Vărul meu nu mă lua în seamă. Eram fată şi cu doi ani mai mică – într-un cuvânt, neinteresantă. Fără să fie răutăcios sau egoist din fire, Sorin era la vârsta la care băieţii cred sincer că ei şi fetiţele sunt ca apa şi uleiul, n-au cum, nici de ce să se amestece. Mamele noastre erau surori şi împărţeam aceeaşi bunică – aici puteam trage linie pentru ce aveam în comun. Cât despre diferenţe... Sorin era un copil de bloc, nu crescuse în primii ani la ţară, ca mine. Nu-şi murdărea hainele tăvălindu-se prin iarbă, nici nu aducea acasă orice pisoi jigărit îi ieşea în cale. Găini văzuse doar la aprozar, iar vaci sau porci în pozele din cărţile de şcoală. Mâţele nu-i plăceau, le considera nişte prefăcute, iar de câini se ţinea departe de când îl muşcase unul. Nu s-ar fi extaziat înaintea unui muşuroi de cârtiţă, n-ar fi luat în palmă un melc bălos, descântându-l până ce îşi scotea coarnele, n-ar fi adunat ciuperci nebuneşti ca să i le ducă bunicii pentru tocăniţă, n-ar fi plimbat o raţă în căruciorul de păpuşi, nici n-ar fi suflat în toate păpădiile de pe luncă, venind acasă cu părul alb de la puf. Sorin avea întotdeauna unghiile curate, fiindcă nu îşi băga mâinile în pământ după râme, ori în baltă sub mătasea-broaştei după mormoloci, nici nu descojea toamna nucile verzi care lăsau pete trainice pe piele. „De ce nu eşti cuminte ca vărul tău?“ mă întreba mama când mă întorceam de la Vlădeni cu purici, căpuşe sau cu acei microbi pe care ea îi vedea fără microscop şi, de fiecare dată, trebuia să mă deparaziteze frecându-mă cu buretele, peria şi faimosul săpun Cheia ce făcea puţin clăbuc, în schimb mirosea a leşie. Chiar dacă nu se dădea în vânt după viaţa la ţară, lui Sorin îi plăceau păsările – cele cântătoare trăind în colivii – şi peştii care îşi fluturau cozile şi înotătoarele ca pe nişte voaluri. Cum părinţii lui nu-şi permiteau să cumpere vreo zburătoare exotică, nici n-aveau loc de acvariu în apartamentul de bloc, ţinea câţiva caraşi aurii într-un fost borcan de murături. Se uita la ei cu drag, îi hrănea şi le schimba apa cu un devotament pe care nu-l înţelegeam. Ce folos că lunecau neobosiţi în cercuri între pereţii de sticlă; cum să mângâi un peşte, să-l iei în braţe, să-l lipeşti de obraz? Mă duceau cu gândul la plăcuţele de la Grădina Zoologică din Noua. „Uitaţi-vă la animale, însă nu puneţi mâna pe ele.“ Peştii lui scoteau uneori capul din apă ca să îi atingă pe creştet, susţinea Sorin – dar am decis să cred asta când voi vedea cu ochii mei, ceea ce, până astăzi, nu s-a întâmplat. Sorin era politicos, ascultător. Nu spărgea geamuri, cu mingea ori cu praştia, nu se bătea cu alţi băieţi, venea de la joacă înainte ca tanti Suzi să-l strige a doua oară şi dormea după-amiezele fără să protesteze. Un singur cusur avea: era mofturos la mâncare – scobea până şi feliile de şuncă ori de salam dacă zărea vreun punctişor de grăsime. Dar poate şi asta să fi fost tot o calitate, venea din sângele lui de moşier, cum râdea câteodată mătuşa mea. Nu era chiar o glumă, bunicul lui Sorin avusese ditamai conacul la Sânnicolau Mare. Prinsesem asta din zbor şi de atunci îi spuneam micul lord, bineînţeles în gând; nici el, nici nimeni n-avea să afle vreodată. De ce? Fiindcă era unul dintre secretele periculoase, pe care nu le şopteai nici celui mai bun prieten – nu c-aş fi avut vreunul. Mătuşa mă răsfăţa ca pe o prinţesă, poate fiindcă şi ea venea dintr-o poveste, a Cenuşăresei din Vlădeni – însă fără mama vitregă şi surorile cele rele – măritată cu un prinţ venit tocmai din Banat. Tanti Suzi fusese una dintre frumuseţile satului. Mereu zâmbitoare, se purta de parcă n-ar fi fost griji pe lume, iar peţitorii roiau în jurul ei ca fluturii atraşi de strălucirea unui lampadar. Bunica se temea că o să se mărite înaintea sorei mai mari, adică a mamei, ceea ce nu se făcea. Din fericire, Suzana nu era grăbită să aleagă, se lăsa curtată, dar atât. Îşi păstra dragostea pentru acela care avea să i-o fure, întreagă. S-a întâmplat să fie un străin înalt şi chipeş, cu care s-a cunoscut în Braşov, la balul de absolvire al Liceului de Fete Principesa Elena. În seara aceea a dansat numai cu el şi, înainte de a bate de miezul nopţii, a ştiut că îşi găsise alesul. N-a fost nevoie să îşi piardă un pantof pentru ca Tiberiu să o caute a doua zi, cerând-o de soţie. Spre surprinderea tuturor, Suzana cea până atunci nehotărâtă a spus da, iar nunta a adunat tot satul, chiar ca-n basme. În ziua în care se cununaseră, tanti Suzi ştia despre bărbatul vieţii ei două lucruri: că inima îi bate mai repede de câte ori îl vede şi că vorbea atât de frumos încât nu s-ar fi săturat niciodată să îl asculte. După căsătorie a cunoscut-o pe Stela, sora lui Tiberiu, care făcuse pensionul la Viena, şi pe mama lui, marea doamnă cum îi ziceau până şi copiii ei. Când comuniştii scuturaseră istoria, întorcând-o pe dos ca pe o haină cu căptuşeala în afară, familia unchiului se strămutase la Braşov, lăsând în urmă tot ce fuseseră al lor şi nu mai era – pământul, lanurile de grâu, pădurile, livezile, turmele de oi, vacile de rasă Simmental şi caii din grajduri –, dar nu şi trecutul care, ca un câine bătrân şi credincios, avea să îi urmeze peste tot. Odată cu conacul li se confiscaseră tapiserii, arme şi armuri medievale strânse în cinci generaţii. Tot ce reuşiseră Tiberiu şi ai lui să salveze din averea familiei – câteva mobile, tablouri, un ceas cu pendulă şi o oglindă veneţiană – stăteau înghesuite, claie peste grămadă, în apartamentul de bloc unde locuiau acum cu chirie. Lucrurile acelea urmau să fie zestrea Stelei – aşa hotărâse marea doamnă, şi aşa s-a făcut. Când s-a însurat, Tiberiu avea numai hainele de pe el şi dragostea pentru mătuşa mea, ceea ce ar fi trebuit să fie de ajuns. Însă în România acelor ani basmele erau de-a-ndoaselea, ca un film nedevelopat, unde albul e negru şi negrul alb. Şcolit în Austria, fiul marii doamne învăţase Istoria şi Dreptul, adică lucruri care nu-i foloseau acum la nimic. Ce n-avea în schimb? Origine sănătoasă. În loc să ajungă avocat sau judecător, nenorocosul meu unchi a trebuit să se mulţumească cu singurele munci care îi erau îngăduite. A cărat saci şi lăzi cu cârca, descărcând marfă la o Alimentara, a fost şofer pe maşina de strâns gunoiul, om de serviciu la o şcoală profesională. A spălat ani lungi sticle şi borcane, le-a răzuit etichetele în staţia din Răcădău, apoi, fiindcă era printre puţinii de acolo care ştiau să scrie, l-au pus să facă liste cu ambalajele ce veneau murdare şi plecau mai mult sau mai puţin curate...

La prima vedere strada Lungă părea o stradă oarecare. Asta până când deschideai una dintre porţi. Era ca-n tablourile în care artistul se pictează pe sine însuşi cu pensula în mână în timp ce zugrăveşte un al doilea autoportret unde se vede încă unul şi încă, la nesfârşit. Pe strada Lungă, din prima curte se deschideau altele, nu chiar la infinit, fiindcă ultima se înfigea în Dealul Făgetului ca într-un dig verde. Aşa îşi făceau saşii casele, cu camere înşiruite în „stilul vagon“ – ar fi putut trece dintr-o încăpere în alta ca într-un tren unde locomotiva era la poartă, iar ultimul vagon în spatele curţii. Am spus ar fi putut, lucru care nu mai era valabil, fiindcă Spaţiul Locativ decuplase vagoanele între ele, dând repartiţie pe fiecare câte unei familii sau mai multora. Dimineaţa, oamenii porneau spre serviciu la aceeaşi oră, iar atunci curtea semăna cu un tren ajuns la destinaţie din care toţi călătorii coboară în grabă, aglomerând peronul. Privită de pe Tâmpa, strada Lungă arăta ca o staţie cu sute de peroane lângă care erau trase trenuri ce nu plecau niciodată. Exista însă o diferenţă. Spre deosebire de gările din anii ’60, cu zugrăveala scorojită şi scaune răpciugoase, cu coşuri de gunoi ce dădeau pe dinafară şi mucuri de ţigară aruncate pe jos − curţile săseşti erau pline de flori. Iar dacă s-ar fi ţinut un concurs de frumuseţe, cea de lângă grădiniţa germană, care avea la parter o papetărie, merita să câştige marele premiu. Mijlocul curţii era o alee podită cu pietre de râu, iar dintr-o parte şi din alta se revărsau talazuri verzi în care se topise un curcubeu. Pretutindeni vedeai flori: în straturile de pământ, în ghivecele atârnate de pereţi, în jardinierele de sub ferestre, în vasele de lemn, plastic sau fontă aşezate lângă praguri. Poteca se tot îngusta, până ce păşeai de-a dreptul printre lujere înalte, îngreunate de povara corolelor, iar la uşa ultimului apartament, al familiei Lehmann, se dezlănţuia o adevărată junglă. Erau acolo o puzderie de muşcate, garofiţe, bujori, regina-nopţii şi mai ales zorele albe, roz, mov, căţărându-se pe ziduri ca o iederă sălbăticită. N-aveau cum să înflorească toate deodată, plantele au şi ele ceasul lor biologic, răstimpul lor de glorie efemeră când urcă pe scena lumii vegetale ca nişte actriţe la o gală Oscar – dar întotdeauna erau destule care să îşi etaleze petalele catifelate, îmbobocite sau în amurgul splendorii lor, pentru ca fundătura curţii să arate ca un adevărat Eden. „O grădină e oglinda sufletului celui care o îngrijeşte“ – sau aşa se spune. De fiecare dată doamna Raissa, soţia bijutierului, ne primea, pe mine şi pe mama, ca pe nişte oaspeţi dragi. Ne aşezam sub umbrarul de glicină liliachie şi – în timp ce îl aşteptam pe domnul Lehmann să iasă din atelier – sorbeam din limonada servită rece şi sifonată, cu lămâie şi glazură de zahăr pe buza paharului, un adevărat răsfăţ! Dacă Raissa ar fi crescut flori din piatră seacă, soţul ei era un artist, aşa cum fuseseră tatăl şi bunicul său. Elad Lehmann lucra în aur sau argint − orfevrării filigran, fine ca nişte dantele cusute la gherghef de domniţele din vechime. Iar gemele îi vorbeau, le alegea după culoare şi limpezime: diamante, agate, rubine. Ştia să le şlefuiască fără cusur pe cele noi, să redea strălucirea celor vechi. Sub umbrarul de glicină a apărut în sfârşit aurarul, împreună cu fata lui, Talida, şi cu un album gros, îndemnându-ne să-l răsfoim pe îndelete. Pe fiecare pagină erau inele, brăţări, coliere, lănţişoare cu pandantive cum nu văzusem vreodată şi nici nu credeam să existe: clasice, baroce, unele cu arabescuri complicate, pe care nu ştiam pe atunci să le descriu ori să le numesc. Erau şi cercei acolo, după ei venisem, mama voia să port neapărat unii − probabil ca să dovedească celor din jur că aparenţele înşală: în ciuda părului tuns scurt şi a purtărilor băieţeşti, eram totuşi o fetiţă. Când am ajuns la sfârşitul catalogului l-am închis şi am luat-o de la capăt, filă cu filă. Nu că n-aş fi avut de unde alege, dimpotrivă, erau atâtea modele, unul mai frumos decât altul! Multe îşi aflau inspiraţia în grădina doamnei Raissa, însă am văzut şi cercei candelabru, evantai sau fluture, ba chiar nişte buburuze cu rubine cât vârful de ac pe aripi. Mamei îi plăceau doi ghiocei cu toartele curbate, deşi bijutierul o tot îmbia cu ultima lui creaţie, de care părea tare mândru: o pereche de libelule din aur alb, cu ochi de safire. Lehmann era un adevărat maestru, mama privea încântată, se mai oprea să mă întrebe pe mine, dar eu dădeam din cap că nu – şi aşa ne-am pomenit iarăşi la cea din urmă pagină. – Nu-ţi place nimic? m-a întrebat mama, stânjenită de lipsa mea de entuziasm. M-am uitat la fata meşterului aurar, la paginile rămase deschise, apoi iarăşi la Talida şi la cerceii pe care îi avea în urechi. Erau micuţi, delicaţi, în forma unor stele de mare. Mă îndrăgostisem de ei pe loc, în chiar clipa când îi văzusem. Nu era frumos să arăţi cu degetul, ştiam, dar am făcut-o totuşi, împungând timid văzduhul spre Talida. În loc să se supere, fata şi-a dat părul după ureche, ca să îi pot admira şi celălalt cercel. Avem aceleaşi gusturi,nu-i aşa? spunea sclipirea din ochii ei. – Steluţe de mare... Bună alegere, a rostit Elad cu un zâmbet care a trecut de la el la Talida şi înapoi la mine. Şi-aşa a rămas. Mama adusese aur la schimb – un lănţişor cu o verigă ruptă şi verigheta bunicului, puse într-o batistă înnodată pe care i-a dat-o meşterului. În trei săptămâni cerceii vor fi gata, ne-a promis domnul Lehmann, am băut restul de limonadă cu lămâie şi zahăr, apoi, când să plecăm, Talida a vrut să-mi adune un buchet din florile dimprejur – şi erau multe, de parcă grădina ar fi fost o arcă a lui Noe florală...

Tata era plecat la serviciu toată ziua, mama trebuia să se ducă şi ea, chiar dacă avea un program redus – deci, ce să facă cu mine? „Din dilema asta nu puteţi ieşi!“. Cine a afirmat asta, nu auzise de tăierea nodului gordian. Pentru mama, soluţia a fost simplă: mă lăsa încuiată în apartamentul nostru de la etajul unu. Singură acasă – seamănă cu un titlu de film, nu-i aşa? Filmul meu, nu chiar de Oscar, la care am fost scenarist, regizor şi producător n-a fost nici comedie, nici tragedie, mai degrabă o peliculă în genul lui Luis Buñuel, perioada absurd-suprarealistă. Au fost multe dimineţi frumoase, când mă uitam ore în şir pe fereastră, curioasă de ce oamenii par atât de grăbiţi, unde se duc, de unde se întorc, şi alte întrebări care îmi treceau prin cap în timp ce plănuiam să deschid geamul şi să cobor pe cearşaful răsucit ca o frânghie, sau să sar pe lada de gunoi scoasă marţea în stradă, ca Selina, femeia-pisică. Nici măcar nu părea departe, doar la vreo patru metri înălţime... Altfel spus, nu mă plictiseam deloc. Aveam lumea de afară la picioare, sub marea fereastră cu cele trei secţiuni desfăşurate într-un triptic de sticlă, de unde priveam ca dintr-o lojă defilările de la 1 Mai şi 23 August. Toate procesiunile importante treceau pe strada Lungă, printre care cea a Junilor ce coborau o dată pe an din Şchei, în haine de sărbătoare, călare pe cai lor masivi şi impunători, aduşi de prin satele dimprejur ori din herghelia de la Sâmbăta. Cai erau negri, albi, roibi, suri, bălţaţi, din rase de care aveam să aud mai târziu: lipiţan, huţul, trăpaş românesc şi chiar câte un pur sânge arab sau englez − poate nu chiar atât de pur... Alaiul Junilor trecea pe sub fereastra mea o singură dată pe an, însă era de-ajuns ca să îl revăd în minte când voiam, în oricare din cele 364 de zile rămase. Şi aşa, din amintiri, gânduri, filme şi cărţi topite în creuzetul imaginaţiei a prins să bolbosească ceva, fiindcă într-o dimineaţă m-am pomenit că nu mai sunt singură acasă. Mă uitam ca de obicei pe fereastra-triptic şi, când am întors privirea spre cameră, am dat cu ochii de el. Plutea la vreun metru de podea, cu picioarele încrucişate, de parcă ar fi stat pe un covor zburător. Arăta ca un băiat de 13 ani, semănând mai degrabă cu Peter Pan decât cu Puck, spiriduşul. Ariel, i-am zis cuprinsă de o inspiraţie subită, iar oaspetele a ridicat din umeri, acceptându-şi numele ca pe o haină pe care o putea îmbrăca şi da jos oricând. De unde până unde Ariel? Nu de la detergentul ce mai trebuia să aştepte o jumătate de secol pentru a ajunge în supermarketuri, ci de la duhul înaripat din Furtuna lui Shakespeare. Aici, trebuie să mărturisesc, era şi vina tatei. El era responsabil cu cititul poveştilor, dar îşi îndeplinea sarcina într-un fel original. În copilărie am sărit peste Punguţa cu doi bani, Fata moşului şi a babei, Prâslea cel voinic şi merele de aur, oprindu-mă la basmele fraţilor Grimm şi Hans Christian Andersen, mult mai interesante decât Capra cu trei iezi. Dacă Scufiţa Roşie îmi părea la fel de palpitantă ca Hansel şi Gretel, am trecut poate prea repede la Povestiri după piesele lui Shakespeare, carte pe care ajunsesem să o ştiu pe de rost. Într-una dintre istorisiri, Ariel era un fel de zeu Loki pus pe şotii, dar şi pe fapte bune – adică nici erou, nici răufăcător – un caracter credibil, cum ar fi spus scriitorul care nu eram încă. În piesa lui Shakespeare, Prospero, ducele Milanului, s-a pomenit exilat împreună cu fiica lui, Miranda, pe o insulă ce se presupunea a fi pustie, însă acolo au dat peste Ariel şi fratele acestuia, Caliban. În piesa mea lucrurile luaseră o cu totul altă turnură. Prospero, Caliban şi Miranda erau trei ponei aflaţi în paza lui Ariel care, nu se ştie din ce motive, mi-i adusese să le port de grijă. Nici prin cap nu mi-a dat să-l refuz! A urmat o perioadă de care îmi amintesc cu drag şi oarece îngrijorare, deşi de atunci n-au mai fost momente când să-mi fi luat închipuirile drept realitate... Ştiam deja că orice lucru pe care vrei să-l păstrezi cât mai multă vreme, trebuie să rămână ascuns. Un principiu experimentat şi mai târziu în viaţă, când toate clipele mele cu adevărat fericite au trebuit furate, trăite ca un zbor de efemeridă şi ferite de ochii celor care, dacă nu-mi doreau răul de-a dreptul, îmi voiau binele aşa cum îl înţelegeau ei. Întotdeauna am fost încredinţată că agenţii secreţi sunt nişte oameni norocoşi. Chiar şi acum, când trecerea anilor ar fi trebuit să mă înţelepţească, încă păstrez convingerea asta. Ce poate fi mai palpitant decât să duci o existenţă dublă, una normală şi una de care să nu ştie nimeni? E ca şi cum ai trăi de două ori! Lunile în care mi-am păzit cu străşnicie taina au fost tare ciudate, dar şi frumoase. Pentru părinţi, ca şi pentru restul lumii, eram o fetiţă obişnuită. E-adevărat că nu mergeam la cămin, nici nu aveam copii de vârsta mea cu care să mă joc – însă nu făceam caz dintr-asta, ori din faptul că mama mă lăsa încuiată în casă câtă vreme era la serviciul ei de numai şase ore. „Ce greu trebuie să-i fie, sărăcuţa!“, o auzeam plângându-se câte unei prietene care se grăbea să îşi arate compasiunea. Eu tăceam mâlc, lăsându-mi privirea în pământ, cu prefăcută resemnare. Ce să le spun? Nu vă faceţi griji, nu mă plictisesc deloc, Ariel şi poneii lui îmi ocupă tot timpul? Ariel nu rostea vreun cuvânt, îmi ştia în schimb orice dorinţă înainte să mi se închege în minte. Şi, câteodată, îi auzeam glasul sub frunte; îmi răscolea gândurile aşa cum vântul face copacii să foşnească, trezind alte voci decât cele omeneşti, dar cu vorbe pline de miez şi tainice înţelesuri. Cei trei căluţi ai lui nu arătau mărunţi şi îndesaţi ca poneii, fiind mai curând nişte cai în miniatură. Caliban era mai negru decât nopţile fără Lună, iar lui Prospero cel alb ca zăpada şi din neamul unicornilor cineva îi retezase cornul de fildeş, lăsându-i un ciot în mijlocul frunţii. Miranda era o frumoasă iapă andaluză, cu blana catifelată, de culoarea chihlimbarului. Spre deosebire de Ariel, care putea să plutească peste lucruri deşi n-avea aripi, poneii mergeau pe pământ şi erau ca toţi căluţii – cu excepţia faptului că rămâneau nevăzuţi, desigur. Trebuia să am grijă de ei, ceea ce nu era întotdeauna uşor. După-amiaza, când plecam la plimbare cu unul dintre părinţi – de obicei cu mama – îmi luam noii prieteni cu mine. Mergeam toţi şase pe strada Lungă, eu cu mama de mână, poneii tropotind în spatele nostru cu Ariel în ariergardă, veghiindu-i din văzduh, uneori de la câţiva metri înălţime, alteori coborând atât de jos încât mă temeam să nu atingă pălăriile sau capetele trecătorilor. Când ajungeam în dreptul Casei Armatei, îi spuneam mamei că am obosit şi ne aşezam pe una dintre băncile din jurul fântânii: un bazin circular în mijlocul căruia tronau statuile de piatră a trei cai, de fapt bustul şi picioarele din faţă, într-un salt încremenit. Deasupra lor erau trei sirene ţinându-se de mâini, spate în spate, de parcă ar fi ieşit din acelaşi trup. Jeturi de apă ţâşneau din nişte guri de lei, altele se revărsau din vârful havuzului peste cai, peste creştetele sirenelor. Una privea către Tâmpa, alta spre Dealul Cetăţii şi a treia spre Şirul Livezii, de unde începea Drumul Poienii. A fost fântâna aceea, la care mă uitasem de-atâtea ori, cea de la care a pornit fantezia mea ciudată? Poate că da. Dar pentru moment era locul unde îmi trimiteam micuţa herghelie la adăpat. După ce beau apă, căluţii treceau strada pe la locurile marcate şi, ajunşi în Parcul Central, rămâneau să pască iarbă în insula verde din inima oraşului − înconjurată de Sfatul Popular, Palatul Poştei, al Telefoanelor, hotelurile Aro Palace şi Carpaţi, Rectoratul şi, de cealaltă parte, vilele antebelice de pe strada Iorga şi biserica Buna Vestire. După popasul de la havuz, urcam pe strada Mureșenilor – botezată de curând 7 Noiembrie − apoi traversam Piaţa 23 August sau, cum îi spuneau dintotdeauna braşovenii, Piaţa Sfatului. În vremea copilăriei mele era încă umbrită de salcâmi care, la sfârşitul lui mai, te ameţeau cu parfumul lor. Prin anii ’80 toţi bătrânii arbori urmau să fie tăiaţi, aşa cum aveau să fie alungaţi porumbeii, fiindcă îndrăzneau să se găinăţeze pe faţadele abia renovate... Ai mei îşi făcea cumpărăturile pe Republicii, un Lipscani al Braşovului numit şi Strada Porţii. Acolo maşinile n-aveau ce să caute, strada era toată a oamenilor ce umpleau albia pietruită dintre cele două şiruri de clădiri, fiecare cu magazine la parter‚ din care vânzătoarele te priveau la fel de nemişcate ca nişte manechine. Unii se oprea câteva clipe în faţa vreunei vitrine, alţii intrau să se uite la ce era înăuntru – transilvănenii fiind campioni la cumpăratul cu privirea – însă câţiva chiar erau hotărâţi să plece cu ceva în sacoşă. Mama n-avea prea mulţi bani, fiecare leu fiind socotit şi pus deoparte pentru o cheltuială anume. Luam numai lucruri de care era neapărată nevoie, dacă le găseam la un preţ convenabil. La fel ca aproape toţi braşovenii prin anii ’60, trebuia să fim chibzuiţi. Copiii învăţau asta de mici şi nu vedeai plozi tăvălindu-se pe stradă şi urlând că mor pe loc dacă nu li se cumpără o jucărie, o prăjitură sau vreun alt moft. N-am cerut niciodată nimic când mergeam în oraş cu ai mei. Ştiam că, dacă pot, îmi vor cumpăra ce-mi place – îngheţată de ciocolată vara sau gogoşi presărate cu zahăr pudră iarna. Când terminam lista cu necesităţi, mama lua clătite cu brânză şi stafide de la o dugheană de lângă restaurantul Postăvarul. Le mâncam pe o bancă din faţa Villei Kertsch – demolată în 1970, ca pe locul ei să se ridice Modarom-ul. Drumul de întoarcere trecea prin Parcul Central, de unde îmi recuperam caii lăsaţi să pască sub ochii vigilenţi ai lui Ariel, apoi o luam cu toţii tropa-tropa în jos pe strada Lungă. Abia când ajungeam la poarta curţii urma greul. Trebuia să găsesc un motiv ca să o ţin deschisă până se strecurau Prospero, Caliban şi Miranda, cu Ariel plutind peste coamele lor. Uneori mă prefăceam că îmi leg şireturile, alteori îmi curgea din senin nasul şi îi ceream mamei batista, iar cât se scotocea ea prin geantă putea să treacă o turmă de bizoni pe lângă noi, nu doar trei căluţi invizibili...

Vikingii este un roman istoric apărut în 2023 la Editura Creator. O istorie romanțată, cartea relatează evenimentele prin intermediul unor eroi inspirați de personaje reale. Epoca vikingă este văzută prin ochii mai multor generații dintr-o familie de norvegieni, epopee consemnată de o cronicară bizantină, luată ca sclavă într-unul din raidurile vikinge şi ajunsă soția căpeteniei clanului Hardraad – cea care le va scrie istoria în Cronica vieții și faptelor unor războinici din Nord. Dacă stră-străbunicul pleacă din Norvegia în anii 800, strănepoata sa va ajunge în America în anul 1000, apoi va face parte din faimoasa Gardă Varegă a împăraţilor Constantinopolelui. În timp ce urmărește devenirea personajelor şi cronologia evenimentelor, cartea încearcă să răspundă unor întrebări încă neelucidate pe deplin de istoricii contemporani. Au fost vikingii negustori sau pirați? De ce a erupt cu atâta putere vulcanul scandinav, trimițându-și fiii în toate direcțiile, spre Europa, Asia, Africa și America de Nord? A fost doar hazardul, nevoia de aventură, dorința unor navigatori îndrăzneți de a merge mereu mai departe, descoperind noi teritorii, cucerind tot ce avea preț ori însemnătate? De fapt, cine erau vikingii? Războinici invincibili? Demoni care invadaseră Occidentul creştin, pedepsindu-i deopotrivă pe cei drepţi şi pe păcătoşi? Comercianţi ce negociau cu arma în mână? Aventurieri în căutare de bogăţii şi faimă? Jefuitori, cuceritori, colonizatori, mercenari − războinicii Nordului au schimbat istoria Europei, scoţând-o din letargie, aşa cum numai cruciadele şi ciocnirea cu Islamul aveau să o facă. N-au existat portrete ale vikingilor, nici monumente care să le păstreze amintirea ori să le preamărească înfăptuirile... Şi totuşi, epopeea războinicilor Nordului a dăinuit în memoria posterităţii, nealterată de curgerea secolelor. Iar flăcările aprinse de ei ne luminează încă nopţile. Pentru că au știut să moară ori pentru că știau să trăiască? Alții au avut arme mai bune, corăbii mai mari, au cucerit mai multe teritorii, cetăți și orașe, au câștigat victorii mai răsunătoare. Și-au statornicit vaste imperii, au ridicat ziduri, fortărețe, turnuri de pază. Temându-se de singurul potrivnic pe care nu-l puteau învinge – uitarea – conducătorii lor au pus să fie înălțate piramide, ziggurate, temple, mărturiile slavei celor „asemenea cu Zeii“. Faraoni, regi, împărați cu chipuri hieratice privesc spre viitor din tablouri, fresce, statui, monede, efigii. Dar n-au existat nici tăblițe de piatră, nici papirusuri sau cronici care să preamărească înfăptuirile vikingilor. Şi totuși spiritul lor – căruia îi este dedicată această carte – a dăinuit, așa cum rugăciunea războinicilor scandinavi se aude încă în Ţările Nordului: „Îţi cer iertare mărite Odin... Pentru bătăliile pe care nu le-am câştigat, Şi ţărmurile unde n-am pus încă piciorul, Pentru drumurile pe care nu le-am străbătut până la capăt, Şi mările unde vântul nu mi-a purtat corabia, Pentru câte n-am făcut şi ar fi trebuit, Pentru vorbele rămase nerostite. Pentru toate chem îngăduinţa zeilor, A strămoşilor mei şi a urmaşilor care vor veni să mă judece, Vouă, tuturor, vă cer iertare!“ Romanul istoric „Vikingii“ poate fi achiziţionat din librăria St.O.Iosif din Braşov sau comandat on-line de pe site-ul libris.ro, editura Creator.

Ecouri din tenebre, apărută în 2022 la Editura Creator, este o carte ancorată în ştiinţele de frontieră, segment al cunoaşterii uneori criticat, contestat, alteori împins în derizoriu, dar rămânând la fel de actual. La întrebarea „Există viaţă după moarte?” au încercat să răspundă, de-a lungul timpului, teologi, filosofi, istorici, oameni de ştiinţă. Ipotezele, cazuistica şi explicaţiile la care s-a ajuns umplu sute, poate mii de volume. Autoarea le-a sintetizat într-o prezentare cât mai completă şi atractivă, în primele 50 de pagini ale cărţii. Mai departe sunt doar poveşti despre viaţă şi moarte, despre iubire, ură şi răzbunări nestinse de trecerea timpului. Le puteţi citi pe nerăsuflate, sărind peste istoria fenomenului – deşi ar fi păcat. Cât adevăr şi câtă ficţiune conţine această carte? Adevărul este în fapte. Imaginaţia autoarei, în interpretarea lor şi, acolo unde a fost nevoie, în umplerea hiatusurilor narative. Întâmplările relatate sunt şocante, adesea incredibile prin ele însele. Însă mai interesantă chiar decât insolitul cazurilor rămâne reacţia celor implicaţi direct. Întâmplările din ultimul capitol, Păcate eterne, s-au petrecut, cronologic, aproape de zilele noastre, iar o mare parte dintre martori sau protagonişti sunt încă în viaţă. Pentru a le proteja identitatea, Rodica Bretin le-a schimbat numele şi, uneori, datele biografice. Stăpânul muntelui, Galeria ororilor, Colecţionarul de suflete, A cincea poruncă, Vrăjitoarea din Stonehaven şi Doamna neagră sunt rezultatul unor cercetări ale autoarei, iar în fiecare există un procent variabil de ficţiune, atât în desfăşurarea acţiunii, cât şi în descrierea gândurilor, sentimentelor, trăirilor celor care au trecut prin nişte experienţe dramatice, ce aveau să le schimbe viaţa. „Nu există moarte – şi nici morţi“, anunţa o piatră funerară din Hydesville, unde surorile Catherine şi Margaretta Fox susţineau, în 1848, că primesc mesaje din lumea spiritelor. Şi au fost crezute – de milioane de oameni din Statele Unite, apoi din întreaga lume. „Sufletul este o formă a existenţei independentă de spaţiu şi timp“, afirma Carl Gustav Jung (1875-1961), unul dintre promotorii psihanalizei moderne. Ne naştem fără să o fi cerut, trăim aşa cum ne spun alţii şi murim întotdeauna prea devreme, înainte să înţelegem de ce, care este sensul, finalitatea existenţei. Şi mai departe? Anihilarea conştiinţei, dizolvarea în neant? Clipa în care tot ce reprezintă o personalitate umană va fi şters, anulat odată cu încetarea funcţionării creierului, cu ultima bătaie de inimă? Să fie acesta sfârşitul absolut, sau moartea nu este decât o bornă pe drumul devenirii, marcând trecerea spre un alt nivel existenţial? Se află ceva dincolo de moarte? Ecouri din tenebre nu îşi propune să convingă cititorul despre existenţa inexplicabilului în viaţa noastră, a tuturor, ci să îi ţină treaz interesul, să îi hrănească imaginaţia. Fiindcă multe dintre lucrurile despre care va afla în continuare trebuie înţelese cu inima, nu doar cu mintea... Cartea „Ecouri din tenebre“ poate fi achiziţionată numai din librăria St.O.Iosif din Braşov sau comandată on-line de pe site-ul libris.ro, editura Creator.

Când spui balcon, te gândeşti la nişte marsupii de ciment agăţate de faţada blocurilor. Al nostru se întindea pe nouăsprezece metri, umbrind jumătate din curte. Balconul avea la un capăt uşa dublă a apartamentului nostru – prima din stejar şi a doua cu vitralii de sticlă, ca peretele unui acvariu în care înotau vrăbii cu ciocul lung şi subţire, despre care am aflat că se numesc colibri. Uşa masivă de lemn stătea de obicei larg deschisă, prinsă cu o sârmă de balustradă; n-o încuiam decât atunci când plecam o dată pe an, la mare. Cu anii, coşmarele mele s-au diversificat, devenind mai înfricoşătoare. În copilărie, aveam unul singur, acelaşi de fiecare dată: era noapte, eu fugeam pe strada Lungă, printre casele cufundate în beznă, urmărită de cineva, ori de ceva. Ajungeam la poarta noastră, descuiam dar nu stăteam să încui la loc, alergam cât mă ţineau picioarele prin curte, pe scări în sus, apoi pe balconul care parcă nu se mai termina. Şi din nou n-aveam vreme să desfac sârma, să trag după mine uşa groasă de stejar... Mă adăposteam în spatele celeilalte, cu un cadru de lemn şi ochiuri din sticlă. Abia apucam să răsucesc cheia în broască şi ceva-ul care mă hăituia se izbea de uşa cea subţire, făcând să se cutremure casa, strada, oraşul. Şi-atunci, când inima stătea să mi se oprească în piept de groază, colibrii prindeau viaţă, ieşeau din vitralii, întâi patru câţi erau în realitate, apoi tot mai mulţi, năpustindu-se să mă apere, să-l sfârtece pe acela care îmi călca pe urme. Ziua, nu mă urmărea niciun monstru când mă întorceam de la grădiniţă, doar mirosul de rântaş de la vecini. Balconul rămânea singura cale până la uşa apartamentului unde locuiam – deci era al nostru. O treime din aceeaşi potecă de ciment trecea pe sub ferestrele familiei Spireanu – deci era al lor. Balconul a devenit astfel un teritoriu strategic, un noman’s land disputat cu ardoare. Războiul, al doilea în lumea de la etaj, a început tot fără declaraţii belicoase, surle sau trâmbiţe. Şi, la fel ca acela dinainte, al băii, promitea să fie unul de durată. Mama uda poteca de beton în zori cu stropitoarea, la prânz doamna Veronica o mătura bine, pentru ca seara, una sau alta să o spele cu ligheanul şi cârpa. Urmele de noroi dispărea într-o clipă, iar cimentul, pe care n-apuca să se aşez vreun fir de praf, era curat ca pardoseala de la castelul Peleş. Dacă am fi fost japonezi ne-am fi descălţat pe palierul scării, mergând de-a lungul balconului cu galoşii în mână şi privirile în jos, să nu zică vecinii că ne uităm înadins la ei pe vreuna din ferestre. Orice război care se respectă este unul de ocupaţie. Ambele tabere aveau trupe de asalt: vase de lut, oale, glastre cu flori, pe care le mutau strategic. Ciubărul nostru cu leandru era ca ca o fortăreaţă, iar zorelele cu cârcei înfăşuraţi în jurul barelor de fier forjat ale balustrăzii pe post de grăniceri. Mama ataca cu infanteria uşoară – muşcate, bujori, trandafiri. Doamna Veronica îşi adusese propriile trupe – hortensii, aloe, ficuşi. Le vedeam seara într-un loc, iar dimineaţa le găseam mai încoace, de parcă se mişcaseră singure la adăpostul întunericului, cucerind câţiva centimetri de teren. Ghivecele înaintau şi se retrăgeau câte o pătrăţică de eşicher, pioni pe o tablă de şah, însă cu pionii nu se câştigă jocul; partida ameninţa să se lungească până-n toamnă, când vrând-nevrând se declara armistiţiu, fiindcă plantele iubitoare de căldură trebuiau băgate în casă. Vara, mama uda florile dimineaţa şi seara, uneori şi la prânz; de-atâta stropit, cădea pământ pe jos, motiv ca să spele iarăşi balconul, iar Veronica nu se lăsa nici ea mai prejos. Ghivecele noastre erau maro, cărămizii şi brune, ale vecinei în nuanţe de gri, de la cenuşiu deschis la negru, culori arborate ca o uniformă. Balconul ajunsese atât de plin cu vase de tot felul încât abia aveam loc să trecem pe poteca mereu îngustată, iar valul de tulpini, lujere şi petale îl făcea să semene cu grădinile suspendate ale Semiramidei. Vecinii din curte ridicau ochii cu veneraţia unor pelerini la vederea unui templu sacru. Ce ştiau ei?! Deasupra capetelor lor, a gâturilor înţepenite de atâta uitat la paradisul verde gata să li se prăvale în creştet, bătălia se ducea mai departe, cu tot mai multă încrâncenare. Veronica lupta pentru fiecare petec de ciment cu eroism, dar de una singură. Vasile nu era interesat de războiul balconului, iar Adina avea bătăliile ei – la coafor, la manichiuristă, pe la magazinele de pe strada Republicii. Nici mama nu avea aliaţi. Tata asculta buletinele de ştiri de pe front cu o expresie amuzată, cât despre mine... Eu am fost şarpele din grădina raiului. N-am trădat secrete, dar din când în când treceam de partea inamicului. Al patrulea membru al familiei Spireanu era un pechinez de şase ani, vârsta mea de-atunci, destul de bătrân ca să aibă tabieturi şi încă destul de sprinten încât să vrea să fie scos o dată pe zi din casă. Cea care ieşea cu el de obicei era doamna Veronica, însă în ultima vreme devenise tot mai ocupată cu una, cu alta – ghivece, flori, pământ, strategii – doar războiul nu se ducea de la sine! Cine să-l plimbe pe Piki? Şi-aşa ne-am început hoinărelile din amiezele târzii, cu binecuvântarea resemnată a celor două mame – a mea şi a lui Piki. Să plimbi un câine e cea mai plăcută îndeletnicire din lume, bănuiam asta. Dar nu e deloc uşoară – cum aveam să aflu curând. Un pechinez e cât o pisică, ceea ce nu-l împiedică să se creadă regele străzii. Şi, ca orice patruped care se respectă, îşi marchează des teritoriul. Drumul nostru spre Parcul Central era presărat din loc în loc cu stâlpi, cocârjaţi de cabluri telefonice, de sârme pentru troleibuze. Piki nu rata niciunul; adulmeca întâi, să vadă ce rival trecuse pe acolo înaintea lui – îi ştia pe toţi câinii din Braşovul vechi după miros –, apoi ridica un picior din spate într-un gest nonşalant şi sfidător, lăsându-şi semnătura, de fiecare dată o picătură, nu mai mult, să îi ajungă pentru toţi stâlpii, apoi pentru copacii din parc. Nu îl grăbeam niciodată, nici nu-l trăgeam de lesă cum făceau oamenii neînţelegători cu câinii lor...

În anii ’60, găinile şi, mai rar, raţele sau gâştele se vindeau la Aprozar, aduse de la crescătorie. O dată pe lună, în faţa magazinului se descărcau cuşti de sărmă cu găini albe, roşii sau din rasa Gât golaş de Transilvania. Păsările stăteau înghesuite ca nişte călători în metrou la o oră de vârf – în New York sau Tokyo, fiindcă primul tren subteran din România, cel din Bucureşti, avea de aşteptat şaisprezece ani până la inaugurare. Când venea transportul cu galinacee, lumea se aşezase deja la coadă, fiindcă veştile circulau mai iute decât camionul cu remorcă ieşit pe porţile fermei avicole de la Codlea. Până le venea rândul, oamenii alegeau din priviri câte o pasăre, mai ales pensionarii care aveau ochiul format, nu degeaba erau numiţi şoimii cozilor. Când o cuşcă începea să se golească, păsările, înfometate, se repezeau să ciugulească boabele de pe jos. N-apucau să adune prea multe că se pomeneau înşfăcate şi trase afară. Vânzătoarea lega picioarele păsării cu mişcări experte, o cântărea, apoi lua banii şi dădea marfa. Cumpărătorul pleca cu o găină sau două ţinute de picioare, dând din aripi şi bălăbănindu-se cu capul în jos tot drumul. Nu toate mergeau drept spre butucul de execuţie. Unele păsări erau ţinute o vreme la îngrăşat – caz în care dependinţele îşi dovedeau utilitatea. Oamenii creşteau în pod găini în loc de porumbei, curcani, raţe şi gâşte în magazii, îndopându-le pe ultimele până li se umfla într-atât ficatul încât francezii, mari amatori de pate de foi gras, ar fi pălit de invidie. Inevitabil însă, venea şi ziua în care orătăniile trebuiau sacrificate. Şi, tot printr-o convenţie tacită, în orice familie asta devenea treaba bărbatului. Doar că pe unii traiul la oraş îi cam înmuiase, iar altora, cum era tata, nu le plăcea să verse sânge nevinovat, oricât de gustoasă ar fi fost ciulamaua de pui. Impasul şi-a aflat repede rezolvarea. În fiecare curte din oraşul vechi s-a găsit cineva cu nervii tari, un topor bine ascuţit şi râvna de a face un ban în plus. La noi era Bodor Zoltan, care mânuia satârul aşa cum turna în sticle vinul de smochine din damigenele pântecoase – fără să irosească vreo picătură. Iar locul execuţiei era gura de canal de lângă poartă, unde pata ruginie nu rămânea uscată prea multă vreme. Astăzi, când vrei o găină sau o gâscă le găseşti pe rafturi la supermarket, ambalate frumos, numai bune de pus în cuptorul electric. Cum ar fi să cumperi o pasăre care trebuie jumulită, afumată, golită de măruntaie – dar, înainte de toate, tăiată? Nu orice orăşean era în stare de aşa ceva, iar istoriile cu găini decapitate care mai făceau câţiva paşi ori dădeau din aripi înainte să cadă la pământ intraseră în legendele urbane. Curtea noastră nu avea probleme, fiindcă lui Bodor-baci nu îi tremura mâna, chiar dacă trecuse de nouăzeci de ani, nici nu dădea pe alături cu satârul. Găinile sosite la Aprozar arătau pe jumătate moarte de foame, de parcă fermele agricole erau lagăre de concentrare pentru animale. Trebuiau hrănite săptămâni la rând cu boabe de grâu, mămăligă şi biscuiţi muiaţi în apă, până ce mai puneau carne pe ele. Ai mei cumpărau rar păsări vii, mulţumindu-se cu cele pe care ni le trimitea din când în când bunica, gata tăiate. Iar pentru masa de Paşte ori de Crăciun, tata se oprea cu zburătoarea pescuită din cuşca de plasă în uşa familiei Bodor, unde plătea monezi de un leu în loc de arginţi, cum primeau călăii din Evul Mediu pentru o decapitare miloasă. Drumul nefericitei galinacee spre locul de execuţie nu trecea pe la noi prin casă. Dacă fetiţa vede găina nu mai scăpăm de ea – era temerea mamei, care ştia ce vorbeşte. N-ar fi trebui să o cunosc niciodată pe Roşcată, numai să îi simt gustul în tocăniţa cu garnitură de smântână... La început, totul a părut să se desfăşoare ca de obicei. S-a zvonit că se aduc găini proaspete la Aprozar – normal, doar erau vii –, oamenii s-au aşezat conştiincioşi la coadă, tata printre ultimii fiindcă aflase cu întârziere şi, când i-a venit rândul, a ales la nimereală, oricum rămăseseră doar câteva păsări, restul se vânduseră. A ajuns cu găina la uşa familiei Bodor, care – stupoare! – era încuiată. – Sunt plecaţi la tratament, la băi, se întorc peste trei săptămâni, a scos capul pe fereastră o vecină îndatoritoare. Şi-aşa a intrat Roşcata în viaţa noastră. Tata a lăsat-o jos, tăindu-i legătura de la picioare, în timp ce mama nu se putea hotărî unde să o punem. Podul era plin cu rufe abia întinse la uscat, iar în magazie ultimul petec liber fusese ocupat de un căluţ din lemn cu vopseaua scorojită, coama din câlţi şi un smoc rărit în coadă... Ce era de făcut? Roşcata s-a uitat în jur, ameţită după ce se legănase cu capul în jos jumătate din strada Lungă, apoi a pornit spre pătuţul unde îmi culcam singura păpuşă pe care am avut-o vreodată. Încă de pe atunci păstram în minte o ierarhie clară a ce era important şi ce nu în viaţa mea. Găina făcea o mulţime de lucruri interesante: cotcodăcea, îşi înfoia aripile, ciugulea covorul. Păpuşa era ţeapănă şi, dacă o scuturai, nu scotea vreun sunet, doar îşi rostogolea ochii de sticlă în orbite. N-am stat pe gânduri nici măcar o clipă: păpuşa a zburat cât colo, iar Roşcata s-a cuibărit în pătuţ cu graţia unei regine aşezându-se pe tron după încoronare. Tata a râs, iar mama a rămas fără cuvinte pentru prima oară de când o ştiam. Din ziua aceea Roşcata şi-a luat locul în familie firesc, de parcă aşa fusese rânduit de la începuturile lumii...

N-am avut noroc de bunici. În loc de patru care să mă răsfeţe, am prins-o în viaţă doar pe bunica din partea mamei. Deşi m-am născut la oraş, până la trei ani am crescut la Vlădeni, satul unde ea avea o întreagă gospodărie cu găini, porci şi vite, grădină de legume şi o tarla cu cartofi şi sfeclă. La Braşov, bunica stătea întotdeauna la mama, fiindcă locuiam la casă. Mai bine o curte cu mulţi vecini decât un apartament de bloc − ori aşa umbla vorba în oraşul vechi. Mătuşa mea, tanti Suzi, venea des să o vadă, iar câteodată îi despletea cozile şi îi pieptăna părul. Tata îmi citise din poveştile fraţilor Grimm despre prinţesa Rapunzel, închisă într-un turn de o vrăjitoare rea. Bunica avea părul alb şi nu ca spicul de grâu, nici chiar atât de lung încât un prinţ să se poată căţăra pe el, măcar până la etajul unu. Eu însă, care eram tunsă băieţeşte ­− ca mama să mă spele mai uşor când îmi băgam capul prin pânzele de păianjen din pod sau mă umpleam de scaieţi am fost foarte impresionată de cosiţele bunicii. Primii trei ani din viaţă i-am petrecut în lumea satului – am zis asta, nu? Acum, când bunica venise în lumea mea, era rândul meu să îi fac cunoştinţă cu oraşul, care eram convinsă că îmi aparţine, laolaltă cu alte o mie de lucruri menite să o impresioneze. Unii oameni se simt în largul lor oriunde. Alţii se potrivesc într-un anume loc, unde i-a aşezat viaţa dintru început, iar când îi scoţi de acolo devin stângaci, stânjeniţi, parcă tot timpul gata să îşi ceară iertare fiindcă au adus noroi pe o pardoseală abia spălată. Aşa era bunica. Dacă la ţară fusese ca peştele în apă, la oraş nu îşi găsea rostul. Aici nu trebuia să coboare de cu zori la fântână, apa curgea la robinet, chiar dacă uneori tulbure sau cu rugină. Salata verde şi ceapa nu creşteau în spatele casei, ci stăteau în lădiţe pe un raft, roşiile de la Aprozar erau mai mari decât cele din grădină deşi mai puţin gustoase, iar castraveţii veneau din serele Codlea, unde nu îi bătea bruma. Ouăle pe care acasă le aduna unul câte unul de prin cuibare, aici le aducea tata, de la Alimentara, câte treizeci pe un carton. Şi ce fel de găini făcuseră ouăle acelea, cu gălbenuşul atât de palid? Bunica le privea cu suspiciune, iar pentru un lucru ar fi pus mâna în foc: din ele n-ar fi ieşit niciodată pui... La Braşov nimeni nu spărgea lemne ca să aprindă focul în cuptor. Pâinea venea cu camioanele, în lăzi de plastic, de la fabrica unde vetre uriaşe coceau sute de pâini deodată. Lumea oraşului era rânduită altfel şi adesea de neînţeles pentru bunica. Cu unele lucruri se putea obişnui; cu altele, nu. Se simţea inutilă. La Vlădeni era în picioare la primul cântat al cocoşilor, se scula cu o mie de treburi de făcut pentru ziua aceea şi se culca după ora găinilor, fără să le fi dus pe toate la bun sfârşit. La Braşov n-avea decât o misiune, pe care şi-o luase singură: să aibă grijă de mine. Şi, cum a descoperit repede, noua sarcină era cât cele din sat la un loc – şi încă ceva în plus. „Băiata asta e ca argintul viu“, se plângea bunica de câte ori mama pleca de acasă lăsându-mă în grija ei, ori mai degrabă pe ea în seama mea. Cel mai mult îmi plăcea să o uluiesc. Eram pe teritoriul meu, al oraşului, trăind într-o minunată lume nouă pe care i-o prezentam bunicii cu mândrie de proprietar. Şi aveam ce să-i arăt! Întâi, telefonul cu fir şi cifre pe un cadran, dar altfel decât la ceas. Roteam discul cu degetul de cinci ori, formând numărul mătuşii, apoi lipeam receptorul de urechea bunicii. Când a auzit prima oară vocea fetei ei ce locuia tocmai la capătul oraşului, răsunând ca şi cum ar fi fost lângă ea, s-a speriat şi era să scape aparatul din mână. Până la urmă s-a obişnuit cu el, ca şi cu radioul, cutia cu voci, ba chiar a început să asculte în fiecare zi ştirile sau teatrul radiofonic. La televizor însă, n-am reuşit să o înduplec să se uite – una era să audă glasuri venite de nicăieri, alta să vadă o lume întreagă micşorată, care încăpea într-o cutie din lemn şi plastic! Fiecare crede că a descoperit America tuturor posibilităţilor, iar generaţia lui a inventat tot ce merita inventat, că lumea lui e superioară celei în care s-au născut părinţii şi, mai ales, bunicii lui. Mai avansată, poate. Mai bună, am nişte îndoieli. De fapt, oricât de mult ar evolua tehnologia, oamenii iubesc sau urăsc la fel ca acum o sută sau o mie de ani. Iar bunica mă iubea nespus şi adesea se prefăcea mai uimită sau mai ignorantă decât era în realitate faţă de minunile pe care i le vâram mereu sub ochi, doar ca să-mi facă plăcere. Aveam şi alte bucurii, nu la fel de nevinovate. Bunica suferea de apă la genunchi, auzisem de la părinţi. Adică cum? Apa băută nu ştia unde trebuie să se ducă şi, în loc să ajungă în stomac, luându-se după mâncare, cobora mai departe, ca să se oprească tocmai la genunchi? Când n-o supărau prea tare picioarele, bunica mă lua la o plimbare în Parc sau până în Piaţa Sfatului, unde iarna se ţinea Orăşelul Copiilor. La întoarcere mergeam pe strada Lungă, eu cu paşii mei mărunţi, ea cu ai ei, înceţi şi poticniţi. După ce lăsam în urmă staţia de troleibuze şi mai aveam puţin până la acasă, îmi trăgeam uşurel mâna dintr-a bunicii, mă strecuram printr-o familie mai numeroasă ce tocmai ajunsese în dreptul nostru şi mă ascundeam într-o curte. În câteva clipe bunica îşi dădea seama că nu eram lângă ea. Se oprea, se uita în jur, tot mai neliniştită, dar nu mă vedea nicăieri, de parcă mă topisem în văzduh. Mă striga, uitându-se cu spaimă când la albia plină de maşini dintre trotuare, când la cei care treceau pe lângă ea – o bunică disperată ce îşi pierduse nepoata ziua în amiaza mare –, unii privind-o cu milă, alţii cu indiferenţă. Pe câţiva îi oprea, întrebându-i „n-aţi văzut o băiată, aşa şi aşa“, ei ridicau din umeri, iar unii o sfătuiau să se plângă miliţianului ce dirija circulaţia în intersecţia cu strada De Mijloc. Bunica însă n-avea încredere în slujbaşii autorităţilor, iar singura uniformă pe care o respecta era cea militară – poate fiindcă bunicul se întorsese din Marele Război cu grad de căpitan, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul şi, mai ales, în viaţă. Până la urmă se resemna să vină acasă fără mine. Intra în curte, urca scara cu paşi grei, mergea de-a lungul balconului sprijinindu-se de balustradă. În faţa uşii se oprea să îşi tragă sufletul, să-şi adune curajul, apoi apăsa butonul soneriei. Mama ieşea îndată şi îngrijorarea de pe chipul bătrânei trecea pe al fetei sale, ca o pată de cerneală întinzându-se peste apele sufletului. – Am pierdut băiata! gâfâia bunica, descriind catastrofa în cuvinte grăitoare. Acela era momentul în care mă iveam din spatele ei, unde stătusem ascunsă, fiindcă odată intrată în curte nu se mai uita în urmă. Săream într-un picior şi băteam din palme, încântată că o păcălisem atât de lesne...

Contează unde te naşti, dar mai ales când. Dacă aş fi deschis ochii asupra lumii tot în Braşov, dar cu câteva decenii înainte, aş fi copilărit în plină perioadă francofonă, în care era de bontón să spui mamă şi tată întâi în limba lui Voltaire, apoi în grai ardelenesc. Iar dacă ai mei ar fi avut ceva sânge albastru în vine, m-ar fi trimis la un pension la Viena ori poate chiar la Paris. Însă am sosit în lume într-o vreme când toată lumina trebuia să vină de la răsărit, când până şi străvechiul meu oraş se alesese cu un nume de împrumut pe care nimeni nu voia să-l rostească. Încăpăţânaţi de felul lor, în loc să îşi pună copiii să înveţe despre Marx şi Engels, braşovenii îi trimiteau la grădiniţe şi apoi la şcoli germane. Erau atât de mulţi cei care făceau asta, încât în anii ’60 să fii filogerman devenise un însemn heraldic. Dar, ca toate lucrurile lăudabile în intenţie, era înghiţit nu cu linguriţa, ci cu polonicul. Orice copil provenit dintr-o familie bună – deşi asta nu mai avea acelaşi înţeles ca înainte cu o generaţie – trebuia să deprindă valorile germane: cinste, hărnicie, ordine şi disciplină. Aşa cum Bucureştiul fusese cândva „micul Paris“, Braşovul nu voia să se lase mai prejos. În Parcul Central puteau fi văzute cărucioare împinse de bone care vorbeau limba lui Goethe, iar în timp ce, la periferie, cartierele muncitoreşti se înmulţeau ca ciupercile, braşovenii din centrul vechi îşi creşteau copiii cu guvernante săsoaice. Mama ar fi vrut şi ea o fräulein cu maniere impecabile, rochii sobre şi cozi răsucite ca nişte melci în spatele urechilor, care să bage măcar un pic de disciplină prusacă în odrasla ei neastâmpărată. Cum nu îşi putea permite o guvernantă din salariul modest al tatei, singurul ce aducea pe atunci bani în casă, s-a resemnat să aştepte momentul când mă vor primi la Kindergarten. Grădiniţa era gratuită pentru toţi copiii − una dintre puţinele binefaceri ale socialismului − şi germană, lucru la care autorităţile locale închideau ochii, din nepăsare, îngăduinţă ori pe principiul când lesa e destul de lungă, câinii uită că o au. Oamenii aveau senzaţia că i-au păcălit pe comunişti fiindcă primiseră un drept ce era al lor, secretarii de partid aplaudau la şedinţe, iar lucrurile mergeau ca unse, sau aşa cum umbla o vorbă „tot înainte, fiindcă înainte era mai bine!“. În 1963 aveam aproape cinci ani, vârstă la care eşti deja tot ce ai putea să fii, ca să citez un filosof al cărui nume nu mi-l aduc aminte. Însă nu am uitat dimineaţa răcoroasă de septembrie când mama m-a dus pentru prima oară la grădiniţă. Kindergarten-ul era tot pe strada Lungă, într-o clădire veche, săsească – cum altfel? – având o curticică în spate, cu o groapă cu nisip unde se jucau cei de la grupa mică şi o curte largă spre stradă, în care fusese turnat pietriş. Dar nu din cel mărunt, cum era pe aleile de sub Tâmpa ori pe Drumul Poienii, ca să nu aluneci la coborâre pe zăpadă sau zloată, ci un grohotiş cu pietre mari, cu margini tăioase şi vârfuri ascuţite. Spărturile acelea semănau cu cremenea, dacă loveai două între ele ţâşneau scântei. Tot timpul aveam pe genunchi urmele căzăturilor care transformau fiecare recreaţie într-o aventură. Mama le numea semne de bună purtare, iar felul băieţesc de a fi era una dintre laturile personalităţii mele ce se cerea disciplinată. Mama nu abandona lupta şi se străduia din răsputeri să mă aducă pe calea cea dreaptă. Şi să mă hrănească zdravăn, potrivit dictonului „minte sănătoasă într-un trup sănătos“. Cum grădiniţa începea la opt fix, cu punctualitate germană, şi nu mai aveam timp să tândălesc la micul dejun după obicei, mama lua felia de pâine unsă cu unt şi mă punea să o mănânc pe drum, aşa că mergeam, mestecam şi înghiţeam, ajungând la grădiniţă cu gura plină, ca un hamster pe care-l văzusem într-o cutie de sticlă la grădina zoologică. Faptul că fusesem îndopată cu sârg de mama – grijulie cu lucrurile de suprafaţă, dar ignorându-le uneori pe cele ascunse şi, adesea, mai importante – nu m-a ajutat să trec mai uşor peste ziua aceea. Abia intrasem pe poartă şi am avut primul şoc. Atâţia copii! Nu-mi închipuiam că ar putea fi aşa de mulţi în tot Braşovul. În curtea casei unde mă născusem nu era niciunul apropiat de vârsta mea, iar pe stradă n-aveam voie să mă joc. Crescusem printre oameni mari şi, scoasă din singura lume pe care o cunoşteam, cea a adulţilor, eram ca o sălbăticiune ţinută prea multă vreme în cuşcă şi care, eliberată pe neaşteptate în mijlocul pădurii nu ştia ce sunt copacii, nici cum să se caţere într-unul. După ce mă lăsase în mâinile capabile ale educatoarei, Fräulein Klara, mama se făcuse nevăzută atât de repede încât n-am apucat să mă agăţ de ea. În schimb am făcut ce ştiam eu mai bine – încă de pe atunci şi am tot exersat între timp –, adică am găsit un cotlon retras unde să mă ascund. Nu auzisem de Ziua cea mai lungă a lui Cornelius Ryan, dar prima pe care am petrecut-o la Kindergarten a fost cu siguranţă aşa. Ceilalţi copii n-aveau probleme, dimpotrivă, se jucau cu însufleţire, strigându-şi cuvinte de neînţeles pentru mine. Mă lipisem de un perete şi închisesem ochii, dorindu-mi fierbinte să mă topesc în aer ca Omul invizibil, deşi nici cartea lui H.G.Wells nu o citisem încă...

Tata venea de la serviciu mereu la aceeaşi oră, iar eu şi mama îl aşteptam ca să mâncăm împreună. Era în vara lui 1963, când nu începusem încă grădiniţa germană şi bunica locuia pe atunci cu noi, aşa că eram patru la masă. Mâncam în bucătărie, o încăpere care fusese iniţial o cameră atât de mare încât, după ce o împărţisem, rupând din ea un hol, baia şi cămara, noua bucătărie rămăsese destul de încăpătoare ca să servească şi drept sufragerie. Ai mei nu erau nici bogaţi, nici săraci. Aveam ce ne trebuie şi nimic în plus, la fel ca atâtea alte familii din Braşovul vechi. Nimeni nu o ducea cu adevărat bine pe atunci, dar nici nu se murea de foame şi toţi se prefăceau mulţumiţi, iar unii chiar erau. Bunica nu uitase nesiguranţa şi lipsurile din timpul războaielor – le prinsese pe amândouă, iar în primul, Marele Război cum îl numeau cei care îl trăiseră, fusese soră de caritate la un spital militar din Bucureşti, unde erau aduşi răniţii de pe front. Al Doilea Război ce răsturnase cu susul în jos o lume se terminase cu cincisprezece ani înainte să mă nasc, ceea ce mie mi se părea tare demult, dar pentru părinţii mei parcă fusese abia ieri. Îşi aminteau bine prin ce trecuseră, ca de un coşmar pe care lumina zorilor nu-l poate scutura de pe pleoape. Mama avea douăzeci de ani când căzuse bomba de la Hiroşima – aducând o pace greu plătită de nişte oraşe din îndepărtata Japonie – şi nu uitase spaima de bombardamente, cozile la ulei şi zahăr, nici pâinea pe cartelă. Chiar şi acum, după decenii de pace şi relativă îndestulare – când românii trăiau mai bine ca în timpul războiului, dar mai prost decât vecinii noştri din vest – mama şi bunica îşi păstraseră obiceiurile născute din austeritate. La noi, pâinea veche nu era aruncată, ci pusă la uscat pe unul din rafturile cămării. Când ajungea potrivită pentru măcinat, bunica punea bucăţile într-un ştergar şi le lovea cu ciocanul, mărunţindu-le. Venea rândul râşniţei învârtite până când sertăraşul se umplea cu un pesmet fin, auriu. Bunica mă lăsa şi pe mine să mânuiesc mânerul de bronz, câteva rotiri apoi mă plictiseam şi fugeam la joacă. Dar aveam totuşi un rol important în fabricarea artizanală a pesmetului: după masa de prânz mama îmi dădea feliile de pâine rămase ca să le duc în cămară. Mergeam cu ele în braţe, abia stăpânindu-mă să nu alerg, de parcă întârziasem la o întâlnire. Şi chiar aşa era. Cămara noastră era cât o cameră – pe vremea aceea toate îmi păreau mari, pivniţa, podul şi magazia din curte, în ochii mei ca un hangar – şi avea o fereastră dublă ce se deschidea în afară, nu doar un gemuleţ de aerisire. Fereastra dădea spre acoperişul-terasă al magaziei, dincolo de care se vedeau celelalte acoperişuri, ale caselor din jur, înalte şi ţuguiate, întinzându-se până departe ca nişte coline roşii din care se ridica o pădure de hornuri. Un întreg tărâm vălurit ce acoperea Braşovul, o lume peste lume. Ziua, pe crenelurile oraşului nu erau decât giruete şi porumbei, dar venirea serii îndesea umbrele şi jungla de cărămidă şi ţiglă devenea tot mai misterioasă. În fiecare zi, la cinci după-amiază, de acolo venea Pisica. Se ivea de după creasta unui acoperiş, se oprea o clipă pe culmea abruptă, privind ca un matelot din vârful catargului, apoi cobora spre curtea noastră. Dacă acoperişurile din jur erau munţi, dealuri şi coline, cel al magaziei unde îşi ţinea tata motocicleta părea un şes. Era căptuşit cu ţigle mari, dreptunghiulare, nu dintre cele mărunte, ca nişte solzi de peşte, iar între marginile lor se iveau petice de muşchi. Semăna cu o pajişte crescută chiar sub fereastra cămării, şi tare îmi mai plăcea să o privesc. Veşnica umezeală din oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână hrănea peticele verzi ce se tot întindeau, până când magazia căpătase o pălărie în pătrăţele, cu verde şi cărămiziu. De câte ori nu mi-am închipuit cum ar fi fost să mă urc acolo, să-mi pot trece degetele prin muşchi, să îi simt sub palmă – erau la fel de catifelaţi ca blana unei pisici? Peste covorul acela verde-roşu călca Pisica cu perniţele ei moi, pentru a se opri sub fereastra cămării. Venea în fiecare zi, la exact aceeaşi oră. Cum de ştia când trebuie să apară? Patrupedele au un simţ al timpului care rămâne de neînţeles pentru noi, oamenii, aşa cum păsările nu se rătăcesc pe drumurile văzduhului, de parcă ar avea în cap o busolă. Pisica avea şi ea un ceas ascuns sub osul frunţii; altfel cum ar fi reuşit să nu întârzie niciodată la întâlnirea noastră? Se uita cu ochii ei verzi ca smaraldele într-ai mei, apoi se aşeza pe labele din spate, îşi încolăcea coada în jurul trupului şi începea să aştepte, misterioasă şi răbdătoare ca un Sfinx. Eu alegeam un salam de vară – erau mereu câteva atârnate în cârlige, la uscat, având grijă să iau unul început, însă nu pe terminate. Cu un cuţit de pâine, singurul din cămară, ferestruiam o felie groasă cât degetul, chinuindu-mă să nu rămână urma zimţilor care m-ar fi dat de gol, apoi o tăiam în cubuleţe şi le aruncam pe fereastră, unul câte unul. La început mai nimeream în scocul de scurgere sau chiar în curte, însă cu vremea am căpătat îndemânare. Bucăţile aterizau toate pe acoperişul magaziei, Pisica le vedea imediat unde căzuseră, deşi erau de culoarea ţiglelor, şi se ducea repede după fiecare. Când venise pentru prima dată, cu câteva luni în urmă, era atât de slabă încât avea burta lipită de spinare. Nu văzusem în viaţa mea – nu foarte bogată în evenimente până atunci, ar fi fost şi asta o explicaţie – o mâţă atât de jigărită. Parcă scăpase şi ea dintr-un război, cu foamete şi tot restul privaţiunilor. Acum se mai împlinise, blana ca antracitul avea un luciu nou, iar pisica de pripas începuse să arate ca suratele ei norocoase, ţinute în casă, pe covoraş, din cărţile de colorat. Nici nu era greu de mulţumit. Îşi primea porţia de mâncare, apoi se apuca să îşi lingă tacticoasă o labă, semn că se săturase. Aşa era şi cu oamenii, spunea tata. Era de-ajuns să fie pace, mâncare pe masă şi, din când în când, câte o sărbătoare cu mici şi bere. Braşovenii se declarau satisfăcuţi, ori se prefăceau că sunt – oricum n-ar fi primit mai mult. Însă nu toţi. Unii visau la paradisul capitalist, alţii chiar încercau să ajungă acolo... La ce visa Pisica? N-am aflat vreodată, aşa cum nu înţeleg de ce nu i-am pus un nume, eu care botezam până şi plantele de pe balcon. Prietena mea de pe acoperiş era Pisica şi atât. Altfel nu-mi părea potrivit să-i zic, ar fi fost ca o haină prea strâmtă. Ea era cea care venise la mine, mă găsise şi mă alesese dintr-un oraş plin cu oameni. Oare cum îmi spunea mâţa cea neagră când se gândea la mine picotind sub razele amiezii, fetiţa-din-fereastra-cămării?...

De când mă ştiu am vrut un animăluţ al meu, dorinţă cu atât mai fierbinte cu cât mi-era cu desăvârşire interzisă. Mama crescuse la ţară, de unde adusese la oraş o învăţătură deprinsă de la mama ei şi bunica mea: oamenii stau în casă, animalele afară. De-asta în apartamentul nostru sclipitor de curat, de parcă aşteptam musafiri în orice clipă, n-aveau ce să caute creaturi cu mai mult de două picioare. Visam să am un câine, o pisică, un hamster măcar, dar n-am avut noroc nici cu melcii pe care mama îi dibuia ascunşi prin vreun cotlon şi mă punea să îi duc înapoi de unde îi luasem, iar dacă îi găsea a doua oară, îi arunca cu mâna ei la gunoi. Animalele îşi au locuinţele lor, îmi explica răbdătoare, în coteţe şi grajduri, n-au ce să caute sub acelaşi acoperiş cu oamenii, să lase urme de labe murdare pe parchetul dat cu ceară, păr pe covoare şi microbi nevăzuţi peste tot. Cât despre căţeii îmbăiaţi, periaţi şi parfumaţi cum era pekinezul vecinilor, aceia erau un moft, un lux care nu-şi avea locul într-o familie normală ca a noastră. Normală pentru cine? N-am întrebat-o, pentru că nu stăteai cu mama la masa negocierilor, ea hotăra şi noi ascultam, tata şi cu mine, deşi el făcea parte din lumea maturilor şi ar fi avut drept de vot. Însă nu şi-l folosea, prefera să aibă linişte decât dreptate. De-asta în copilărie am purtat singură războaiele cu mama pentru cauza nobilă de a-mi împărţi viaţa cu un prieten necuvântător. Şi-am tot pierdut, bătălie după bătălie, fără şanse de izbândă, dar şi fără să mă descurajez. „Dintr-o înfrângere în alta spre victoria finală“, era planul meu simplu şi genial la vârsta de patru ani, când adoptasem o nouă strategie, născută din experienţa atâtor eşecuri. Mama nu mă lăsa să aduc nicio făptură cu blană sau pene în casă? Atunci puteam să am una afară, ascunsă de ochii ei. Pe vremea aceea obişnuiam să dau nume la tot ce aveam în jur, fiinţe sau lucruri, de la trotinetă la plantele din ghivece. Pe porumbelul găsit într-o dimineaţă în curtea din spate l-am botezat Arthur, după neînfricatul cavaler al Mesei Rotunde din poveştile pe care mi le citea tata, seară de seară. Arthur îşi târa pe pământ o aripă beteagă şi ar fi fost o pradă uşoară pentru pisicile ce bântuiau acoperişurile şi cărora nu le scăpa nimic. Îl salvasem pe Arthur de la o soartă crudă şi nemeritată, o faptă demnă de un cavaler cu sabie şi armură lucitoare. Dar greul abia urma – ce să fac cu el? Nu erau decât trei locuri unde aş fi putut să îl ascund: podul, magazia sau pivniţa. În magazie se afla motocicleta tatei, unde el intra aproape zilnic, podul era şi el vizitat, săptămânal, de mama, când se ducea să întindă rufele. Ce rămânea? Camera din subsol, unde puteam să cobor singură, fiindcă ştiam unde ţineau ai mei cheia. Şi era o minunăţie de pivniţă! Avea bolţi căptuşite cu cărămidă, rotunde şi înalte cum aveam să îmi închipui catacombele din Roma antică, unde se refugiau martirii creştini de prigoana împăratului Nero. „Quo vadis?“, romanul lui Sienkiewicz, care avea să îmi înflăcăreze imaginaţia câţiva ani mai târziu, a fost primul meu manual de istorie. Însă catacombele de sub curtea noastră nu ascundeau decât putini cu varză, lăzi pentru cartofi, altele pline cu nisip în care erau îngropaţi morcovii de-a lungul iernii, păstrându-se bine până primăvara, când începeau să se scofâlcească, ajungând să arate ca degetele mumiilor egiptene. Cândva, pivniţa noastră adăpostise şi nişte butoaie de stejar, în care fostul proprietar al casei îşi ţinea berea. Un străvechi butoi cu lemnul spart pe alocuri stătea mărturie, rămas stingher în mijlocul rafturilor curbate de recolta fiecărei toamne: mere – aşezate astfel încât să nu se atingă între ele, iar unul ce ar fi putrezit să le molipsească pe celelalte – , pere, prune puse la uscat, pepeni şi bostani, ciorchini de struguri ce deveneau cu timpul arămiile stafide. Şi mai erau puzderia de lăzi cu cartofi – din cei albi, „porceşti“, din cei roşii pentru prăjit –, sfeclă, ardei graşi, vinete, praz, ridichi, usturoi şi ceapă, tot de două feluri, albă „de apă“ şi roşie, din care îţi venea să muşti cu poftă, cum aveam să îl văd pe Franco Nero într-un western spaghetti. Prin anii ’60 iernile erau mai lungi şi mai grele. Zăpada aşternută în Braşov pe la sfârşitul lui octombrie nu se dădea răpusă de soarele anemic şi ţinea în strat gros până prin martie, dacă nu chiar aprilie. Nu existau supermarketuri de unde să cumperi portocale, banane şi salată verde în luna lui Gerar. Braşovenii mâncau din ce agonisiseră în vizuinile de ciment şi cărămizi. Pivniţa noastră era atât de plină încât am fi putut trece printr-un asediu îndelungat, cu viscolul şi gerul bătând zadarnic în uşi şi ferestre. Toate erau roade ale verii trecute care coborâseră să petreacă iarna la adăpost, păstrând pentru noi gustul dulce, făinos sau acrişor al zilelor însorite. Dar cel mai mult îmi plăceau borcanele cu murături, ajungea să mă uit la ele şi parcă simţeam mirosul de oţet fiert cu foi de dafin care ne umplea casa în zilele de toamnă târzie. Erau borcane de diferite mărimi, cu gogoşari, preferaţii mei, castraveţi, varză albă şi roşie, conopidă, gutui, ardei iuţi, gogonele, ţelină. Oricând aş fi ales murăturile în loc de dulciuri, poate şi fiindcă proveneau din tărâmul miraculos al pivniţei! Cheia de la peştera cu bunătăţi stătea atârnată într-un cui, pe unul dintre pereţii cămării. Ca să ajung la ea mă urcam pe un scaun pe care aveam grijă să îl pun la loc de unde îl luasem. Ieşeam din casă pe balconul cel lung, ce mărginea apartamentul nostru şi al vecinilor, apoi o luam în jos pe scara cu două paliere ca să ajung în curte. Uşa pivniţei comune era din fier de cazan, groasă ca la un buncăr din filmele de război, iar singură n-aş fi putut să o clintesc, cu atât mai puţin s-o ridic. Din fericire era întotdeauna deschisă, dată de perete de cei care coborau şi lăsată aşa. Scara părea un puţ de beznă spre care se afundau oblic trepte abrupte. Cum comutatorul era pe la mijloc, trebuia să păşesc încet, cu grijă să nu alunec ori să mă împiedic de marginile cu cimentul ciobit, pe care nimeni nu se gândea măcar să le repare. Aşa am coborât şi în ziua aceea, pe dibuite, într-o mână cu cheia, cu cealaltă strângând la piept porumbelul care la început s-a zbătut, dar s-a potolit repede, înţelegând probabil că nu îi voiam răul. N-a fost uşor să deschid lacătul cu o singură mână, dar am trecut şi peste obstacolul ăsta, am împins uşa din gratii de lemn şi iată-mă înăuntru. Era august atunci, iar pivniţa încă goală, deci nicio primejdie ca vreunul dintre părinţi să intre prea curând acolo. Am găsit nişte câlţi şi cârpe, din care am făcut un culcuş rotunjit în formă de cuib, am pus alături vasul cu apă proaspătă şi celălalt, cu firimituri de pâine dintr-o felie luată din cămară – norocul meu că o găsisem gata tăiată, fiindcă nu mă încumetam să ţin un cuţit în mână. Era prea greu şi, dacă era să o cred pe mama, periculos. Gândul la pericole m-a făcut să mă uit în sus, la fereastra-lucarnă ce dădea spre curtea de deasupra. Printre gratii n-ar fi putut trece o pisică, până şi lumina abia se strecura. Porumbelul era în siguranţă acolo, avea casa într-o fostă ladă cu cartofi, apă, mâncare...

Cea mai veche fotografie a mea este de fapt a mamei. Avea treizeci şi patru de ani pe atunci şi un capot de casă înflorat cum se purtau prin anii ’60. Fotografia, în sepia, nu păstrează culorile, nici ale hainelor mamei, nici ale florilor de leandru din stânga ei. Erau însă albe, ştiam, fiindcă le-am văzut mai târziu, când am venit pe lume. În fotografie nu mă desluşesc, fiindcă eram încă acolo, în burta mamei. Mă uit doar la o femeie gravidă, ieşită pe balconul plin cu flori din faţa uşii deschise spre apartamentul în care aveam să mă nasc câteva săptămâni mai târziu. Pe vremea aceea nu existau ecografii, iar părinţii aflau abia la naştere dacă copilul lor era băiat sau fată. Poza aceea e, într-un fel, o ecografie, făcută nu cu aparatul medical ci cu unul de fotografiat, cu burduf şi rolă de film alb-negru. Mama era atât de fericită încât părea să strălucească. Balconul se aflase jumătate în soare, jumătate în umbră şi totuşi lumina se revărsa peste toate ­− cimentul cald, marea putină din lemn cu pământ din care se ivea copăcelul înflorit, celelalte ghivece de pe jos, cele atârnate în chingi de balustradă, acoperişul de vizavi cu ţigle printre care creşteau petice de muşchi. Lumina venea de la soare ori de la mama? Eu o făceam fericită pe femeia aceea tânără şi surâzătoare fiindcă aveam să mă nasc, eram visul ei cel mai drag pe cale să se împlinească. Nu ştia câtă tristeţe aveam să-i aduc, câtă suferinţă, cum o să îi zdrobesc iluziile, viaţa, cum o să-i spulber planurile de viitor. N-am vrut să o fac, aşa m-au silit oamenii, vremurile, soarta. Dac-ar fi ştiut dinainte, m-ar fi iertat? Poate. Dar zâmbetul i s-ar fi golit de lumina care aproape orbea. Am fost un copil dorit şi prea mult aşteptat. Zece ani de speranţe şi dezamăgiri, zece ani în care mama întorcea capul cu invidie după orice gravidă întâlnită întâmplător pe stradă. Toate femeile ajungeau fără efort într-o stare binecuvântată, în timp ce maternitatea pe ea o ocolea. Însă nu s-a dat bătută, urmărindu-şi ţelul cu ardoarea unui întemeietor de imperii pornit pe cuceriri şi ar fi răsturnat lumea ca să aibă un copil, copilul ei. S-a întâmplat să nu fiu chiar ce visase, cum s-a dovedit peste ani. Însă când a fost făcută fotografia eram o promisiune ce o umplea de aşteptări, de nerăbdare: va fi băiat sau fată? Făptura fără nume ce se dezvolta în burta mamei avea deja personalitate – se anunţa timidă, reluctantă în a ieşi în lume, simţindu-se bine înăuntrul trupului care o ocrotea, învelită în iubire ca într-o a doua placentă. La nouă luni şi trei săptămâni încă nu dădeam niciun semn că aş vrea să mă nasc. Probabil îmi era frică să mă arunc în oceanul vieţii, aşa cum mi-a fost şi de marea cea adevărată. Nici astăzi nu ştiu să înot şi e prea târziu ca să mai învăţ. Dar asta nu a fost, pe atunci, singura problemă a mamei. Era toamnă, sezonul gripelor rebele, iar epidemia din 1958 bântuia prin saloanele spitalelor, cot la cot cu microbii, virusurile şi bacteriile obişnuite. Toate o speriau pe mama, dar nu mai mult decât un zvon răspândit în oraşul de la poalele Tâmpei, nu prin ziare ci prin reţeaua folclorului citadin. Se schimbaseră între ei nou-născuţi în maternitatea braşoveană! Unii bănuiau, alţii ştiau, cunoşteau cazuri, nume, date, împrejurări. Şi dacă o să îi înlocuiască copilul cu vreo altă odraslă, a cine ştie cui? Mama nu era dispusă să rişte şi a luat singura hotărâre pe care o socotea înţeleaptă − să nască acasă. Astăzi, ideea pare o nebunie şi s-ar pune o întrebare firească: cum de nu s-a opus tatăl meu, celelalte rude apropiate? S-au opus, evident. Dar cine crede c-ar fi avut vreo şansă de reuşită, nu o cunoaşte pe mama. Şi aşa, când natura a decis că venise momentul intrării mele în scena vieţii, evenimentul s-a petrecut într-un apartament de două camere plus dependinţe de la etajul unei case din strada Lungă. Acolo am venit pe lume, într-o seară de 6 noiembrie, când în Braşov căzuse deja prima zăpadă. Naşterea s-a dovedit grea şi, după orele de travaliu, mama şi-a uitat spaimele închipuite în faţa unora reale şi a cerut să fie dusă la spital. Tata a alergat la telefonul unor vecini, să cheme o ambulanţă, însă pe atunci­­ salvările veneau când veneau şi eu am ajuns înaintea maşinii cu cruce roşie ce cobora pe strada Lungă în sunet de sirenă. M-am născut după moda altui secol, cu o moaşă săsoaică care ţinea locul chirurgului obstretician şi cu cordonul omblical înfăşurat în jurul gâtului. Moaşa m-a eliberat din strânsoarea care mă sufocase aproape, apoi m-a luat în braţe, încercând să îmi sufle viaţă în plămâni. Mama se ridicase în capul oaselor, tata încremenise lângă fereastra pe care se tot uita, doar o să vadă venind salvarea. Eu, în braţele moaşei, nu mişcam, nu respiram, ocupată să mă învineţesc. În locul plânsetului unui nou-născut, camera se umpluse de o tăcere sumbră, de rău augur. Ce-o fi fost în sufletul mamei în clipa aceea? Bebeluşul care eram a tras până la urmă o gură de aer, aducându-i gustul dulce-amărui al lumii de afară. Am scăpat din prima încercare a vieţii – cât pe ce să fie şi ultima! – altfel n-aş fi ajuns să cresc mare, să trec prin mai multe decât aş fi vrut şi să scriu acum rândurile astea. Când moaşa m-a aşezat la pieptul mamei, urlam deja din toate puterile, bucuroasă că se terminase cu bine, ori poate nemulţumită de schimbarea culcuşului călduţ cu un loc necunoscut şi plin de primejdii, pe care nu ştiam încă să-l numesc lume. Mama s-a uitat cu luare-aminte la mine, copilul atât de dorit şi aşteptat. Aveam toate la locul lor, iar asta a făcut-o să răsufle mai uşurată. Însă eram negricioasă, cu pielea încreţită pe la încheieturi, cu feţişoara schimonosită de plâns. Urâtă foc, a fost impresia dintâi a mamei, pe care avea să mi-o împărtăşească peste ani. Moaşa, în schimb, era de altă părere. – Sehr schön! Was für ein shönes neugeboren!” Nu ştiu dacă am fost un copil frumos, cum tocmai zisese săsoaica, sau urâţel, cum i s-a părut mamei − care n-avea nici măcar scuza c-aş fi fost schimbată – însă ştiu că am fost iubită de părinţii mei, din prima clipă, atunci şi-ntotdeauna, oricâte probleme le-aş fi făcut, oricâte necazuri le-aş fi adus...