Rapunzel, capucinul şi un activist bine temperat

Elke avea ochi căprui, nu albaştri – nu era urmaşa pe linie directă a Katarinei, iubita lui Vlad Ţepeş, atât de secretă că o ştia întregul oraş. Cu un tată român şi mama săsoaică, Elke Bayer ar fi intrat fără bătaie de cap la Honterus. Ce căuta la Şaguna? Fusese alegerea ei, ori poate soarta, destinul, fatalitatea, o împinseseră spre întâlnirea cu maimuţa-capucin. Kismet!

Aveam biologie în ziua aceea şi clasa era buluc în laborator, pentru o lecţie practică. Toţi am trecut pe lângă cuşca din fier forjat – era în mijlocul încăperii şi pe oriunde ai fi ocolit tot te apropiai la o lungime de braţ. De om, nu de maimuţă. Capucinul le avea scurte şi subţirele – nu păreau o ameninţare, deşi pe peretele de vizavi scria negru pe alb păstraţi distanţa! Ori Elke n-a fost atentă, ori maimuţa avea brațe telescopice. O clipă părea să moțăie ghemuită în fundul cuştii, în cealaltă s-a transformat într-un fulger de blană, înfigându-și mâinile de bebeluş în cozile ce-i fluturau pe la nas. Săsoaica noastră avea părul auriu, însă maimuţa vedea roşu înaintea ochilor. A tras-o spre ea, lovind-o cu tâmpla de gratii, de parcă voia să o tragă înăuntru. De unde atâta putere în trupuşorul cât al unei pisici?

Elke încremenise, dar Violeta şi Nina ţipau în locul ei, în timp ce Anişoara o apucase de umeri, încercând să o tragă de acolo. Degeaba! Maimuţa se agăţase cu mâini-ventuze, iar pe chipul de bătrân eschimos sub gluga din blană de vulpe polară, năsturaşii ochilor scânteiau demonic. Stelică râdea să se prăpădească, Victor şi Marko comentau ca la un meci de box, Elke, palidă ca hârtia, părea gata să leşine. Anca a apărut cu o vază cu flori – de unde o luase? –, a aruncat trandafirii peste umăr şi apa în creștetul capucinului. Maimuţă i-a dat drumul Elkăi, trăgându-se înapoi cu un zbieret, apoi s-a scuturat de parcă o stropise cu vitriol.

Când a venit asistenta de laborator era linişte. Unii erau grămadă în jurul jupuitului, un manechin jumătate schelet, jumătate cu inima, splina, ficatul şi rinichii la vedere, alții se holbau la șopârlele murate din borcanele de pe rafturi, ca și cum le-ar fi văzut pentru întâia oară.

Elvira Lucan s-a uitat la feţele noastre nevinovate, la capucinul care strângea în labă o şuviţă aurie, apoi şi-a adus aminte că mai avea un an până la pensie şi a ridicat din umeri. Orice s-ar fi petrecut acolo nu era treaba ei. Şi-aşa era singură pe trei laboratoare, de biologie, fizică şi chimie, ştergea zilnic praful de pe microscoape, cutii de eprubete şi borcane cu broaşte în formol. De parcă n-avea destule de făcut, îi mai dăduseră pe cap şi maimuţa, s-o hrănească, să îi pună apă când se golea bolul, să cureţe cuşca când îşi aducea aminte. Ce era ea, îngrijitoare la circ?

– Dacă vă place atât de mult, luaţi-o acasă! ne-a aruncat în treacăt, apucându-se să clătească nişte pahare Berzelius.

Nu s-a oferit nimeni. Iar după întâmplarea aceea, doamna Elvira a pus afişe cu ocoliţi maimuţa! pe toate laturile cuştii. Elke şi-a tăiat cozile de Rapunzel, însă capucinul avea o memorie de elefant: cum o vedea, cum se năpustea la gratii, ţipând ca o harpie furibundă căreia tocmai i se smulsese prada din gheare.

Maimuţele sunt rele – ori aşa se spune. A noastră, dacă nu se născuse aşa, se înrăise după câte avusese de pătimit... Se legăna, liberă și fără griji, de pe o creangă pe alta într-o junglă din îndepărtata Brazilie, când se pomenise prinsă, înghesuită într-o cuşcă şi răpită din paradisul bananier. Dacă ar fi putut să învinuiască pe cineva, l-ar fi arătat cu degetul pe Anghel Penescu, călător și explorator într-o vreme când era greu să primeşti viză până și pentru Cehoslovacia. Oricum, Emil Racoviță al Șagunei s-a întors cu un cadou de la prietenii de peste ocean. Maimuţa a călătorit cu camionul pe drumurile desfundate ale Americii de Sud, cu vaporul spre Constanţa, cu trenul până la Braşov – sfârşit de drum, începutul unui lung șir de necazuri.

Nu ştiu ce îşi dorea doamna Penescu de la viaţă, însă o maimuţă venită cu obiceiuri proaste din junglă nu era pe listă. După o săptămână de coșmar, în care o găsea agăţată de perdele şi draperii ori dându-se huţa pe lustre, stăpâna casei i-a pus-o soţului în braţe, cu indicaţii precise: amândoi vor pleca de acasă, însă numai unul se va întoarce. Cum milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima, Livingstone de la poalele Tâmpei a decis să scape de belea. Uşor de zis, greu de făcut. Capucinul n-avea acte, era intrat ilegal în ţară. Cadou, scria în declaraţia de la vamă. De la cine, nu cumva fusese o mită? Întors cu un refuz de la Grădina Zoologică din Noa, Penescu a venit cu maimuța la serviciu – la nevastă nu mai îndrăznea. Şi-aşa a ajuns capucinul în noua lui casă, liceul Şaguna.

În primele luni a fost o adevărată atracţie. Aveau sau nu treabă pe acolo, elevi şi profesori se perindau prin laborator, să vadă ce le adusese proful de biologie din jungla braziliană. La rândul ei, maimuţa se uita cu interes la vizitatori – şi, când i se punea pata pe vreunul, încerca să-l agaţe. Deşi nu era Stăncuţă din clasa păsărilor, familia Corvidae, genul Corvus, părea atrasă de orice străluceşte şi, mai ales, atârnă. Înhăţa tot ce putea – cercei, mărgele, o şuviţă aurie –, iar printre victime s-a numărat diriginta noastră, care nici acum nu găsise toate perlele din şiragul rupt, risipite pe sub mobilierul din laborator. Ultima care îi căzuse capucinului în labe fusese Elke, în săptămâna dinaintea Crăciunului.

În vacanţa de iarnă nu intrase în laborator decât doamna Elvira, să îi aducă prizonierei mâncare şi să facă focul în soba de teracotă. Când am început şcoala maimuţa era tot acolo, ceva mai jigărită şi deprimată după zilele când îi ţinuseră de urât doar fulgii căzând în ciudata junglă de zăpadă de afară. Elke, care nu-i purta ranchiună, îi adusese o portocală, eu câteva felii de măr, Tedi o banană. Speram să i le putem strecura în cuşcă înainte să apară laboranta cu reguliile ei absurde, printre care nu hrăniţi maimuţa.

N-am avut noroc. Doamna Elvira era înăuntru, însă nu certa pe nimeni. O voce groasă, de bărbat, zbiera la ea.

– Ce caută chestia aia într-un liceu?

Omul se sufoca de indignare. Mă ducea cu gândul la un vechil venit pe moşie; călcase într-o balegă şi voia să afle cine o pusese în calea lui. Asistenta bâiguia ceva despre schimburi de experienţă cu țări prietene din lumea a treia şi material didactic. Avea un glas pierit, ca o flăcăruie gata să se stingă sub suflarea unui uragan.

În loc să se îmblânzească, insul cu faţa pătrăţoasă şi părul tuns perie a umflat şi mai tare bojocii, cerând numele vinovaţilor – de ce nu capetele? „O să trec în raport“, repeta într-un crescendo ameninţător, de parcă flutura o carte de vizită pe care stătea scris inspector. Fiindcă asta era, m-am prins – cam târziu, ca întotdeauna –, unul dintre cei şase tovarăşi de la Ministerul Învăţământului care bântuiau prin liceu de o săptămână, nelăsând vreo piatră neîntoarsă, doar vor descoperi sub ea scorpionul unei nereguli... Şi iată, cine caută, găseşte! Un inspector mai zelos urcase în laboratorul de biologie şi aici – surpriză! – dăduse nas în nas cu maimuţa.

Capucinul stătea cuminte, cu labele în poală, bărbatul în costum n-avea vreo ureche lipsă, înroşită ori cu urme de colţi. Ceva, totuşi, îl muşcase. Simţul civic, al datoriei, grija pentru elevi? Poate asculta de prima lege a birocratului: trebuie o adeverinţă pentru toate. Maimuţa n-avea carnet de sănătate, buletin, paşaport. Şi totuşi exista, în carne, oase şi blană, sfidându-l cu ochi rotunzi de emigrantă ilegală, nevaccinată şi plină de păduchi.

– O să chem Sanepidul, hingherii, Miliţia!

Primele două, treacă-meargă. Dar să văd maimuţa încătuşată, dusă între doi miliţieni era prea mult! Totuși n-am râs, nici eu, nici nimeni. Inspectorul voia răspunsuri, n-avea de gând să plece fără ele. Şi, fiindcă doamna Elvira nu îi dăduse vreunul care să îl mulţumească, s-a răsucit spre noi cu ochi sfredelitori.

– A cui e maimuţa?

Tăcerea nu însemna decât amânare. Până la urmă o să afle, cineva o să-l toarne pe Anghel Penescu, poate directorul adjunct – de mirare că nu chemase chiar el autorităţile să ridice capucinul şi pe biologul-contrabandist. Laboranta o oftat, apoi a deschis gura, pusă pe mărturisiri complete. Cineva i-a luat-o înainte.

– A mea!

Inspectorul l-a aţintit pe colegul nostru cu o privire care spunea iată un exemplar la fel de revoltător ca primata, hai să-l punem într-o cuşcă şi să-l studiem mai de-aproape.

– Şi cum te cheamă pe tine, băieţaş?

– Iulian Zincă. Ca pe tata.

Mie, numele nu-mi spunea nimic. Nici celorlalţi, care au căscat ochii de la el la inspector, aşteptând să detoneze bomba atomică. Doamna Elvira şi-ar fi deschis o umbrelă de azbest ca să o apere de radiaţii ucigătoare.

N-a fost nici o explozie.

Bărbatul în costum a tresărit, de parcă trupul îi căpătase o voinţă proprie şi încerca să ia poziţie de drepţi. În loc de asta s-a răsucit scurt şi a pornit spre ieşire, atât de repede încât cei din calea lui abia au apucat să se dea la o parte. Cu cine ne nimeriserăm în clasă? O întrebare umflându-se în mintea tuturor ca un balon, pe care doamna Elvira a spart-o cu acul de gămălie al unui îndemn.

– Ştiu că aţi adus de mâncare. Haideţi, hrăniţi maimuţa!

Da, azi era o zi câştigătoare pentru noi şi capucin, atâta lucru pricepuserăm deja. Şi, poate, trebuia să fie de ajuns.