Prima țigară

Clasa a şasea începuse de câteva săptămâni şi frunzele se agăţau cu ultimele puteri de ramurile copacilor. Uneori le smulgea vântul, învârtejindu-le în văzduh, alteori pluteau resemnate spre pământ; însă sfârşeau la fel, ajungând să îngroaşe stratul de pe aleile Parcului Central. Când eram mică îmi plăcea să îmi târşâi picioarele şi să fac frunzele să foşnească, era unul dintre glasurile toamnei. Oare ce îmi şoptea?

– Puneţi mâna la treabă!

Vocea profului de sport a hurducăit peste capetele noastre. Era îmbrăcat în veşnicul trening tocit la coate și genunchi, însă își uitase la şcoală mingea medicinală, cea umplută cu plumb, de la care îşi căpătase numele, Bolovanu’.

Toamna aducea Ziua Recoltei, cu must, pastramă, mici şi ceafă la grătar, dar şi muncile patriotice. Întâi, agoniseam sticle şi borcane de la părinţi, rude şi vecini, mai lipsea să mergem cu sacul pe la ghene. După care cerşeam cartoane pe unde puteam; fără cota de hârtie reciclată, ne scădea nota la purtare. Şi-acum era a doua sâmbătă când Bolovanu’ ne scosese la măturat, să facă Sfatul Popular economie la salariile gunoierilor.

Prima dată adunasem frunzele frumos, în grămezi. Muncisem cu avânt și spor, însă până să vină camionul să le ridice, câteva volburi stârnite din senin le aşternuseră la loc pe alei. Vântul, adevăratul stăpân al parcului, ştia unde e locul frunzelor şi unde al oamenilor. Dar la ce folos? Azi o luam de la început şi, ca să nu ne fie munca în zadar, primisem pe lângă mături saci negri de nailon şi sfori, să îi umplem apoi să îi legăm zdravăn, să nu fugă iarăși frunzele care-ncotro.

Profesorul de sport ne împărţise câte doi pe o alee, suflase din fluier ca la un început de meci, iar noi ne puseserăm pe treabă sub ochiul său vigilent. Mătura din nuiele era mare și grea. După trei ore mă dureau braţele, făcusem băşici la degete şi bătături în palmă, niște experienţe de viaţă neprețuite. Dora mânuia târnul ca pe o crosă de hochei, schimbând impresii cu mine de câte ori ne întâlneam pe linia mediană.

– O zeghe în dungi, ghiuleaua la picior şi boneta de ocnaş ne mai lipseşte.

Am adus completarea necesară:

– Şi o uniformă de gardian pentru Bolovanu’.

Care avea ochi în ceafă, fiindcă s-a răsucit spre noi cu o privire mobilizatoare şi un îndemn.

– Haideţi, munca e brăţară de aur!

Liana nu părea convinsă, nici dornică să şi-o atârne la încheietură. Dădea din târn în dorul lelii, noroc cu Nadia care mătura ce rămăsese în urma ei, altfel proful le-ar fi tăiat la amândouă ziua de lucru. În schimb Gyuri şi Răducu făceau echipă bună: unul scăpa de frunze în vreun canal pe cale să se înfunde, altul le zburătăcea în aleea alăturată, să le adune Octav şi Relu – prietenii la nevoie se cunosc.

Mihaela şi Cristian măturau parcul ca pe propria curte. Ei luau în serios munca voluntară, la fel cum le făceau pe toate. De-asta au şi terminat primii. Când au trecut pe lângă noi, Mihaela mi-a aruncat peste umăr:

– Ochii care nu se văd, se uită!

Cristian, dar mai ales Mihaela, n-o plăceau pe Dora. Mă făcuse să îmi uit vechii prieteni, aşa se vedea de la ei. Geloşi, poate? Era problema lor! A mea erau frunzele. Măturam două şi trei cădeau din copac; nu puteau să stea până mâine? Mai dând cu târnul, mai trişând, Gyuri şi Răducu îşi făcuseră norma şi dispăruseră în peisaj. Nadia măturase aleea şi în locul Lianei, iar proful le dăduse liber.

Între timp umpluserăm ultimul sac, care foşnea când îl mişcam, de parcă înăuntru era un roi de albine. Dora a scos sfoara din buzunarul pantalonilor, eu am sugrumat sacul, ea l-a legat, după care proful de sport ne-a îngăduit să plecăm, oricum rămăseserăm ultimele.

Am luat-o pe lângă Teatrul Dramatic, pe trecerea de pietoni de la Sfatul Popular, prin faţa liceului Unirea, apoi pe lângă zidurile vechilor fortificaţii, în sus, până la aleea umbroasă de sub Tâmpa.

Trotuarul de sub munte era pustiu, pe băncile din lemn nu se odihneau decât frunze. Una singură era de piatră, cea a îndrăgostiţilor, unde o fată şi un băiat fuseseră striviţi de o stâncă prăvălită de pe culme. Tot Braşovul ştia legenda, până şi eu. De câte ori vedeam o pereche sărutându-se, mă uitam după triunghiul roşu cu semnul atenţie, cad stânci!

Noi am ales o bancă obișnuită, cu numai două scânduri lipsă în spătar. Ne-am aşezat şi ne-am dat jos gențile-sac de pe umeri. A Dorei părea mai umflată ca de obicei; ce îmi adusese? A scos întâi termosul, o linguriţă şi două pahare. Într-al meu a pus un cubuleţ de zahăr, într-al ei doar cafea. A băut o gură, eu la fel, apoi am pus paharele pe bancă şi ne-am uitat în susul şi-n josul aleei. Împrejur, nimeni.

Acum era momentul! Cu o mişcare iute am scos o carte din sacul meu şi am vârât-o într-al ei, în timp ce Dora făcea acelaşi lucru. Am apucat să zăresc titlul de pe copertă, Maestrul şi Margareta. Autorul era dintre cei interzişi, n-aveam să-l găsesc în rafturile vreunei librării.

Cartea pe care i-o împrumutam nu era pe lista neagră, doar foarte căutată. Cine reușise să pună mâna pe ea o făcuse pierdută, plătind amenda la bibliotecă ca să o poată păstra. Mie, tata mi-o citise prima oară în 1963. Ce putea pricepe din Fahrenheit 451 a lui Ray Bradbury un plod de cinci ani? Nu cine ştie ce, însă două lucruri mi-au rămas în minte, bătute în cuie. Primul: literatura e importantă. Şi al doilea: cei care ard astăzi cărţi, mâine vor arde oameni.

– Romanul cu pompierii care dau foc la tot? De când o caut! s-a bucurat Dora care trăsese cu ochiul la ce îi strecurasem în geantă.

Eu n-aveam idee ce îmi dăduse; iar cum ignoranţa şi naivitatea ies la plimbare ţinându-se de mână, m-am aventurat să ghicesc.

– Maestrul şi Margareta e despre un grădinar şi floarea lui?

– Despre ce a sădit Stalin în grădina rușilor, m-a corectat Dora coborând vocea.

O carte pe care profa de română ar da-o pompierilor lui Bradbury să o pună pe foc. Mi se uscaseră buzele şi am mai luat o gură de cafea; avea zahăr, dar tot părea amară. Am lasat să cadă încă un cubuleţ, aruncând zarul unei întrebări.

– Te-a convins să te laşi?

– De ce?

– De scris.

A pufnit-o râsul. Eu voiam să mă ţin în frâu dar n-am putut, curând se zgâlţâia banca şi era să se verse cafeaua. Să renunţăm vreuna dintre noi? Ca şi cum am fi zis „de mâine o să trăim sub apă și o să respirăm prin branhii“.

Dora sorbea cu înghiţituri mici, când s-a oprit.

– Ştii ce ar merge acum? O ţigară.

Şi, una-două, a scos un pachet de Salem şi o cutie de chibrituri. Primul băţ avea fosforul scuturat, al doilea a ars prea repede, al treilea şi-a făcut datoria. A tras din ţigară, apoi s-a lăsat pe spătarul băncii suflând printre buzele rotunjite. N-au ieşit chiar rotocoale, însă perseverenţa ajută...

Prima dată o văzusem fumând acum vreo lună. Se întorsese cu deprinderea asta de la Lăzarea, „satul unde până şi pruncii duhănesc“. Pe ea o corupseseră doi veri de gradul opt, mari amatori de Mărăşeşti şi Carpaţi fără filtru. Prefera totuşi ţigările subţiri şi mentolate, Camel, Pall Mall ori Salem, avea de unde alege. Töti primea pachete străine de la clienţi şi le ţinea în birou, de protocol. La noi în familie nu iubea ţigările decât unchiul Paul, chirurgul, însă el fuma pentru tot neamul, fără să uite să ne spună: „Tutunul e o otravă, ascultaţi de ce vă zice, nu de ce face doctorul“.

– Îmi dai şi mie?

– Sigur. Ia de-aici!

A întins pachetul spre mine, apoi l-a tras înapoi făcându-l să dispară în geanta-sac. Era o glumă de-a noastră. Puteam să fumez, dacă voiam. Şi puteam să n-o fac. Când mergeam în Deltă îmi plăcea locul dintre Dunăre şi Mare unde apele nu se amestecaseră încă. „Mai aşteaptă un an, eşti prea mică acum“, mă lua peste picior Dora, de la cei treisprezece ani ai ei.

Mă uitam cum ducea ţigara la buze, trăgând uşor, cu o privire neatentă la ce se petrecea în jur, întoarsă spre înăuntru, de parcă vedea şi asculta altfel decât cu ochii și cu urechile. Chiar aşa, pe jumătate dusă de pe lume, l-a zărit de la capătul aleii.

Un bărbat cu fulgarin şi pălărie de feltru venea spre noi. Avea ochelari negri şi o umbrelă cu mâner de os, de parcă cei de la timpul probabil nu se hotărâseră ce să aleagă între soare şi ploaie, iar el voia să fie pregătit pentru amândouă.

Înainte să ajungă în dreptul nostru, Dora aruncase chiştocul şi îl strivise sub talpă. Ţinea piciorul pe el, ca pe un gândac ce tot încerca să iasă. Se uita în pământ şi se albise. Îi era rău de la ţigară? Bărbatul ne-a privit scurt, mai degrabă indiferent decât dezaprobator, văzându-şi de drum.

Dora părea că se înecase, deşi nu cu fum. Când i-am strâns degetele i-am simţit tremurul. Ei nu îi era frică de nimeni şi de nimic – ce se întâmplase?

– E un client. O să mă pârască lui Töti.

Vorbise atât de încet încât mai mult am ghicit ce spusese. Dar nu puteam lăsa lucrurile așa, trebuia s-o scot din amorțeala spaimei. M-am uitat în ochii ei, semn că, de data asta, vorbeam serios.

– Dă-mi și mie o țigară, am spus.