Ploaia ştie să tacă, să asculte

Un pas înaintea altuia, după altul. Copaci în faţă şi-n spate, împrejur, copaci pretutindeni – doar eram într-o pădure. Şi ploaia. Venea de peste tot; din cerul plumburiu ce mesteca vârfurile pinilor, din brazii ce se scuturau peste noi ca nişte câini verzi, cu blana udă, din ferigile ce-mi stropiseră pantalonii cu noroi până la genunchi. Răpăitul picurilor în creştet mi-a adus în minte poemul lui Alfred Tennyson, cel cu „Tunuri în dreapta lor/ Tunuri în stânga lor/ Tunete şi fulgere neîntrerupte.“ Poate fiindcă, la fel ca brigada uşoară ce intrase în Valea Morţii şi nu se putea opri, nici întoarce, trebuia să mergem înainte.

Nu spre un sfârşit stupid şi eroic, ci spre Cabana Vânătorilor de la Plaiul Foii. Iar în loc de bubuituri sau efecte pirotehnice, apocalipsa noastră lichidă era liniştită, tăcută, discretă. Nu o furtună, ci o ploaie mocănească, din cele care nu se mai termină. Venise sezonul musonic în Transilvania?

Şi ziua începuse atât de bine! Pe cer nu vedeai un nor, nici să-l cauţi cu acul de insectar. Când ne-am urcat în tren în gara Bartolomeu, ne dureau ochii de atâta soare. Am coborât la Zărneşti fără să luăm în seamă cei doi norişori ce atârnau peste piscul Piatra Craiului, gheme cenuşii aşteptând ghearele vântului ca să-i deşire. În loc de asta au venit alţi nori, ce stătuseră ascunși în peşterile cerului: grei, negri. Decişi să ne strice planurile.

Ploaia nu ne-a dat vreo şansă. S-a prefăcut nehotărâtă, o răpăială de vară ce ne urase drum bun în dreptul indicatorului-săgeată spre cabană. S-a oprit repede, ţinându-şi în frâu şiroaiele până am trecut de jumătatea distanţei, unde era punctul fără întoarcere. Apoi ne-a vărsat primele găleţi de apă în cap. Eu şi Anca le-am primit resemnate, Gabriel la fel, Eric le-a zis norilor în germană ceva despre mama lor. Asta i-a supărat, fiindcă s-au stors şi mai abitir peste noi. Curând ne muiaseră până la piele, iar bocancii plini de apă clefăiau la fiecare pas.

Azi ar fi trebuit să fie altfel; cu totul şi cu totul. După mersul prin pădure, la pas, fără multe suişuri şi coborâşuri, doar o lungă plimbare pe promenada de sub arbori, ne-ar fi ieşit în faţă Cabana Vânătorilor. Nu mai fusesem acolo, însă îmi închipuiam ceva între Hotel Aro şi coliba pădurarului; confort și romantism. Parterul îl vedeam ca pe Hanul Ancuţei – nici o legătură cu Anca mea –, mobilat rustic, neapărat cu un şemineu de piatră în care să ardă un foc de-adevăratelea, ca în castelele medievale înainte de a deveni muzee. La etaj îmi închipuiam dormitoare cu tavan oblic şi ferestre dând spre masivul Piatra Craiului, Kilimanjaro al nostru, cu zăpezi aproape veşnice. Nouă ne plăcea și aşa... O escapadă departe de oraş, două zile şi o noapte într-o excursie cu clasa, cum credeau ai mei. Nu fusese uşor să îi conving să mă lase, mai ales pe mama! Până la urmă astrele se aliniaseră, minus ploaia. Ce mai putea merge prost?

Să ne rătăcim, de pildă. O vreme urmaserăm traseul turistic, cu ochii la trunchiurile pe care apărea, când şi când, un triunghi albastru, marcând poteca nevăzută. Apoi Eric se plictisise, o luase pe scurtătură şi noi după el, ca nişte curci plouate. Gabriel era ultimul din şir, cărând două rucsace. Scăpată de povară, Anca mergea urma mea, fără să se plângă, fără să întrebe când se oprește turnatul din cer, de ce n-am ajuns încă...

Chiar, de ce? Mărşăluiam de prea multă vreme. Trebuia să fim deja la cabană dacă era să mă iau după ce văzusem scris pe plăcuţa de lemn, acum patru ore. De-atâta udătură şi timpul se îngreunase... Eric nu se uita la ceas, nu privea peste umăr. Mergea înainte, hotărât să o ţină tot aşa până se isprăveau copacii sau lumea. Şi, brusc, ceva s-a terminat: pădurea.

Nu de tot, cât să facă loc unui luminiş în mijlocul căruia, miracol, se înălţa Cabana Vânătorilor. Scria chiar deasupra intrării, altfel aş fi fost convinsă că, într-adevăr, ne rătăciserăm. Unde erau veranda, terasele, etajul cu camere rustice? În imaginaţia mea, evident. Ce vedeam era o căsuţă scundă, cu două ferestre înguste şi un acoperiş năpădit de muşchi, aplecat într-o rână; o iluzie optică ultima parte, speram. Apoi am zărit firicelul de abur ieşind din coş şi mi-a mai venit inima la loc. Fumul înseamnă foc, adăpost, un loc unde nu bate ploaia. Ceilalţi ajunseseră la concluzii asemănătoare. Un puseu de entuziasm ne-a iuţit paşii, Eric a dat uşa de perete, apoi a încremenit, cu noi buluciţi în spatele lui.

În clipa următoare i-am înţeles ezitarea. Cabana – o singură încăpere cu pereţii căptușiți cu scânduri negeluite – era ocupată de un grup de excursionişti. Patru fete şi cinci băieţi, am constatat, timp în care ei ne numărau pe noi, aruncând priviri spre uşa închisă de Gabriel în urma lui. Cu treisprezece înăuntru, părea de-a dreptul înghesuială. Un număr nepotrivit, spuneau privirile primilor veniţi. Ce-ar fi să-i aruncăm pe ăştia afară, în ploaie?

Noi am ignorat răceala primirii. Altfel, înăuntru era călduț şi uscat, iar şemineul de pe peretele opus intrării ne atrăgea ca un magnet. Era aşa cum mi-l dorisem, din pietre de râu rotunjite la colţuri, cu flăcări înalte, buşteni ce trosneau şi pârâiau în chinuri prometeice. Lângă stiva de lemne pentru hrana ghionoaei de foc stătea de veghe un vătrai autentic, nu luat de la Consignaţie.

Vatra aceea era tot ce rămăsese din fantezia mea cabanieră – bine şi-atât! În faţa căminului se înşirau perechi de încălţări, însă în loc de cadouri aduse de un Moş Niculae întârziat, înăuntru poposea câte un sâmbure de tăciune, strălucitor ca un licurici. Ne-am aliniat bocancii, aşezând alături şoarecii leşinaţi ai şosetelor. Ne-am pus altele, din rucsace; fără o pereche de schimb n-aveai ce cauta pe munte – alpiniştii ştiu de ce. Între timp, ne mai dăduserăm jos din ţoalele murate şi eram gata să ne apărăm petecul de pământ uscat abia cucerit.

Şi ceilalţi avuseseră timp să îşi facă o strategie. Pentru ei eram intruşi, nepoftiţi şi nedoriţi. Fuseseră acolo înaintea noastră, ceea ce le dădea nişte drepturi. Primul sosit, primul statornicit. Deranjam, le tulburaserăm şezătoarea forestieră. Chiar aşa? Era Cabana Vânătorilor, nu a noastră, nu a lor. Însă sezonul alergării după mistreţi cu puşti, câini şi hăitaşi se terminase în februarie, din primăvară jivinele erau lăsate în pace. Şi-oricum, căsuţa de lemn fusese a vânătorilor numai cu numele, era un refugiu pentru cine avea nevoie de adăpost. Iar noi aveam!

Mă pregăteam să dau glas consideraţiilor dinainte şi altora, la fel de categorice, când muza lui Gabriel a făcut un pas spre duşmani.

– Sunt Anca, mulţumim de găzduire...

A fluturat un zâmbet ca un steag alb, apoi a ţinut-o tot aşa. Curând, străinii ştiau cine suntem, de unde venim, la ce liceu învaţă fiecare. Trebuia să le facă mărturisiri complete? Acum o să strâmbe şi mai tare din nas: iată, ne-au picat pe cap nişte puştani. Fiindcă da, erau mai mari decât noi. Şi toţi erau colegi, studenţi în anul doi la Arhitectură. Sosiseră din Bucureşti, de ieri, dormiseră aici, iar azi făcuseră o plimbare prin pădure. Îi prinsese ploaia, dar nu se plângeau, la munte era frumos pe orice vreme.

În cinci minute le aflaserăm numele, cine era prietena cui, câte ferestre ale clădirii facultății dădeau spre Intercontinental, de ce decanul purta cravate cu picățele la costum... Cei nouă bucureşteni erau o gaşcă prietenoasă; unde dispăruseră încuiaţii de mai devreme? Însă nu m-am mirat din cale-afară. Anca era vrăjitoare – până şi ursuzul portar de la Şaguna îi zâmbea, iar urşii i-ar fi mâncat din palmă; pe-asta, mai bine n-o verificam.

Studenţii au scos la iveală o sticlă de vodcă Săniuţa, pe jumătate goală. Eric a răscolit în rucsac după coniacul Vaslui, pentru care puseserăm toţi bani. Viitorii arhitecţi au murmurat apreciativ, băiatul cu sprâncene împreunate – Titi îl chema? – a găsit prin bagaje un vinars Drobeta cu sigiliul intact, iar Gabriel a ridicat ştacheta cu un coniac Kvint. Între timp, Anca şi cu mine am pus pe masa lungă, mărginită de două laviţe, cuţite, furculiţe, şerveţele, sandvişuri, un cozonac tăiat felii, saleuri, un salam de cacao, tot ce căraserăm până acolo. Fetele au pus la bătaie cât le rămăsese din proviziile aduse – nu mare lucru...

Ce n-aveam? Pahare. Nu era bai, sticlele au început să treacă din mână în mână, vorbele să curgă slobode, ca între prieteni. Cum era să fii student în capitală? Am aflat asta şi multe altele, despre mâncarea de la cantină şi viaţa în cămin. Era bună, rea? Până să mă lămuresc, lumea trecuse la bancuri. Cu Nea Nicu.

– Ceauşescu şi Lenuţa se întorc dintr-o vizită în străinătate. Când avionul se apropie de Bucureşti, ea îi zice cu mândrie: „Ia uită-te, Nicule, ce frumos se văd străzile!“ La care el îi răspunde, nervos: „Taci, proasto, alea-s cozili!“

După băiatul cu pulover în carouri care venise cu blonda – Sever şi Mara? –, a urmat Dinu. Ochelaristul înalt, cu o prietenă ce abia îi ajungea la umăr, Olguța, ne-a spus bancul cu noul profesor de educaţie sexuală la o şcoală generală. Aici ne-a făcut cu ochiul; adică eram plozi, sau ce?... În sfârșit, omul era aşteptat cu nerăbdare de elevii curioşi să știe cum e cu sexul. Şi află. „Dragostea între două femei este imorală. Între doi bărbaţi este caz penal. Între un bărbat şi o femeie mai merge, dar cea mai importantă e dragostea faţă de partid şi despre asta vom vorbi tot anul.“

Studenţii râdeau să se prăpădească, de parcă auzeau bancul acela răsuflat pentru prima oară. Poate că unul dintre ei voia să ne pună la încercare – râdem sau nu? Când, din întâmplare, vocile au amuţit toate deodată, o linişte nefirească s-a lăsat peste Cabana Vânătorilor, peste pădure. Afară, ploaia se oprise. Ca să asculte ce vorbeam înăuntru?

Zumzetul glasurilor s-a întors, dar gândul cel nou nu se dădea dus. Dacă unul dintre studenţi lua notiţe pentru ce-o să aştearnă pe hârtie mai târziu, la întoarcere? Şi nu un eseu despre codrii transilvani şi sufletul românului. Asta mi-a amintit de un banc, nu mai știam de la cine îl auzisem... „Să nu gândeşti! Dacă gândeşti, să nu vorbeşti. Dacă vorbeşti, să nu scrii. Dacă scrii, să nu semnezi. Dacă semnezi, să nu te miri...“

Ceva, poate vodca Săniuţa, mă îndemna să-l spun cu voce tare. Noroc cu Felix, băiatul venit singur – ori n-avea prietenă, ori se certaseră –, care adusese un casetofon cu baterii şi i-a dat drumul. La ce credeţi? Jesus Christ Superstar. Opera rock din 1970 făcea furori pe Broadway, se turnase şi-un film după ea, pe care n-o să-l vedem vreodată. Dar să nu fim cârcotaşi. Iată, după şapte ani, albumul ajunsese la noi, în premieră şi de contrabandă. Toată studenţimea din capitală îl asculta cu religiozitate, tot era o temă biblică... Din simpatie ori ca să ne dea pe spate, viitorii arhitecţi ni-l puseseră şi nouă, bieţi elevi la un liceu din provincie, să-l ascultăm şi să ne minunăm. Să ne culturalizeze, să ne surprindă.

Surpriză a fost, e-adevărat. A lor.

După ce-am ascultat This Jesus Must Die de pe primul disc, Anca a pus pe pauză şi le-a zis ce-o să urmeze. Dintre solo-uri, Don’t Know How to Love Him a lui Mary era memorabil. Aici s-a contrazis cu Eric, căruia îi plăcea Judas’ Death, unde îşi uneau vocile Iuda, Ana şi Caiafa. Despre Andrew Lloyd Webber şi Tim Rice, unul cu muzica, altul cu versurile, Gabriel le-a spus ce nu scria pe coperta discului, lucruri de culise, de-ale artiştilor. Se amestecase şi-un scriitor aici, Fulton J. Sheen, inspirat de Evangheliile sinoptice ale lui Matei, Marcu şi Luca. Cea de-a patra, a lui Ioan, oferea o altă viziune teologică; într-un cuvânt era diferită, i-a lămurit Anca. Eu n-a trebuit să deschid gura, numai să zâmbesc atoateştiutor, ca Mona Lisa căreia Leonardo da Vinci îi şoptise la ureche un secret, cerându-i să îl păstreze măcar până termină de pictat.

Şi studenţii rămăseseră tablou. Ia te uite câte ştie puştimea braşoveană! Atmosfera se încălzise, şi nu de la flăcările din şemineu, ce ardeau potolit, ori de la vodca Săniuţa, care se terminase. În clipa aceea, viitorii arhitecți ne-ar fi primit între ei chiar fără examenul de admitere la facultate. Eram de-ai lor, îi simţeam de-ai noştri. Cât am ascultat o variantă prescurtată a albumului – cât le încăpuse pe caseta de-o oră – fraternitatea născută în Cabana Vânătorilor s-a adâncit, s-a betonat.

În loc de două grupuri eram unul singur. De-asta am sărit toţi în picioare când Titi a schimbat caseta, şi-am dat rock and roll-ul pe disco. Daddy Cool a celor de la Boney M. ne-a aflat bâţâindu-ne la grămadă, mai departe ritmul s-a domolit, iar noi ne-am adaptat din mers. Eric a tras-o spre el pe Olguța, prietena ochelaristului, Gabriel pe Carmen, roşcata cu părul scurt, ridicat pe creştet ca o blană de vulpe. Mara, cea cu șuvițe platinate și bretonul în ochi, l-a luat de mână pe Felix. Dinu, care părea şeful grupului, a invitat-o pe Anca. Brunetă, cu părul încrețit mărunt și ten de mulatră, Lucica se legăna de fiecare mână cu un partener, să îşi ţină echilibrul, iar eu m-am pomenit în braţele studentului cu perciuni, un strănepot al lui Carol Davila pe nume Cornel, ce dăduse medicina pe arhitectură.

După alte permutări, am ajuns cu cine trebuia şi aşa am rămas. Gabriel a întins braţele, iar Anca s-a lipit de el ca pilitura de fier de un magnet. Și-a ridicat fruntea, poetul a sărutat-o pe pleoape, apoi s-au privit lung, de parcă se descopereau unul pe altul atunci, cu uimire. Îi priveam şi eu, încercând să mă hotărăsc: se mişcau încet, hipnotic, ori stăteau pe loc şi lumea întreagă îi legăna? Deveniseră un Axis Mundi. De când soarele se dusese la culcare, Pământul se rotea în jurul lor. Erau cuplul original, iar noi, niște cópii palide. Celelalte perechi simţeau asta. Deşi încăperea era strâmtă, făcuseră loc în jurul lor. Însă nu erau Abelard şi Heloise în anul o mie şi-o sută, nici noi la o mănăstire din Paris, ci la o cabană de la Plaiul Foii.

Fusese o zi plină. Mărşăluisem prin ploaie, băusem, dansasem – prea mult, din toate. Afară se înnoptase de-a binelea, înăuntru flăcările scăzuseră şi cineva a aprins un opaiţ din inventarul sărăcăcios al cabanei. Lumină electrică nu era, nici paturi, perne, cearşafuri. Doar într-un colţ, patru saltele jerpelite şi vreo duzină de pături. Studenţii, care dormiseră acolo, ne spuseseră cum va fi în noaptea asta. Anca şi cu mine o să stăm cu fetele, înghesuite ca niște sardele pe saltelele lipite una de alta, băieţii pe podea, de cealaltă parte a mesei.

Sub marele cort de lemn, mirosul de rășină arsă lăsa tot mai mult loc altuia, de blană de oaie şi mucegai. Venea de la pături, însă primii oaspeți ai cabanei ne-au liniştit: erau murdare şi rupte, însă nelocuite. Purecii sau ploşniţele, dacă fuseseră, muriseră de foame sau de plictiseală – vânătorii nu dădeau pe acolo, turiştii erau rari. Cum de nimeriserăm odată cu studenţii?

Karma. Soarta ne face uneori daruri, alteori ni le ia. În loc de cea dintâi noapte cu Eric, aveam să gust din deliciile traiului în comun într-un loc faţă de care căminele studenţeşti erau hoteluri de patru stele. Să dorm îmbrăcată sub o pătură jegoasă, cu băieţi care sforăie în dreapta şi fete ce se foiesc în stânga, nu fusese una din fanteziile mele romantice... Eric mi-a auzit gândul, fiindcă şi-a lipit buzele de ale mele: consolator, ca o promisiune. Vor fi şi alte nopţi, la capătul unor zile împreună. Ce trebuie să fie, va fi.

Chris Norman, vocea şi chitara armonică de la Smokie, îşi adunase douăzeci şi patru de ani curajul să vorbească cu enigmatica lui vecină. Living Next Door to Alice era melodia anului, abia lansată la ei şi la noi – piraţii muzicali se mişcaseră mai repede decât de obicei. O auzeam pentru prima dată şi nu m-am supărat când Felix, singurul care n-avea cu cine dansa, a pus-o de trei ori la rând.

Studenţii se sărutau de mama focului, de parcă venea sfârşitul lumii, profeţit de Nostradamus în 1555. Nici noi n-am fost în disonanţă cu filmul Podul Waterloo, scena despărţirii protagoniştilor... După care fetele au potrivit saltele cap la cap, în timp ce băieţii, de cealaltă parte a mesei, aşezau păturile pe podea. Mai târziu, întinsă pe spate, între Anca şi Olguța, am rămas cu ochii la Luna umflată care nu încăpea pe fereastră, deşi tot încerca să se strecoare înăuntru. Ştiam că n-o să închid ochii până dimineaţa, chinurită de insomnie. Să-mi plâng de milă?

În loc de asta m-a pufnit râsul. Mâine, după o noapte nedormită, un nou marş prin pădure şi o călătorie cu trenul de navetişti, o să mă întorc acasă cu inima uşoară. Nu mă apăsa vreo vinovăţie, nu-i minţisem pe ai mei; prea mult. Fusesem într-o excursie cu grupul – un adevăr, nu? Căpătasem un gust al vieţii la căminele studenţeşti.

Unul pe care n-o să-l uit prea curând.