Disco

În seara asta mergeam la Anca, să învățăm la chimie – credeau ai mei. Să mă întâlnesc cu Eric – era adevărul gol-goluț. M-am dus să mă schimb, fără să par grăbită. Mama spăla vasele, tata îşi băgase nasul în ziar. În timp ce treceam pe lângă fotoliul lui a murmurat în surdină, ca să aud doar eu, nu și mama.

– La zece să fii acasă, prea multă chimie strică.

În cinci minute eram gata: o umbră de rimel pe gene, fard argintiu pe pleoape, puţin ruj pe buze. Am dat cu pieptenul prin păr, am pus pe mine cea mai scurtă rochie din dulap şi deasupra un balonzaid până sub genunchi. Pantofi cu toc n-aveam. Și-apoi, de unde să ştiu ce îşi pusese în gând Eric? Uneori băteam străzile ore în şir, alteori avea chef să-mi citească din poeţii dragi lui şi-atunci făceam cenaclu, noi doi pe o bancă din Parcul Central ori de pe aleea de sub Tâmpa. Cu el n-aveam cum să mă pregătesc pentru o întâlnire aşa ori altfel. Nu puteam decât să mă las surprinsă.

Şi chiar am fost. Mă aştepta în faţa porţii, nu în curtea magazinului de feronerie, douăzeci de case mai sus, cum ne înțeleseserăm. M-a sărutat de parcă nu mă văzuse de o lună, după care m-a luat de umeri, posesiv. Aşa am defilat pe sub ferestrele de la etaj, de unde bucătăria alor mei avea o vedere panoramică asupra Străzii Lungi. Şi dacă vreunul s-ar fi uitat întâmplător afară? Gândul, nor negru pe cerul verii, m-a însoţit vreo trei paşi. La al patrulea nu-mi mai părea de însemnătate – orice problemă amânată destul poate să dispară.

Eric se oprise o clipă şi, când mi-am ridicat privirea, mi-a atins buzele cu ale lui; uşor, ca o promisiune. Avea un plan pentru seara asta, altul decât să lase totul la voia întâmplării. Nu l-am întrebat care. Mi-era de-ajuns să fiu cu el, unde mă ducea n-avea vreo însemnătate.

Totuşi... Ce căutam la Rectorat? La intersecţia de la Astra crezusem că o vom lua către Şirul Livezii. În faţa Casei Armatei fusesem sigură că vom traversa spre Parcul Central. Da de unde! Eric o ţinea drept spre clădirea ce fusese o vreme Palatul Pensiilor, apoi Oficiul Poştei şi Telegrafului, Prefectura şi, din 1968, aici îşi aveau birourile cei din conducerea universităţii. La etajele unu şi doi. La parter erau săli de conferinţă, studioul radioului studenţesc şi discoteca.

Pe măsură ce ne apropiam, am început să disting un zvon de muzică; înăbuşit, distorsionat, răzbătând parcă de pe alt tărâm. În loc să mă cheme, sunetele m-au făcut să şovăi. Chiar veneau dintr-altă lume, a unora la fel de străini mie ca locuitorii de pe faţa nevăzută a Lunii. Facultatea, oricare va fi să fie, avea porţi albe până la cer. Era Asgard, cetatea de la capătul curcubeului unde benchetuiau zeii Nordului. Peste doi ani aveam să bat la acele porţi şi atunci, poate... Ce căutam astăzi acolo?

Înţepenisem şi Eric a împins uşa masivă, m-a tras după el într-un hol înalt, apoi într-o curte interioară. Nu ne-a oprit nimeni să ne întrebe de sănătate, nici ce căutam acolo. Curând am înţeles de ce: locul era plin de puştime de pe la licee şi şcoli generale. Însă la discotecă intrau numai studenţii, pe uşa vegheată de doi angajaţi ai rectoratului cu alură de boxeri.

Scena mi-a trezit o amintire pe care o credeam uitată: eu, în mijlocul unei cete de plozi de pe strada Lungă, dând târcoale cinematografului Astra unde rula filmul Angelica, marchiza îngerilor, interzis sub 14 ani. Un film de categoria B, de la banal. L-am văzut anul trecut la cinematecă, două ore pierdute.

Curiozitatea mi-a trecut, topită în plictiseală şi dezamăgire. Ce n-am uitat e gustul frustrării, parcă mestecam frunze de pelin, îndelung, masochist. Să-l simt încă o dată? Nu, mulţumesc!

Eric îmi vâra ceva în buzunarul balonzaidului.

– Hai, mi-a şoptit la ureche.

Şi m-am dus. Ne-am aşezat, ultimii, la coada care înainta cu pasul piticului. Am avut vreme să mă uit la ce-mi dăduse: un carnet de student. Maricica Ignat, anul întâi, Facultatea de Silvicultură. Blondă sau brunetă? Poza, alb-negru, cam neclară, putea fi a oricui. În seara asta voi fi Maricica. De ce nu?

Paznicul căruia i-am întins legitimaţia fără să-mi tremure – prea mult – degetele, mi-a făcut semn să mă grăbesc, așteptau şi alţii în spatele meu. Eric îşi arătase carnetul în treacăt, fără să-l deschidă, ca pe o legitimaţie de agent secret aflat în misiune. După care s-a grăbit să mă ia iarăşi de mână. Și bine a făcut!

Din întunericul curţii m-am pomenit sub razele unui soare albastru, orbitor. Se aprindea şi se stingea, pulsând odată cu sunetele din difuzoare. Iar muzica strecurată afară ca o adiere, aici devenise uragan. Mă simţeam ca o cârtiţă căreia cupa unui excavator îi surpase muşuroiul; oarbă, năucită, gata să o iau la fugă.

În loc de asta, Eric m-a dus în ringul de dans... În prima clipă m-am simţit pierdută. Nu mai eram eu, nici Maricica, n-aveam nume, identitate. Devenisem un nimeni asemeni lui Ulise, pierdută în insula ciclopilor. Vedeam ochiul lui Polifem aţintindu-mă hipnotic. Numai ochiul. Era nefiresc de mare, faţetat și se învârtea, împroşcând jerbe de lumină. Un glob disco, de care auzisem atâtea! Acum îl vedeam, o sferă goală pe dinăuntru, acoperită cu plăcuţe-oglinzi. Arăta fabulos!

Simţurile mele îşi veneau încet în fire, senzaţiile se desprindeau unele de altele. Întâi, văzul: sub soarele rotitor se încrucişau fascicule şi spoturi, ţesând o plasă de trasoare. Muzica era mai mult vibraţie decât sunet. Înainte să o auzi o simţeai în stomac, sub stern, în podeaua de sub picioare. Oscilaţia membranei difuzoarelor ritma cu bătăile inimii. Lumini stroboscopice străpungeau intermitent fumul gros – al ţigărilor sau de recuzită? Lumina se topea în sunet şi mişcare, într-o sincronizare perfectă.

Am avut pornirea să ating coperţile carnetului studenţesc, paşaportul spre altă lume. Însă n-aveam buzunare, lăsasem balonzaidul într-un cuier, la intrare – ciudat, nu-mi aminteam când o făcusem. Intraserăm pe Johnny B. Goode şi vocea lui Chuck Berry. Ne luase în primire Jerry Lee Lewis cu al său Great Balls of Fire, apoi The Monkees ne-au scuturat ca pe nişte zaruri până când am strigat împreună cu ceilalți I’m a Believer. Şi-am ţinut-o tot aşa, într-o zbânţuială din care nu mă puteam opri nici dacă aş fi vrut. Noroc cu Neil Diamond şi Sweet Caroline – aşa mi-am mai tras sufletul în braţele lui Eric. Îmi era bine acolo, unde am rămas cu Tommy James and The Shondells pe Crimson and Clover.

Ca să nu cădem în toropeală, disk jockey-ul a pus Waterloo, un hit nou-nouţ. Nu-l mai auzisem până atunci, dar nu mi-a fost greu să înţeleg de ce făcea furori prin discoteci. Cei de la ABBA te luau de mână, ajutându-te să urci în nacela unui carusel ce pornea să se rotească ameţitor. Dansam cu Eric, dar şi cu toţi de acolo, o sută de trupuri însufleţite de un țel comun, ca albinele dintr-un stup. În loc de regina matcă aveam un DJ, în loc de alveole cu miere boxele a căror membrane trepidau în podea şi pereţi, în trupurile noastre.

Lemn, cărămidă, beton, carne şi sânge vibrau pe-aceeaşi lungime de undă, a muzicii. Eram materie, dar şi energie, o dualitate crepuscul-undă ce le dădea bătaie de cap fizicienilor. Dar noi eram liberi să călcăm în picioare o lege-două, tropăind şi săltând, să purtăm bătălii ca Napoleon la Waterloo, fără să ne pese dacă eram învingători sau învinşi, conectaţi la electrozi ce ne turnau curent în terminaţiile nervoase, ne contractau muşchii în spasme prelungi, ne injectau drogul sunetelor în măduva spinării. Aveam un singur gând, o unică dorinţă – să nu se sfârşească, să mai dureze o clipă şi încă una, încă puţin, până la sfârşitul lumii.

Tot ce fusese alb devenise de-un albastru electric. O fată în rochie decoltată luase foc, un băiat cu un tricou fără mâneci părea un ifrit, un duh al deşertului cu bustul în flăcări. Eu n-aveam mult alb pe mine, numai şireturile de la tenişi. Fără să vreau m-am uitat cum flutură ca nişte înotătoare de peşti abisali, fosforescenţi.

Când mi-am ridicat privirea, Eric era nemişcat, ascultând ce îi spunea un student înalt, ce se aplecase să îi şoptească ori mai degrabă să-i strige în ureche nişte vorbe ce s-au pierdut în bubuiala din jur. Ce-i spusese? Ceva destul de important ca să mă tragă după el din mijlocul dansatorilor, spre capătul opus intrării în discotecă.

La început ne-am făcut loc cu greu, dar înghesuiala se rărea spre periferia ringului şi, când ne-am pomenit în afara vortexului de trupuri, am răsuflat uşurată. Probabil aşa simţeau şi astronauţii de la NASA când ieşeau din centrifugă.

Am luat-o pe un culoar cu mai multe uşi. Pe prima scria toaletă, pe a doua magazie, pe a treia nu era nici o plăcuţă. Eric a apăsat pe clanţă şi a deschis-o, nu larg, cât să se strecoare afară. L-am urmat; puteam să n-o fac? Dincolo, în loc de tavanul unei încăperi, era un cer plin de stele. Ajunseserăm într-o curticică interioară, din care un gang îngust şi scund – ca un tunel săpat în trupul de cărămidă al clădirii – ne-a scos în strada 7 Noiembrie.

Am dat de un grup de studenţi, fete şi băieţi, ieşiţi din pântecul balenei Rectoratului. Unii, ca și mine, aveau întrebări. Alţii, ca Eric, ne puteau da nişte răspunsuri. Razie, Miliţia – erau cuvintele pe care le auzeam cel mai ades. Parcă fuseserăm într-un local ilegal din Chicago să bem whisky în vremea prohibiţiei, în timp ce Eliot Ness şi Incoruptibilii ciocăneau în uşă cu paturile armelor semi-automate.

Un fior mi-a lunecat pe şira spinării; veniseră pentru noi? Doi elevi de liceu care se strecuraseră într-o discotecă studenţească... Din ce auzeam împrejur, nu era cazul să îmi fac griji sau să-mi dau prea multă importanţă. Miliţienii primiseră un pont. Căutau ceva, ori veniseră să salte pe cine nimereau, la întâmplare.

– Marijuana! Studenţii străini o vând în cămine şi la discoteci, a spus cineva.

– De unde droguri? Te crezi în Occident? am auzit altă voce, mai coborâtă.

– Aşa e! Singura care te ameţeşte la noi e ideologia. Mai tare decât LSD-ul.

– Ori poate nu le place muzica!

Unii au râs, alţii nu. După asta, nimeni n-a mai comentat, lăsând-o în coadă de peşte. Niciodată nu puteai ştii cine vorbeşte, cine ascultă. Ne-am împrăştiat în tăcere. Și la timp. Înăuntru, boxele amuţiseră, în schimb se auzeau sirenele unor maşini de miliţie ce blocaseră ieşirea din Rectorat.

Am trecut repede strada spre Casa Armatei, uitându-ne după maşini, mai ales din cele alb-albastre. Am traversat iarăşi aproape în fugă la intersecţia Astra şi abia pe Strada Lungă am încetinit pasul, fiecare cu gândurile lui. Eric s-a oprit în faţa casei mele, de unde mă luase. Pământul e rotund, nu?

– Îmi pare rău.

Erau primele cuvinte pe care le scotea de când scăpaserăm ca prin urechile acului de vigilenţa miliţiei; care tot nu pricepeam ce căutase. Eric mi-a cuprins obrajii în palme, privindu-mă în ochi. Cu regret. Se simţea vinovat pentru seara stricată de alţii.

– Să nu-ţi pară!

M-am înălţat pe vârfuri ca să-i primesc sărutul. Buzele îi erau fierbinţi, uscate. Când le-a lipit de ale mele le-am simţit tremurul, ca al dunelor deşertului surpate de vânt. Mintea lui năruia şi clădea gânduri răzleţe. N-am izbutit să prind nici unul.

Dar buzele lui peste ale mele mi-au spus ce voiam să aflu. Mi-au dat ce voiam să am. M-a sărutat de parcă venea Apocalipsa şi noi stăteam pe marginea abisului, aşteptând ca Marele Nimic să ne înghită. Ragnarok, Judecata de Apoi, un alt Potop. Lumea putea să piară în multe feluri. Și ce dacă.

Avusesem seara mea cu Eric, momentul nostru de tandreţe. Poate vor fi şi altele, universul era un loc plin de suprize.

Eric plecase, urcam scările încet, ca prin vis, când mi-am adus aminte de balonzaidul uitat în cuierul discotecii. Şi de legitimaţia din buzunar, pe numele unei fete pe care o chema Maricica.