Anișoara

Greta Lovitz iubea nuanţele pastel. Şi motivele geometrice bine conturate, în culori ţipătoare – nu degeaba era profă de mate. Când dădea uşa de perete, ţopăind pe tocuri până la catedră, semăna cu pasărea paradisului cu catalogul sub o aripă. Arăta ca şi cum dimineaţa se înfăşurase în grabă în tapetul de pe perete. Nu că n-ar fi avut ce să îmbrace, dimpotrivă, avea un şifonier sau două burduşite cu fuste, bluze, eşarfe, costume deux-pièces, dar mai ales rochii. Pe ultimele avea mare grijă să nu le repete, ca și cum erau o ecuaţie la care nu trebuia să greşească. Ziua şi rochia! De unde atâtea dintr-un salariu de profesoară, chiar la liceu?

Poate le repeta totuşi, dar nu ştiam noi. Purtase de două ori aceeaşi rochie? Ca să afle, câţiva băieţi au întrebat în stânga şi-n dreapta, în toţi anii şi la toate clasele de la Şaguna. La sfârşitul anchetei, stupoare! Greta Lowitz – care scria aceleaşi fracţii supraetajate pe toate tablele şi dădea note mici în toate cataloagele – nu se repeta vestimentar. Niciodată. Băieţii erau impresionaţi, fetele invidioase, eu rămăsesem cu o întrebare: cine îi picta niște imprimeuri atât de oribile, Picasso?

Rochia de astăzi era o orgie cubistă în galben, mov şi verde, cu pliuri ce se desfăceau în evantai ori de câte ori posesoarea ei se întindea să ajungă mai sus pe tablă. Tocmai scrisese o ecuaţie ce semăna cu turnul din Pisa. L-a sprijinit de un egal ca să nu se prăvale, apoi s-a dat la o parte, satisfăcută. Şi-a rotit privirea prin clasă ca pe o roată de ruletă în roşu şi negru – culori cum îi plăceau ei, contrastante. Câştigătoarea, Anişoara Bunea s-a dus, vrând-nevrând să îşi ridice premiul: bucata de cretă. Noi, ceilalţi, am răsuflat uşuraţi; ne trecuse glonţul pe la ureche.

Anişoara şi când stătea pe loc o făcea cu stângăcie. Acum luase creta şi rămăsese cu ea în mână, de parcă se întreba la ce foloseşte.

– Curaj, nu muşcă, a îndemnat-o profa, răsucindu-şi inelul cu piatră verde pe deget.

Nu era smarald, fetele o aflaseră şi pe-asta, dar montura era de argint antichizat – dat cu negreală ca să pară mai vechi. Şi Anişoara se întunecase – la chip. Se uita la ecuaţia de pe tablă și tabla la ea, într-un meci de Skandenberg pe tăcute. Până la urmă s-a recunoscut învinsă, cu un „nu ştiu“ atât de stins încât nu l-a desluşit nimeni, iar profa i l-a citit de pe buze.

– Asta fiindcă gândeşti cu stomacul, Anişoaro lele!

Pe Stelică în schimb l-a auzit toată clasa, până şi femeia de serviciu care spăla pe hol, cu mopul şi găleata. Anişoara, grasă? Nu m-aş fi gândit niciodată la ea în felul ăsta. Era înaltă şi, da, trupeşă. Roşie în obraji şi arsă de soare de la munca câmpului, avea mâinile mari, potrivite mai degrabă să mânuiască lopata decât pixul ori stiloul, cu degete în care n-ar fi încăput un inel cu pietre false. N-o fi fost o lebădă grațioasă, dar cu învățatul se descurca. Avea note bune la cele mai multe materii, cu o excepţie. Exact, matematica. Şi mai avea un defect: le lua pe toate în tragic. Acum îi dăduseră lacrimile şi ţâşnise din clasă înainte să o zguduie de-a binelea plânsul.

Ceilalți i-au urmărit ieşirea furtunoasă din scenă fără prea mare interes. Stelică şi-a încrucişat braţele la piept cu o expresie de punct ochit, punct lovit, profa de mate şi-a aranjat un cârlionţ rebel ieşit din permanent, după care l-a invitat pe bufonul clasei să descurce ecuaţia dacă el gândea cu alte părţi anatomice, ceea ce i-a şters din rânjet.

M-am dus şi eu la tablă, deşi nimeni nu mă chemase. Eram de serviciu în ziua aceea, iar pe dreptunghiul negru se înghesuiau cam multe calcule, mai vechi ori mai noi. Am luat buretele şi hai cu el la udat înainte să îi dea profei prin minte să mă oprească.

Aşa cum mă aşteptam, Anişoara se refugiase în toaletă. Când am intrat terminase cu plânsul. Strângea marginea unui lavoar de i se albiseră degetele şi se uita la fata bucălată, pleznind de sănătate din oglindă. Cu ură, cu deznădejde. Ar fi vrut să o facă fărâme. S-o jupoaie pe ţăranca cu bujori în obraji ca pe o piele veche şi să o calce în picioare. Ar fi dat orice să fie o domniţă palidă şi suavă, pășind peste petale de trandafiri. Ca Tedi. O închipuire te poate duce uneori foarte departe, ştiam. I-am scuturat copacul reveriei.

– Aveţi porci acasă?

Anişoara a dat din cap, confuză.

– Unul. Pe celălalt l-a tăiat tata de Crăciun.

– Şi cum îl cheamă?

S-a frecat la ochi cu dosul palmei, apoi s-a uitat lung la mine.

– Stelică.

O fi fost ea din Purcăreni, unul dintre cele şapte sate din Săcele, însă avea mintea brici, nu degeaba intrase la cel mai bun liceu din oraş înaintea unora ca Bucur Stelea. Când să cred c-o împăcasem, a început iarăşi să dea apă la şoareci. Nu mai găseam nimic deştept de zis; am tăcut așadar, lăsând-o să îşi verse oful.

Şi-am aflat: cum se trezea în fiecare dimineață la patru, înaintea cocoşului; cum scoatea apă din fântână, hrănea caprele, vacile, găinile şi pe porcul Stelică; cum pregătea ceva de îmbucat pentru surorile mai mici –, toate pe fugă, să prindă autobuzul de şapte spre Braşov. „Dacă ai vrut să fii doamnă la oraş, treaba ta!“ auzea Anişoara de la părinţii ei iubitori, în fiecare seară. Maică-sa voia să lase baltă învăţătura, oricum nu folosea la nimic, să pună osul în gospodărie şi la munca câmpului. Taică-su, mai subtil ori poate nehotărât, îi punea altă placă: ori vine numai cu zece pe linie, ori să stea la coada vacii, unde îi e locul! Anişoara n-avea batistă; a luat-o pe cea pe care i-o întindeam, şi-a suflat nasul, apoi şi-a adus aminte că nu terminase.

– Ieri, ai mei s-au vorbit să mai cumpere două vaci, ca să vindem laptele. Cine crezi c-o să aibă grijă de ele?

Întrebarea nu aşteapta un răspuns. Doar aprobare, înţelegere, simpatie. Tedi nu avea de nici unele când a intrat ca o furtună. Noroc că nu stătea vreuna dintre noi în spatele uşii izbite de perete, altfel toaleta fetelor ar fi avut de-acum un afiş nou-nouţ.

Când a dat cu ochii de Anişoara – amărâtă şi plânsă cum era, părea că intrase la apă, deşi ne depăşea pe amândouă cu un cap –, Tedi şi-a încreţit fruntea.

– Ce-ai fato? Ţi-au murit peţitorii, au dat bir cu fugiţii? Stelică e un bou, nu te poţi uita în gura lui!

Anişoara s-a înseninat deodată, hâţânând cu vigoare din cap. Da, da, patrupedul din ultima bancă trebuia ignorat, uitat, şters din peisaj. Nu asta îmi bătusem gura s-o conving? Însă orice aş fi zis, auzit de la Teodora suna mai bine. Dar nu era bai, ca să rămân în tonalitate rurală. Cu o colegă de bancă ca a mea ar fi fost greu să mă plictisesc. Cine n-o plăcea pe Tedi?

Profa de mate; poate fiindcă ne era şi dirigintă, ori nu suporta concurenţa. Erau în război din prima zi, al Gretei Lowitz pe faţă, al Teodorei unul de guerilă. Tedi îşi oxigena părul ca să arate ca Marilyn Monroe şi se machia la greu. În zilele când aveam ore cu diriga venea fără masca de teatru kabuki – mai să n-o recunosc! Cu matricola o rezolvase cosându-şi patru capse pe mânecă; o scotea şi-o punea într-o clipă. Mai complicat era cu uniforma, ba mini, ba puțin deasupra genunchilor – tivul se franjurise de-atâta desfăcut şi cusut. Se nimereau însă zile când aveam şi română, şi mate. Nasol! Trebuia să arate bine pentru BB, fără să intre în radarul Gretei, iar câteodată reuşea să treacă neobservată, alteori nu. Azi, ghinion. Diriga o dibuise şi o scosese cu capul din caiet, trimiţând-o să se spele pe faţă.

A dat-o la o parte pe Anişoara de la chiuvetă – singura la curgea apa – şi s-a aplecat peste ligheanul de porţelan, stropindu-se pe obraji, pe pleoape. Întâi ca pisica, apoi, cum negreala nu se lua, frecându-se zdravăn. Proastă idee: creionul dermatograf nu se dădea șters, în schimb mascara se întinsese, fardul bleu-ciel coborâse sub ochi în cearcăne vinete, obrajii îşi arătau tencuiala din fond de ten căzută pe jumătate.

– Arăţi ca mireasa lui Frankenstein, i-am spus.

Cum n-auzise de monstrul lui Mary Shelley, a luat-o drept compliment. Anişoara i-a întins batista, tot albă, nu şi imaculată. Tedi s-a uitat la colega noastră, la bucata de pânză mototolită căreia i-a dat drumul în coşul de gunoi, apoi s-a răsucit spre mine.

De obicei eram bună la prins priviri – dar pe asta am lăsat-o să se izbească de tăblia uşii pe care m-am grăbit s-o închid.

Pe dinafară.