Nimic nou sub soare

Între săptămâna babelor şi Florii, cu şoşonii încă plini de zăpada mieilor şi aripile inspiraţiei muiate de astenia de primăvară, poetul îşi încordează lira. „Verde crud verde crud/ Mugur alb şi roz şi pur/ Vis de-albastru şi de-azur/ Te mai văd te mai aud.“ Da, acelaşi George Bacovia care se culcase între florile de plumb ale unor versuri sumbre, într-un ţeapăn şi funerar veşmânt, ca să se trezească dimineaţa în ciripit de păsărele şi să scrie în loc de o elegie pe o lespede de mormânt o veselă poezioară pe Note de primăvară. Tot simbolism era, dar într-altă cheie. Un obiect banal şi misterios, pentru care Ion Minulescu compusese un cânte fără note, Romanţa cheii. „Cheia ce mi-ai dat aseară/ Cheia de la poarta verde/ Am pierdut-o chiar aseară!.../ Dar ce cheie nu se pierde?“

Ce ştiam despre poezie? Mai nimic, era un soare orbitor, însă lumina se rătăcea pe drum până la planeta proză. „Poezia e o stare de spirit, o treaptă către rugăciune“, sau așa auzisem. Altfel spus, poezia trebuie să o simţi, mai degrabă decât s-o înţelegi. De pildă Ion Barbu, poetul-matematician, avea nişte versuri ce păreau ieşite din maşina de scris Enigma, cu care nemţii criptau atât de meșteșugit mesajele secrete, încât erau cât pe ce să câştige războiul spionilor, bătălia secretă din spatele frontului. „Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,/ Intrată prin oglindă în mântuit azur,/ Tăind pe înecarea cirezilor agreste, /În grupurile apei, un joc secund, mai pur.“

Mie, ermetismul nu-mi spunea mare lucru, însă versurile sunau bine. Îmi plăceau aşa cum erau, absconse. Nu simţeam nevoia să disec indefinibilul, să clarific echivocul. „Poezia e o cadână cu chipul ascuns sub văluri, pe care poetul le dă la o parte în noaptea nunţii.“ Cine spusese asta? Iar eu, ce scuză aveam să împart banca din părculeţul de la Poarta Ecaterina şi dimineaţa de primăvară cu patru volume de versuri? Erau subţiri e-adevărat, însă poezia se măsoară în adâncime, nu în număr de pagini.

Pe Bacovia, Minulescu și Barbu i-am pus pe bancă, în dreapta. În stânga mă aştepta Alexandru Macedonski, neoclasicist şi părinte al rondelurilor. „E vremea rozelor ce mor,/ Mor în grădini şi mor şi-n mine –/ Ş-au fost atât de viaţă pline,/ Şi azi se sting aşa uşor.“

– E vremea rozelor ce mor!

Nu era vocea gândului, a ecoului, nici a tufelor înmugurite dimprejur, deşi posesoarea glasului purta un nume de floare. Hortensia Nicolau, profesoară de fizică şi admiratoare a lui Macedonski, se uita la mine de sus, fără să dea semne c-ar vrea să plece. Am luat teancul de cărţi în poală, făcându-i loc lângă mine pe bancă.

– E primăvară. De la ce chiuleşti?

Fusese o afirmație. De parcă mugurii roz şi grăsuţi ca nişte degete de prunc nu ştiau ce anotimp îi trezise din somn. Iar întrebarea nu sunase a reproş, mai curând a curiozitate. I-am satisfăcut-o.

– Socialism ştiinţific. Cu tovarăşul Negrea.

O precizare redundantă. Cine altul să tămâieze cu sârg raiul socialist şi sfânta treime comunistă? În loc să mă trimită fuguţa la oră, a dat din cap cu înţelegere. Nu părea să-i aibă la suflet nici pe directorul adjunct, nici pe Marx, Engels şi Lenin. Fizica o fi fost ea tot ştiinţă, dar era din alt film.

O vreme am rămas alături, împărţind soarele zgârcit de aprilie – o rază ei, una mie –, ciripitul anemic al vrăbiilor, ecourile meciului de fotbal jucat în curtea liceului. Să mă ridic, să găsesc un pretext şi să plec? Să tăcem mai departe împreună?

Înainte să mă hotărăsc a început să vorbească. Încet, pe un ton domol, aşa cum preda la oră. Doar că, de data asta, nu încerca să îmi bage în cap legile lui Newton sau ecuaţia lui Einstein, cea cu energia egal masa înmulţită cu viteza la pătrat a luminii, pe care o ştie toată lumea, dar nimeni nu-i dă de capăt. Vorbea despre un bărbat şi mi-a luat un timp până să pricep cine era: tatăl ei. Îl vedea ca pe un zeu coborât din Olimp, să păşească o vreme printre muritori în togă grecească şi sandale romane; ca pe un copil ce învăţa să meargă şi trebuia să ţinut de mână până să facă primii paşi. Un tată adulat, care îmbătrânise și se cerea ocrotit – de înțeles, din partea unei fiice. Dar... de ce-mi spunea mie?

Hortensia Nicolau nu părea genul pus pe confesiuni. Era mai curând rece, corectă până-n pânzele albe, organizată până-n măduva oaselor. Nu dădea note mai mari de şapte, în schimb umplea tabla cu scheme şi formule pe care trebuia să le copiem până la ultima cifră sau liniuţă. Nu asculta lecția din manual, ci din ce preda la clasă. Tipicara, o numea Stelică, candidat la corijenţă. Tovarăşa fată bătrână o poreclise Tedi, convinsă că are pe-acasă măcar trei pisici.

N-am aflat nimic despre mâţe, doar o poveste încâlcită despre un tată cu probleme – ale ei, nu ale mele. Dacă voia să se confeseze, de ce nu se ducea la biserică? Scuze, n-avea cum, era atee, la fel ca tovarăşul tată. Care, în vremurile legendare ale lui citeşte şi dă-l mai departe împărţea manifeste pe la colțuri de stradă. Un Vasile Roaită fără sirenă, un Filimon Sârbu al Braşovului. Mi-am şters o lacrimă – sau era soarele de aprilie, orbindu-mă ca un reflector în plină zi?

– Deşi ar trebui să asculte de legi deterministe, sistemele dinamice evoluează imprevizibil, iar unele tind spre haos...

Brusca incursiune în fizică m-a năucit de tot. Sărise de la una la alta? Nu chiar; încerca să treacă din teorie în practica unde lucrurile se aşază cum vor ele, nu cum scrie în lege. Un paradox pe care tatăl ei îl trăia cu tragism de Don Quijote. Discipolul lui Karl Marx își văzuse visul plantat în solul fertil al realităţii – însă nu era nici cum, nici ce îşi dorise. Dacă Inchiziția transformase religia iubirii într-un ciocan al terorii, corifeii partidului pervertiseră idealul înaintaşilor în altceva... N-a zis în ce, lăsându-mă să completez punctele de suspensie. Coşmar, poate?

Vârsta îi înţelepţeşte pe unii, pe alţii îi face slobozi la gură. În loc să îşi ţină dezamăgirile ascunse și părerile pentru el, fostul ilegalist le spunea oricui stătea să-l asculte, familie, prieteni, necunoscuţi cu care împărţea cozile la pâine, Gostat sau Alimentara. Pe oricare altul, băieţii în albastru l-ar fi săltat de mult. Dar nici Miliţia, nici Securitatea nu se atingeau de ilegalişti. Partidul avea nevoie de legende care să transpire eroism prin toţi porii. Astăzi. Dar mâine? Deja, tatăl guraliv se întorsese de câteva ori acasă şifonat şi fără plasele cu care plecase dimineaţa...

– Într-o zi o să-l calce o maşină pe trecerea de pietoni!

Hortensia Nicolau s-a oprit abrupt, uitându-se la mine cu neliniştea cuiva care spusese prea mult.

La rându-mi, mă întrebam ce făcusem ca să îi merit confesiunea. Nu eram eleva ei preferată – nici pe departe. Poate aveam una dintre figurile nevinovate care inspiră încredere. Totuşi, nu putea ştii dacă sau cui o să repet acea mărturisire de primăvară, pe o bancă de lângă Poarta Elisabeta... Şi-atunci m-a lovit o înțelegere târzie. Hortensia trebuia să spună cuiva, oricui; atunci, în clipa aceea. Altfel revolta, neputinţa, ar fi sufocat-o. Se nimerise să fiu eu, dar putea fi altcineva care... Bine că fusesem eu! Nu puteam să o ajut cu mare lucru, numai să tac; la asta mă pricepeam.

Cred c-a înţeles, fiindcă mi-a zâmbit – cu bucuria complicităţii, cu regretul că mă împovărase cu un necaz al ei. S-a ridicat şi, înainte să plece, a întins un deget spre Romanţe pentru mai târziu.

– Citeşte şi Spovedanii. Tot versuri. Merită!

Nu m-am mirat. Dacă un matematician putea scrie poezie, mai exista speranţă, sfârşitul lumii putea fi amânat, cum se mai întâmplase o dată, prin anul o mie. Deşi... Ieri, azi, e totuna. Lumea nu se schimbă, se reciclează. Nimic nou sub soare. Cum a întors-o din condei al nostru Eminescu în Glossă: „Toate-s vechi şi nouă toate.“ Şi-atunci, ce să alegem?

Înapoi la poezie! Rămăsesem la Ion Minulescu şi am deschis la Romanţă fără ecou, unde era semnul de carte: „Iubire, bibelou de porţelan,/ Obiect cu existenţa efemeră,/ Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră/ Pe care te-am lăsat acum un an“...

Nostalgiei îi plăcea singurătatea; și mie. Dar nu când peste cinci minute se suna de intrare. Ora de fizică. O fi ştiut profa unde eram şi ce făceam, însă absenţă tot mi-ar fi pus; nemotivată.

Am ajuns la timp numai fiindcă Hortensia Nicolau nu intrase în clasă. Din părculeţ o luase drept spre clădirea liceului şi nu era în obiceiul ei să tândălească prin cancelarie. Ce se întâmplase?

– I-a fugit pisica!

Stelică, care avea explicaţii pentru toate, a scos repede una şiroind de apă; puţul gândirii lui era prea adânc ca să sece vreodată. Unii au râs, unii nu, eu mi-am amintit cuvintele auzite mai devreme, lângă Poarta Elisabeta. Sunau altfel acum, ameninţătoare, profetice: „Într-o zi o să-l calce o maşină pe trecerea de pietoni!“ Ziua aceea putea fi astăzi. Poate deja se întâmplase.

Hortensia Nicoleau a intrat chiar atunci, transformând murmur clasei într-o tăcere dezamăgită. Pisica nu fugise, fizica se întorcea. Profesoara a lăsat catalogul pe catedră şi a apucat creta, hotărâtă să recupereze minutele irosite – de ea, de noi, de soartă. A desenat întâi un cerc, iar înainte să-l împodobească cu formule s-a uitat în clasă şi privirile ni s-au întâlnit. Într-a mea zăbovea îngrijorarea, fiindcă profesoara a clipit liniştitor.

Totul e bine, nu s-a întâmplat nimic. Uitase un cuvânt, dar m-am ferit să mi-l citească în ochi. Unul mic şi urât, zgomotos ca un bondar.

Încă.