Gaudeamus Igitur

În toamna lui ’75 liceul nostru şi-a primit înapoi numele, redevenind Şaguna în loc de anostul Numărul 1. Cum de s-a întâmplat, cine a reuşit să spargă rutina în care lumea din jur se afunda tot mai mult? Nu ştiam, nu eram curioşi să aflăm. Fusese un mic miracol şi l-am luat ca atare, bucurându-ne de el. În surdină, atenţi să nu răscolim apele realităţii; în adâncurile mâloase dormeau monştri, iar unul ar fi putut oricând să se trezească. Am închis ochii, primind darul cu amândouă mâinile, fără să ne pese de unde venea. Ca atunci când dai peste o monedă pe stradă... Nu te întrebi cine a pierdut-o, sau dacă ar trebui să îl cauţi pe păgubaş. Te uiţi în dreapta şi-n stânga, iar dacă nu te vede nimeni, o bagi repede în buzunar şi mergi mai departe. Noi nu pierduserăm numele liceului, cineva îl luase cu japca. Dar fusese găsit şi aveam de gând să-l păstrăm.

La început au fost numai zvonuri și puţini le-au luat în seamă, era prea frumos ca să fie adevărat. Apoi, într-o luni dimineaţa, am fost chemaţi în Sala Festivă. Patru profesori erau deja acolo, privindu-ne cum intram tăcuţi şi ne aşezam în bănci, până am umplut toate locurile, iar unii au rămas pe margine, în picioare. Apoi, într-o linişte în care se auzea zumzetul curentului electric prin beţele unui troleibuz trecând prin faţa clădirii, Greta Lowitz a urcat pe podium, îmbrăcată în alb ca îngerul Bunei Vestiri. Şi-am aflat ce unii bănuiau, iar alții nu crezuseră c-o să se întâmple prea curând sau vreodată: vom avea alte matricole, poate şi-o plăcuţă la intrarea elevilor, cu noul nume, vechi din 1851.

Ceilalţi profi se uitau la diriginta noastră precum cei trei magi la steaua de la răsărit, gata să o urmeze până la capătul lumii, în ieslea din Betleem ori în cancelarie. Şi toţi veniseră, în loc de aur, smirnă şi tămâie, cu darul vorbelor – pentru noi.

Întâi, nişte nume rostite de profesoara de chimie: Titu Maiorescu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Eugen Jebeleanu. Îi cunoşteam după reputaţie. Stătuseră în băncile unde eram acum, îşi ridicaseră ochii spre aceleaşi fresce din tavanul pictat. Poate se gândiseră și ei la cei dinaintea lor, ori la prima promoţie, de-acum un secol.

După Minerva Vianu a vorbit Iorgu Eşanu, latinist prin vocaţie şi istoric în timpul liber. A luat-o de la începuturi, cu prietenii lui romani. Ba chiar mai dinainte, cu templele dacice de pe Tâmpa, de lângă Pietrele lui Solomon, cu ruinele străvechi de pe Dealul Melcilor şi din Valea Cetăţii. Dacă arheologii săpau după cioburi de lut şi vârfuri de săgeţi din silex, istoricii medievali găsiseră certificatul de naştere al orașului în manuscrise din secolul al XIII-lea. Pe atunci inima urbei era Cetatea Braşovului și cele trei îngrămădiri de case din afara zidurilor: Şcheiul, locuit de români, oraşul vechi cu gospodăriile săseşti, şi Blumăna, unde se aşezaseră maghiarii.

Îi uitase pe teutoni, i-a amintit Hortensia Nicolau, căreia nu-i plăceau omisiunile, deşi istoria nu era o ştiinţă exactă, ca fizica. Iar cavalerii crucii făcuseră lucruri bune pentru Ţara Bârsei. Au întărit cetatea de pe Tâmpa, apoi au întemeiat mănăstirea de surori a Sfântei Catharina, lângă de Biserica Neagră.

Aşa cum ştiam, în Şchei se aflase Prima Şcoală Românească, unde diaconul Coresi a tipărit cărţi, iar Dimitrie Eustatievici a scris cea dintâi gramatică. Ce nu aflasem până atunci era cât de mult îşi doreau neguţătorii brașoveni ca fiii lor să meargă mai departe, la şcoli înalte. Pe vremuri, orașul nostru se voia un centru cultural, nu o cetate îndustrială înconjurată de mușuroaiele de beton ale blocurilor. Şi fusese, în deceniile dintre cele două războaie, cât o bătaie de pleoapă a istoriei, însă destul ca oamenii să îşi aducă aminte.

Proful de latină spunea lucruri pe care ar fi trebuit să le-aflăm de la cel de istorie, între cum se atârnase Vasile Roaită de sirenă, să se-audă până-n China şi cum îşi depăşea Ana Pauker norma la împărţit manifeste. Iorgu Eşanu ne zugrăvea o cronică a neamului, în care familia era un întreg oraş.

Eram numai urechi, când uşa s-a dat de perete şi Gherasim Negrea şi-a făcut intrarea de cabotin pe scenă, într-o piesă unde regizorul nu-l distribuise să joace vreun rol. Vi s-a întâmplat ca într-o sală de cinema să se ridice unul şi să acopere ecranul tocmai când filmul e mai interesant? Aşa şi cu directorul adjunct. Nimeni nu-l chemase, nu-l voia acolo, să strice momentul nostru. Dar venise.

S-a uitat la noi scârbit, cum făcea când prindea câte un băiat fumând în toaleta elevilor, la cei patru profesori acuzator, de parcă ne-ar fi aprins chiar ei țigările cu brichete pe care era ştanţat Liceul Şaguna.

– Ce se întâmplă aici?

Negrea avea o voce bubuitoare, Sala Festivă rezonanţă. Totuşi, nu ştiu de ce, de data asta vorbele au lovit în gol, ca într-un gong tibetan învelit în câlţi. Noul venit se înnegrise la chip, să îşi merite numele. Îi înţelegeam frustrarea, nimerise la o adunare de care nu ştiuse, unde nu fusese invitat. Ce era el, director adjunct sau cârlig de rufe?

Greta Lowitz îi spunea ceva cu glas scăzut, n-auzeam ce, încercând să-l convingă, să-l îmbuneze. Nu era o adunare subversivă, nici revolta de pe Bounty ca-n filmul cu Marlon Brando pe care-l văzusem la Patria. Iar Gherasim Negrea n-avea uniformă şi sabie, nici catarge înalte de unde să ne atârne în ștreang, precum căpitanul Bligh pe marinarii răzvrătiți. Tot ce putea face era să ne scadă nota la purtare. Pagubă-n ciuperci!

Ştia şi el asta, fiindcă a pus tunurile velierului pe profesori, trimiţându-i pe la clasele lor. Orele se terminaseră în ziua aceea, erau în timpul lor liber şi-al elevilor, le auzeam pe Minerva Vianu şi Hortensia Nicolau suflând într-o lumânare ca să stingă un uragan.

  – Avem acordul directorului.

Poate era adevărat, poate nu, Iorgu Eşanu o zisese la inspiraţie. Costin Hristu era în concediu medical, dar toţi ştiam de a cui parte ar fi fost. Adjunctul s-a uitat la proful de latină ca şi cum el îi dăduse ideea lui Brutus să îl înjunghie pe Cezar pe la spate.

– Aprobare scrisă? S-o văd!

Înainte ca Iorgu Eșanu să ducă mâna la buzunar şi s-o scoată goală, din ultimele rânduri ale sălii au răbufnit glasuri, întâi răzleţe, apoi unindu-se, devenind unul singur.

Gaudeamus igitur

Juvenes dum sumus

Directorul adjunct a deschis gura, a închis-o la loc – oricum n-ar fi fost auzit ori luat în seamă. Era anul 1975 când, pe 17 iulie, o lume întreagă stătuse cu ochii pe americani şi pe ruşi după ce Apollo se cuplase în spaţiu cu Soiuz. Trei yankei şi doi sovietici închişi patruzeci de ore împreună, fără să îşi dea în cap. Acela fusese momentul lor de glorie, cel de astăzi era al nostru. Nimeni nu ni-l putea lua.

Toți ştiam versurile – era şi latina bună la ceva, până la urmă! Cei de-a douăsprezecea învățaseră imnul liceenilor ca să-l cânte la absolvire, ceilalți l-au prins din mers, ori poate îl ştiuseră dintotdeauna şi trebuiau doar să şi-l aducă aminte.

Vita nostra brevis est

Brevi finietur.

Viaţa e un vis, prea repede spulberat. Au spus-o înţelepţii hinduşi, misticii persani, budiştii, gânditorii iudeo-creştini, filozofii greci. Şi, înainte ca scriitorii s-o înhaţe ca pe un subiect literar, viața trebuia trăită.

Cei din Sala Festivă asta făceau. Gaudeamus-ul lor era din toată inima, chiar dacă mai ciunteau versurile sau muzica luneca uneori în falset. Dac-am fi fost un cor, nu ne-ar fi primit în vreun festival. Dar în urechile fiecăruia dintre noi ce cântam suna bine, şagunist.

Vivat academia!

Vivant professores!

Începuserăm strofa a patra, când pe directorul adjunct l-au lăsat nervii. S-a răsucit pe călcâie şi a plecat atât de plin de lehamite încât a uitat să trântească uşa. Ne-am încheiat cântecul cu aplombul unor soldaţi ce plecau la război având în raniţă bastonul de mareşal, vorba lui Napoleon. După care ni s-a dat liber.

  Orele se terminaseră, noua viață a liceului Andrei Șaguna abia începea.