Un pas înaintea altuia, după altul. Copaci în faţă şi-n spate, împrejur, copaci pretutindeni – doar eram într-o pădure. Şi ploaia. Venea de peste tot; din cerul plumburiu ce mesteca vârfurile pinilor, din brazii ce se scuturau peste noi ca nişte câini verzi, cu blana udă, din ferigile ce-mi stropiseră pantalonii cu noroi până la genunchi. Răpăitul picurilor în creştet mi-a adus în minte poemul lui Alfred Tennyson, cel cu „Tunuri în dreapta lor/ Tunuri în stânga lor/ Tunete şi

În seara aceea mă uitam la Dulce şi Amar. Un film bulgăresc – ce altceva să dea televiziunea română într-o vineri? Nu ţin minte la ce secvenţă ajunsese acţiunea de pe micul ecran, una mai plictisitoare decât alta – dar ştiu că Hera a ţâşnit din culcuşul unde dormea, alergând să se ascundă sub pat. Făcea asta când veneau musafiri; nu-i plăceau străinii în casa ei şi, sincer, nici mie. Era 21:21. Asta am aflat-o mai târziu, din ziare, atunci nu stăteam cu ochii pe ceas, ci pe

În toamna lui ’75 liceul nostru şi-a primit înapoi numele, redevenind Şaguna în loc de anostul Numărul 1. Cum de s-a întâmplat, cine a reuşit să spargă rutina în care lumea din jur se afunda tot mai mult? Nu ştiam, nu eram curioşi să aflăm. Fusese un mic miracol şi l-am luat ca atare, bucurându-ne de el. În surdină, atenţi să nu răscolim apele realităţii; în adâncurile mâloase dormeau monştri, iar unul ar fi putut oricând să se trezească. Am închis ochii, primind darul cu amâ

În seara asta mergeam la Anca, să învățăm la chimie – credeau ai mei. Să mă întâlnesc cu Eric – era adevărul gol-goluț. M-am dus să mă schimb, fără să par grăbită. Mama spăla vasele, tata îşi băgase nasul în ziar. În timp ce treceam pe lângă fotoliul lui a murmurat în surdină, ca să aud doar eu, nu și mama. – La zece să fii acasă, prea multă chimie strică. În cinci minute eram gata: o umbră de rimel pe gene, fard argintiu pe pleoape, puţin ruj pe buze. Am dat cu pieptenul p

– Alex e un băiat rău... în toate sensurile cuvântului. Anca a spus-o cu un soi de afecţiune, ca pentru un vechi prieten. Sigur, ce nu era de plăcut? Alex DeLarge omora şi viola pe muzică clasică, era un delicvent sofisticat, un psihopat carismatic. Lui Malcolm McDowell rolul îi venea ca o mănuşă, îl văzusem jucând şi în alte filme, întotdeauna era băiatul dur şi neînţeles ce se revolta împotriva tuturor: şcoala care îl plictisea, societatea ce îi dădea ghes să se reformeze,