Adelina

         Ştiţi pe ce stau casele din Veneţia, măsele de mortar înfipte în gingia mării? Pe lemn: trunchi lângă trunchi, lăsate la murat în mâl până ajungeau tari ca piatra. Pe lângă liceul nostru nu treceau gondole, dar tot pe trunchiuri fusese ridicat, de stejar, împlântate în solul mlăştinos unde săpaseră fundaţia în 1851. Nu găsiseră un alt teren? Poate nici nu căutaseră; altfel cum ar fi apărut zicala, trecută de la o promoţie la alta, prinsă în piept ca o insignă. Din stejar, stejar răsare!

De-asta, din alte cauze ori fără vreun motiv anume, Şaguna fusese dintotdeauna un liceu de snobi. Nici cu noi, cei de-a noua, nu îmi era ruşine. Deşi abia intraseră în clădirea legendară, colegii mei dovedeau potenţial. Pentru ei, Şaguna era liceul, singurul pe băncile căruia merita să îţi toceşti coatele. Şi ceva dreptate aveau. În afara școlilor profesionale, fără număr, Braşovul nostru rămăsese cu puține licee teoretice. Honterus era al adolescenților trecuți prin Kindergarten, Meşotă o închisoare a golanilor, Unirea un dolce far niente pentru cei care nu străluceau la materii realiste.

Datorită stejarilor, mai precis din cauza lor, şaguniştii se credeau deasupra altora. Aveau de toate: cei mai buni profesori, părinţi care-şi băgaseră mâinile adânc în buzunare ca să le plătească meditaţiile. Și nu fusese în zadar. Intraseră! În patru ani aveau să iasă aceiaşi snobi, dar cu bacalaureat. Mai erau unii care chiar voiau să înveţe... Eu, din păcate, n-aveam circumstanţe atenuante; ţinusem neapărat să calc pe urmele tatei, ceea ce tot aroganță era, dacă te uitai cu lupa. Toţi ne ciuguleam penele de păun dimineaţa în oglindă, ne uitam dacă matricola nu e cumva desfăcută. Ceea ce pentru alții rămânea un accesoriu obligatoriu şi detestat, pentru noi era un blazon nobiliar.

Adelina Budeanu nu intra pe poartă cu matricola pe braţ. N-avea de ce; deşi arăta ca o elevă, era din tabăra cealaltă, a profesorilor. Când o întâlneau prin curte, cei din clasele mari se făceau că nu ştiu cine este. Fluierau şi îi strigau obrăznicii învelite în staniolul complimentelor. Altă profă i-ar fi târât de urechi până în biroul directorului adjunct. Adelina Bubulina se făcea că n-a auzit, n-a înţeles, nu dă atenţie la fleacuri.

Dar îi păsa – şi încă cum! Violeta, care o găsise o dată plângând în vestiarul elevelor, îmi împărtăşise taina aceea, mie şi la toată clasa. Toţi ştiam că nu va reclama niciodată pe nimeni. Pentru o profesoară de engleză stagiară, un scandal ar fi fost ca un bumerang. Cei de la Minister n-ar fi întrebat cine-i de vină, ar fi trimis-o să predea limba lui Shakespeare într-un sat de pe unde se atârnă harta-n cui.

Adelina Budeanu tăcea şi înghiţea. Măgăriile băieţilor, privirile estimative cu care fetele o urmăreau pe coridoare: uite-o, iarăşi cu fusta neagră şi bluza albă, alte haine n-are? E drept, umblase toată toamna în acelaşi pardesiu de stofă ieftină şi cu aceeaşi pereche de pantofi pingeliți. În timp ce alte profesoare se întreceau în a-și schimba toaletele, la cea de engleză ce era pe ea era şi-n ladă. Colegele mele o priveau de sus, ca şi cum la orele Adelinei catedra se scufunda până la jumătate în mlaştina din care se ivise odinioară liceul. O sărăntoacă să le-nveţe pe ele, să le cheme la tablă, să le pună note?

Era enervant, credea Réka. În ziua în care a găsit pe catedră o cravată de pionier, Adelina, profesoară căzută la examenul modei, a căscat ochii a nedumerire. Dacă te îmbraci ca o pionieră, atunci pune-ţi şi cravata, i-a răspuns bucata de pânză roşie, sugrumată cu un inel de plastic.

Réka Marton era intriganta clasei. Unde era o sămânţă de vrajbă, hop şi ea, unde mocnea un scandal punea paie peste foc. De data asta sărise calul. Dacă întâmplarea ajungea la directorul adjunct, nu i-ar fi fost moale; nici ei, nici nouă. Nu te joci cu lucruri sfinte – un utecist neîndemânatic fusese exmatriculat după ce scăpase steagul roşu într-o băltiţă din curte... Am răsuflat uşuraţi toţi şi fiecare când profa a luat cârpa de pe catedră şi a băgat-o în geantă cu un gest firesc, de parcă era o eşarfă de-a ei uitată acolo. A început să predea lecţia din ziua aceea, iar noi am deschis caietele, dintr-o dată plini de râvnă. De-atunci nu s-a mai luat nimeni de stagiara de engleză – în clasa noastră, de restul nu garantez.

Adelina venea cu catalogul ţinut la piept ca pe un scut, ochii în pământ şi buzele strânse, îşi ţinea ora, preda, asculta, dădea note – întotdeauna peste cinci, cum să fi îndrăznit să lase pe cineva corigent? Primea soneria de ieşire cu o uşurare abia ascunsă, închidea catalogul şi pornea spre cancelarie cu paşi grăbiţi, aproape o fugă. Era terorizată de elevi, de ceilalţi profesori, călca în vârful picioarelor când trecea prin faţa biroului directorului adjunct. Însă nu se întâmplase vreodată să întârzie la ore. Până acum.

Trecuseră douăzeci de minute şi nimeni nu intra să ne întrebe „What’s the weather like in London?“, iar unul dintre noi să răspundă „A bit like in Brasov“, dacă era în toane bune sau „It’s the Londonersʼ problem“, dacă se sculase cu faţa la cearceaf. Pauza intrase în prelungiri, rumoarea din clasă începea să semene a hărmălaie, moment de plictiseală pentru unii, al marilor oportunităţi de a-și bârfi colegii pentru alţii.

Uşa s-a deschis până la urmă, însă în loc de profa de engleză – pregătită să îşi ceară scuze pentru că a întârziat, ne deranjează, şi-n general fiindcă există –, cine credeţi că a intrat? Diriginta. Avea catalogul nostru cu ea, semn că nu se afla în trecere, venise ca să rămână. Nu era bine; deloc. Măcar nu ne-a lăsat să ne zvârcolim în incertitudine.

– O să faceţi oră cu mine.

N-am încercat să aflăm dacă încurcase cumva clasa; Greta Lowitz nu greşea, aşa cum nu îmbrăca de două ori aceeaşi rochie. Însă ne-a răspuns la ce n-o întrebaserăm. Adelina Budeanu nu mai preda la liceul nostru, gata cu engleza, de săptămâna viitoare o să avem un nou profesor de limbi străine.

Unul de rusă.