era de mâncare – cine reușea să facă rost de unul îl punea în vitrină, să crape de invidie musafirii. Dar nu ne puteam plânge, erau destule delicii dulci de-ale noastre: batoane cu ciocolată de casă, Eugenii sau rulada cu biscuţi, botezată, nu știu de ce, salam de cacao.

Toţi aveam dintr-astea la pachet, pe lângă sandvişul cu salam de-adevăratelea, brânză şi roşii. Toţi în afară de Marika. Nu venea cu mâncare de acasă – se hrănea din aer, cu tăceri? Când suna de pauza mare, întreaga suflare a şcolii era lovită de reflexul lui Pavlov şi elevii ieşeau în curte, descojind sandvişurile cu atâta grabă încât mai muşcau şi din celofan.

Marika ieşea şi ea, cu mâinile în buzunarele sarafanului, ducându-se să se așeze pe bolovanul de sub marele dud din fundul curţii. De ce acolo? Nu era comod, mai degrabă colţuros şi rece, însă din locul acela se vedea bine coşul fabricii Cibo, de unde ieşeau rotocoalele de abur alb şi, la răstimpuri mai imprevizibile decât o ploaie de vară, înnebunitorul iz de ciocolată.

Pe Marika, ispita care îi făcea pe ceilalţi să adulmece văzduhul ca o haită de copoi hămesiți, apoi să tragă câteva guri de aer în piept – doar s-or sătura cu mirosul – o lăsa rece. La fel cum nu-i păsa dacă îşi şifona uniforma ori îşi păta şosetele cu zeamă de dude. Ce făcea atât de important? Nimic. Se uita la coşul fabricii, săgeată de cărămidă ieșind din arcul acoperişurilor îngemănate ale celor două hale.

Băieţi şi fete se opreau lângă ea, o priveau câteva clipe încercând să înţeleagă de ce încălzea bolovanul, apoi ridicau din umeri şi îşi vedeau de ale lor. Sub soare e loc pentru fiecare şi pentru piticii lui din creier...

Nu trecea vreo pauză în care Marika să lipsească de la întâlnirea cu coşul fabricii. De la o vreme avea şi suporteri. Ea se uita la hornul de cărămidă, băieţii clasei la ea. Azi aşa, mâine tot aşa. În loc să se plictisească, cum se întâmpla de obicei, unii au decis să persevereze. Dacă Marika ar fi fost o fântână a dorinţelor ar fi aruncat în ea cu monezi. Cum nu era, au încercat cu vorbe în doi peri, apoi cu dude, măceşe, sâmburi de cireşe. Dădeau pe-alături, de fiecare dată. Ori Marika era vrăjită, ori ei nu erau urmași ai lui Wilhelm Tell.

Răducu avea o mulţime de defecte şi niște calităţi bine ascunse, fiindcă nu le descoperisem încă. Răbdarea nu era printre ele. O sâcâise pe Marika în fel şi chip, iar ea nimic, stană de piatră precum bolovanul de sub dud. Cui îi place să fie ignorat? Nimănui. Iar lui Răducu mai puţin decât altora. După vreo lună şi-a pierdut cumpătul şi a decis să treacă la fapte.

Când făcea o neîntâmplată, Răducu nu se-ncurca, dădea cu bâta în baltă. Sau în canalul ce străbătea strada De Mijloc de la Valici până la Bartolomeu, trecând prin faţa şcolii noastre. Pârâul înghesuit între taluzuri de pământ năpădite de iarbă şi buruieni avea o poreclă pe care o preschimbase în renume: Spurcata. Albia tulbure, băltind pe alocuri, aduna toată scursura canalelor din oraşul vechi. Mirosea şi arăta a hazna, iar în jungla pitică de pe cele două maluri mişunau şi foşgăiau tot soiul de lighioane: gândaci, paianjeni, şopârle, poate chiar şerpi. Dar mai ales era raiul şobolanilor, atât de mari încât pisicile fugeau de ei şi nu invers.

Şcoala 12 era pe malul stâng al gârlei, partea numerelor fără soţ. Când ajungea până în curtea şcolii, izul de mlaştină şi latrine dădea piept în piept cu cel de ciocolată. Răducu trăsese într-o zi pe nări mirosurile amestecate şi căzuse la o idee. Sau îl lovise drept în creştet, aşa, din senin. Cu el puteam fi sigură de un lucru: la prostii îl ducea repede mintea.

Şi-aşa, într-o dimineaţă, la prima pauză, Marika şi-a găsit piatra ocupată de un şobolan. Mort. Dacă s-ar fi căţărat singur, aşteptând să moară de bătrâneţe, n-ar fi avut țeasta crăpată. Nici nu fusese omorât acolo, ar fi fost sânge pe piatră. Cineva îl vânase în albie şi-l adusese în curtea şcolii, aşezându-l pe bolovan ca pe un soclu. Cine să fie în stare de aşa ceva? Marika se întreba acelaşi lucru – ea şi toţi elevii din curte, minus cei care îl cunoşteau pe Răducu.

Oricum, un Oscar la categoria sânge rece pentru Marika. Nu ţipase, n-o luase la fugă. Încremenise de groază? Însă în ochii ei nu era spaimă, ci altceva. Curiozitate? Se lăsase o linişte grea în curte, ca în careu înainte să depună pionierii jurământul. Toţi se opriseră din ce făceau şi se răsuciseră spre dudul sub care fata cea nouă, bolovanul şi jivina rămâneau la fel de nemişcaţi. Noi ne uitam la Marika, ea la şobolan, de parcă aştepta să învie şi să plece dând repede din picioare.

Cum şobolanul nu făcea pe mortul, chiar era, Marika s-a aplecat, l-a apucat de coadă şi toţi s-au dat la o parte din calea ei, ca la derdeluş când pornea o sanie la vale fără ca nimeni să strige mai întâi „pârtie!“. Marika înainta prin despicătura de trupuri precum Moise prin Marea Roşie, cu jivina bălăngănindu-şi ţeasta însângerată pe lângă gleznele ei în şosete albe.

În dreptul lui Răducu s-a oprit. De unde ştia că el fusese? Şi ce-o să facă? Întrebările treceau prin capetele tuturor, vagoane duduind pe aceeași şină. Dacă n-ar fi fost luat prin surprindere, la fel ca noi toţi, Relu ar fi scos carneţelul şi pixul să înceapă o listă de pariuri.

Marika a ridicat şobolanul în aer, clătinându-l ca pe un metronom din carne, oase şi blană. Apoi l-a lăsat să cadă împreună cu câteva vorbe în ungureşte.

Răducu s-a scuturat de parcă îi turnase în cap apă rece dintr-o găleată.

– Ce-a zis?

Îl întrebase pe colegul lui de bancă, dar a auzit toată curtea.

– Te roagă să-l duci la gunoi. Te vede aşa, mai curajos.

Gyuri șovăise, ceea ce nu îi stătea în fire. Decât atunci când spunea una și gândea alta. Marika l-a privit pe traducător cu pleoapele îngustate, de parcă i-ar fi ars în treacăt o palmă. Apoi ochii i s-au împlântat într-a lui Răducu şi a rostit răspicat, într-un grai românesc fără urmă de accent:

– Ţi-ai uitat fratele pe bolovanul meu, Răducu. Ia-l acasă!