Gheorghe

Bunicii n-ar trebui să moară niciodată. Bunicul din partea mamei şi amândoi din partea tatei plecaseră într-altă lume înainte ca eu să ajung în asta. O avusesem doar pe bunica. Şi-acum, nici pe ea. Nu puteam să cred că nu mai e, iar locul pe care-l ocupase în viaţa mea va rămâne gol pentru totdeauna. Încă o vedeam pe prispa casei din Vlădeni, cum i se aprindea chipul de o lumină venită dinăuntru când mă vedea intrând cu mama de mână pe poartă. Cum i se abureau ochii și îi ştergea pe furiş cu dosul palmei când plecam și ea ne petrecea cu privirea de pe veranda umbrită de crengile mărului pădureţ.

Bunica nu mă certase vreodată. Nici când mă ascundeam de ea pe strada Lungă şi se speria că mă pierduse, nici când luam ouăle de sub cloşcă şi i le aduceam să facă păpară. Şi amintirile veneau, de-a valma, de parcă pândiseră în spatele unei uşi pe care cineva o descuiase din greşeală. La fel cum bunica deschisese într-o seară cufărul cu amintiri, îmi arătase fotografia bunicului, îmi citise scrisorile şi poeziile lui de pe foi îngălbenite. Tot atunci aflasem despre fratele ei Dumitru, de care nu mai ştia nimic după ce îi despărţise un ocean şi răutatea oamenilor. Poveştile nu erau cu feţi-frumoşi, căpcăuni şi zmei, ci cu oameni în carne şi oase ce trăiau în amintirea femeilor din neamul nostru. Poveşti adevărate pe care nimeni nu le scrisese încă.

Şi-acum, poveştile amuţiseră. Mă lăsaseră cu o întrebare pe care n-aveam cui să o pun. Unde era bunica? În trupul ţeapăn ce stătuse o noapte întreagă în Casa Rece, ca toţi cei care o cunoscuseră să o poată acoperi cu flori şi uitare? În coşciugul purtat de căruţa groparilor pe aleea spre cimitir, apoi printre crucile sub care morţii satului îşi dormeau somnul? În groapa unde coborâseră lada de lemn, azvârlind deasupra bulgări de pământ ca pe nişte pietre?

Bunicii nu îi plăcea întunericul, nici încăperile joase şi strâmte. Când trebuia să coboare în pivniţă, trimitea fetele sau pe Gheorghe. Iubea soarele şi Lunca plină de flori care îi desfăta dimineţile. Trebuie să fi fost deja acolo, în lunca de dincolo, unde bunicul ajunsese înaintea ei şi o aşteptase fără să simtă trecerea celor treizeci și patru de ani. Răbdare şi timp; cei vii nu au nici una, nici alta, iar morţilor le prisosesc.

Nu mai fusesem la vreo înmormântare și – judecând după privirile lungi ale sătenilor şi şuşotelile câtorva babe cârcotașe – n-am făcut ce ar fi trebuit, să intru în Casa Rece ca să sărut fruntea mortului, cum era obiceiul. Ai mei nu m-au silit să o fac, iar bunica m-ar fi iertat dacă ar fi fost acolo. Dar nu era, n-avea cum să fie.

Am aşteptat afară, pe banca de sub nucul din spatele bisericii, până când au pus coşciugul în căruţă, acoperindu-l cu jerbe și coroane. Garoafe albe, garoafe roşii, trandafiri, crizanteme şi crini – nici una nu era preferata bunicii, care iubea florile de câmp, la fel ca mine. Albăstrele, garofiţe, sulfină, bujorei, ciuboţica cucului şi altele – cu nume pe care le uitasem, dar ea le-ar fi ştiut pe toate –, se amestecau în buchetul ce îmi atârna într-o mână, de parcă era prea greu. De cealaltă m-a apucat tata, trăgându-mă lângă el sub umbrelă.

Când începuse să plouă? În Luncă, unde culesesem florile, era senin; la fel peste cele două dealuri pe care cimitirul le umpluse de cruci. O clipă soarele strălucea între norişori albi, în cealaltă cerul aşezase peste lume o lespede de plumb ca în poezia lui Bacovia. „Dacă plouă la înmormântarea cuiva, mortului îi pare rău după viaţă“, îmi spusese bunica când o văzusem ultima oară. M-am mirat de vorbele acelea, poate deja nu mai era ea, începuse să plece. Mâinile îi erau reci, chipul mai alb decât perna spitalului Mârzescu, unde o internaseră după o pneumonie. „Luaţi-o acasă, nu e nimic de făcut“, l-am auzit pe doctor spunându-i lui tanti Suzi. Surorile au hotărât să o aducă la noi, unde avea camera pregătită să o primească. N-au apucat. S-a stins în aceeaşi noapte, fără o lumânare la căpătâi. Cine să i-o aprindă? Într-un spital comunist nu îşi aveau locul candele sau icoane, iar preoţii n-aveau ce să caute. Aici, bunica păcălise sistemul. Se spovedise şi luase împărtăşanie înainte să fie internată. „Nu se ştie niciodată“, le-a spus fetelor ei. Vorbe într-o doară pe care nu le-au luat în seamă. Poate de-asta m-a rugat pe mine să strecor o carte de rugăciuni în micul bagaj, pregătit ca pentru o călătorie.

Bunica nu s-a mai întors; ce-au luat de la Morga spitalului era numai o parte din ea, cea mai puţin importantă. Însă era tot ce rămăsese şi surorile au dus-o la Vlădeni, să fie alături de bunicul, aşa cum îşi dorise. Moartea, care îi despărţise o vreme, acum îi unea.

Tata, căruia ceremoniile nu-i spuneau mare lucru, mi-a împărtăşit în drum spre Vlădeni încă o vorbă pe care aveam să o ţin minte: „Obiceiurile de îngropăciune sunt făcute pentru cei vii. Morţilor nu le pasă dacă sunt puşi în pământ, arşi împreună cu corabia ca la vikingi sau lăsaţi să se usuce în copaci după datina indienilor.“ După aia i-a părut rău de ce zisese, dar era şi el supărat. Ginerii nu îşi au la inimă soacrele, însă tata era excepţia care confirmă regula. Şi bunica îl plăcuse dintru început; nu şi pe Tiberiu – poate de-asta stătea cu mai multă tragere de inimă la noi decât la mătușa mea.

Da, ritualurile erau pentru cei rămaşi, nu pentru cei plecați. Cum ar fi fost bocitul. Vecine cu care bunica îşi dădea bună ziua şi cam atât, plângeau de sărea broboada de pe ele, de parcă le murise norocul. Plângea şi tanti Suzi, dar tăcut, lacrimile îi alunecau pe obraji fără să încerce să le oprească, poate nu le simţea – de unde avea atâtea? Bărbaţii nu plângeau; nici mama. Stătea cu ochii pe preot și pe cantor, să facă slujba cum trebuie, doar nu se zgârcise la bani! Astăzi toate trebuiau să fie cum se cuvine, cum fusese lăsat din bătrâni. Bunica, dacă privea cumva de sus, avea să fie mulţumită. Mama îşi pusese lacrimile de-o parte, să le verse mâine ori în altă zi, când va fi vreme. Dacă vreuna se trecura pe la colţurile pleoapelor o ştergea repede cu dosul palmei, ruşinată de clipa de slăbiciune.

Şi erau multe de făcut! După priveghi, slujba de la Casa Rece şi cea de la mormânt, urma parastasul. Curtea bunicii se umpluse cu mese şi laviţe lungi, împrumutate de la Căminul Cultural. Pe ştergarele aşternute de tanti Suzi, mama a aşezat coşuri cu pâine caldă, abia scoasă din cuptor, şi tăvile cu gustări: pastramă, cabanoşi, şuncă, jumări şi muşchi ţigănesc tăiate în felii sau cubuleţe, cârnaţi şi carne de la Crăciun, păstrate în borcane cu untură. Tata a înşiruit paharele, lăsând din loc în loc câte o sticlă cu vin sau palincă. Mi-am adus contribuţia punând câte o carafă cu apă la fiecare masă – deşi ştiam că de asta nu o să se atingă nimeni. Apa e pentru spălat, dacă o bei faci broaşte-n burtă, erau convinși vlădărenii. Farfuriile şi tacâmurile aveau șervețele împăturite lângă fiecare, să nu trebuiască omul să se şteargă pe mâini cu faţa de masă... După care tuşa Varvara a pus străchinile cu murături: castraveţi în saramură sau oţet, gogoşari, varză murată şi gogonele.

Vlădeni era un sat mai degrabă mic; n-avea primărie, numai biserică, o şcoală de patru clase şi nelipsita cârciumă comunală. Toţi se ştiau rude de departe, măcar de la Adam şi Eva. Şi toţi o cunoscuseră pe bunica, îi dădeau binețe dacă li se încrucişau paşii pe uliţă. La cimitir veniseră destui, la praznic şi mai mulţi – curtea atât de largă încât puteai întoarce un car cu boi părea neîncăpătoare. Bunica s-ar fi bucurat să vadă atâta lume venită pentru ea – deși unii îi călcau prima oară în bătătură. Nu era bai! Aveam mâncare şi băutură îndeajuns, credea tanti Suzi – deşi, când a trebuit să aducă alte scaune, nu mai era atât de sigură. S-a liniştit abia după ce a văzut tăvile cu frigărui și mici umplând mesele. Mai erau oala de sarmale clocotind pe plită vegheată de o vecină, ceaunul cu mămăligă şi burdufurile cu brânză din care alte două pregăteau bulzuri, iar în pivniţă un butoi de vin aşteptând să i se dea cep – sigur nu va rămâne nimeni cu farfuria ori paharul goale!

Mesenii n-aveau nevoie de vreun îndemn; s-au pus gospodăreşte pe mâncat şi băut, dar mai ales pe vorbit. Întâi, despre bunica. Un unchiaş uitat de ani şi-o amintea codană, prinzându-se întâia oară în horă. Altul jucase la nunta ei cu feciorul lui Enache. Gheorghe şi Elena – îmi sunau ca numele unor străini, dintr-o vreme când nu erau încă bunicii mei. Bunicul dăduse de băut la tot satul când i se născuse un fecior căruia i-a zis tot Gheorghe, după obiceiul pământului. Dar şi mai tare s-a bucurat de cele două fete, fără să se împotrivească când bunica le-a botezat Ermina şi Suzana, spre mirarea vlădărenilor. Fusese şi un alt băiat, însă acela n-a avut zile. Aşa era viaţa omului, cu bucurii, cu necazuri, iar ultimele păreau mai uşor de dus când aveai cu cine să le împarţi.

La Braşov, străzile erau pline de necunoscuţi pe lângă care treceai fără să îi bagi în seamă. La Vlădeni, cum ieşeai în uliţă începeai să dai bineţe în dreapta şi-n stânga. În sat nu era loc de secrete, toţi ştiau totul despre fiecare. Iar viaţa bunicilor fusese o carte deschisă. Nu doar evenimentele de însemnătate erau trăite laolaltă cu obştea, ci şi întâmplările mărunte, din care se ţes anii: ziua când tuşa Varvara se îmbrăcase cu hainele bunicii ca să poată mulge bivoliţa, ce nu îngăduia pe nimeni în afara stăpânei... Dimineaţa în care bunicul găsise coteţul pustiit şi toate găinile omorâte de un dihor venit din pădure... Seara când cei patru bouleni se întorseseră singuri de la păşune, iar Ermina, care credea că îi pierduse, dormise în Luncă de frica pedepsei... Pe unele le știam de la mama ori de la tanti Suzi, pe altele le auzeam pentru prima dată. Prin câte mai trecuse bunica! Nu era de mirare să-i fi albit părul...

Tata punea pe mese alte damigene cu vin, să lunece pe gât sarmalele care abureau în cratiţele aduse din bucătărie, iar vorbele despre ce fusese se amestecau tot mai mult cu altele despre ce va fi. O toamnă ploioasă, se temeau vlădărenii, n-o să apuce să strângă cartofii, care vor putrezi sub zăpezi. Şi aşa CAP-ul nu le dădea mare lucru după o vară de trudit pe ţarini. Dacă nici recoltă nu va fi, ce însemna o zecime din nimic? Cum grijile zilei de mâine atârnau mai greu decât amintirile, oamenii pomeneau tot mai des despre vremurile când pământul era al lor şi nu sufla vântul prin grajduri şi hambare. Unii, încă tineri sau în putere, se gândeau să îşi ia serviciu la Braşov, cum făcuseră alții care câştigau binişor, chiar dacă trebuiau să facă naveta în fiecare zi. Curând, au uitat-o pe bunica.

Morţii cu morţii, viii cu ce le-a mai rămas.

Singurul care nu scotea o vorbă era fratele mai mare al mamei. Nu-i spuneam unchi, fiindcă nu mă puteam gândi la el ca la un adult. Când aveam patru ani şi el patruzeci, îmi părea un tovarăş de joacă. De-atunci mai crescusem, însă îl găseam de fiecare dată la fel, un zdrahon blând, cu minte de copil.

Gheorghe se născuse cu un beteşug; nu al trupului, ci al minţii. Întâi părinţii, apoi surorile şi cumnaţii îl purtaseră zadarnic pe la doctori din Braşov şi Bucureşti, până când unul, mai şcolit, de la spitalul de psihiatrie Voila îi pusese diagnosticul: autism. O boală pentru care vlădărenii găsiseră niște nume mai pe înţelesul lor: sărac cu duhul, idiotul satului, zărghit.

Sminteala lui era una liniştită, care nu supăra pe nimeni. Era ascultător, făcea tot ce i se cerea, dar trebuia întâi să înveţe orice lucru, oricât de simplu. Bunica îi arăta cum se întețește focul, cum se ţine o greblă în mână, cum se curăță zăpada cu lopata. Însă orice deprindea dădea repede uitării, ca şi cum ar fi fost lipsit de însemnătate. „Gheorghe nu trăieşte în lumea noastră. O are pe a lui, o poartă cu el oriunde, aşa cum melcul îşi duce în spate cochilia.“ Tanti Suzi îmi spusese vorbele astea. Aveam puţini ani când le-am auzit şi nu le-am priceput prea bine. De-atunci m-am gândi deseori la ele, până le-am găsit un înţeles... Era ca atunci când citeşti pe nerăsuflate un roman. Intri în lumea lui şi duci o vreme viaţa personajelor, însă după ultima pagină, pe care scrie sfârşit, te întorci la realitatea ta. Cum ar fi să n-o mai poţi face? Gheorghe trăia într-o carte scrisă într-o limbă străină, pe care nimeni altcineva n-o putea citi.

Cât era la Braşov sau în Dumbrăviţa cu vreo treabă, bunica îl lăsa în grija gospodarilor de peste drum; aşa făcuse şi de data asta, dându-le ouă, slănină și lapte de bivoliţă drept plată pentru găzduire. Nici Gheorghe nu stătea degeaba în bătătura vecinilor. Spărgea lemne, rânea în grajd şi hrănea animalele cu care se înţelegea mai bine decât cu oamenii. Când se terminau vreascurile pentru foc îl trimiteau după altele, în pădure. El aduna câte putea duce şi se întorcea cocoşat de povară. Când nu găsea uscături în miriştea de lângă sat cauta mai departe, iar câteodată îl prindea întunericul. Rămânea atunci să doarmă între copaci, că-i plăcea pădurea – şi sub soare, şi sub stele. Aşa fusese în noaptea de priveghi. Vecinii n-avuseseră de unde să îl ia, iar când venise de pe coclauri bunica era în drum spre cimitir. Ca şi mine, Gheorghe n-o văzuse moartă – eu, fiindcă nu voiam, el dintr-o întâmplare.

Fiul cel mare al bunicii s-a mirat să găsească curtea plină de lume, mesele încărcate cu mâncare şi băutură ca la o nuntă – numai muzica lipsea. Tata i-a spus de ce, tanti Suzi l-a aşezat între meseni, mama i-a umplut farfuria cu de toate. Gheorghe ducea mâncarea la gură, o mesteca fără grabă şi-o înghiţea, apoi lua altă bucată, tot cu mâna, fiindcă nimeni nu reuşise să îl deprindă rostul tacâmurilor. Acum îşi înălţase ochii din farfurie, fără să privească pe cineva anume, de parcă întrebarea era adresată tuturor.

– Unde-i mămuca?

Sătenii se obişnuiseră într-atât cu tăcerile lui, încât s-au mirat auzindu-l. Din dreapta, tuşa Varvara i-a deslușit, răbdătoare, al cui praznic ne adunase acolo. A câta oară auzea asta? Gheorghe a ascultat-o fără să o creadă. N-o văzuse pe bunica decât vie, pentru el aşa avea să rămână. Încercasem şi eu scamatoria asta, însă nu-mi ieşise. Şi-o clipă, una singură, am vrut să fiu în locul unchiului meu autist, să-mi pot lua închipuirile drept realitate.

Gheorghe avea o barbă de câteva zile şi surtucul mototolit în care dormise. De o viaţă, bunica îl veghea ca pe un copil. Îi spăla hainele, avea grijă să se îmbrace gros iarna şi să poarte pălărie vara, îi scurta pletele cu foarfeca, îl bărbierea cu mâna ei; altfel, de neîndemânatic ce era, s-ar fi tăiat de fiecare dată... Cine o să facă toate astea de acum înainte?

Între timp, ultimul fel de mâncare, bulzul cu mămăligă şi smântână, trecuse din bucătărie pe platourile de unde mesenii îşi puneau în farfurii. Cum paharele erau din nou goale, mama a coborât în pivniţă să-l ajute pe tata la trecutul vinului din butoi în sticle. Din poartă, tanti Suzi mi-a făcut semn s-o urmez. Ştiam unde se duce: să vorbească la telefon cu unchiul Tiberiu. Îl lăsase pe văru-meu acasă bolnăvior, în grija tatălui. Deşi era ditamai elevul la liceul Meşotă, Sorin făcuse una dintre bolile copilăriei pe care, pare-se, nu o luase la timpul potrivit. Eu le bifasem, nu scăpasem vreuna, puteam sta liniştită în privinţa asta.

Cum am zis, Vlădeni n-avea nici primărie, care era la Dumbrăviţa, darămite abonaţi telefonici. Firul însă trecea pe acolo, aşa că au pus un aparat, de sămânţă. Casa bunicii era în capul satului, telefonul la Căminul Cultural din centru; era de mers până acolo, dar se potrivise bine – aveam de vorbit cu mătuşa. Să o întreb de-a dreptul, ori pe ocolite? „Vorba lungă, sărăcia omului“, ar fi zis bunica. Am ascultat sfatul, luând-o pe scurtătură.

– Cine o să aibă grijă de Gheorghe?

Se gândise la asta, ba chiar vorbise cu unchiul Tiberiu, cu mama şi cu tata. O adunare de familie la care nu fusesem chemată. Ciudat, ai mei nu luau hotărâri fără să mă întrebe, măcar de formă, ca să fim în formaţie completă. Acum fusese altfel, şi-am înţeles curând de ce.

– Tiberiu a găsit un loc liber la Voila. Sunt doctori buni acolo, e curat şi linişte. Bolnavii au o curte mare unde să se plimbe...

Tanti Suzi vorbea de locul acela ca despre un hotel de trei stele. Pe cine încerca să păcălească, pe mine sau pe ea? La Voila nu era decât un azil, orice alt nume i-ai fi dat. M-am oprit în mijlocul uliţei, ca să mă uit în ochii mătuşă-mii.

– Ai promis!

Ştia ce, ştia când. Cu șase ani în urmă eram amândouă în casa bunicii şi, după ce îmi povestise despre copilăria ei şi a mamei – mai puţin veselă decât a lui Creangă – ajunseserăm la ce s-ar întâmpla cu Gheorghe dacă... „Îl luăm la Braşov, n-o să ajungă la mila străinilor“, mi-a spus atunci. Ce se schimbase?

– Stăm la bloc, și-așa suntem înghesuiți.

Îl luăm la noi, pe strada Lungă! ar fi trebuit să-i răspund. N-am făcut-o. Şi apartamentul nostru era mic, şi-apoi... Ai mei erau toată ziua la serviciu, eu la şcoală. Ce să facă Gheorghe în lipsa noastră, să joace table în curte cu Bodor-baci? Nu-l vedeam pe fiul autist al bunicii la oraş, aşa cum nu îşi găsise locul nici în sat. Se potrivea măcar undeva, într-o lume unde toţi erau altfel decât el? Supărarea împotriva mătuşii, a unchiului Tiberiu şi alor mei era un vin tulbure, adunând pe fund drojdia vinovăţiei. Lumea e nedreaptă fiindcă oamenii o fac aşa.

Iar eu eram unul dintre ei.