Gust de portocală mecanică

– Alex e un băiat rău... în toate sensurile cuvântului.

Anca a spus-o cu un soi de afecţiune, ca pentru un vechi prieten. Sigur, ce nu era de plăcut? Alex DeLarge omora şi viola pe muzică clasică, era un delicvent sofisticat, un psihopat carismatic. Lui Malcolm McDowell rolul îi venea ca o mănuşă, îl văzusem jucând şi în alte filme, întotdeauna era băiatul dur şi neînţeles ce se revolta împotriva tuturor: şcoala care îl plictisea, societatea ce îi dădea ghes să se reformeze, bunicul care coborâse puşca din pod şi îl dăduse afară din casă. Pe lista lucrurilor detestate era limba lui Shakespeare, de-asta inventase nadsat-ul, un argou slavo-englez în care găvăreau cei din droogs, gaşca lui de huligani.

– Iar Stanley Kubrick e un regizor genial...

Am zis-o cu jumătate de gură, sperând să nu mă întrebe careva ce alt film al lui Kubrick văzusem.

Răspunsul ar fi fost nici unul. Iar despre Portocala Mecanică citisem în revista Cinema, cele câteva rânduri strecurate în penultima pagină – nefiind un film educativ, ci dimpotrivă. Asta aveam şi noi de gând, să ne strecurăm în cinema Popular prin spate, pe la ieşirea spre aleea După Ziduri. Cum? Profitând de busculada de la reprezentaţia dinainte – întotdeauna spectatorii sunt mai grăbiţi să iasă decât să intre; ciudat, nu? – şi de complicitatea unui unchi al Teodorei, plasator în sală. Cartea lui Anthony Burgess apăruse în 1962 și iată, zece ani mai târziu, Hollywoodul scosese o ecranizare. Dacă romanul trecuse aproape neobservat, filmul a spart orice box-office, iar Burgess a devenit peste noapte un scriitor celebru, autorul unui best-seller. Încurcate sunt căile succesului!

– Scena cu falusul de porţelan... Cum o fi pe ecran? a zis Tedi, visătoare.

Toţi citiserăm romanul după ce Anca îl făcuse rost numai ea ştia de unde şi cum. Toţi aveam aşteptări mari de la film, întâi pe partea erotică, nu explicită dar prezentă în carte, solul fertil în care încolţeau semințele unor acte violente. Însă romanul lui Burgess săpa adânc în natura umană şi-n fariseismul comunităților urbane; dincolo de gardul pe care erau pictate familii fericite şi vecini cumsecade îşi ascuţea colţii leopardul frustrărilor.

Aici sunt tigrii! avertiza Ray Bradbury într-un volum de povestiri din anii ’60. La rândul lui, Burges trăise o fericire cu pereţi de mucava, năruiţi în clipa când soţia lui însărcinată fusese victima unui atacator. Nu își pierduse doar copilul, ci şi mințile. O dramă din care se născuse o carte, apoi un film. Cum am spus, toţi aveam mari aşteptări de la ultimul şi ne temeam că vom fi dezamăgiţi. Singurul care nu s-a sfiit să o spună a fost Eric.

– Staţi blânzi, n-o să vedeţi vreo scenă de sex. Ce a scăpat la montaj, a tăiat foarfeca Consiliului Culturii.

Cenzura era mai vigilentă decât un gardian de la închisoarea Alcatraz – nu, pe-asta au făcut-o muzeu, mai curând Sing Sing. Tot ce li se părea tovarășilor veghetori prea-prea ori foarte-foarte trebuia să dispară. Un gest îndrăzneţ, un cuvânt cu două înţelesuri, erau rase din filme sau cărţi, nu mai zic de spectacole şcolare. Tot aşa, violenţa n-avea ce să caute în jurnalele de ştiri. Acolo toată lumea muncea şi se veselea. În fabrici şi uzine, la sate sau oraşe, românii o ţineau într-o sărbătoare. Sub crusta de totul e bine, trăim în cea mai frumoasă dintre lumi, dospea o drojdie otrăvită. Câteodată răbufnea la suprafaţă, vulcanic, de neoprit. Şi-atunci se petreceau crime, violuri, lucruri cumplite de care nu afla nimeni, însă toţi le ştiau, le bănuiau măcar. Societatea era o oală ce fierbea de prea multă vreme şi căreia gospodina uitase să îi scoată, din când în când, capacul. Într-o zi avea să explodeze. Într-o zi, dar nu astăzi. Azi era zi de mers la cinema.

Luluş vedea partea plină a paharului.

– Filmul merită văzut şi-n varianta ciuntită. Coloana sonoră e o minunăţie, numai muzică clasică, plus sintetizatorul Moog al lui Wendy Carlos. La Portocala mecanică s-a folosit pentru prima oară Dolby Sound, o să mai auziţi de el, ţine-ţi minte ce vă spun!

Tedi nu s-a lăsat impresionată.

– Dacă voiam operetă mă duceam la Sunetul muzicii, deşi n-o suport pe Julie Andrews în rol de călugăriţă melomană.

– Prescurtat sau nu, filmul lui Kubrick a fost lăsat să treacă din greşeală. Mai devreme sau mai târziu cineva de sus o să se prindă şi o să-l scoată de pe afiş. E vorba de când, nu dacă.

Ascultându-l pe Gabriel, m-a trecut un fior. Poate mâine nu o să mai ruleze, nici la Popular, nici altundeva. Trebuia să-l vedem astăzi! Eric m-a luat de umeri, trăgându-mă spre el; gestul mi-a risipit panica înaintea vorbelor.

– De ce să-l scoată? Oricum nu îl înţelege nimeni.

Nu-l puteam contrazice. Portocala mecanică, dacă avea vreo morală, era una confuză – aşa voise scriitorul, iar regizorul, după câte auzisem, îi cânta în strună. AlexDe Large, psihopatul carismatic, este prins până la urmă de poliţie. Ajuns după gratii, are de ales: să îşi ispăşească pedeapsa sau să fie cobai într-un experiment la sfârşitul căruia se va întoarce în societate vindecat, reformat, cetăţean model şi responsabil. Tentant, nu?

Alex a zis da, dându-se pe mâna psihiatrilor. Numai că tratamentul semăna cu ședințele de tortură. La sfârşit ajunge inofensiv ca un mieluşel, dar şi spălat pe creier, o legumă umană. Nu rămâne din el decât învelişul, un manechin gol pe dinăuntru... Cartea lui Burgess ar putea fi despre neputinţa de a-l înţelege pe cel de lângă noi, despre răul ca plagă a societăţii şi tăierea lui prea din rădăcină, despre alegeri greşite şi eradicarea liberului arbitru.

Un subiect confuz, greu de înghiţit, nu degeaba la premieră spectatorii din Anglia plecaseră din sală în graba mare. Un film care trebuia văzut neapărat, dacă trecuse pe sub atâtea furci caudine. Ne cruceam cum de le scăpase tovarăşilor de la cultură... Gabriel avea o teorie pe care a ţinut să o împartă cu noi.

– Nu există scăpări. Cămila nu încape prin urechile acului, iar de cenzură nu trece nimic. Filmul e dat special, vor să știe cine se duce să-l vadă.

– Nu-s ei chiar atât de deştepţi! a pufnit Tedi.

– Dar sunt peste tot, a zis moale Anca.

Am tăcut toți, de parcă am fi ţinut un moment solemn la căpătâiul cuiva al cărui nume n-aveam voie să-l rostim. Sau a ceva. Libertatea de a spune ce gândim ori ce simţim murise înainte ca noi să ne fi născut, pe vremea când părinţii noştri erau tineri şi aveau încă multe de pierdut, de îndurat. Nu şi de iertat. Ei nu luaseră cu japca doar fabricile, casele şi pământul oamenilor din Ţara Bârsei. Le luaseră şi cuvintele, ascunzându-le sub limba de lemn, minciuni şi făţărnicie. Nu trebuiau să fie inteligenţi, subtili, machiavelici. Era de-ajuns să stea cu urechile ciulite, cu pixul şi agenda în buzunarul de la piept, în locul inimii. Să asculte, să consemneze, să răstălmăcească – scrie o delaţiune şi dă-o mai departe, era crezul lor. Ei, cei fără chip sau nume, pretutindenarii din umbră.

Unii dintre noi.

– Gata copii, iese lumea! ne-a făcut atenţi Luluş.

La cei douăzeci şi trei de ani ai lui, Luluş se credea patriarhul găştii, trecut prin ciur şi dârnon. După bacalaureat, dăduse admiterea la Conservator. Două drumuri la Bucureşti, două examene, două ratări. Acum era magazioner la Hidromecanica şi folkist în timpul liber. Nu câştiga cine ştie ce, dar destul cât să-și cumpere un bilet la cinema şi să intre prin faţă, cu fruntea sus. Însă fără noi ăştialalţi, filmul fiind interzis sub 18 ani.

Pe buletinele noastre scria altceva, de-asta ne-am lipit cu spatele de zidul cinematografului, aşteptând ca şuvoiul celor ieşiţi de la reprezentaţie să se scurgă pe lângă noi. În loc să comenteze cu însufleţire cum se întâmpla de obicei, spectatorii se revărsau din sală în tăcere, într-o procesiune de zombi. Să-l opresc pe unul şi să-l întreb dacă îi plăcuse filmul? Nu dădeam decât de priviri confuze și chipuri de oameni treziţi din somn, care nu se lămuriseră încă pe ce lume se află.

Curiozitatea mea depășise linia roşie, vibra ca acul indicator al unui contor Geiger după o explozie atomică. Tedi şi Luluş se strecuraseră înăuntru, Gabriel şi Anca treceau pe lângă plasatorul care-i privea cu blajină complicitate. Era rândul nostru şi făcusem primul pas spre tărâmul făgăduinţei, când Eric m-a prins de braţ, apoi s-a aplecat să-mi picure vorbe la ureche. În clipa următoare am făcut alt pas, de-andăratelea, apoi o răsucire. În loc să merg împotriva şuvoiului de trupuri m-am lăsat dusă de el şi iată-mă îndepărtându-mă de uși mână în mână cu Eric, în timp ce cinematograful Popular rămânea tot mai în urmă, iar chemarea i se stingea ca un cântec de sirenă acoperit de ape.

„Hai cu mine“, îmi şoptiseră buzele lipite de urechea mea. Şi m-am dus. Fără şovăială, fără să-mi pară rău după Portocala mecanică – deşi fusese într-adevăr ultima reprezentaţie, a doua zi aveam să văd de-a curmezişul afişului o bandă pe care scria anulat.

Dacă mi-a părut rău? Nici măcar o clipă! Eram cu Eric, era primăvară, era soare. Pentru asta aș fi renunțat la toate filmele din lume.