Dulce şi amar pe scara Richter

În seara aceea mă uitam la Dulce şi Amar. Un film bulgăresc – ce altceva să dea televiziunea română într-o vineri? Nu ţin minte la ce secvenţă ajunsese acţiunea de pe micul ecran, una mai plictisitoare decât alta – dar ştiu că Hera a ţâşnit din culcuşul unde dormea, alergând să se ascundă sub pat. Făcea asta când veneau musafiri; nu-i plăceau străinii în casa ei şi, sincer, nici mie.

Era 21:21. Asta am aflat-o mai târziu, din ziare, atunci nu stăteam cu ochii pe ceas, ci pe ecran, şi-apoi pe pisică. Casa s-a zguduit scurt, ca atunci când o mașină cu cauciucurile sparte trece peste un şanţ. A fost doar începutul. Am sărit din fotoliu pe podeaua ce se zdruncina, se legăna. M-am uitat în sus, la lustra pendulând, metronom cu trei brațe ce o luase razna, la ecranul plin de purici. Şi iarăşi zgâlţâieli, tot mai dese, mintea mea goală de orice gând în afara unuia singur: Te rog, Doamne, fă să se oprească odată! Tocmai când credeam că n-o să se mai termine, camera a încremenit ca o cabină de teleferic suspendată deasupra prăpastiei.

Cincizeci şi şase de secunde, atât durase. Dar mi se păruse mai mult, nu un minut, ci o veşnicie. Dacă mă speriasem? Nu pe loc, eram ca un dinozaur căruia îi căzuse în cap un stei de piatră, dar el continua să rumege frunze până să ajungă noutatea la ganglionii sacrali, făcând să i se înmoaie picioarele.

Am văzut frica întâi în ochii mamei, care a dat buzna în cămaşă de noapte, cu şuviţe de păr ieşind de sub plasa cu bigudiuri ca şerpii Meduzei. O încerca o răceală, de-asta se băgase în pat mai devreme decât de obicei și o visase pe bunica, care o scutura de umeri: „Scoală-te, Ermino, e cutremur!“

– A fost cutremur, a repetat tata, ca un ecou.

După care şi-a tras răsuflarea; fusese în beci, după cartofi. Mama îl trimisese de ieri, dar uitase, tocmai la filmul bulgăresc îşi adusese aminte, sau poate voia să mai scurteze din plictis, îmbinând utilul cu plăcutul. O vizită în pivniţă însemna şi-o întâlnire de gradul trei cu damigeana de vişinată.

Ai mei prinseseră cutremurul cel mare, din 1940 – tata la Cernăuţi, mama la Vlădeni – într-o vreme când nu eram pe lume, iar ei nu se cunoşteau. Acum mama era pe jumătate adormită și avea să se sperie de-adevăratelea cu întârziere, a doua zi, odată cu primele veşti; de la ea moştenisem pare-se creierul sacral, de-asta mă prindeam greu, în special la lucruri cu totul neaşteptate. Tata, mai conectat la realitate, încerca să ne liniştească după cum se pricepea. Braşovul era între munţi, ţinut în braţe de piatră, până la noi spasmele pământului îşi pierdeau puterea de a face foarte mult rău. Da? Ne zdruncinaserăm destul de zdravăn, ori aşa mi se păruse. Oricum, eram cu nervii în pioneze, fiindcă am sărit în sus toţi patru – iar Hera, care ieşise de sub pat, s-a întors acolo – când a sunat telefonul.

Eu înţepenisem, ai mei s-au năpustit amândoi să răspundă. Se gândeau la ce era mai rău şi mama a rămas cu privirea agăţată de chipul tatei, ce dusese receptorul la ureche. După o clipă l-a pus jos; nu era nimeni pe fir şi, oricât a bătut în furcă, n-a venit tonul. Telefonul era mort, ca toate celelalte din oraş – cum aveam să aflăm în zori, după o noapte în care nimeni n-a închis ochii.

Mama a aţipit într-un fotoliu şi, la prima geană de lumină, a pus mâna pe telefon. Miraculos, tonul revenise. A sunat întâi la tanti Suzi. Erau bine? Erau. Mătușa, unchiul Tiberiu şi văru’meu Sorin ieşiseră din bloc împreună cu vecinii şi stătuseră ceasuri întregi în stradă... Mama a lăsat receptorul, răsuflând ușurată. După care tata a sunat, pe rând, la fraţii lui. La Paul, chirurgul, era ton de ocupat, primea ori dădea telefoane. La internist, telefonul zbârnâia în gol, ca într-o peşteră pustie. Ce se întâmplase? Până la urmă i-a răspuns Paul. Cezar era la el, venise cu familia, pe Strada Republicii casele erau vechi, iar unora, mai șubrede, li se fisuraseră pereţii.

Mama a mai dat şi ea nişte telefoane, după care a fost rândul meu, apoi iarăşi al tatei. Toate rudele și cunoscuții erau bine, scăpaseră cu spaima. A fost o zi cu temeri şi nesiguranţă, iar telefoanele au sunat într-una, dându-ne veşti. La Braşov se dărâmaseră nişte coşuri, căzuseră ţigle de pe acoperişuri, în Şchei se năruise o coşmelie în care nu stătea nimeni. Cam atât. Apoi au început să sosească veştile cu adevărat rele.

De la Bucureşti.

Capitala în ruine, zeci de mii de morţi sub dărâmături – zvonurile ne-au lovit ca un ciocan pneumatic, lăsându-ne năuciţi, neştiind ce să credem. După care au venit ştirile, cumplite şi ele, fiindcă, de data asta, erau adevărate; le citeam în ziare, le auzeam la radio, le vedeam la televizor. Cutremurul pornit din Vrancea zguduise toată ţara; se simţise până la Moscova, la Leningrad, la vecinii bulgari de unde venise filmul. În nord-estul Munteniei şi sudul Moldovei pământul crăpase, iar pe Valea Prahovei versanţii o luase în jos pe alocuri.

Şi da, cel mai rău fusese lovit Bucureştiul: 33 de clădiri prăbuşite, 1400 de morţi. Dintre cei îngropaţi sub ruine, câteva nume erau pe buzele tuturor: Toma Caragiu, Doina Badea, A.E. Baconski, Alexandru Bocăneţ... Muriseră oameni de care auzisem ori pe care nu-i ştiam. Muriseră oameni.

O nenorocire despre care veneau noutăţi năucitoare – unele exagerate, altele nu – ca o rană infectată din care curge când sânge, când puroi. Pe prima pagină a ziarelor vedeam fotografii cu un Ceauşescu grav şi pretutindenar, căţărat ba pe un morman de moloz, ba pe altul, el şi nepreţuitele lui indicaţii. Un festivism de mucava, ciuruit de grindina veştilor scăpate de cenzură, ajunse la noi prin rude şi prieteni.

Apoi, tot într-o vineri, la două săptămâni din seara aceea, m-am dus la Anca. Când mă chema scurt, fără explicaţii, era ceva important, ştiam... Într-adevăr, în afară de Gabriel şi Teodora, care mai mult locuiau pe Strada Doctor Babeş decât pe la casele lor, am găsit-o acolo pe Manuela, verişoara ei din Bucureşti. N-o văzusem până atunci, dar Anca ne împuiase capul cu cea care o făcuse să se îndrăgostească, înainte de Gabriel, de Beehoven, Brahms, Mahler... Manuela era tot ce ne zisese – frumoasă, elegantă, sofisticată – şi avea încă ceva pe deasupra: s-o numesc carismă?

Tedi nu-şi putea lua privirea de la rochia-jerseu, cizmuliţele din piele-ntoarsă şi eşarfa de mătase; moda din capitală, care la noi ajungea târziu, iar uneori, deloc. Însă părul mai negru decât al prinţeselor din filmele indiene şi ochii de un verde smarald ar fi făcut-o pe Manuela greu de uitat, orice ar fi pus pe ea. Verişoara Ancăi era studentă în anul trei la Conservator, prilej ca să aflăm lucruri ce ne interesau şi nu prea. Manuela răspundea scurt, într-un menuet verbal la care dansatorii urmau paşii ceruţi de etichetă, atenţi să nu se poticnească, dar grăbiţi să termine uvertura obligatorie.

Până la urmă, i s-a făcut milă de noi.

– Vreţi să ştiţi cum a fost, nu?

Da, voiam. Cernuserăm zvonuri, citiserăm printre rânduri în Scânteia, ascultaserăm cu inima strânsă buletinele de la Europa Liberă – deşi veneau de departe, erau singurele de încredere. Şi iată, aveam mai mult decât toate astea la un loc. Pe cineva care fusese acolo. Un martor al dezastrului ce lovise capitala, ţara şi pe noi toţi.

– Cvartetul în si bemol major de Mozart... L-am cântat la mine în sufragerie în seara aceea, eu la clarinet, prietenele mele la vioară, contrabas şi violoncel. Voiam să luăm repetiţia de la capăt, dar tata a zis că ajunge, deranjăm vecinii... Fetele au plecat, le-am condus până în stradă, apoi am urcat cu liftul pe terasa blocului, să trag o ţigară fără să mă vadă ai mei.

Şi, după al treilea fum, Manuela a simţit cum podeaua de ciment se scutură sub ea, ca un mare animal ce voia s-o arunce din spinare. S-a agăţat de balustradă în timp ce, împrejur, blocurile se clătinau, se înclinau de-o parte şi de alta ca nişte plopi în furtună. Un vuiet venea, creştea de la marginea zării, coaja de ou a cerului a crăpat în două, împărţită de un arc de foc, apoi a izbit-o în piept vântul, ca un pumn uriaş aducând un miros greu, de ars. După care s-au stins luminile. Toate. Iar oraşul... mai era în picioare?

Manuela tăcuse, era o linişte în care ciocănitul tocătorului de vinete din bucătărie răsuna nefiresc de tare, ca gongul unei mănăstiri tibetane. Aveam multe întrebări de pus, însă Tedi a ales una cam ciudată:

– E vreun film cu...?

Nu era, nici fotografii făcute în minutul acela. Oamenii fuseseră surprinşi la masă, la televizor, în pijama sau la o ţigară, ca verişoara Ancăi. Dar nu cu vreun aparat de filmat în mână – ce să fie demn de imortalizat pe peliculă într-o banală seară de martie? Exista, în schimb, o mărturie sonoră. La Sala Radio, un magnetofon lăsat să meargă în timpul unei pauze de concert înregistrase un vuiet-vâjâit, duduitul pământului ce se zvârcolea din străfunduri.

Cu sunetul acela cumplit în urechi, Manuela n-a îndrăznit să folosească liftul, a coborât pe scări până la etajul doi, găsind apartamentul pustiu – ai ei, la fel ca toţi vecinii, erau în stradă. Trotuarele se umpluseră de oameni speriaţi, năuciţi, înfriguraţi – mulţi n-apucaseră să îşi pună măcar un pulover peste halatul de casă.

Era pană de curent în tot oraşul, telefoanele nu mergeau, veştile circulau din om în om. Căzuseră Casata şi Scala de pe Bulevardul Magheru, blocul Belvedere de pe Strada Brezoianu, hotelul Lafayette şi blocul Nestor de pe Calea Victoriei, Dunărea şi Wilson de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu. Pe alocuri, orașul arăta ca-n filmele de război, după un bombardament: trotuare îngropate în fiare şi moloz, movile de dărâmături, clădiri retezate la jumătate, ciuntite, înclinate într-un echilibru imposibil, un pat atârnând între etaje, o cadă prinsă între grinzi la înălţime, ca un cuib de fontă.

Verișoara Ancăi le văzuse pe toate a doua zi, în lumina crudă a dimineţii. În noaptea dinainte n-avusese decât un gând, ca toţi bucureştenii care scăpaseră: cine mai putea fi salvat? S-a oprit o clipă, scuturând de pe pleoape amintirea coşmarului.

– Odată cu zorii au început căutările. Părea că oraşul întreg se apucase să sape, să-şi caute copiii. Următoarele zile au semănat cu un recviem de Beethoven: tragice, înălţătoare.

De ce spusese asta? Fiindcă o catastrofă naturală – spre deosebire de războaiele lumii – scoate la iveală tot ce e mai bun în oameni. Soldaţi, pompieri, voluntari, chiar şi deţinuţi au scormonit în mormanele de moloz cu lopeţi, hârleţe şi răngi, au dat la o parte grinzi şi bucăţi de planşeu cu mâinile goale. Au continuat să sape cu încăpăţânare, chiar după ce li s-a spus că n-are rost, nu mai sunt speranțe. Ultimul supravieţuitor a fost scos de sub dărâmături la unsprezece zile de la cutremur...

– Între timp, în multe locuri intraseră excavatoare, buldozere. Operaţiunile de salvare erau abandonate, trebuia să înceapă demolarea.

– Şi câinii elveţienilor? l-am auzit pe Gabriel.

Crucea Roşie Elveţiană trimisese câini deprinşi să salveze oameni, să-i scoată de sub avalanşe. Auzisem şi eu la radio Europa Liberă; unde altundeva?

– Da, au venit pe 6 martie. Însă nu li s-a dat voie în prima zi, au trebuit verificaţi, să nu fie dulăii Saint-Bernard agenţi sub acoperire.

Gafa activiştilor prea zeloşi n-a fost singura, nici cea mai mare. La Dunărea, Ceauşescu dăduse indicaţii – el nu dădea ordine, ci sfaturi tovărăşeşti – să fie oprite căutările. Tot el decisese că nu mai erau supravieţuitori la blocul Scala, deşi sunetiştii dintr-o echipă de voluntari aveau aparate care înregistraseră ciocănituri şi voci venind de sub dărâmături. Câteva ore mai târziu apăruseră buldozerele.

Peste moloz, spărturi de cărămidă, fiare contorsionate și cioburi, terenul a fost nivelat, apoi s-a turnat pământ, s-au plantat flori: lalele, trandafiri, begonii.

– Şi prietenul tău?

Dacă astăzi era ziua întrebărilor nepotrivite, Tedi putea fi încoronată regină. De obicei, Anca îi trecea cu vederea gafele, însă de data asta s-a încruntat la ea. Curând am înţeles de ce.

– Vlad era la un coleg din Militari, când... Însă ai lui locuiau în blocul Dunărea.

Cu toţii am amuţit; o altfel de tăcere decât până atunci. Fără nume şi chipuri, o nenorocire e numai o cifră în statistici. O înregistrezi, te afectează – dar nu te doare. Manuela şi părinţii lui Vlad fuseseră apropiaţi, o viitoare familiei ce n-a fost să fie.

Anca se ridicase, căuta prin raftul cu discuri unul cu care să umple liniştea ce se lipise de pereţi ca un tapet în culori sumbre. N-am aflat ce-a ales până ce n-au răsunat primele acorduri. Dar ştiam bine ce nu va mai asculta vreodată, nici ea, nici noi.

Concertul în si bemol major de Mozart.