Rebeli fără cauză

Eu şi cu tata eram nişte adevăraţi cinefili. De când intrase televizorul Rubin în casa noastră nu scăpam vreun film. Iar dacă, din cine ştie ce motive, absolut întemeiate, unul dintre noi pierdea vreun episod dintr-un serial, celălalt i-l povestea de-a fir în păr – eu mai adăugam amănunte de la mine, sare și piper. La ce ne uitam? La orice, acţiune să fie! Ne plăceau filmele de război, western, poliţiste, de capă şi spadă. Nici comediile nu erau de lepădat. Charlie Chaplin, Stan şi Bran ori Buster Keaton ne făceau să râdem atât de tare încât uneori mama băga capul pe uşă să vadă ce se întâmplă. Se uita la noi care ne țineam cu mâinile de burtă, la micul ecran, iarăşi la noi, să se convingă că suntem bine. Eram şi încă cum! Liniştită, se întorcea în bucătărie, unde lăsase vase de spălat sau tocana fierbând pe sobă.

Nu îi plăceau comediile, iar filmele cu urmăriri sau cavalcade – nici atât. În toate vedeai bătăi, împuşcături, bombe căzând din cer, maşini ciocnindu-se, case făcute zob. Mama ar fi vrut ca toţi oamenii să se înţeleagă între ei, pe ecran şi-n viaţă. Era o pacifistă, zicea tata, ca şi cum i-ar fi atârnat de gât o medalie. Deşi, în rarele momente când ai mei nu se puneau de acord dacă să cumpere una sau alta din banii mereu drămuiţi – ea ieşea întotdeauna învingătoare. Ori poate tata o lăsa să câştige, fiindcă bătălia vorbelor nu i se părea de însemnătate.

Mama se ducea totuşi la cinema. Ea şi cutia de batiste strigau prezent ori de câte ori rula o premieră la Popular – cu cerşetoare oarbe, prinţi ajunşi porcari, orfeline greu încercate de soartă, vagabonzi care nu se puteau opri din cântat, sau cu iubirea interzisă dintre un preot şi o călugăriţă, trimişi să convertească un trib de canibali.

Filmele pe placul ei erau drame puternice, nu orişicum. Astea la care ne uitam eu şi tata îi păreau toate la fel: eroul şi negativii se alergau tot filmul, ei mulţi, bine înarmaţi şi diabolic de inteligenţi, el cu tot atâtea şanse de izbândă cât Maica Tereza într-un meci de box cu Cassius Clay. Totuși, eroul o scotea cumva la capăt, păşind în final spre un soare la asfințit cu puşca pe umăr şi celălalt braţ petrecut peste umerii fetei pe care o scăpase din ghearele bandiţilor, monştrilor sau omuleţilor verzi... Scenariile Hollywoodiene erau croite pe acelaşi calapod. Mama se uita cinci minute la secvenţa asupra căreia îi picaseră ochii, dădea din cap înţelepţeşte şi trăgea concluzia: „Filmul ăsta l-am mai văzut.“ După care se întorcea în bucătărie, de parcă acolo s-ar fi petrecut lucruri pasionante.

Ar fi avut dreptate, dacă n-ar fi fost regula de aur a scenariilor, împrumutată din literatură: nu contează ce se întâmplă, ci cum. Filmul din seara asta, mai altfel decât restul, ridica o întrebare nouă: de ce. Te punea pe gânduri încă din titlu, Rebel fără cauză. Cum adică? Pe la minutul patruzeci nu mă lămurisem, iar la sfârşit eram tot ca la început – confuză. Povestea începea în arestul poliţiei, unde eroii făceau cunoştiinţă unul cu altul, iar noi, spectatorii, cu ei. Jim, Plato şi Judy erau trei tineri cu probleme de-ale americanilor, sătui de prea mult bine. James Dean se plictisise să-i audă pe ai lui certându-se din orice fleac. Natalie Wood se băga în toate buclucurile ca să îi facă lui taică-său în ciudă... Măcar avea unul, în timp ce al treilea actor, al cărui nume îl uitasem, era crescut de mamă, care nu prea își găsea timp pentru el.

Ce să zic, nefericire mare pe cei doi băieți și pe fată, deși aveau ce mânca, cu ce să se îmbrace, locuiau în case frumoase şi se duceau la școală când și dacă aveau chef. Ce le lipsea? Nici ei nu ştiau, dar un lucru voiau cu siguranţă: mai multă atenţie de la cei din jur. Şi erau gata de orice ca să o capete! Căutând ei necazurile cu lumânarea, până la urmă le-au găsit. Plato a fost împuşcat de poliţişti, Jim şi Judy au scăpat ca prin urechile acului. Morala? Asta e, că nu prea avea. Sau poate înţelesurile erau atât de adânci încât trebuia săpat după ele. Am vrut să împrumut un hârleţ de la tata, care văzuse multe la viaţa lui – şi nu doar în filme.

– Rebel, e de bine, am zis cu convingere. Să n-ai o cauză, e de rău. Cum să fii amândouă în acelaşi timp?

– Nu poţi.

Şi mi-a desluşit diferenţa dintre rebeliunile care, la fel ca alte cuvinte începând cu aceeași literă – revolte, revoluţii, răscoale și războaie – erau macazuri unde trenul istoriei ori trecea pe altă linie, ori deraia de-a dreptul. Toate aveau un scop, nu schimbarea de dragul schimbării. Când acesta lipsea, se iscau tulburări sociale, ca într-o mişcare moleculară unde particulele tind către starea de haos. Însă exista şi un alt soi de rebeliune: cea a copiilor faţă de părinţi.

– Fiecare generaţie îşi închipuie că a inventat focul şi roata. Până la ei n-a fost nimic, iar după ei, Potopul.

I-am dat dreptate, şi eu simţisem ceva asemănător faţă de bunica. De câte ori venea la Braşov, îi prezentam miracolele vieţii de la oraş – radioul, telefonul, dar mai ales televizorul –, cu mândrie de inventator. Ea nu știa să le folosească, era atât de stângace! Se pricepea, în schimb, la o mie de lucruri ce puneau pe roate gospodăria de la ţară, am înţeles după niște ani. Cu cât aflam mai multe despre bunica, cu atât podiumul pe care mă suisem singură mi se topea sub tălpi. Până când am ajuns cu picioarele pe pământ.

– Rebeliunea asta... cât ţine?

Semăna cu o răceală, se lua de la alţii şi trecea fără medicamente; dacă nu te împuşca poliţia înainte... Tata a ridicat din umeri, ca şi cum era de la sine înţeles.

– Până când rebelii au, la rândul lor, copii.

Şi dacă n-aveau? Rămâneau rebeli pentru tot restul vieţii? Înainte să întreb, mama ne-a chemat la masă.

– E gata musacaua!

Am închis televizorul fără regrete, în mijlocul Jurnalului. Oricum, ştirile erau copiate după cele de ieri: cincinalul în patru ani şi jumătate, depăşiri de plan, vizite de lucru; mai ales ultimele puteau umple singure programul televiziunii naţionale.

Tata îi povestea mamei filmul serii, sărind peste secvenţele de violenţă care nu i-ar fi plăcut, aşa cum filmele lui Hitchcock îi dădea coșmaruri. Scenele de dragoste n-a trebuit să le taie, avusese grijă cenzura... Mama a ascultat cu luare-aminte ce se întâmplase pe micul ecran în timp ce prăjea vinete şi dădea carnea prin maşina de tocat. La sfârşit, a tras concluzia.

– N-am pierdut nimic.

– Eşti sigură? Nu cumva ai văzut filmul?

S-a uitat la mine, mirată de ce mă apucase.

– Măcar a fost cu happy end. Judy şi Jim au rămas împreună.

Tata era împăciuitor, ca totdeauna. Însă mama s-a pornit, de parcă îi dăduse apă la moară.

– Să-i vezi peste doi ani, la divorţ.

Şi-aşa am aflat cum căsătoriile cu s-au zărit, s-au plăcut, s-au luat sunt mai puţin trainice decât cele puse la cale de părinţi, care ştiu ce e bine pentru miri.

– A voastră cum a fost? m-a luat gura pe dinainte.

– Aranjată! a râs tata.

Glumea, cu siguranță. Nici el, nici mama nu mi-au spus cum se cunoscuseră, dar trebuie să fi fost un coup de foudre, vorba profei de franceză. Mi-l închipuiam pe tata în pantaloni şi geacă de piele, călare pe Awo Simson, pe mama fluturând o eşarfă la marginea şoselei; el frâna într-un iureş de colb, iar când norul de praf se risipea erau amândoi în şaua motocicletei, pornind în  trombă spre un munte în vârful căruia scria cu brazi Stalin, în loc de Hollywood. Viaţa bate filmul, nu? Iar realitatea, ficţiunea.

Întâlnirea alor mei, aflam acum cu uimire, nu fusese din cale-afară de romantică... După liceul de fete Principesa Elena, mama se angajase dactilografă la CFR pentru ca sora ei să poată urma Şcoala Comercială. Stăteau cu chirie într-o odăiţă cât o chilie, împărţind cu tanti Voichița, gazda lor, bucătăria; baie nu aveau, doar un lighean unde se spălau cu apă adusă de la cişmeaua din curte. Unele amănunte le ştiam deja şi s-au aşezat firesc în jurul poveştii spuse de tata, ca faldurile unei pelerine.

Mama era o fată serioasă şi devreme acasă; nu intra în vorbă cu băieţi, nu era invitată la petrecerile celor de la birou şi mergea rareori la cinema – deşi pe atunci încă nu văzuse toate filmele. În schimb Suzi, mereu veselă ca și cum n-ar fi fost griji pe lume, avea o mulţime de peţitori. Veştile au picioare lungi şi merg mai repede decât maşina ori trenul, iar bunica, care primea buletinul de ştiri direct de la tanti Voichiţa, a intrat în panică. Dacă mezina se va mărita înaintea fetei celei mari? Ar râde întreg satul!

Fiind ea o femeie de acţiune, s-a pus îndată pe treabă. Cunoştea toate familiile din Vlădeni, până într-a patra spiţă şi se descurca în păienjenişul de încuscriri mai lesne decât preotul care ţinea anuarul Bisericii. Bunicul din partea tatei şi fiii lui se întorseseră de la Chişinău, unde ruşii nu îi vedeau cu ochi buni pe români. În Basarabia pierduseră tot, iar familia era pe cale să se risipească. Doi dintre băieţi erau la Cluj, studenţi la medicină; al treilea frate îşi găsise serviciu la Braşov. Avea treizeci şi patru de ani pe atunci, un holtei nici cu caşul la gură, nici acrit de viaţă – numai bun de însurat, şi-a zis bunica. S-a înţeles cu părinţii lui, iar ei au vorbit cu fiul lor. Mai în glumă, mai în serios, tata le-a promis să o caute pe viitoarea – poate da, poate nu, zarurile nu fuseseră aruncate – posibilă mireasă.

Fata cea mare a bunicii abia împlinise douăzeci şi trei de ani şi n-avea habar ce i se pregăteşte. Auzind că o caută un străin s-a cam speriat şi întâlnirea era cât pe ce să nu aibă loc.

– Baba Voichiţa era tare de ureche, și-a amintit tata. I-am spus cum mă cheamă şi-a înţeles altceva.

Mama i-a întărit spusele.

– Vă caută un prieten, aşa ne-a zis, în loc de băiatul lui Bretin. Ce-am mai râs după aia, de câte ori ne aminteam!

Suzi era curioasă să afle cine-i necunoscutul care le bate la uşă odată cu întunericul, după ce urcase străduţele înguste din Şchei. Și-așa l-au primit, noroc cu viitoarea mea mătușă. Altfel – m-a trecut un fior rece – n-aş fi fost astăzi pe lume. N-am fi stat toţi trei în jurul mesei de la bucătărie, mâncând musaca de vinete și depănând amintiri.

Oaspetele la ceas de seară şi surorile se plăcuseră, iar mama şi tata mai mult de-atât. Până la urmă ieşise cum voia bunica. Un deznodământ fericit, pe care mi l-am închipuit în felul meu.

– V-aţi îndrăgostit la prima vedere!

Ai mei nu îmi ascundeau nimic, ceea ce era bine; însă câteodată mama exagera cu sinceritatea.

– Nu, nici la a doua. Întâi am fost prieteni, vorba babei Voichiţa. Tot mai buni, cu fiecare întâlnire. Restul, îl ştii.

Aş fi vrut să aflu mai multe, dacă tot deschiseseră robinetul dezvăluirilor. Însă, chiar în clipa aceea, am auzit soneria.

Mama se apucase de spălat vase, tata le ștergea. Singura fără ocupaţie eram eu. Mă bătea gândul să nu deschid – când sunetele au răbufnit iarăşi, cu o notă de urgenţă. Oaspetele, oricine-ar fi fost, rămăsese cu degetul înfipt în butonul soneriei.

Era trecut de zece, o oră nepotrivită pentru vizite. Un străin, în fapt de seară!

Am deschis, abia ascunzându-mi dezamăgirea: nu era decât vecina noastră, doamna Spireanu, venită să împrumute râşniţa de măcinat pesmet. Oricum ar fi fost cam devreme, luna viitoare abia împlineam treisprezece ani. Peste alți zece, poate...