Tedi cea cu vino-ncoaʼ

Cunoaşteţi vreun scriitor în viaţă? Nu din cărţi, pe-astea oricum nu le citeşte nimeni, unul în carne şi oase, care în loc de colonie îşi dă pe obraz dimineaţa, după ce se bărbiereşte, cu orgoliu şi carismă. În 1973 când l-am întâlnit – e doar un fel de a spune, eu în bancă şi el la catedră, la ani-lumină distanţă –, Beniamin Barbu merita să apară pe coperta revistei de celebrităţi a liceului, asta dacă am fi avut vreuna. Neapărat cu o fotografie din semiprofil, cu părul pieptănat spre spate şi dat cu briantină, dezvelind o frunte de Eminescu. Romancier ar fi scris dedesubt și, cu litere mai mici, dascăl de română.

Deşi costumul şi cravata erau pe-atunci un soi de uniformă pentru profesori, BB prefera cămăşile descheiate la ultimul nasture, sacouri de catifea şi pantaloni raiaţi. Excentricităţi la care directorul liceului închidea un ochi sau pe amândoi. Câţi scriitori publicaţi în Bucureşti avea urbea noastră provincială? Unul şi-atât. Faima lui se revărsa asupra instituţiei de învăţământ ca o ploaie de aur, poleindu-i pe cei care îi treceau pragul. BB nu era egoist. Împărţea tuturor din gloria lui ca pe nişte bucăţele de anafură; în schimb, era lăsat să predea la ore la fel cum se îmbrăca: elegant, fantezist şi mai mult pe-alături de programa şcolară.

Colegele mele n-aveau nevoie de busuioc sub pernă ca să-l viseze. Dacă ar fi fost un zeu din Olimp, s-ar fi călcat în picioare să îi fie vestale. Aşa, când îl vedeau intrând în clasă, parcă abia coborât de pe soclu, li se tăia răsuflarea. BB se aşeza la catedră cu un mic zâmbet în colţul gurii care spunea: v-am adus un cadou. Pe mine. Nu deschidea catalogul decât rareori, când era în toane proaste. De câte ori se întâmpla asta, fetele l-ar fi sfâşiat cu ghearele şi cu dinţii pe cel care îl supărase pe Beni al lor – vinovatul fiind de obicei directorul adjunct, un intrigant şi-un ranchiunos în care invidia dădea pe dinafară.

Însă în ziua aceea – o miercurea obişnuită, în mijlocul unei săptămâni oarecare din primul trimestru al clasei a noua – cauza încruntării lui Beniamin Barbu nu era o enigmă pentru nimeni. Micşorase pleoapele, iar privirea lui îl tăia ca o sabie de lumină pe elevul ce tocmai deschisese uşa, încremenind în prag. Nefericitul întârziase la oră. O vreme s-au uitat privit doar, unul cu nătângă mirare, altul cu strâmbătura de neplăcere a unui client într-un restaurant de lux, scârbit să descopere o muscă în farfurie. Până la urmă Stelică s-a prins ce era cu supa şi cine era insecta din familia Muscidae, ordinul Diptera. S-a tras de-andăratelea, un pas, altul, apoi a închis uşa pe dinafară cu atâta grijă, încât dintre cariile aţipite în tăblia de fag nu s-a trezit niciuna din somn.

BB îl uitase deja, începând o istorie amuzantă cu scriitori de altădată. Povestea întotdeauna despre ei ca de nişte prieteni vechi pe care îi cunoscuse la un pahar de vorbă. Astăzi venise rândul lui Ion Agârbiceanu – omul, nu un nume pe copertă ori pe o piatră de mormânt.

Fetele îi sorbeau fiecare cuvinţel, deşi nu se omorau după clasicul autor scos de la naftalină. Sperau însă ca BB să strecoare cumva, pe undeva, vreun comentariu ori chiar o confidenţă făcută lor, cu dedicaţie, despre ultimul său roman. De dragoste, cum altfel? Toate îl cumpăraseră, voiau să îl ţină pe Beni al lor pe un raft, în bibliotecă, să doarmă cu el pe noptieră. La cine visa el? Ca să se lămurească, citiseră cartea din scoarţă în scoarţă, puteau să recite pasaje întregi. Care-i erau fostele iubiri, pe cine fericea acum – erau mistere ce ar fi trebuit să fie descoperite, clarificate. Aş, de unde! În loc de răspunsuri, romanul buchisit cu râvnă – deşi nu era la lecturi obligatorii sau tocmai de aceea –, năştea alte întrebări.

Cine să fi fost misterioasa domnişoară de care se îndrăgostise bărbatul între două vârste din roman? Eroul, cum ar veni. Ce personaj, să fim serioşi, în spatele lui se ascunde întotdeauna autorul. Beni era înamorat până peste cap! De o elevă, o profesoară? De nevastă-sa nu putea fi vorba... Elevele de la Şaguna începuseră să pună pariuri: cum arăta în realitate eroina secretă a romanului și cum o chema pe misterioasa muză a lui BB – fiecare candidată având cota ei de popularitate. Parcă eram în campanie electorală, tot nu se mai ţinuseră alegeri libere în România din ’46! O activitate subversivă la care suflarea masculină a clasei nu participa – din gelozie, ori așa umbla vorba. BB scribălea niște romane siropoase, ce mare scofală, ar fi zis băieții, dacă le cereai părerea. Dar cine s-o facă? Eu, în niciun caz.

Cel care punea întrebările la ora de română era Beniamin Barbu, iar pentru astăzi alesese una cu schepsis, legată tot de Agârbiceanu. Spre dezamăgirea cititoarelor sale fidele, tramvaiul prelegerii nu deraiase de data asta de pe şinele programei şcolare.

– Fefeleaga... O femeie care suie în fiecare zi Golgota vieţii. Şi totuşi rămâne cu sufletul neciuntit. Agârbiceanu o spune în șase cuvinte. Care?

Răspunsul era la mintea cocoşului, ori a găinii; cu condiţia să fii citit nuvela, măcar între două romane de dragoste. În loc să-l ungă pe orgoliu tăcerea din jur – era mai citit decât Agârbiceanu! –, proful pescuia după vreo mână rătăcită pe sus.

Nu era nici una. Cititoarele năzuiau să-i pună ele întrebări idolului-scriitor, băieţii se voiau afară, la fotbal, sau să sprijine tejgheaua birtului din colţ cot la cot cu Stelică. BB îşi rotea privirea ca pe un periscop. Degeaba, apele clasei erau astăzi liniştite şi pustii. Chiar nimeni? Până şi Violeta, tocilara noastră, stătea potolită în banca ei, cu capul vârât între umeri şi mâinile în poală. Ce o făcea pe Fefeleaga un personaj memorabil? Aceasta-i întrebarea! Hamlet o pusese aşa, retoric, dar BB încă spera să scoată de la cineva măseaua unui răspuns. Privirea lui luneca peste capete, baleind banchiza tăcerii. Şi peste mine a trecut, fără să zăbovească.

Fefeleaga? Da, o citisem. Şi Arhanghelul, Stana, Strigoiul, de acelaşi Agârbiceanu. Nu c-ar fi fost autorul meu preferat, mai curând era pe la coada listei. Citeam orice îmi cădea în mână – cărți istorice, poliţiste, de aventuri, de călătorii. La cele de dragoste trăgeam linie, toate erau pe acelaşi calapod, previzibile, grețos de dulcege, mult prea lungite. Da, până şi romanul lui BB îmi părea o zeamă chioară. Era mai bun ca profesor decât ca prozator – părerea mea! Cum ar fi zis americanii, nu trebuia să îşi lase slujba de zi...

Îmi ţineam gândul ăsta pentru mine; şi altele, pe toate de fapt. Eu tăceam, în clasă dormeau adânc sicriele de plumb într-o atmosfera bacoviană, iar BB începea încet-încet să îşi piardă răbdarea. Şi-atunci, în tăcerea atât de groasă încât puteai să o tai cu un cuţit bont, am auzit uşa deschizându-se, nu de tot, cât să se strecoare înăuntru Tedi – cine alta?

Teodora Cernat întârziase douăzeci de minute. Ştia şi ea, doar avea ceas la mână. Se lipise cu spatele de cadrul uşii, ca o căprioară hăituită de lupi, nimerită din lac în puţ, drept în bătaia puştii braconierului. Împietrise, clipind din genele rimelate, de parcă nu se hotăra dacă să facă un pas timid în faţă, lăsându-se la mila vânătorului, sau să o zbughească înapoi în codru, sfârşind sub colţii haitei.

Apoi, genele curbate cu migală s-au ridicat, ochii verzi plini de picuri aurii s-au aţintit într-ai bărbatului de la catedră, a cărui nemulţumire s-a topit, cub de gheaţă într-un pahar de palincă, whiskyul nostru neaoş. BB şi-a fluturat mâna într-un gest indecis, putând să însemne du-te să-l cauţi pe Stelică sau n-ai întârziat decât douăzeci de minute, treacă de la mine. Tedi a ales ce îi convenea. S-a smuls din pragul unde prinsese rădăcini, defilând graţios până la prima bancă, rândul de la fereastră. Înainte să se aşeze a aruncat o privire clasei – asta-s eu, cine ar putea să mă refuze? – şi o şoaptă, numai pentru mine:

– E-n toane rele Beni. Ce l-a muşcat?

Păianjenul Agârbiceanu... Cum era greu să-i explic, am ridicat din umeri. Da, Tedi era cinică, prefăcută, manipulatoare – nu din cele cu căruciorul la depozite, ci de sentimente. Profita din plin de faptul că nimeni nu-i putea spune nu. Dar... hei, fiecare supravieţuiam cum puteam în jungla anilor de liceu! Şi-apoi, îmi plăcea Teodora și nu fiindcă îl avea pe vino-ncoaʼ. Se aşezase lângă mine în prima zi de liceu, iar după două luni încă rămăseserăm în aceeaşi bancă.

Clasa se mai relaxase, unii sperau să tragă foloase de pe urma binevenitei întreruperi. Aş, de unde... Înapoi la Fefeleaga. Lămurit că n-o să scoată nimic de la noi, BB ne-a pus să luăm taurul de coarne. Extemporal!

Ceva care dădea fiori tuturor – clasei de groază, mie de nerăbdare. Extemporalul îmi părea o gură de oxigen. Ca şi cum cineva trăgea obloanele şi îi făcea pe toţi dimprejur să dispară; mă pomeneam singură, în beznă şi tăcere. Dar aveam în mână un pix, o pagină albă și puterea de a isca totul din nimic. La început a fost cuvântul...

– Scrieţi despre Agârbiceanu. Orice!

Mai lăsase din pretenţii şi, în liniştea plină de înţelesuri – băieţii ar fi avut multe de zis, fetele la fel, dar ele aveau să îl ierte pe Beni al lor – s-a auzit foşnetul foilor smulse din caiete, apoi al manualelor de română răsfoite frenetic pe sub pupitre.

Eu, deja plecasem de acolo. M-am pomenit alături de o femeie „înaltă, uscată, cu obrajii stricaţi de vărsat, arşi de soare şi de vânt“. Ea păşea „larg, tropotind cu cizmele tari, pline de umflături uscate“, eu mărunt, uitându-mă când la dealul din faţa noastră, când la „calul alb, cu picioare ciolănoase, purtând pe spinarea deşălată două coşărci“. Calul era vrednic de milă, bătrân, orb, ostenit. Desăgile atârnau ca nişte stânci, iar dedesubt i se rosese părul, pielea jupuită de-atâta frecătură părând o rană tăbăcită. Mai mult n-am văzut – ceva îmi înceţoşa privirea. Nu era drept! Oamenii se descurcau, loveau împrejur până ce îi doborau alţii, mai tari, mai șmecheri ori fără scrupule. Dar animalele? Cine le apăra, cine vorba în numele lor, cui să-i fie milă de un cal de povară, atât de prăpădit încât era de mirare că face umbră pământului, darămite să care piatră pe povârnişul abrupt. „Ho, mă Bator, ho, mă sărace!“, am spus într-un glas eu şi Fefeleaga lui Agârbiceanu, fiindcă amândorura ni s-a frânt inima în aceeaşi clipă.

– Dă cotul într-o parte! m-a înghiontit Tedi.

Am răsucit foaia spre ea, să nu-şi forţeze ochii. Nu-mi făceam griji. Teodora nu copia niciodată mot à mot, făcea improvizaţii pe margine, ca la jazz. De câteva ori luase notă mai mare decât mine, dar nu era cu supărare – creativitatea se cuvine răsplătită.

Între timp, pe foaia dictando aproape plină, Fefeleaga şi Bator se opriseră şi îşi trăgeau suflarea, agăţaţi ca nişte căpuşe de coasta dealului, unde răutatea celorlalţi, mulţi şi puternici, nu îi putea atinge. Însă lumea, chiar a satului, e neiertătoare, nu îngăduie decât răgazuri. Clopotele de la biserica nevăzută din vale au pornit să bată, mânându-i mai departe pe drumul Golgotei.

Nu erau clopote ce auzeam, ci soneria de ieşire. Oricum pasta din pix era pe terminate, scriam ba cu albastru, ba cu cerneală simpatică. Am apucat totuşi să caligrafiez, în josul paginii şi la mijloc, ultimul cuvânt: sfârşit.