La cenaclu

Prima zi de patinaj, prima oară la mare, prima durere de dinţi. De astăzi avea să le ţină de urât o altă amintire de neuitat: prima dată la un cenaclu literar. Când mă oprisem în faţa clădirii impunătoare şi a plăcuţei pe care scria Revista Astra, ştiusem exact ce voiam să fac, stânga-mprejur. Însă Dora urcase cele câteva trepte, împingea uşa de lemn şi m-am ţinut după ea; puteam face altfel?

Acum o săptămână nu mi-ar fi dat prin cap să arăt altcuiva în afara ei ce scrisesem – darămite să citesc înaintea unui cenaclu de literaţi. Nici măcar nu văzusem un scriitor în carne şi oase până atunci! M-am uitat cu luare-aminte; toţi arătau dezamăgitor de normal. Nici o frunte de Eminescu, nici o mustaţă de Caragiale sau o pălărie de Sadoveanu, nici o coafură de Marilyn Monroe ca în pozele Cellei Serghi. Domnii semănau cu nişte contabili, iar doamnele aveau taioare cenuşii ca ale tovarăşei Dafina.

Însă aparenţele înşală. Toţi cei de acolo erau poeţi, prozatori, sau aspiranţi la unul dintre titluri. Şi critici literari! Mai ales ultimii erau periculoşi; ar fi trebuit să poarte un clopoţel la gât, care să îi anunţe de departe.

Oricum, era târziu să ne răzgândim. Sala se umpluse cu nou-veniţi, printre care Marius. Mi-am fluturat mâna, apoi Dora i-a făcut loc pe scaunul ţinut pentru el. Eram trei acum, iar gândul numărul dă putere s-a luat la trântă cu un altul, care îmi şoptea să fug mâncând pământul, cât de departe puteam, în timp ce al treilea mă întreba pe muţeşte: cum de am ajuns în groapa cu lei?

Simplu, ne dăduse brânci profa de română. Lui Marius, fiindcă era cel mai bun din clasă la compuneri. Se dăduse singur în vileag. Noi însă, picaserăm în plasă nevinovate... Totul a pornit de la Jurnal. Deşi era o agendă şi nu o pietricică, stârnise o avalanşă de probleme. În ultima vreme notam câte ceva în el în fiecare pauză. Când eu, când Dora, eram cu agenda în mână, de parcă ne pricopsisem cu un nou apendice pe care îl împrumutam de la una la alta. Jurnalul era peste tot: sub caietul de mate, acoperit în pripă de manualul de franceză, răsfoit pe genunchi în timpul orelor de botanică. Până la urmă, ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat – şi tocmai la română! Profesoara s-a oprit din lecţie şi i-a cerut Dorei să îi arate ce scrie, în loc să îi stea capul la ore. A luat agenda vişinie, a închis-o fără să se uite şi, când a sunat de ieşire, a plecat spre cancelarie cu ea într-o mână şi catalogul în cealaltă.

Dezastru! O făcusem de oaie, de miel, de berbec, de toată zoologia. După o boacănă din asta urma scăderea notei la purtare şi un veniţi la şcoală cu părinţii. Tata mă încurajase dintotdeauna în ale scrisului, cu el nu-mi făceam probleme. Mama însă... „Pot să fac din viaţa mea un roman!“, îmi zicea câteodată – dar era numai o vorbă. Tatăl ei şi bunicul meu scrisese poezii după ce se întorsese de pe front; nu versuri de dragoste, ci despre viaţă şi, mai ales, despre moarte. Talentul lui sărise peste o generaţie şi schimbase macazul, dându-mi ghes la proză. Pragmatică din fire, mama mă vedea ingineră, doctoriţă ori avocată, o meserie serioasă în orice caz, pe când scriitorii mor de foame. Nu era chip s-o clintesc din ale ei şi, de la o vreme, nici nu mai încercam. Ziceam ca ea şi făceam ca mine, iar lucrurile ar fi mers unse dacă nu și-ar fi băgat coada profa de română.

Câteva zile ne-a lăsat să fierbem în suc propriu, să facem scenarii catastrofale – ca să ne pomenim chemate la cancelarie într-o amiază, după ultima oră. În loc să ne certe, să ţipe la noi cum ar fi făcut diriginta, ne-a dat înapoi Jurnalul. După care ne-a trimis să ne facem ucenicia la un cenaclu literar. Sau asta era pedeapsa?

M-am uitat din nou în sala atât de plină încât unii rămăseseră în picioare. Dacă le-am fi oferit locurile noastre, am fi putut pleca? Da de unde! Nu cunoşteam pe nimeni acolo, însă toţi ştiau cine suntem, fuseserăm trecuți și în program: în seara asta vor citi trei elevi de la Şcoala 12. Urmau numele noastre, scrise negru pe alb.

Cenacliştii ne priveau cu interes, apoi s-au simţit datori să ne facă conversaţie, ca nişte gazde bune ce erau. „Ce scrii, fetiţo?“. Amabilul domn literat nu aştepta răspuns, întrebarea fiind, aşa cum învăţasem la română, retorică. După care venea o duduie iubitoare de stihuri şi urma un dialog al surzilor.

– Compui poezii, drăguţă?

– Nu, deloc. Numai proză.

– Sonete? Bravo, continuă. Ţine-o tot aşa!

Pe Marius nu îl întreba nimeni nimic, iar pe câţiva îi salutase ca pe vechi cunoştinţe. Şi abia atunci m-am prins, cam târziu, precum idiotul satului care pricepe gluma când toţi au obosit de atâta râs. Marius nu era pentru prima oară acolo! Asta m-a făcut să cad la o idee, însă nu prea adânc, fiindcă deodată s-a făcut linişte. O clipă sala zumzăia mai rău decât o clasă în pauza mare, într-alta puteai să auzi un vânzător de pe stradă strigând reclame la Loz în plic.

Preşedintele cenaclului şi redactorul-şef al Astrei a trecut printre rândurile de scaune învelit într-o hlamidă de admirație. Unii râvneau să îşi vadă numele în paginile revistei, alţii, mai modeşti, îşi doreau să fie băgaţi în seamă, ca marele om să îşi plece privirea asupra lor. Şi aşa s-a întâmplat. Conducătorul literaților avea un cuvânt ori un zâmbet pentru fiecare, făcându-l să se simtă binevenit, ba chiar important.

„Nu-i frumos să caşti gura sau ochii“, spunea bunica, un sfat de care uitasem cu totul. Aşa arăta un scriitor? Îmbrăcat într-un sacou în carouri, cu barbişon şi beretă, îi mai lipseau şevaletul sub braţ, vopselele şi pensulele; dacă îl întâlneam pe stradă, l-aş fi luat drept pictor.

Pictorul-scriitor căpătase o figură gravă, anunțând lecturile de cenaclu. Noi eram în coada listei, dar m-am consolat cu o vorbă a bunicii: „cei din urmă vor fi cei dintâi.“ Primul s-a ridicat un june cu plete cam slinoase care îi cădeau peste gulerul înegrit al cămăşii. A recitat, ori mai degrabă s-a pornit să declame cu patos un poem ce se lua la întrecere cu Iliada, însă numai în lungime. După vreo cincisprezece strofe ditirambice, bardul s-a oprit să îşi tragă răsuflarea. Sala atât aştepta! Mâini care ascundeau căscaturi s-au lovit în cadență; de câte ori Homerul din Ţara Bârsei deschidea gura ca să continue, aplauzele se înteţeau. Până la urmă s-a lăsat înapoi pe scaun, primind omagiul sălii aşa cum se cuvenea – în tăcere.

A urmat o domnişoară ce a citit o schiţă sau nişte versuri albe din care răzbătea o tristeţe grea, bacoviană. Părăsită de iubit, autoarea – proză era, m-am lămurit până la urmă – avea de ales între să se arunce înaintea trenului, ca Anna Karenina, ori să moară de plictis ca Madame Bovary. A rămas să se mai gândească, am înţeles din finalul în coadă de peşte. De data asta au fost şi comentarii, împănate cu expresii pe care mi le-am notat ca să le caut acasă în dicţionar: auctorial, semiotică, aserţiuni, iconoclast, metacritică, structuralism, contextualizare, poligeneză. În final, am rămas totuși cu o întrebare. Duduia fusese lăudată sau criticată?

Al treilea domn ne-a prevenit de la bun început ce vom auzi, proză umoristică. Grozav, mi-am spus. Îmi plăcuseră toate schiţele lui Caragiale, nu numai Domnul Goe, pe care tovarăşa Dafina o pusese în scenă la serbarea de la sfârşitul clasei întâi. Epigonul lui Caragiale a citit rar și răspicat, să nu scăpăm poantele, lunecoase ca nişte ţipari. Zadarnic, n-am prins nici una. Nimeni din sală nu râdea. Poate era umor negru, de care auzisem dar nu ştiam ce înseamnă.

Au mai recitat doi poeţi, unul rondele, altul Haikuri, nişte poezioare de şaptesprezece silabe, japonezii fiind un popor econom până şi la cuvinte. Pricepeam tot mai puţin din ce ascultam şi începusem să mă întreb din nou ce căutam acolo, între atâţia avangardişti şi şaptezecişti – când i-a venit rândul lui Marius.

Începuse să citească când s-a auzit de undeva din spate un „mai tare, băiatu’!“. Nu s-a pierdut cu firea şi a continuat pe același ton, fără să ridice vocea. Cine are urechi de auzit să audă, nu? Marius se visa scriitor, iată un gând care nu îmi trecuse până atunci prin minte... Am recunoscut stilul limpede din compuneri, fără adjective și metafore de prisos – făcea economie în proză, ca japonezii în poezie.

Scria despre o fată de împărat care trăia într-o cocioabă la marginea codrului, împreună cu maștera şi doi fraţi vitregi. Cum ajunsese moştenitoarea tronului în căsuţa pădurarului? Marius o fi zis, dar n-am prins începutul. Eram atentă la Dora, care a rupt o foaie din caiet, a îndoit-o la jumătate. Ciudat, când eşti cu ochii şi gândurile la ceva, urechile se închid.

Marius citise ultima frază și pusese caietul jos, rămânând în picioare, să vadă ce îi va cădea în cap: petale de trandafir sau ouă stricate? Ca la orice adunare care se respectă, părerile au fost împărţite.

– Un basm modern. Foarte bine! a spus un domn cu voce de bas.

– Scufiţa Roşie s-a scris deja! a sărit prozatoarea Bovary-Karenina, supărată pe buchetul osanalelor ofilite cu care coborâse de pe podium.

– Fii original, băiete. De epigoni e plină lumea.

Domnul care zisese asta a prins din zbor privirea aprobatoare a junei dinainte, agățând-o ca pe o garoafă la butonieră. În sală, controversa se încinsese, taberele pro şi contra stăteau gata să se încaiere într-un melange ca în turnirurile medievale. Tare aş fi vrut să văd o păruială între literați, însă preşedintele a făcut pace, împingând un poet la înaintare... Urma Dora, care nu părea nici nerăbdătoare, nici strivită de emoţia aşteptării. Mai degrabă plictisită.

Când o întrebasem ce-o să citească, ridicase din umeri. „Ceva cu greşeli de ortografie, doar mă ştii.“ Înainte să ne înapoieze Jurnalul, profesoara de română ne dăduse, împreună cu biletul de trimitere la cenaclu, nişte sfaturi. „Când ai așternut ceva pe hârtie, ai scris prima mână. După aceea mai tai, mai pui, mai îndrepți, până începe să semene a literatură. Se cheamă stilizare.“ Eu deja făceam asta, cum şi cât mă pricepeam. Îmi plăcea să mă joc cu cuvintele, să le potrivesc până când literele deveneau note, paragrafele sunau ca o melodie.

Mai la îndemnul meu, mai de gura profei, Dora şi-a suflecat mânecile şi hai la stilizat! Însă de câte ori umbla pe un text, ieşea altceva. De la un cuvinţel nevinovat, buturuga mică ce răstoarnă carul mare, acţiunea cotea şi o lua pe un alt drum, iar uneori pe arătură. Să scrie de două ori acelaşi lucru? Nu putea şi gata! În loc să ducă ea cuvintele de căpăstru ca pe un căluţ cuminte, o duceau ele unde li se năzărea. Scrisul ei era un armăsar nărăvaş pornit într-un galop atât de nebun încât abia se putea ţine în spinarea lui. Încotro gonise de data asta?

Scriitorul cu beretă de Picasso îi rostise numele, Dora se ridicase în picioare, toate capetele se întorseseră înspre noi, toţi ochii o aţinteau. Ea scotea o vorbă, cenacliștii așteptau, tot mai nedumeriți. Venise ca să tacă? Înainte ca preşedintele cenaclului s-o întrebe asta, a înhățat caietul și a ieşit din sală, închizând frumos uşa după ea. M-am mişcat – să o opresc, s-o chem înapoi? – şi ceva mi-a foşnit în poală. Un bilet pe care l-am despăturit, curioasă: „Te aştept afară. Citeşte.“

Şi am citit.

M-am pomenit ascultându-mi vocea pe care n-o recunoşteam; măcar nu tremura, lăsând asta în seama degetelor încleştate pe caiet. Povestirea fusese mai lungă, însă o tunsesem ca pe un gard viu. Ce se taie nu se fruieră! Iar ce rămăsese, suna aşa:

Noaptea e o panteră neagră cu ochi de stele. Te poartă în spinare peste prăpăstii de beznă, crevase în care timpul rămâne înţepenit în capcana nemişcării şi trebuie să îşi reteze o labă ca să fugă, schiopătând, mai departe. Noaptea e o fiară cu colţi de cremene şi blana de mătase în care să-ţi înfigi degetele ori să îţi culci fruntea când istoveşti de-atâta lumină.

Eram eu, autoarea, dar și o rază de Lună în căutarea nopţii. De câte ori încercam să o ajung, ea se dădea înapoi, iar călătoria devenea tot mai fără de speranţă. Nu scrisesem cum se termina goana, fiindcă nu ştiam care va fi sfârşitul. Şi-am lăsat povestea cum era, atârnată în abis.

Noaptea-panteră te poate purta până la sfârşitul lumilor care e tot un început, ori te poate azvârli de pe grumaz drept într-o gaură neagră unde să cazi alte veşnicii, ca să te regăseşti de cealaltă parte, străin într-o lume străină, în timp ce geamănul tău va trece pe lângă tine cu viteza întunericului ca să ajungă în oraşul, pe strada şi în casa ta, să se scalde în ploaia de aur a iubirii mamei, în veghea grijulie a tatălui, luându-ţi locul asemeni unui copil adus de zâne şi pus în leagănul din care te-au furat în timp ce dormeai neştiutor.

Până atunci citisem doar compuneri. La sfârşit învăţătoarea şi, mai târziu, profesoara de română, îmi dădeau nota, nouă sau zece. Eu şi Marius eram talentații clasei la scris... Iar astăzi, Marius își apucase creațiile de mână, scoțându-le în lume; mi-o luase înainte şi la asta. Emoţii? Inima mi se căţărase în gât, degeaba înghiţeam în sec să o trimit înapoi unde îi era locul. Dacă n-aş fi avut genunchii moi, ca un Pinocchio căruia i se topise cleiul de la încheieturi, aş fi ţâşnit pe uşă pe urmele Dorei. Şi bine aş fi făcut.

Era deja prea târziu. Unul dintre critici deschisese gura şi rostogolea cuvinte; întâi le-am auzit ecoul, ca pe huruitul îndepărtat al unei viituri. Care m-a îngropat sub un val de pământ şi pietriş, sub zăpezi, sub şuvoaie.

– Fetița le aşterne frumos pe hârtie, cu înflorituri. Scrisul ei e un vas de lut rotunjt cu migală şi împodobit cu arabescuri. Dar e ceva înăuntru?

Mă uitam la domnul în costum, cu cravată vişinie – ori poate o muiase în sângele victimelor lui literare. Ce voia să zică?

Murmurele veneau din toate părțile, fluviul nemulţumirii îşi aduna apele. Pictorul scriitor mi-a întins un pai de care să mă agăţ.

– E la început de drum, iar noi suntem aici ca să o călăuzim.

Şi-aşa am aflat cât de mulţi sfătuitori erau pe-acolo.

– Omul nou nu face artă pentru artă!

– Îndemn la lene şi la visare? Haida-de!

– Băiatul scrie basme, fata umblă după cai verzi pe pereţi!

Îşi aduseseră aminte de Marius, pe care nu îl tăvăliseră îndeajuns prin mărăcini şi urzici. Iar el, în loc să tacă şi să ia aminte ca un învăţăcel ce era, a deschis gura.

– Mie mi-a plăcut Noaptea. Mult de tot!

Vorbele lui mi-au adus fierbinţeală în obraji, deşi degetele îmi rămâneau reci. Când ai într-o mână o bucată de gheaţă şi în cealaltă un cărbune aprins, în medie îţi este bine? Aşa mă simţeam, ori ca pisica lui Schrödinger, despre care citisem în revista Magazin. Eram vie, eram moartă?

Câte puţin din fiecare.